miercuri, 31 martie 2010

sf.si marea miercure

- In Sfanta si Marea Miercuri, dumnezeiestii Parinti au hotarat sa se pomeneasca femeia cea pacatoasa care a uns cu mir pe Domnul, pentru ca aceasta s-a intamplat cu putin inainte de mantuitoarea Patima.


- In Miercurea Saptamanii Sfintelor Patimiri, pomenire s-a facut si se face totdeauna despre o femeie cinstitoare a Mantuitorului nostru Iisus Hristos, pe care Sfanta noastra Biserica o prezinta si ca pe o femeie pacatoasa. In Sinaxarul zilei respective insa se pomenesc mai multe ungeri cu mir, pe care le-a primit Domnul Hristos, iar Sfanta noastra Biserica se opreste in mod special asupra ungerii cu mir din partea unei femei care a adus mir de mult pret, mir care era socotit ca avand pretul mai mare decat 300 de dinari, ceea ce insemna pretul a 300 de zile de lucru. Femeia si-a aratat cinstirea ei fata de Mantuitorul nostru Iisus Hristos turnand peste El mirul cel de mult pret si Domnul Hristos a primit cinstirea pe care i-a adus-o acea femeie. Este de observat ca in Sfanta Evanghelie nu se spune ca acea femeie a fost pacatoasa. Sfanta noastra Biserica insa face o legatura intre femeia cinstitoare a Mantuitorului si femeia pacatoasa despre care istoriseste Sfantul Evanghelist Luca si despre care se poate citi in capitolul al saptelea din Sfanta Evanghelie de la Luca. Cantarile, textele liturgice care impodobesc slujba din Miercurea Saptamanii celei Mari se refera la aceasta femeie ca la o femeie pacatoasa, si sfantul Ioan Gura de Aur face o legatura intre vinderea lui Iuda, intre faptul ca Iuda l-a vandut pe Mantuitorul, si femeia careia i s-au dezlegat pacatele de catre Domnul Hristos. Iar Sfanta noastra Biserica face si ea aceeasi legatura, iar in legatura cu femeia pacatoasa ne spune ca acea femeie a luat randuiala de mironosita. “Doamne”, zicem noi catre Domnul Hristos, “femeia care cazuse in pacate multe, simtind dumnezeirea Ta”, deci fiind miscata de darul lui Dumnezeu ca sa cunoasca ceva din maretia Mantuitorului, “si luand randuiala de mironosita”, deci facand ceea ce voiau sa faca femeile mironosite dupa inmormantarea Domnului Hristos, a anticipat cumva inmormantarea Mantuitorului si pregatirea lui cu miresme, “aducand mir de mult pret”, dar si-a adus si inima ei cinstitoare, si-a adus si dorinta ei de a i se dezlega pacatele, pentru ca zicea femeia: Dezleaga-mi pacatele mele, asa cum eu mi-am dezlegat parul. Si cerea de la Domnul Hristos lacrimi, de la El care scoate apa din mare prin nori. E o alcatuire extraordinar de frumoasa si minunata, o alcatuire impresionanta pentru toti credinciosii, este un text liturgic de o maretie unica si ar fi bine sa il avem mai mult in vedere si sa-i ascultam cuprinsul si-n aceasta zi in care ne gandim la ceea ce s-a intamplat cand femeia pacatoasa a adus mir de mult pret ca semn de cinstire pentru cel ce a randuit apoi ca fapta ei sa fie pomenita si sa fie propovaduita spre pomenirea ei oriunde se va propovadui Evanghelia (cf. Mt. 26, 13).

“Doamne, femeia ceea ce cazuse in pacate multe, simtind Dumnezeirea Ta, luand randuiala de mironosita si tanguindu-se a adus Tie mir mai inainte de ingropare, zicand: Vai mie! Ca noapte imi este mie infierbantarea desfraului, si intunecata si fara de luna pofta pacatului. Primeste izvoarele lacrimilor mele, Cel Ce scoti cu norii apa din mare; pleaca-Te spre suspinurile inimii mele, Cel Ce ai plecat cerurile cu nespusa plecaciune. Ca sa sarut preacuratele Tale picioare si sa le sterg pe ele iarasi cu parul capului meu. Al caror sunet auzindu-l cu urechile Eva in Rai in miazazi, de frica s-a ascuns. Cine va cerceta multimea pacatelor mele si adancurile judecatilor Tale, Mantuitorule de suflete, Izbavitorul meu? Sa nu ma treci cu vederea pe mine, roaba Ta, Cel Ce ai nemasurata mila” (Idiomelar, glasul al 8-lea, alcatuire a Casianei monahia, Triod).

Cine fuge de Cruce fuge de Dumnezeu!


Cine fuge de Cruce fuge de Dumnezeu!

De ce Sfânta Liturghie este considerată cerul coborât pe pământ?

Sfânta Liturghie face abstracţie de la orice fel de comparaţie. Sfânta Liturghie este Cer, este Dumnezeu. În mâna omului, bineînţeles. E cel mai important, cel mai mare lucru posibil. Şi de multe ori mă gândesc ce cinste are omul. Pentru că Dumnezeu a creat două lucruri nemaipomenite care nu se pot repeta. A creat o femeie distinsă care L-a născut pe Dumnezeu şi a creat preoţia care-L coboară de sus şi îl naşte din nou pe Sfânta Masă. Ce ziceţi de lucrul acesta? Nu e o coajă de pâine acolo, este un Dumnezeu, este o creaţie întreagă! Cum aş îndrăzni să o compar, cu cine, cu ce rugăciune, cu ce sfinţenie? E chiar Dumnezeu, întrutotul pe Sfânta Masă. Şi lucrarea aceasta o săvârşeşte omul.

Pentru că fiinţa umană - aşa cum zice şi Sfântul Grigorie de Nyssa - este copleşitoare, de neînţeles. Dumnezeu are încă taine ascunse cu privire la om, pe care nu le cunosc nici îngerii. Omul este cu totul superior în creaţie. Lupta Satanei, asiduă şi chiar finală, este să nu recunoaştem că putem fi în asemănare cu Dumnezeu. Da, suntem creaţi aşa. Recunoaştem, nu recunoaştem, aşa suntem creaţi. Nimeni din creaţie nu-i ca omul. El este singura verigă posibilă de legătură între Dumnezeu şi creaţie. Omul! Lui i s-a încredinţat marea răspundere să supravegheze întreaga creaţie, el este stăpânul creaţiei. Omule, omule, uite pe cine bagi tu în iad! Pe tine, adică, atunci când mergi pe calea pierzării.

Aşa că Liturghia, în sfârşit, nu-i o lucrare omenească, ea este peste îngeri şi peste orice. Este chiar El. Da! „Eu sunt Cel ce sunt”, aici şi acum!

Învierea lui Hristos s-a făcut… Nu numai El a înviat. Toată creaţia a avut un moment de recucerire şi de reînviere. Dar toată gloria acestei nemaipomenite întâmplări, de care ne e şi frică să amintim, n-ar fi fost aşa de valoroasă dacă n-ar fi fost crucea mai întâi. Deci poziţia aceasta este: întâi suferinţa şi pe urmă plata. „Cine fuge de Cruce fuge de Dumnezeu”, zice Sfântul Teodor Studitul.

Nu cer nimic altceva decât un pic de trezvie. Dumnezeu nu-i supărat pe noi atât de mult pentru anumite greşeli, pe cât este de supărat că suntem nepăsători. Să nu amânăm trezirea duhovnicească.

În ierarhia din Biserică nu împăratul sau patriarhul este cel mai mare. Cine este mai smerit, aceia este mai mare în Biserică, în Împărăţia cerurilor. Smerenia este singura cale de salvare.

Vă rugăm să ne explicaţi mai mult citatul din Sfântul Teodor Studitul.

putna400.jpgEu am vreo 44 de arestări, Iar la Rugul Aprins am fost condamnat 40 de ani. Voiculescu, Stăniloae,

Mironescu şi toţi ceilalţi au primit câte 15 ani. Mie mi-au dat 40 de ani. Sigur că m-am distrat când m-au condamnat, dar m-a costat. Că mă tratau peste tot ca pe un mare criminal. Chiar la Jilava un căpitan m-a întrebat în timp ce mă dezbrăca şi mă tundea: „Ce-ai făcut, mă?” „N-am făcut nimica, mă!”, i-am zis eu. „Mă, dacă nu făceai nimic te condamna la 10-15 ani, dar 40 de ani…” Vedeţi, dacă nu făceam nimic, tot mă condamna la 10-15 ani. S-a dat de gol, ştiţi. Iacă cu cine-aveam de-a face. Iacă cin’ te dezbrăca, iacă cin’ te omora…

Important este ca tu să ai o poziţie de prezenţă. Nu m-au omorât, deşi mă urmăreau, mă băgau pe la răcitor, la camere frigorifice. În trei zile mureai, după socoteala lor. N-am murit în trei zile. Mi-au dat cinci. N-am murit în cinci zile. Mi-au dat şapte, n-am murit. N-a vrut Dumnezeu. Dar a fost greu.

Important e ca acolo unde eşti să fii prezent. Şi, fie ce-o fi, de acum. Om sunt, un pai în vânt. Nu mai conta moartea, părinţilor. Moartea era salvare! Dar există un duh, o linie, o rază de viaţă în om care nu cedează. Şi n-avem alt ideal decât de-a ne hărăzi Dumnezeu fericirea să murim chinuiţi şi sfârtecaţi pentru scânteia de adevăr ce ştim c-o avem în noi, pentru a cărui apărare vom porni la încleştare cu stăpânitorii puterilor întunericului pe viaţă şi pe moarte. Asta-i deviza fiecărui creştin. Dacă nu-i aşa, atunci „mortua est”!

În tinereţe eram singurul din sat care mergeam la biserică. Nu babă, nu moş, nu nimica, eram eu singur. Şi a zis preotul: „am şi eu unul care vine la biserică, dar nici el nu stă pân’ la sfârşit”. Eu când am auzit vorba asta… Nu ştiam, eram un copil. Când începea predica, credeam că s-a terminat totul. Nu ştiam eu de Liturghie, eram copil. De atunci n-am mai ieşit din biserică până nu ieşea şi preotul, să fiu sigur că s-a terminat.

Eu sunt macedonean după tată. Tatăl bunicului meu a fost preot în Macedonia, de unde şi numele de Papacioc. La origine, ne-a chemat Albu.

În sfârşit… nu facultăţi, nu academii, nimic nu te formează cât o stare de prezenţă continuă: ca închisorile, ca suferinţa. Este o mare greşeală dacă o ignoră cineva.

Când Mântuitorul era pe lacul Ghenizaret, cu apostolii, a zis „Să mergem pe ţărmul celălalt”. S-a culcat în corabie.- în timpul ăsta valurile creşteau. „Doamne, Doamne, scoală că pierim!”, au strigat apostolii. „Vă şi vedeaţi în fundul mării cu Mine cu tot!”. Adică: „N-am spus Eu bine, să mergem pe malul celălalt? Voiaţi fără valuri? Voiaţi fără încercări?” Păi nu se poate. Pentru că, practic, toate astea îţi topesc mai mult inima spre marile puteri, spre Dumnezeu.

Cine fuge de Cruce fuge de Dumnezeu!

Inca un cui am batut in carnea TA IISUSE!


Inca un cui am batut in carnea ta, Iisuse. Inca o data te-am tradat. Si inca o data ai facut minunea. M-ai luat de mana si m-ai tras la Tine. De data asta a fost cu forta. Pentru ca eu pornisem deja sa te rastignesc.

Iar acum nu pot sa-ti multumesc. Nu ma pot bucura ca mi-ai intors viata spre bine, pentru a nu stiu cata oara. Vad minunea si ma lasa rece, cu inima stransa.

Nu mai pot, Iisuse. Intre lumea asta si Tine, nu mai gasesc echilibrul. Cad in fiecare zi iar atunci cand alerg la Tine sa ma ridici, ma simt straina si goala. Si nu pot intelege. E lumea creata de Tine. De ce e asa de departe de Tine? De ce ma trage cat mai departe de Tine? De ce atunci cand incerc sa ma aproprii de Tine toate vuiesc si se pun stavila intre mine si Tine?

Dar inteleg de ce. Au inteles-o si sfintii. Doar ca ei au avut puterea pe care eu nu o am. Puterea de a alege o singura cale si de a inainte pe ea cu incapatanare, prin sange, lacrimi si noroi. Stiind ca trebuie sa treaca prin iad pentru a ajunge la inviere. Dar tot de la Tine au luat puterea, nu?

Iarta cuiul acesta, Parinte, si nu te scarbi de mine.

Nu ma lasa, Doamne Dumnezeul meu, nu te departa de la mine, ia aminte spre ajutorul meu, Doamne al mantuirii mele.

Saptamana patimilor


iuda vanzatorul

IIsus in Gradina Ghetzimani...

marți, 30 martie 2010

TATAL NOSTRU

Tatal nostru

De cate ori ma plec la rugaciune
Ma simt atat de mic si de stingher
Si-ngenunchez cu-atata sfiiciune,
Oh, Tatal nostru Care este in cer.

Nevrednic sunt si port intrega vina
A tot ce simt si savarsesc in rau;
Sunt om, iat Tu: izvorul de lumnina -
Sfinteasca-se, in veci, Numele Tau.

Pacatul, ce pe toti ne stapaneste,
Il vei zdrobi, Tu il vei sfarama,
De-aceea-astept, precum se prooroceste,
Curand sa vina’mparatia Ta.

Iar pana-atunci, traiesc c-un singur gand:
Ca-n cerul meu sa pot mereu vedea
Precum in cer, asa si pe pamant,
Ca se’mplineste Sfanta voia Ta.

In nesfarsita-ti dragoste, oh, Tata
De-ntreaga noastra fiinta vei griji,
Ca ea sa fie, tot mai mult, curata.
Iar painea cea de fiecare zi,

Precum cu ploaie Tu hranesti pamantul
Si frunza o improspatezi cu roua,
Precum si panzelor, pe mare, le dai vantul,
Rugamu-Te si astazi, da-ne-o noua.

Alege doar din noi, ce-i bun, cuminte,
Ia seama la iubirea ce-Ti purtam,
Si iarta-ne, cerescule Parinte,
Cum noi, la fel, gresitilor iertam.

Invata-ne sa-Ti implinim Cuvantul
Sadit adanc in inima smerita,
La rele Tu ne taie tot avantul
Si nu ne duce, Doamne, in ispita.

Iar mintii noastre da-i intelepciune
Si sufletului, straluciri de crin -
Duh si putere pentru rugaciune
Si izbaveste-ne de cel viclean. Amin!

luni, 29 martie 2010

Lacrimi cu gânduri de înger


Lacrimi cu gânduri de înger


Luni - 29 martie
Faptele bune - sunt foarte importante în viaţa fiecărui om, fără dragoste nimeni nu este în stare de sacrificiu propriu. Dacă inima ta nu este plină de iubire atunci nu te poţi jertfi pentru alţii, nu poţi lua din puţinul tău şi să dai celui ce nu are nimic, nu poţi să dezbraci o haină şi să-l acoperi pe cel gol... să ai curajul să-l îndrepţi pe calea cea bună pe cel care nu o cunoaşte...


Marţi - 30 martie
Zavistie si fatarnicie - Zavistia este patima cea mai cumplită, este considerată a fi mai rea decât diavolul. Este chipul în care cauţi să-l distrugi pe celălalt , să-l pierzi, pentru a obţine locul lui sau altceva. Este rădăcina tuturor răutăţilor!

Făţărnicia - are ca radacină viclesugul, iar ca roade: minciuna, amagirea, maiestria, agoniseala cea rea, necinstea si vătămarea aproapelui. Omul făţarnic este nesincer şi mincinos, prefăcut, şi viclean. Cel făţarnic nu face niciodată cele ce zice, el vorbeşte doar cu buzele dar interiorul lui este negru.
O istoioară referitoare la aceste două boli:

Impăratul Leon cel Inţelept, stând odată de vorbă cu nişte filosofi , aceia i-au spus că pacatul zavistiei si al iubirii de argint sunt egale în răutate. Iar imparatul a poruncit să-i caute doi oameni care ar fi vătămaţi la suflet de aceste doua patimi. Cei trimişi de împărat au gasit ce căutau si le-au zis: "Vă cheamă împăratul să vă cunoască ţi sş vş dea câte un dar mare". Aceia s-au bucurat mult de aceasta chemare, neştiind la ce sunt chemaţi. şi îndată au venit. "Vreau sa fac milă cu voi şi să vă dau câte un dar". Şi a chemat mai întâi pe iubitorul de argint şi i-a zis: "Ţie o să-ţi dau daruri mari, iar celui ce vine după tine ii voi da îndoit decât ţie. Ce vrei să-ţi dau?" Iar iubitorul de argint, stând puţin pe gânduri, a zis: "Măria Ta, eu vreau să-mi iei jumătate din averea mea!" Imparatul a tacut şi i-a zis: "Du-te şi sş vină celalalt (zavisnicul)". Şi i-a zis şi acelui: "Cere de la mine orice dar, însa să ştii că celuilalt îi voi da îndoit ca ţie!" Iar omul cel zavistnic, gândin-du-se puţin, a zis: "Măria Ta, mie sa-mi scoţi un ochi!" Apoi chemându-i pe amândoi, le-a zis: "Vai de voi, oameni blestemaţi, am facut cu voi o experienţă şi rău aţi ieşit înaintea mea amândoi!
Apoi chemând pe filosofi le-a spus de încercare, cum iubitorul de argint a cerut să i se ia jumătate din avere cu scopul ca celuilalt să i se ia toata averea şi să nu aibă cumva mai mult decit el. Iar cel zavistnic, cum a cerut să i se scoată un ochi, spre a-i scoate celui de-al doilea pe amândoi. Si a zis catre filosofi: "Acum am vazut că mare dreptate aveţi voi, că zavistia si iubirea de argint, sunt egale in răutate".



Miercuri - 31 martie

Vânzătorul - este cel în mintea căruia se află trădarea, mintea lui zvâcneşte în orice moment să trădeze, nu contează pe căt şi pe cine.


Joi - 1 aprilie
Cina cea de Taină

Spălarea picioarelor – Acest ``ritual`` în Moldova este întâlnit la Mănăstirea Sihăstria. Stareţul mănăstirii imediat după Sf. Liturghie iese împreună cu 12 preoţi pe un podium . Acolo sunt pregătite 12 scaune, un lighean cu apă şi un prosop. Aici începe slujba spălării. Stareţul dezbracă veşmântul toarnă apa şi începe a le spăla picioarele celor 12 care poartă numele apostolilor. La sfârşit îi sărută pe fiecare pe frunte şi citeşte o rugăciune, după care are loc o masă în amintirea Cinei.



Vineri - 2Aprilie
Răstignirea – gândul meu e să depunem la picioarele crucii toate iluziile noastre deşarte, orgolii, răutăţi, să învingem puterea răului alegând binele . În felul acesta Crucea va deveni pentru noi pomul vieţii


Sâmbătă - 3Aprilie
Îngroparea şi Pogorârea la Iad.
Prohodul – te face să simţi urcuşul lent al trecutului spre prezent să meditezi mai mult pentru a fi mai bun mai tolerant. Dumnezeu şi-a lăsat amprenta pe acest pământ şi ţie ca Om nu-ţi rămâne decât să te adăpi de la izvorul vieţii.



Duminica - 4Aprilie
Duminica Paştilor!
Hristos a Înviat!
Învierea a deschis vieţii omeneşti o privire spre veşnicie, moartea nu mai are caracterul de sfârşit tragic. Sărbătoarea Învierii Domnului să ne încălzească inimile, să ne lumineze minţile să ne binecuvinteze viaţa cu darurile ei.
Ziua Învierii - Ziua Bucuriei!





Lumina invierii sa va aduca bucurii

Iisuse,Nu-mi da bogătie,Dar nici sărăcie,Dă-mi te rog,Razele din inima Ta, cea vie,Dă-mi te rog,Ceea ce-i trebuie,Sufletului meu,Altarul Tău, în trupul meu,Să fie,În inima mea mereu,Să-i faci sălas,Duhului Tău,Harul Tău, cel luminos,Odihneste-l si-l asează,În mine,În inima mea să locuiască,Aura Ta,Cea rogvaiv-strălucitoare,Ca un lotus,Cu o mie de petale,Fericirea Ta cea vie,În inima mea să fie,Crinul din sufletul meu,Să înflorească,Sub Lumina Ta cerească,Hristoase Dumnezeul meu,Dumnezeul oamenilor,Să se mântuiască,Sufletul meu ceresc,Ce tu l-ai coborât,si l-ai asezat,În trup lumesc,Pe acest pământ,Ce cu picioarele,Tu Hristoase Doamne,L-ai sfintit,Jerfindu-te pe cruce,si cea din urmă viată,Ai ridicat-o din întuneric, si-ai luminat-o,Cu har de viată minunată, Eternă flacără divină,
Lângă Tine Doamne, Să redevenim, Scântei divine, Îndumnezeite clipe, Vieti trăite, În univers să vezi, Cum se ridică, Sub Lumina Ta,Doamne Iisuse, Sufletele noastre călătoare, Ce revin în matca sa, Mai luminoase, Hristoase Doamne, Fiu ceresc ce ai venit, Pentru mântuit, Slava Ta, mi-ai dăruit, Eu rod bun aș vrea să fiu, si ieri, si azi, si mâine, si acum, Tot ce vreau să-mi mai rămână, E minunata Ta lumină, Mângâietoare si Divină, Lumină din Lumină.

sâmbătă, 27 martie 2010

Procesiuni din Saptamana Patimilor pe video.crestinortodox.ro

de ce se numeste acest rasimp saptamana patimilor

Parinte Teofil, de ce se numeste acest rastimp Saptamana Patimilor sau Saptamana Mare?

- Rastimpul acesta pana la Sfintele Pasti, pana in Sambata cea Mare inclusiv, se numeste Saptamana Patimilor sau poate ca mai corect Saptamana Patimirilor Domnului Hristos, pentru ca in acest rastimp se pomenesc evenimente legate de suferintele Mantuitorului si evenimente premergatoare acestor suferinte, si se face pomenire de lucruri care privesc mantuirea noastra, lucruri de o importanta deosebita. De aceea saptamana aceasta se mai numeste si Saptamana Mare, saptamana in care ne gandim la lucruri mari si minunate, de importanta pentru fiecare dintre noi. Credinciosii in aceasta saptamana sunt cu mai multa grija in ceea ce priveste randuiala Postului, sunt cu mai multa luare aminte la slujbele dumnezeiesti care se fac in mod deosebit in aceasta saptamana, slujbe mai lungi, slujbe mai adanci parca decat in alta vreme, slujbe mai angajante pentru credinciosii care iau parte la ele, in dorinta de a-si aduce iubirea si recunostinta lor fata de Mantuitorul care pentru noi si pentru a noastra mantuire s-a rastignit in vremea lui Pontiu Pilat si a patimit si s-a ingropat, ca dupa aceea sa urmeze Invierea cea de-a treia zi, propovaduita de Scripturi si praznuita de noi la Sfintele Pasti. In primele zile ale Saptamanii Sfintelor Patimiri ale Domnului Hristos este randuit ca in Sfanta Biserica sa se spuna in chip de marturisire si de rugaciune urmatorul text liturgic: "Camara Ta Mantuitorule o vad impodobita si imbracaminte nu am ca sa intru intr-insa. Lumineaza-mi haina sufletului meu, Datatorule de lumina si ma miluieste".

- In Sfanta si Marea Luni se face pomenire de fericitul Iosif cel prea frumos si de smochinul care s-a uscat prin blestemul Domnului.

- Luni, in Saptamana Sfintelor Patimiri ale Domnului nostru Iisus Hristos, Biserica ne aduce aminte de fericitul Iosif cel frumos, cel frumos la trup si la suflet. Este vorba de Patriarhul Iosif, care ne impresioneaza pe toti prin dorinta lui de a-I sluji lui Dumnezeu implinind poruncile, prin dorinta lui de a fi curat inaintea lui Dumnezeu, prin faptul ca a fost bun si binevoitor cu fratii sai care l-au vandut in Egipt. El este o preinchipuire a Domnului nostru Iisus Hristos, cel vandut de Iuda, unul dintre ucenicii sai, este o preinchipuire a Domnului Hristos, care a tinut sa implineasca intru toate voia Parintelui Ceresc si sa ne fie noua pilda de urmat. Fericitul Iosif este omul vrednic de pomenire pentru toate cate s-au intamplat cu el. A fost iubit de parintii lui, a fost iubit de Patriarhul Iacob. Fratii lui l-au vandut in Egipt. A ajuns in Egipt si asezarea sufletului sau a fost probata intr-o ispita peste care a trecut. A ajuns in inchisoare invinuit fiind de pacate, el, care a tinut sa ramana fara de pacat, apoi ca talcuitor al viselor lui Faraon, mai-marele Egiptului, insa a fost gasit drept intelept si bun de a conduce Egiptul si a salvat de la moarte prin infometare pe concetatenii sai si pe conationalii sai, pe care dupa aceea i-a adus in Egipt. De aceea Sfanta noastra Biserica il pomeneste cu cinstire ca un preinchipuitor al Mantuitorului.

Tot in aceasta zi de Luni binecuvantata, pomenim si o minune pe care a facut-o Domnul Hristos, o minune spre inteleptirea credinciosilor, pentru ca negasind smochine intr-un smochin neroditor, l-a blestemat sa se usuce si s-a uscat, iar Sfanta noastra Biserica pomenind aceasta intamplare, are in vedere o explicatie pentru cei credinciosi, atragandu-le atentia ca suntem toti chemati spre rodire si ca Domnul Hristos asteapta ceva de la noi, si noi suntem datori sa-i oferim Mantuitorului virtutile noastre in loc de alte roade. Smochinul cel blestemat de Mantuitorul este un fel de pilda pentru noi, ca sa stim ca Domnul Hristos rasplateste nu numai binele pe care-l fac oamenii, ci rasplateste si pedepseste si indaratniciile lor, si neangajarile lor spre bine. Se spune in Sinaxarul de la slujba de Luni, din Saptamana Patimilor ca Domnul Hristos nu si-a aratat niciodata puterea pedepsitoare asupra oamenilor - sa intelegem in vremea propovaduirii Sale - dar si-a aratat-o asupra unui smochin, ca sa se inteleaga din aceasta ca El are si putere pedepsitoare, iar credinciosii sa se sileasca sa fie, nu sub blestem, ci sub binecuvantarea Mantuitorului nostru Iisus Hristos, cum reiese si dintr-o alcatuire din Postul Sfintelor Pasti, in care vorbim fiecare dintre noi cu propriul nostru suflet si ne indemnam pe noi insine sa nu dormitam, ci sa ne trezim si sa lucram pentru slava lui Dumnezeu si pentru binele nostru vremelnic si vesnic.

"Camasa Ta, Mantuitorul meu, o vad impodobita, si imbracaminte nu am, ca sa intru intr-insa. Lumineaza-mi haina sufletului meu, Datatorule de lumina, si ma mantuieste" (Luminanda).

- In Sfanta si Marea Marti se face pomenire de cele zece fecioare din Sfanta Evanghelie.

- In Martea Saptamanii celei Mari am facut pomenire, tot indrumati de Sfanta noastra Biserica, despre pilda celor zece fecioare, deci despre fecioarele intelepte si despre fecioarele neintelepte. Este o pilda spusa de Domnul Hristos si pe care Sfanta noastra Biserica ne-o pune in fata constiintei in Martea cea Mare. Si noi, parcurgand Saptamana Sfintelor Patimiri, am pomenit marti pilda cu cele zece fecioare si pe cele zece fecioare, luand aminte si prin textele liturghice din ziua respectiva la cele cinci fecioare intelepte, care au avut untdelemn in candelele lor si care l-au intampinat pe Mirele care este Domnul Hristos, au intrat cu el in camara nuntii si s-au bucurat de ospatul mirelui, in timp ce celelalte cinci fecioare nu s-au putut bucura de intalnirea cu Mirele pentru ca au mers sa-si cumpere untdelemn pentru candelele lor. Aceasta pilda, Domnul Hristos ne-o pune in fata ca sa ne gandim la faptul ca trebuie sa fim intotdeauna pregatiti prin fapte bune pentru intampinarea Mirelui ceresc, sa fim alcatuiti prin faptele nostre cele bune ca sa putem lua parte la ospatul cel vesnic. Domnul Hristos ne indeamna la priveghere, concluzia pildei fiind: privegheati si va rugati ca nu stiti cind vine Fiul Omului (Mt. 25, 13). Deci, Sfanta noastra Biserica ne invata in fiecare zi de marti din Saptamana Sfintelor Patimiri, ne-a invatat si in aceasta saptamana in ziua de marti, sa fim cu luare aminte la noi insine, la datoriile noastre, sa asteptam pe mirele ceresc cu inima iubitoare si cu fapte bune, ca si intru aceasta sa se preamareasca Tatal nostru cel din ceruri. In aceasta zi de marti, ca si in celelalte zile din Saptamana Sfintelor Patimiri, pana miercuri inclusiv, la slujba de dimineata, la utrenie, se spun urmatoatrele cuvinte:

"Iata mirele vine in miezul noptii si fericita este sluga pe care va afla-o priveghind; iara netrebnica e cea pe care o va gasi lenevindu-se. Vezi dar, suflete al meu, cu somnul sa nu te ingreuiezi, ca sa nu te dai mortii si afara din Imparatie sa te incui, ci te desteapta strigand: Sfant, Sfant, Sfant esti Dumnezeul nostru, pentru Nascatoarea de Dumnezeu, miluieste-ne pe noi".

- In Sfanta si Marea Miercuri, dumnezeiestii Parinti au hotarat sa se pomeneasca femeia cea pacatoasa care a uns cu mir pe Domnul, pentru ca aceasta s-a intamplat cu putin inainte de mantuitoarea Patima.

- In Miercurea Saptamanii Sfintelor Patimiri, pomenire s-a facut si se face totdeauna despre o femeie cinstitoare a Mantuitorului nostru Iisus Hristos, pe care Sfanta noastra Biserica o prezinta si ca pe o femeie pacatoasa. In Sinaxarul zilei respective insa se pomenesc mai multe ungeri cu mir, pe care le-a primit Domnul Hristos, iar Sfanta noastra Biserica se opreste in mod special asupra ungerii cu mir din partea unei femei care a adus mir de mult pret, mir care era socotit ca avand pretul mai mare decat 300 de dinari, ceea ce insemna pretul a 300 de zile de lucru. Femeia si-a aratat cinstirea ei fata de Mantuitorul nostru Iisus Hristos turnand peste El mirul cel de mult pret si Domnul Hristos a primit cinstirea pe care i-a adus-o acea femeie. Este de observat ca in Sfanta Evanghelie nu se spune ca acea femeie a fost pacatoasa. Sfanta noastra Biserica insa face o legatura intre femeia cinstitoare a Mantuitorului si femeia pacatoasa despre care istoriseste Sfantul Evanghelist Luca si despre care se poate citi in capitolul al saptelea din Sfanta Evanghelie de la Luca. Cantarile, textele liturgice care impodobesc slujba din Miercurea Saptamanii celei Mari se refera la aceasta femeie ca la o femeie pacatoasa, si sfantul Ioan Gura de Aur face o legatura intre vinderea lui Iuda, intre faptul ca Iuda l-a vandut pe Mantuitorul, si femeia careia i s-au dezlegat pacatele de catre Domnul Hristos. Iar Sfanta noastra Biserica face si ea aceeasi legatura, iar in legatura cu femeia pacatoasa ne spune ca acea femeie a luat randuiala de mironosita. "Doamne", zicem noi catre Domnul Hristos, "femeia care cazuse in pacate multe, simtind dumnezeirea Ta", deci fiind miscata de darul lui Dumnezeu ca sa cunoasca ceva din maretia Mantuitorului, "si luand randuiala de mironosita", deci facand ceea ce voiau sa faca femeile mironosite dupa inmormantarea Domnului Hristos, a anticipat cumva inmormantarea Mantuitorului si pregatirea lui cu miresme, "aducand mir de mult pret", dar si-a adus si inima ei cinstitoare, si-a adus si dorinta ei de a i se dezlega pacatele, pentru ca zicea femeia: Dezleaga-mi pacatele mele, asa cum eu mi-am dezlegat parul. Si cerea de la Domnul Hristos lacrimi, de la El care scoate apa din mare prin nori. E o alcatuire extraordinar de frumoasa si minunata, o alcatuire impresionanta pentru toti credinciosii, este un text liturgic de o maretie unica si ar fi bine sa il avem mai mult in vedere si sa-i ascultam cuprinsul si-n aceasta zi in care ne gandim la ceea ce s-a intamplat cand femeia pacatoasa a adus mir de mult pret ca semn de cinstire pentru cel ce a randuit apoi ca fapta ei sa fie pomenita si sa fie propovaduita spre pomenirea ei oriunde se va propovadui Evanghelia (cf. Mt. 26, 13).

"Doamne, femeia ceea ce cazuse in pacate multe, simtind Dumnezeirea Ta, luand randuiala de mironosita si tanguindu-se a adus Tie mir mai inainte de ingropare, zicand: Vai mie! Ca noapte imi este mie infierbantarea desfraului, si intunecata si fara de luna pofta pacatului. Primeste izvoarele lacrimilor mele, Cel Ce scoti cu norii apa din mare; pleaca-Te spre suspinurile inimii mele, Cel Ce ai plecat cerurile cu nespusa plecaciune. Ca sa sarut preacuratele Tale picioare si sa le sterg pe ele iarasi cu parul capului meu. Al caror sunet auzindu-l cu urechile Eva in Rai in miazazi, de frica s-a ascuns. Cine va cerceta multimea pacatelor mele si adancurile judecatilor Tale, Mantuitorule de suflete, Izbavitorul meu? Sa nu ma treci cu vederea pe mine, roaba Ta, Cel Ce ai nemasurata mila" (Idiomelar, glasul al 8-lea, alcatuire a Casianei monahia, Triod).

- In Sfanta si Marea Joi, dumnezeiestii Parinti care au randuit pe toate bine, urmand predaniilor dumnezeiestilor Apostoli si Sfintelor Evanghelii, ne-au predat sa praznuim patru lucruri: sfanta spalare a picioarelor, Cina cea de taina, adica predarea infricosatoarelor Taine, rugaciunea cea mai presus de fire din Ghetsimani si vanzarea Domnului.

- Dupa evenimentele pe care le-am pomenit in primele trei zile din Saptamana Sfintelor Patimiri, am ajuns sa ne gandim si la cele petrecute si in Joia premergatoare patimirilor Domnului, si ne-am bucurat de toate cele ce au randuit Parintii cei duhovnicesti sa fie pomenite in Biserica si de catre toti credinciosii. Ne-am oprit cu bucuria de a intelege maretia Domnului Hristos, Cel ce Dumnezeu fiind, a spalat picioarele ucenicilor Sai. Ne-am minunat de Dumnezeu Cel ce spala picioarele omului si care a randuit ca si noi sa facem la fel. Pentru ca a zis apoi: "Voi ma numiti pe mine Invatatorul si Domnul si bine ziceti caci sunt. Deci daca Eu Domnul si Invatatorul v-am spalat voua picioarele voastre, si voi sunteti datori sa va spalati picioarele unii altora, pilda v-am dat voua ca si voi sa faceti la fel" (In. 13, 14). Este o porunca a Mantuitorului ca sa fim unii fata de altii cinstitori, de a ne smeri unii in fata altora, de a fi curatitori ai fratilor nostri. Pentru ca duhovniceste asta inseamna si la asta suntem chemati de catre Domnul Hristos.

Am pomenit apoi Cina cea de taina, ultima cina pe care a avut-o Domnul Hristos impreuna cu ucenicii sai inainte de Sfintele Sale Patimiri, cand a randuit ca cele ce le-a facut El atunci, acolo, sa se faca in continuare spre pomenirea Lui, caci luand paine in sfintele, preacuratele si fara prihana mainile sale a sfintit, a binecuvantat, a frant si a dat ucenicilor sai, zicand: "Luati, mancati, acesta este trupul Meu care se frange pentru voi spre iertarea pacatelor. Asemenea si paharul dupa cina zicand: Beti dintru acesta toti, acesta este sangele Meu al legii celei noi care pentru voi si pentru multi se varsa spre iertarea pacatelor" (Mt. 26, 26-27). In Sfanta Evanghelie de la Luca si in Epistola I catre Corinteni a Sfantului Apostol Pavel se afirma ca Domnul Hristos dupa ce a spus aceste cuvinte a randuit: "Aceasta sa faceti intru pomenirea Mea" (Lc. 22, 19; I Cor. 11, 25), si aceasta o facem si noi la fiecare Sfanta Liturghie, cand ne aducem aminte de aceasta porunca mantuitoare si de toate cele ce s-au facut pentru noi: de cruce, de groapa, de invierea cea de a treia zi, de suirea la cer si de sederea de-a dreapta Tatalui, si de cea de-a doua slavita iarasi venire, aducem cinstitele daruri si le oferim Mantuitorului, si le oferim lui Dumnezeu in general, zicand: "Ale Tale dintru ale Tale, Tie aducem de toate si pentru toate". Acestea le facem la fiecare Sfanta Liturghie, dar le pomenim in chip deosebit in Joia cea Mare, cand pomenim Cina cea de taina in pomenirea cea de peste an. Am facut si aceasta in Joia cea Mare.

Noi pomenim si am pomenit in Joia cea Mare si rugaciunea din gradina Ghetsimani, cand Domnul Hristos L-a rugat pe Tatal ceresc sa treaca paharul suferintelor de la El daca este cu putinta si a precizat ca vrea sa implineasca voia Parintelui ceresc, pentru ca a zis: "Nu voia Mea, ci voia Ta sa se implineasca" (Mt. 26, 39). Este rugaciunea de care pomenesc sfintii evanghelisti si pe care o pomenim si noi in Joia cea Mare, si la care e bine sa ne gandim si noi, si ne gandim de fapt, si cand putem sa ne oprim la acest eveniment minunat si pentru noi datator de orientare, in sensul ca si rugaciunea noastra trebuie sa fie o rugaciune cat mai adanca, o rugaciune totala. Mai pomenim si prinderea Mantuitorului nostru Iisus Hristos, arestarea lui in gradina Ghetsimani, cand Iuda l-a sarutat si i-a zis" "Bucura-te, Invatatorule" (Mt. 26, 49), si cand cei care au venit impreuna cu el l-au prins pe Domnul Hristos si l-au dus la judecata lor, si l-au dus sa-l chinuiasca. In fata Sfantului Potir cu dumnezeiestile, sfintele, preacuratele, nemuritoarele, cerestile si de viata facatoarele Taine ale lui Hristos, noi spunem Mantuitorului: "Nu-ti voi da sarutare ca Iuda, nu voi spune Taina Ta vrajmasilor Tai; ci, ca talharul marturisindu-ma, strig Tie: Pomeneste-ma, Doamne, intru imparatia Ta".

In aceasta Joi minunata si vrednica de tinut minte, Sfanta noastra Biserica ne conduce sa vorbim cu Mantuitorul si sa zicem:

"Cand maritii ucenici, la spalarea Cinei s-au luminat, atunci Iuda cel rau credincios, cu iubire de argint bolnavindu-se, s-a intunecat si judecatorilor celor fara de lege pe Tine, Judecatorul cel drept, Te-a dat. Vezi, iubitorule de avutii, pe cel ce pentru aceasta spanzurare si-a agonisit; fugi de sufletul nesatios, cel ce a indraznit unele care acestea asupra Invatatorului. Cela ce esti spre toti bun, Doamne, marire Tie".

- In Sfanta si Marea Vineri se praznuiesc sfintele si mantuitoarele si infricosatoarele Patimi ale Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos. Se mai face inca pomenire si de marturisirea mantuitoare facuta pe cruce de talharul recunoscator, care a fost rastingnit impreuna cu El.

- Astazi, in Vinerea cea Mare, Vinerea Patimirii Mantuitorului nostru Iisus Hristos, ne aducem aminte de suferintele Domnului pentru noi si pentru a noastra mantuire, de scuiparile, de bataile, de chinuirile de tot felul, de batjocurile, de rastignirea pe cruce si de moartea pe cruce a Mantuitorului nostru Iisus Hristos, care toate s-au facut pentru noi si pentru a noastra mantuire. Ne-am pregatit vreme indelungata pentru aceste intampinari, pentru aceste ganduri si simtaminte care ne pun in legatura cu iubirea Mantuitorului aratata pe cruce, ne pune in legatura cu jertfa Mantuitorului nostru Iisus Hristos adusa pentru noi. Fiind lucru mai presus de fire, fiind mai presus de lume, cu greu putem sa apreciem aceste patimiri pe care Domnul nostru Iisus Hristos le-a primit pentru mantuirea noastra si in masura in care le intelegem sau intelegem ceva din ele, stam si noi in fata Domnului Hristos, in fata crucii, stam impreuna cu Sfantul Ioan Evanghelistul si cu Maica Domnului in apropierea crucii Mantuitorului nostru Iisus Hristos si invatam de la El sa iertam pe vrajmasii nostri. Caci Domnul Hristos a zis: "Parinte, iarta-le lor ca nu stiu ce fac" (Lc. 23, 34), iar aceasta a zis-o despre rastignitorii Sai. Invatam de la Domnul Hristos sa ne incredintam toate ale noastre in mainile lui Dumnezeu, caci Domnul Hristos fiind pe cruce, a zis catre Dumnezeu: "Parinte, in mainile Tale imi dau duhul meu" (Lc. 23, 46). Invatam de la Domnul Hristos sa implinim toate lucrurile pana la deplinatatea lor. Caci il auzim pe Domnul Hristos zicand: "Savarsitu-s-a" (In. 19, 30). Invatam de la Domnul nostru Iisus Hristos ceva despre maretia pocaintei, pentru ca talharul cel bine cunoscator, care si-a dat seama ca pentru pacatele lui patimeste, ca pentru ale lui pacate este rastignit impreuna cu Domnul Hristos, care este nevinovat, a zis catre Mantuitorul: "Pomeneste-ma, Doamne, intru imparatia Ta", iar Domnul Hristos i-a raspuns: "Adevar graiesc tie, astazi vei fi cu mine in Rai" (Lc. 23, 42-43). Toate acestea pomenindu-le, cerem de la Dumnezeu ajutor ca sa intelegem cat mai bine cele ce s-au facut pentru noi si intelegandu-le, recunostinta noastra sa fie cat mai deplina. Condusi de Sfanta noastra Biserica in aceasta zi de Vinere Mare, in aceasta zi de Vineri intunecata si luminata. Intunecata pentru ca s-a intunecat soarele si s-a cutremurat pamantul, dar si luminata, pentru ca-i luminata de iubirea Mantuitorului nostru Iisus Hristos, in care se arata Dumnezeu Insusi, Cel ce este iubire; intru aceasta zi binecuvantata de Dumnezeu ne indemnam unii pe altii cu cuvintele Bisericii si zicem:

"Pe cel ce S-a rastignit pentru noi veniti toti sa-L laudam ca pe acesta L-a vazut Maria - e vorba de Maica Domnului - pe cruce si a zis: Desi rabzi rastignire, Tu esti Fiul si Dumnezeul meu".

- In Sfanta si Marea Sambata praznuim ingroparea dumnezeiasca si trupeasca a Mantuitorului nostru Iisus Hristos si pogorarea la iad, prin care neamul nostru fiind chemat din stricaciune a fost mutat spre viata vesnica.

- Vom pomeni cu darul lui Dumnezeu in Sambata cea Mare inmormantarea Domnului Hristos, petrecerea in mormant a Mantuitorului nostru. Vom avea in vedere cele ce s-au petrecut pentru noi si pentru a noastra mantuire in aceasta zi. Si anume, il vom avea in vedere pe Mantuitorul Cel ce a fost in mormant cu trupul, in iad cu sufletul si in Rai ca un Dumnezeu cu talharul, care a fost cu dumnezeirea pretutindeni: si cu trupul in mormant, si cu sufletul in iad, si impreuna cu talharul cel mantuit in Rai. E o zi in care ne aratam nedumerirea si totodata convingerea ca moartea s-a intamplat in viata, ca Viata a primit moartea. Caci zicem: "In mormant, Viata, pus ai fost, Hristoase, si imparatia iadului Tu ai zdrobit". Ne gandim la Mantuitorul nostru Iisus Hristos in care se intalnesc cele potrivnice: moartea si viata. Moartea prin despartirea sufletului de trup si viata prin faptul ca vorbind cu Domnul Hristos noi zicem: "Cand Te-ai pogorat la moarte Cela ce esti fara de moarte, atunci iadul l-ai omorat cu stralucirea dumnezeirii. Iar cand ai inviat pe cei morti din cele de dedesubt, toate puterile ceresti au strigat: Datatorule de viata, Hristoase Dumnezeul nostru, marire Tie". Randuiala Bisericii noastre este ca indata dupa ce se spun cu cantare cuvintele in care facem prohodirea Mantuitorului nostru Iisus Hristos, indata dupa aceea se pomeneste Invierea. Pentru ca noi aducem aminte de moartea celui fara de moarte, aducem aminte prin prohodire de cel ce a murit fara sa moara cu dumnezeirea, si in cazul acesta ne minunam de Domnul nostru Iisus Hristos si nu uitam de invierea Lui. "Desi rabzi rastignire", am zis in vinerea cea mare, "Tu esti Fiul si Dumnezeul meu". Si putem spune in continuare: "Desi esti in mormant, Tu esti Dumnezeul meu". In aceasta sambata a tacerii suntem chemati de Sfanta noastra Biserica in cuprinsul Sfintei Liturghii sa tacem cu gandurile noastre iscoditoare si sa zicem:

"Sa taca tot trupul omenesc si nimica pamantesc in sine sa nu gandeasca, caci Imparatul Imparatilor si Domnul Domnului merge sa se junghie si sa se dea de mancare credinciosilor. Si merg inaintea Lui puterile ingeresti cu toata domnia si stapania, heruvimii cei cu ochi multi si serafimii cei cu cate sase aripi, fetele acoperindu-si si cantand cantarea: Aliluia, Aliluia, Aliluia".

Asa se spune la Sfanta Liturghie. Asa trebuie sa spunem si noi in constiinta noastra, asa trebuie sa gandim si noi despre tainele mai presus de intelegere. Sa taca firea omeneasca cu gandurile ei pamantesti si sa auda, sa asculte, sa vada pe cei care il insotesc pe Mantuitorul nostru Iisus Hristos in moarte si prin moarte spre invierea cea de a treia zi, pe care o asteptam si pentru care ne-am rugat sa o ajungem ca sa ne inchinam Invierii Mantuitorului nostru Iisus Hristos fara de osanda si sa ne impacam cu toti. Sa le zicem frati celor ce ne urasc pe noi si asa, in ziua Invierii sa strigam: "Hristos a inviat din morti cu moartea pe moarte calcand si celor din morminte viata daruindu-le".

Pentru vremea la care am ajuns ne-am rugat de-a lungul intregului post al Pastilor. Am zis la Liturghia Darurilor mai inainte sfintite rugaciune catre Dumnezeu: "Da-ne noua, Bunule sa luptam lupta cea buna, calea postului sa o savarsim, credinta nedespartita sa o pazim, capetele nevazutilor balauri sa le sfaramam, biruitori asupra pacatului sa ne aratam si fara de osanda sa ajungem a ne inchina si Sfintei Invieri". Am ajuns in ziua Sfintei Invieri, am ajuns sa ne inchinam Sfintei Invieri. Biserica insa ne cere ceva anume si zice:

"In Ziua Invierii sa ne luminam cu praznuirea si unii pe altii sa ne imbratisam, si sa le zicem frati si celor ce ne urasc pe noi si asa sa strigam: Hristos a inviat din morti cu moartea pe moarte calcand si celor din morminte viata daruindu-le".

Intrebarea fireasca pentru fiecare dintre noi este: Ne inchinam cu adevarat Sfintei Invieri? Le zicem frati celor ce ne urasc pe noi? Suntem binevoitori fata de toti oamenii? Daca da, atunci suntem fericiti, pentru ca traim Ziua Invierii intru care dorim sa ne luminam. Spunem ca Pastele Domnului sunt o trecere de la moarte la viata si de pe pamant la cer. Chemam cerul si pamantul sa se veseleasca si zicem: "Cerurile dupa cuviinta sa se veseleasca si pamantul sa se bucure, si sa praznuiasca toata lumea cea vazuta si cea nevazuta ca Hristos a inviat, veselia cea vesnica". Pentru ca stim ca "praznuim omorarea mortii, sfaramarea iadului si inceputul altei vieti vesnice". Si de aceea "laudam pe Pricinuitorul, adica pe Domnul nostru Iisus Hristos, pe Cel unul binecuvantat, Dumnezeul parintilor si preamarit". Avem bucuria sa vedem pe "Soarele dreptatii tuturor viata rasarind", ne gandim la lumina Invierii, la bucuria izvorata din mormantul cel datator de viata al Mantuitorului nostru Iisus Hristos, ne bucuram si noi impreuna cu uncenicii Mantuitorului, care s-au bucurat vazandu-l pe Domnul (In. 20, 20) si raspundem chemarilor Sfantului Ioan Gura de Aur, care zice:

"Toti sa va ospatati din ospatul credintei, toti sa luati bogatia bunatatii. Nimeni sa nu planga pentru saracie, ca s-a aratat imparatia cea de obste, nimeni sa nu se tanguiasca pentru pacate ca iertare din mormant a rasarit. Nimeni sa nu se teama de moarte ca ne-a izbavit pe noi moartea Mantuitorului. A stins-o pe ea Cel ce a fost tinut de aceea, pradat-a iadul Cel ce s-a pogorat la iad. Si aceasta mai inainte apucand Isaia a strigat: Iadul, zice, s-a amarat intampinandu-Te pe Tine jos, s-a amarat ca s-a stricat, s-a amarat ca s-a batjocorit, s-a amarat ca s-a omorat, s-a amarat ca s-a legat. A luat trup si de Dumnezeu s-a lovit, a luat pamant si s-a intampinat cu cerul, a luat ce a vazut si a cazut intru ce n-a vazut. Unde-ti este moarte boldul? Unde-ti este iadule biruinta? Inviat-a Hristos si tu te-ai surpat. Inviat-a Hristos si au cazut dracii. Inviat-a Hristos si se bucura ingerii. Inviat-a Hristos si viata vietuieste. Inviat-a Hristos si nici un mort nu este in mormant. Ca Hristos inviind din morti incepatura celor adormiti S-a facut. A aceluia este slava si stapanirea in vecii vecilor. Amin".

In aceasta atmosfera traind, suntem cu adevarat oameni care praznuim Invierea Mantuitorului si dam slava celui ce a inviat din morti cu moartea pe moarte calcind.

"Hristos a inviat, ce vorba sfanta!
Iti simti de lacrimi calde ochii uzi
Si-n suflet parca serafimi-ti canta
De cate ori crestine tu auzi.
Hristos a inviat in firul ierbii,
A inviat Hristos in adevar,
In poienita-n care zburda cerbii,
In florile de piersic si de mar.
In stupii de albine fara gres,
In vantul care sufla mangaios,
In ramura-nflorita de cires.
Dar, vai, in suflet ti-a-nviat Hristos?
Ai cantarit cu mintea ta, crestine
Cat bine ai facut sub cer umbland?
Te simti macar acum pornit spre bine?
Macar acum te simti mai bun, mai bland?
Simti tu topita-n suflet vechea-ti ura?
Mai vrei pieirea celui plin de har?
Ti-ai pus zavor pe barfitoarea-ti gura?
Iubirea pentru semeni o simti jar?
O, daca aceste legi de-a pururi sfinte
In aur macar azi te-au imbracat,
Cu serafimii-n suflet imn fierbinte
Ai drept sa canti: Hristos a inviat!"

Predică la Duminica a VI-a din post: Duminica Floriilor


Osana, bine este cuvantat cel ce vine intru numele DOMNULUI, Imparatul lui Israel! (Ioan XII, 13)


Frati crestini,

Toata temelia credintei noastre crestinesti sta pe convingerea nestramutata ca Cel ce a patimit, s-a rastignit si a murit pe Cruce intre doi talhari pe dealul Golgotei a fost Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, Mantuitorul lumii. El a facut aceasta din dragoste mare pentru noi si de buna voie, ca sa ne mantuiasca. Am auzit in Sfanta Biserica cum s-a intrupat, cum s-a nascut intr-o pestera sarmana in frig, cum a propovaduit si mai ales multimea minunilor pe care le-a facut ca sa arate poporului Sau cu cuvantul si cu fapta ca El este cel vestit de prooroci - Mesia, Izbavitorul.

Astazi il vedem intrand in Ierusalim ca un Imparat biruitor calare pe un asin smerit si bland. El vine sa implineasca cele spuse de prooroci; Iisus vine sa se faca cunoscut poporului, implinind in chipul acesta cele spuse de proorocul Zaharia la cap. IX, 9: "Nu te teme, fiica Sionului, ca iata, Imparatul tau vine, bland sezand pe manzul asinei!” Iisus intra ca un Imparat biruitor in Ierusalim, asa cum altadata se intorceau victoriosi imparatii David si Solomon.

In vremea de demult era obiceiul ca imparatii care se intorceau victoriosi din lupte sa fie intampinati de oameni care le ieseau inainte cu stalpari de finic in mainile lor, aratandu-le astfel cinste pentru biruinta lor. Dupa acest obicei au iesit si inaintea Domnului Hristos, intampinandu-L ca pe un Imparat biruitor. Dar ce biruise Domnul Hristos de i se facea o astfel de primire? El biruise moartea, caci a inviat pe fiul vaduvei din Nain, pe fiica lui Iair si mai ales pe Lazar care fusese mort de patru zile si a carui pomenire s-a facut ieri.

Iisus biruise iadul si pe demonii care strajuiau acolo, pe cei pe care-i izgonise din oameni atunci cand ii tamaduise, Iisus strabatea Palestina, luminand sufletele si vindecand bolnavii, pretutindeni facand numai bine. Popoarele, incantate de invatatura Sa si miscate de binefacerile Sale, se ingramadeau in jurul Sau, voind de multe ori sa-L proclame imparat. Iisus a fugit intotdeauna de aceasta cinste; alta era imparatia pe care El voia s-o intemeieze pe pamant; o imparatie cu totul duhovniceasca si vesnica, nu pamanteasca si vremelnica cum doreau evreii.

O data cu intrarea in Ierusalim a Domnului, El a fost recunoscut in mod public ca Imparat si Mesia - trimisul lui Dumnezeu. Se apropia Pastele, cand adevaratul Miel trebuia sa fie jertfit in locul mielului care il preinchipuise pana atunci. Iisus se apropia de Ierusalim, locul unde avea sa fie jertfit, acolo unde a murit de buna voie pentru mantuirea lumii. Era in cel din urma an al vietii Sale pamantesti. Dupa multele minuni pe care le facuse, acum se intorcea pentru cea din urma oara la Ierusalim.

Vineri seara, inainte de duminica stalparilor ajunge in Betania, unde mai inainte inviase pe Lazar cel mort de patru zile. Se hotari sa petreaca acolo sambata aceea, in casa lui Lazar si a surorilor lui, Marta si Maria. S-a sarbatorit venirea Mantuitorului acolo, seara, printr-o cina mare. Locuitorii din Betania au tinut sa multumeasca lui Iisus pentru minunile savarsite in orasul lor, pregatind o cina bogata, cu multa solemnitate, in casa lui Simon, pe care-l vindecase de lepra.

La aceasta cina a luat parte si Lazar cu surorile lui. Toata aceasta manifestatie de iubire pentru Iisus a fost ca o palma pe obrajii carturarilor si fariseilor care hotarasera sa-L omoare atat pe Iisus, cat si pe Lazar. Era obiceiul ca, la inceputul mesei, picioarele oaspetilor sa fie spalate intr-o apa parfumata. Maria, sora lui Lazar, plina de credinta si dragoste sfanta catre Mantuitorul, a luat un vas plin cu mir de nard de mult pret, a intrat in sala unde fusese pregatita cina si, turnand mirul pe capul si picioarele Mantuitorului, le-a sters cu parul capului ei, apoi a spart vasul, intelegand ca totul s-a sfarsit si ca aceasta cina va fi un fel de adio, Mantuitorul nemaiprimind de aici inainte din partea oamenilor un astfel de omagiu.

Rautatea si pizma din Iuda Iscarioteanul au izbucnit indata, zicand: "Pentru ce nu s-a vandut acest mir pe 300 de dinari si sa se fi dat saracilor?” Rautatea lui Iuda nu putea sa ramana fara raspuns din partea Domnului care i-a zis: "Lasati-o pe dansa, de ce o suparati, ca bun lucru a facut cu Mine. Pe saraci pururea ii aveti cu voi, iar pe Mine nu ma aveti intotdeauna. Varsand ea acest mir pe trupul Meu, spre ingroparea Mea a facut aceasta” sau, cu alte cuvinte: "Prietene, potoleste-ti mania putin, sa nu-ti para rau de aceasta ultima marturie de respect si iubire ce-Mi arata aceasta femeie, pentru ca pregateste inmormantarea Mea. Daca tu crezi ca ai dreptul sa ma vinzi, lasa acestei femei dreptul de a ma imbalsama”.

Am vazut dar ca aceasta cina de recunostinta din Betania se termina prin tradare, caci Iuda Iscarioteanul a gasit prilejul sa mearga si sa-L vanda pe 30 de arginti. Era acum si voia lui Dumnezeu ca Fiul Sau sa mearga la moarte in triumf. In aceasta vreme, Ierusalimul era plin de evrei si de straini veniti din lumea intreaga de sarbatoarea Pastelui. Toti se intrebau daca Iisus va veni de Pasti in cetatea sfanta.

Auzind ca este in Betania, multi s-au dus acolo ca sa-l vada pe Iisus si pe Lazar, pe care-l inviase din morti si pentru care multi credeau in El, printre acestia fiind si unii din mai marii poporului. Lucrul acesta supara mult pe membrii sinedriului, arhierei si farisei, dar mai cu seama saduchei, care nu credeau in invierea mortilor. Toti acestia se sfatuira ca sa-l omoare si pe Lazar, pe care il inviase Iisus din morti, si sa nu se mai pomeneasca de invierea lui, iar poporul sa stea in intunericul necunostintei, al necredintei, ascultand de niste farisei ingamfati si orbi.

Din Betania se raspandi vestea in Ierusalim ca a doua zi, adica in ziua pe care noi o numim "Duminica Floriilor”, Iisus va intra in orasul Ierusalim. Aceasta veste puse in miscare poporul si toti se pregatira sa-L primeasca. Iisus parasi locuinta prietenului Sau Lazar, unde lasa pe prea iubita Sa Maica indurerata si cu lacrimi in ochi, care ii spusese Fiului sau, ca sufletul ei de mama presimte o mare durere si nenorocire pentru El si-l rugase sa nu se duca la Ierusalim. Domnul ii spuse: "Prea iubita Mea Maica, a venit ceasul si trebuie sa merg”. Dupa ce o incredinta celor doua surori Marta si Maria, le spusese sa vina vineri cu toate la Ierusalim. Pleca apoi cu ucenicii Sai si veni in Betfaghe, la muntele Maslinilor, la 2 km distanta de Ierusalim.

In acest loc se pastrau mieii care erau randuiti pentru jertfe si de aici, cu patru zile mai inainte de Pasti, ii aduceau la templu impodobiti cu panglici si cu flori ca sa fie jertfiti. Pentru aceasta si Iisus a trecut prin acest loc, ca sa le arate si lor si noua si sa credem cu adevarat ca El insusi este victima cea adevarata, mielul care trebuia sa fie jertfit pentru mantuirea lumii. El este cu adevarat MIELUL pascal, al carui sange va impaca cerul cu pamantul.

Invierea lui Lazar {sambata lui lazar din Betania


Pe drumul catre Betania si Ierusalim

A sasea si cea din urma saptamana a Postului este numita "Saptamana Stalparilor". In timpul celor sase zile care premerg Sambetei lui Lazar si Duminicii Stalparilor (Floriilor - n.tr.), slujbele Bisericii ne indeamna sa fim urmaritorii lui Hristos, dupa cum intai El insusi ne vesteste moartea prietenului Sau iar apoi incepe calatoria Sa catre Betania si Ierusalim. Tema si tonul saptamanii sunt date Duminica seara, la Vecernie: "Incepand cu dragoste a sasea saptamana a cinstitului post, sa aducem credinciosilor cantare inaintea praznuirii stalpilor Domnului Celui ce vine in slava cu puterea dumnezeirii in Ierusalim, ca sa omoare moartea."

Centrul atentiei este Lazar, boala sa, moartea sa, mahnirea rudeniilor sale si raspunsul lui Hristos la toate acestea. Astfel, Lunea auzim: "Astazi, umbland Hristos pe langa Iordan, I S-a aratat boala lui Lazar..." Martea: "Ieri si astazi a fost boala lui Lazar..." Miercurea: "Astazi Lazar murind se ingroapa si-l jelesc surorile..." Joi: "Doua zile are astazi Lazar cel mort. In cele din urma, Vinerea: "in ziua de maine Domnul vine sa ridice pe fratele cel mort (al Martei si al Mariei)."

Intreaga saptamana este astfel petrecuta in contemplatia duhovniceasca asupra viitoarei intalniri dintre Hristos si moarte - intai in persoana prietenului Sau, apoi in insasi moartea lui Hristos. Este apropierea acelui "ceas al lui Hristos" despre care El a vorbit adesea si spre care a fost orientata intreaga sa slujire pamanteasca. Atunci trebuie sa ne intrebam: Care este locul si intelesul acestei contemplatii in slujbele Postului? Care este legatura acesteia cu nevointele noastre din timpul Postului?

Aceste intrebari presupun o alta, cu care trebuie, pe scurt, sa ne ocupam acum. La pomenirea diferitelor evenimente din viata lui Hristos foarte des, daca nu cumva intotdeauna, Biserica transpune trecutul in prezent. Astfel, in ziua Nasterii Domnului cantam: "Fecioara astazi pe Cel mai presus de fiinta naste..."; in Vinerea Patimilor: "Astazi sta inaintea lui Pilat..."; in Duminica Floriilor (Stalparilor): "Astazi vine la Ierusalim..." intrebarea
este: care este intelesul acestei transpuneri, semnificatia acestui astazi liturgic?

O covarsitoare majoritate a credinciosilor inteleg, probabil, ca este vorba de o metafora retorica, o poetica "figura de stil in vorbire". Modul nostru modern de abordare a cultului este fie rational fie sentimental. Abordarea rationala consta in reducerea praznuirii liturgice la idei. Este inradacinata in aceasta teologie "occidentalizata" care s-a dezvoltat in Rasaritul ortodox dupa sfarsitul perioadei patristice si pentru care cultul este in cel mai fericit caz o zona palpabila pentru definitii si afirmatii pur intelectuale. Ceea ce in cult nu poate fi redus la un adevar intelectual este etichetat drept "poezie" - adica ceva ce nu trebuie luat foarte in serios. Si chiar daca este evident ca evenimentul praznuit de catre Biserica apartine trecutului, liturgicului astazi nu i se da nici un inteles serios. Cat despre abordarea sentimentala, ea este rezultatul unei pietati individualiste si egocentriste, care este din mai multe puncte de vedere corespondentul teologiei intelectuale. Pentru acest fel de pietate, cultul reprezinta inainte de orice altceva un cadru util pentru rugaciunea particulara, un fundal inspirator, al carui scop este de a ne "incalzi" inima si de a o intoarce catre Dumnezeu. Continutul si intelesul slujbelor, al textelor, al randuielilor si actelor liturgice este aici de o importanta secundara; sunt de folos si suficiente atata vreme cat ma indeamna sa ma rog. Si astfel liturgicul astazi este dizolvat aici, ca de altfel si toate celelalte texte liturgice, intr-un soi de "rugaciune" nediferentiata din punct de vedere al devotiunii si al inspiratiei.

Datorita lungii polarizari in mentalitatea Bisericii noastre dintre aceste doua moduri de abordare, este foarte dificil astazi sa aratam ca adevaratul cult al Bisericii nu poate fi redus nici la "idei", nici la "rugaciune". Nu putem praznui idei! Cat despre rugaciunea particulara, nu sta scris in Evanghelie ca atunci cand vrem sa ne rugam sa inchidem usa camarii noastre si sa intram acolo intr-o comuniune harica personala cu Dumnezeu (Matei, VI, 6)? Adevarata praznuire implica atat un eveniment cat si reactia sociala sau obsteasca la acesta.

O praznuire este posibilaI numai cand oamenii se aduna laolalta si, depasind separarea siI izolarea lor obisnuita unul fata de altul, reactioneaza impreuna cu un trup, intocmai ca o persoana in fata unui eveniment (de exemplu: venirea primaverii, o casatorie, o inmormantare, o biruinta etc). Iar miracolul natural al intregii praznuiri este exact acela ca depaseste, chiar daca numai pentru o vreme, nivelul ideilor si pe acela al individualismului. Unul se pierde cu adevarat in praznuire, iar altul ii gaseste pe ceilalti intr-un fel unic. Dar care este atunci astazi intelesul liturgicului prin care Biserica isi incepe toate praznuirile sale? Cu ce inteles intamplari ale trecutului sunt praznuite astazi?

Se poate spune fara exagerare ca intreaga viata a Bisericii este o continua comemorare si aducere aminte. La sfarsitul fiecarei slujbe ne referim la sfintii "a caror pomenire o savarsim", dar inainte de toate pomenirile, Biserica este aducerea aminte de Hristos. Dintr-un punct de vedere cat se poate de firesc memoria este o facultate ambigua. Astfel, sa ne aducem aminte de cineva pe care il iubim si pe care l-am pierdut; aceasta semnifica doua lucruri. Pe de o parte, memoria este mai mult decat simpla cunoastere a trecutului. Cand imi amintesc de raposatul meu tata, il vad; el este prezent in memoria mea nu ca un rezumat a tot ceea ce stiu despre el, ci asa cum l-am cunoscut in intreaga sa realitate vie. Totusi, pe de o alta parte, tocmai aceasta prezenta ma determina sa simt acut faptul ca el nu mai este aici, ca niciodata in aceasta lume si in aceasta viata nu-i voi mai atinge mana pe care atat de viu o pastrez in amintire. Memoria este astfel cea mai minunata, dar in acelasi timp si cea mai dramatica facultate umana, pentru ca nimic nu descopera mai bine natura cazuta a vietii noastre, imposibilitatea omului de a pastra, de a poseda cu adevarat ceva in aceasta lume.

Memoria ne descopera faptul ca "timpul si moartea stapanesc pe pamant". Dai', tocmai din pricina acestei functii umane unice a memoriei, crestinismul este axat pe ea, pentru ca ea consta mai intai in amintirea unui Om, a unui Eveniment, a unei Nopti, in adancul si intunericul despre care ni s-a spus: "... faceti aceasta spre pomenirea Mea". Si, iata, minunea se implineste! II pomenim si El este aici - nu ca o icoana nostalgica a trecutului, nu ca un trist "niciodata mai mult", ci cu o asa puternica prezenta incat Biserica poate repeta la nesfarsit ceea ce apostolii au rostit dupa intalnirea pe drumul spre Emaus: "Oare nu ardea in noi inima noastra? (Luca, XXIV, 32.)

Memoria naturala este intai de toate o "prezenta a absentei", astfel incat, in masura in care cel pe care ni-l amintim este prezent, cu atat este mai acuta durerea absentei sale. Dar in Hristos, memoria a devenit din nou puterea de a umple timpul intrerupt de pacat si moarte, de ura si uitare. Aceasta memorie, ca putere peste timp, si frangerea lui reprezinta tocmai ceea ce se afla in centrul praznuirii liturgice, a liturgicului astazi. Sa fim siguri, Fecioara nu naste astazi, ca "stare de fapt" nimeni nu sta in fata lui Pilat, iar ca fapte, aceste evenimente apartin trecutului. Dar astazi nu putem aminti aceste fapte, iar Biserica este mai intai de toate darul si puterea acelei amintiri care transforma faptele trecutului in evenimente vesnic pline de inteles.

Praznuirea liturgica este astfel o re-intrare a Bisericii in eveniment, iar aceasta nu inseamna pur si simplu "ideea" acestuia, ci este bucuria sau tristetea lui, realitatea vie si concreta a sa. Una este sa stim ca prin strigarea "Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai parasit!" Hristos cel rastignit isi manifesta "chenoza" si smerenia Sa. Cu totul altceva este sa praznuim acest eveniment in fiecare an, in acea Vinere unica, cand, fara sa-l "rationalizam", stim cu toata convingerea ca aceste cuvinte, fiind oferite o data, raman etern reale, astfel incat nici o biruinta, nici o slava, nici o "sinteza" nu pot sa le stearga vreodata. Una este sa explicam faptul ca invierea lui Lazar era spre "incredintarea invierii cea de obste" (troparul zilei), cu totul altceva este sa praznuim aceasta intalnire de lenta apropiere dintre viata si moarte, sa devenim parte a acesteia, sa vedem cu ochii nostri si sa simtim cu intreaga noastra fiinta cele ce implica cuvintele Sfantului Apostol Ioan: "... a suspinat cu duhul si S-a tulburat intru Sine... si a lacrimat" (Ioan, XI, 31 -35). Pentru noi si cu noi toti acestea se savarsesc astazi.

Noi nu am fost acolo, in Betania, la mormant cu surorile lui Lazar. Despre aceasta cunoastem numai din Sfanta Evanghelie. Praznuirea acestui astazi al Bisericii este vremea cand un fapt istoric devine eveniment pentru noi, pentru mine, o putere in viata mea, o aducere aminte, o bucurie. Teologia nu poate patrunde dincolo de "idee". Iar din punctul de vedere al ideii, avem nevoie de aceste cinci lungi zile, cand este asa de simplu doar sa marturisim, "sa incredintam invierea cea de obste"? Dar toata problema este ca in sine si prin sine fraza nu incredinteaza nimic. Adevarata incredintare vine din praznuire si exact din aceste cinci zile in care marturisim inceputul acestei lupte decisive dintre viata si moarte si incepem, nu asa de mult, sa intelegem cat sa-L marturisim pe Hristos, Cel ce va calca cu moartea pe moarte.

Invierea lui Lazar, minunata praznuire a acelei Sambete unice, se afla spre sfarsitul Postului Mare. in Vinerea de dinainte cantam: "Savarsind patruzeci de zile cele de suflet folositoare...", iar in termeni liturgici, Sambata lui Lazar si Duminica Stalparilor (a Floriilor) sunt "inceputul Crucii". Dar ultima saptamana a Postului Mare, care este o continua inainte-praznuire a acestor zile, este revelarea ultima a intelesului Postului. La inceputul acestei lucrari am spus ca Postul este pregatirea pentru Paste; totusi, in realitate, in practica uzuala care a devenit intre timp traditionala, aceasta pregatire ramane abstracta si individuala; Postul si Pastele sunt alaturate, insa fara o intelegere reala a legaturii si interdependentei lor.

Chiar si atunci cand Postul nu este inteles ca perioada de savarsire a Spovedaniei si a impartasaniei anuale, este de obicei inteles ca un efort individual si astfel ramane egocentric. Altfel spus, ceea ce in mod practic este absent din experienta Postului este ca acel efort fizic si duhovnicesc tinteste participarea noastra la acel astazi al invierii lui Hristos, si nu o moralitate abstracta, nu un progres moral, nu o mai mare paza a patimilor, nici macar o imbunatatire personala, ci impartasirea de acel astazi fundamental al lui Hristos. Spiritualitatea crestina care nu aspira la aceasta este in pericol de a deveni pseudo-crestina, pentru, ca in ultima instanta, aceasta este motivata prin "sine" si nu prin Hristos. Pericolul ce exista aici este ca o data ce camara sufletului este curatita si eliberata de diavolul care locuia intr-insa ea ramane goala, iar diavolul se reintoarce" si ia cu el alte sapte duhuri mai rele decat el si, intrand, locuieste acolo; si se fac cele de pe urma mai rele decat cele dintai." (Luca, XI, 26). in aceasta lume orice - chiar si "spiritualitatea" - poate fi demonic.

Asadar este foarte important sa redescoperim intelesul si ritmul Postului ca adevarata pregatire pentru marele astazi al Pastelui. Am vazut pana acum ca Postul are doua parti. inaintea Duminicii Sfintei Cruci, Biserica ne indeamna sa ne concentram asupra noastra, sa luptam impotriva carnii si a placerilor, a raului si a tuturor celorlalte pacate. Dar chiar si atunci cand implinim acestea, suntem permanent indemnati sa privim inainte, sa masuram si sa motivam efortul nostru prin "ceva mai bun" pregatit pentru noi. Apoi, din Duminica Sfintei Cruci, taina suferintei lui Hristos, a Crucii si a Mortii Sale, sunt acelea ce devin centrul slujbelor Postului. Devin "urcusul spre Ierusalim".

In cele din urma, de-a lungul acestei ultime saptamani de pregatire incepe praznuirea tainei. Nevointa postului ne-a facut capabili sa dam la o parte tot ceea ce de obicei si statornic ascunde obiectul central al credintei, al nadejdii si al bucuriei noastre. Timpul insusi, ca sa zicem asa, se apropie de un sfarsit. El este masurat acum nu prin preocuparile si grijile noastre uzuale, ci de ceea ce are loc in drumul spre Betania, si mai departe, la Ierusalim. Iar, o data in plus, toate acestea nu sunt retorice.

Pentru oricine care a gustat din viata liturgica adevarata - fie aceasta numai o data si fie chiar imperfect - este aproape de la sine inteles ca din momentul in care auzim: "Bucura-te Betanie, casa a lui Lazar!..." iar apoi: "... maine Hristos vine..." lumea exterioara devine usor ireala, iar unii aproape ca sufera cand intra intr-un contact zilnic si necesar cu aceasta (cu lumea exterioara - n.tr.) "Realitatea" este aceea care se desfasoara in Biserica, in acea praznuire care, zi dupa zi, ne face sa realizam ce inseamna sa astepti si de ce crestinismul este, mai presus de orice, asteptare si pregatire. Astfel, atunci cand acea seara de Vineri se apropie si cantam "savarsind cele patruzeci de zile cele de suflet folositoare..." nu am implinit doar o "obligatie" crestineasca anuala, suntem pregatiti sa ne impropriem cuvintele pe care le vom canta ziua urmatoare: "Prin Lazar te prada Hristos pe tine, moarte, dar unde-ti este biruinta, iadule?"

marți, 23 martie 2010

UITE MAMA CRUCEA..

O viata inchinata lui Hristos si oamenilor

Parintele Miron Mihailescu


Parintele Miron Mihailescu

Miron Mihailescu este un parinte, un parinte din Ocna Sibiului, un vestit predicator, duhovnic si pictor de icoane. "Ca purtator neobosit al darului preotiei, Parintele Miron Mihailescu si-a pus inima la binele si greul vietii omenesti, secand lacrima de la toata fata truditului om, aducandu-i lumina si bucuria ca fiecare traieste din darul lui Dumnezeu." Arhimandritul Teofil Paraian l-a numit "un om odihnitor de oameni", aceste cuvinte rezumand intreaga sa viata, simpla si retrasa.

Parintele Miron Mihailescu - o viata inchinata lui Hristos si oamenilor

Parintele Miron Mihailescu s-a nascut in data de 22 ianuarie 1914, in localitatea Strungari, raionul Sebes-Alba, Regiunea Hunedoara, azi judetul Alba. Intre anii 1926-1933, a urmat cursurile la liceul "Mihai Viteazul" din Alba Iulia, studii intrerupte in anul 1933 din lipsa posibilitatilor materiale.

Intre anii 1934-1938 a urmat studiile de teologie la "Academia Teologica Andreiana" din Sibiu, obtinand licenta in anul 1938, avandu-l printre profesori pe Parintele Dumitru Staniloae, caruia in anul 1939 i-a fost si secretar, pana la hirotonirea si numirea in parohie si-i va ramane un apropiat si iubitor colaborator si prieten. In timpul facultatii si dupa aceea a legat o stransa prietenie cu marii duhovnici ieromonahi: Parintele Arsenie Boca, Parintele Teofil Paraian si Parintele Serafim Popescu.

S-a casatorit in anul 1939 cu Florica Popa, nascuta in localitatea Secasel, judetul Alba, avand impreuna patru copii: Mihail-Miron, Lucian-Ioan, Felicia-Maria si Teofil. Impreuna cu sotia, preoteasa Florica, au convietuit intr-o casnicie model ce a numarat 58 de ani de greutati si bucurii, in care jertfa s-a ridicat la rangul de principiu.

A fost hirotonit preot pentru parohia Barghis, in apropiere de orasul Agnita, judetul Sibiu, la 24 octombrie 1939, unde a pastorit pana in luna septembrie a anului 1942. Dupa aproape trei ani de slujire, din anul 1942 este transferat in orasul Ocna Sibiului, unde va sluji pana la 11 septembrie 1998, zi in care s-a mutat la cele vesnice, pregustate inca de pe pamant printr-o vie prezenta slujitoare in biserica cu hramul "Nasterea Sfantului Ioan Botezatorul" din Ocna Sibiului.

Parintele  Miron Mihailescu

Zilnic, timp de aproape 60 de ani, a fost prezent in biserica intr-o continua rugaciune si slujire la Sfintele Slujbe, mai ales a Sfintei Liturghii, sustinut fiind de credinciosii din parohie si din localitate. In memoria celor care l-au cunoscut, chipul de o blandete rar intalnita, ochii patrunzatori, vocea calda si calma, ravna intr-o viata traita numai impreuna cu Hristos, iubirea cu care invaluia deplin pe oricine, au ramas ca o amprenta vie, de neuitat.

Prin tot ceea ce a realizat intre oameni si pentru oameni, parintele Miron Mihailescu, asa cum l-au cunoscut parohienii din Ocna Sibiului si toti fiii sai duhovnicesti, a fost, a ramas si va dainui ca un vrednic si sfintit parinte duhovnicesc, prin slujirea de la altar si din Biserica si prin roadele cuvintelor rostite (parte cuprinse intre paginile cartilor), ramanand pilda a unei vieti pline de iubire lucratoare in Hristos pentru cei care l-au cunoscut, iubit si urmat.

Cat a vietuit printre oameni nu si-a facut publicitate. Doar vorbele celor care l-au intalnit, ramanand marcati profund, au facut ca dorinta de-al cunoaste sa devina si pentru altii implinire. Multi au venit la parintele Miron sa ceara sfaturi duhovnicesti si multi s-au folosit de acestea. "Sa-ti pui inima la dispozitia aproapelui, sa te citeasca in ea, vazand si preamarind pe Dumnezeu prin aceasta", au fost cuvinte indemn de care te puteai folosi practic doar aflandu-te in preajma sfintiei sale si vazandu-l cum cu atata normal itate le aplica. Starea de liniste, de pace sufleteasca a parintelui te molipsea, te fascina.

Cum au fost posibile toate acestea, va veti intreba, desigur? Pentru faptul ca parintele a fost sincer si profund in trairea sa in Hristos, dusa pana la sacrificiu pentru aproapele, pentru toti credinciosii. Care a fost temeiul acestei jertfe? Un dialog continuu cu Hristos in gand si fapta, adica o punere in practica a cuvintelor Sfantului Apostol Pavel: "Nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in mine" (Galateni 2, 20), in cel care implineste Taina Sfintei Liturghii, impartasindu-se continuu cu Trupul si Sangele Domnului din Santa Euharistie, cu dorinta mare, cum marturisea si Parintele Miron.

Preotul Miron a fost un om, mai intai de toate, spiritual, duhovnicesc, calauzit de adevarul dumnezeiesc. Apoi, tot ce decurge de aici: a marturisit Adevarul, a fost pasnic, delicat in manifestari, intelept (ganditor, meditativ), foarte bun, nadajduind totdeauna ca orice rautate se poate corecta. A fost un idealist. N-a avut nici un fel de asprime si a pretuit fiece scanteie de bine din fiecare om, indragindu-l, nespus, pentru aceasta. A crezut ca sfintenia omului poate fi posibila, lucrand intotdeauna cu Dumnezeu si dimpreuna cu omul pentru desavarsirea lui. Nu a precupetit absolut nimic pentru a te ajuta sa intelegi ca mintea, prin ratiunea ei de a fi, poate fi mereu inaltata, spre a cunoaste adevarul lui Dumnezeu.

Depunem marturie, cu lacrimi de uimire si recunostinta fierbinte, ca, nimeni ca sfintia lui, nu a cunoscut si' propovaduit, mai temeinic, IUBIREA LUI DUMNEZEU, aratand prin viul trairii sale ca acela care creste si ramane in iubire, poate sa daruiasca oamenilor bucurii nemarginite.

Nu a tinut cont de oboseala, nu a vrut sa stie de odihna trupului, ci doar de acea odihna prin care il odihnea pe om, facandu-i-se totul. Mancarea, mereu, i-a fost o alta decat hrana obisnuita: aceea de a pune in inimi, desavarsit, dorul Domnului nostru Iisus Hristos, de a-i face pe oameni sa-L cunoasca ca VIATA de la Tatal, "painea cea vie". "Dati-le voi, sa manance", sunt cuvintele prin care ii indemna Mantuitorul pe Apostoli si care l-au urmarit, la tot pasul, pe parintele nostru, trimiterea la aceasta misiune insusindu-si-o real.

Ca purtator neostenit al darului preotiei (Mintea preotului trebuie sa fie painea fiilor) si-a pus inima la binele si greul vietii omenesti, secand lacrima de la toata fata truditului om, aducandu-i lumina si bucuria ca fiecare traieste din darul lui Dumnezeu. Mare lucru este sa se ocupe, cineva, cu toata caldura, de bucuriile tale, invaluindu-te cu dragoste, intr-o inima straluminata de cele mai sfinte si mai bune intentii, in toata clipa.

De asemenea, mare si dumnezeiesc lucru este sa te invete cineva, fiindu-ti el, mai intai, model de viata alcatuita si sustinuta numai de iubirea lui Dumnezeu, ca printre greutatile prea complicate ale vietii, sa nu-ti pierzi taina ta, ochii tai cei buni, sa nu lasi la o parte traiul ingeresc si puritatea bunatatii.
Sfantul Evanghelist Ioan spune despre Mantuitorul ca: "Ziua era in Biserica, iar noaptea o petrecea pe munte, invatand poporul..". Aceleasi lucruri le putem spune si despre parintele Miron: noaptea si-o rezerva odihnei refacerii fortelor fizice si sufletesti in ruga si meditatie, iar ziua, daruita marilor fapte, revarsand peste noi belsug de noi si noi sensuri ale vietii: Dumnezeiasca icoana a chivernisirii timpului! intre muntele gandirii si biserica jertfirii, iata calea sufletului sau! O viata alcatuita si sustinuta numai de iubire.

Inca de pe bancile Academiei Teologice Andreiene din Sibiu, un indemn al Parintelui Profesor Dumitru Staniloae l-a urmarit continuu: "Aveti grija sa patrundeti in spiritul dogmelor". Astfel calauzit, sub indrumarea Sfantului Duh, exegeza biblica a parintelui Miron s-a axat pe profunzimea intelesurilor fiecarui cuvant al Mantuitorului Iisus Hristos din Sfintele Evanghelii. Cuvantul lui Dumnezeu este datator de viata si slujirea Cuvantului a fost viata pamanteasca a parintelui Miron Mihailescu.

Amintirile despre parintele Miron Mihailescu raman nemuritoare pentru cei carora li s-a daruit total prin slujire si rugaciune neincetata catre Dumnezeu. Cei care il vor citi si vor patrunde in adancurile duhovnicesti de o deosebita sensibilitate, se vor putea imbogati duhovniceste in functie de atentia acordata si de starea inimii. Iar celor ce vor dori sa-i urmeze indemnurile, le vom propune cuvintele Mantuitorului Iisus Hristos surprinse atat de clar de Sfantul Apostol si Evanghelist Ioan in capitolul 17, versetele 20-23 ale Sfintei sale Evanghelii: "Dar nu numai pentru acestia ma rog, ci si pentru cei ce vor crede in Mine prin cuvantul lor. Ca toti sa fie una, dupa cum Tu, Parinte intru Mine si Eu intru Tine, asa si acestia in Noi sa fie una, ca lumea sa creada ca Tu M-ai trimis. Si slava pe care mi-ai dat-o, le-am dat-o lor ca sa fie una, precum Noi una suntem: Eu intru ei si Tu intru Mine, ca ei sa fie desavarsiti intru unime si sa cunoasca lumea ca Tu M-ai trimis si ca i-ai iubit pe ei precum M-ai iubit pe Mine. "

Si atunci, gasind pamant bun, samanta va putea rasari, aducand bucurie intru slava Prea Sfintei Treimi. Incercarea de a rezuma in cateva cuvinte personalitatea Parintelui Miron poate fi exprimata astfel: "daruire totala in Hristos, cu Hristos, ca Hristos".

Parintele Miron Mihailescu a adormit in Domnul, in anul 1998. Inalt Prea Sfintitul Teofan spune despre el: ,,Parintele Miron Mihailescu de langa Sibiu, plecat la Domnul acum cativa ani spunea ca datoria slujitorilor Bisericii era aceea de ,,a da foc lumii" aprinzandu-i inima cu flacara credintei. Arhiereii, preotii si monahii sunt "incendiatorii" lumii. Ei sunt chemati sa raspandeasca in lume focul adus de Fiul lui Dumnezeu, Hristos, pe pamant. Acest "foc" naste impotriviri, aduce sabie, nu pace. Viata crestina nu este o viata comoda. Ea cere sacrificii imense care aduc, paradoxal, cele mai adanci bucurii."

Parintele protopop Savu Popa, ucenicul parintelui, isi aminteste: "Cand te uitai la el, vedeai o fresca bizantina. Un intelectual profund si rafinat, din stirpea lui Staniloae, caruia i-a fost ani de zile asistent la catedra de dogmatica si apoi secretar personal, sfetnic si confident de nadejde. Semana mult cu luminatul sau profesor-aceeasi cultura solid asezata, aceeasi calcatura subtila a ideilor. Il astepta o stralucita cariera universitara, obtinuse chiar o bursa de exceptie la Berlin, dar brusc rusinandu-se parca de inteligenta sa iesita din comun, a renuntat la tot si a hotarat sa se retraga la tara, simtind ca vocatia lui adevarata era sa-i slujeasca pe cei umili fara pastor."



Parintele Miron Mihailescu - cuvinte dintr-o inima cu dragoste neclintita

Noi, preotii, nu muncim destul pentru a face cunoscut oamenilor Duhul binelui lui Dumnezeu. Sa nu ne inselam: Pana nu vezi oamenii ajunsi la starea de a nu mai putea trai fara Sfanta Biserica, cu Tainele ei - innoiti in toata gandirea lor si in fapte - sa nu socotesti ca ai reusit mare lucru!

Este o perspectiva cumplita inaintea noastra, a celor ce avem putinta de a-L ajuta pe bunul Dumnezeu sa ridice inimile la El, si nu o facem. Vom avea, in cazul acesta, soarta sarii ce nu sareaza: vom fi aruncati, lepadati. Aceasta e groaza noastra, a preotilor: unul care citeste Evanghelia, direct din inima Mantuitorului, si nu o pune mai departe, pe viata si pe moarte, la inima ascultatorilor, acesta nu are nici o cinste.

Cine e trimis catre oameni, din partea Mantuitorului, acela trebuie sa aiba aceiasi ravna a Mantuitorului, ravna dovedita pe Cruce.

Nu le dau canoane asa cum se obisnuieste, pentru ca ceea ce le cer eu insistent socotesc a fi, totodata, cel mai greu, dar si cel mai frumos canon: acela ca dimineata, cand te trezesti din somn, sa-ti aduci aminte ca esti viu, adica sa-ti reiei imediat trezvia inimii pe care ai avut-o la culcare. Pentru aceasta trebuie sa adormi la rugaciune, pentru ca Hristos lucreaza in viata ta. Sa se instaleze o comuniune de ganduri si simtaminte cu El, astfel ca omul sa stie ca nu e singur, ci purtator de Hristos. Acest canon il dau: omul sa nu uite ca e impartasit.

Prietenia consta in a face oamenii schimb de inima unul cu altul, pentru ca impreuna sa patrunda Taina lui Hristos. Numai un prieten poate fi atat de atent incat sa poata lua totul din inima altuia, sa-si insuseasca continutul inimii altuia integral si sa-l duca mai departe. Numai un prieten poate face asta, prietenul care are atentia suprema, avand incredere deplina in faptul ca cel ce-i vorbeste, din dragoste ii vorbeste. Prietenul iti crede dragostea, ceilalti mai putin.