marți, 31 ianuarie 2012

Despre ingrijirea sufletului

Dumnezeu voieşte ca noi să fim sfinţi şi desăvârşiţi, fiindcă sfinţi şi desăvârşiţi sunt fiii Tatălui Ceresc şi numai aceştia sunt îndreptăţiţi să cheme cu fiască dragoste harurile Lui şi doar aceştia vor moşteni Împărăţia cerurilor.
Veniţi, fraţi creştini, toţi cei osteniţi şi împovăraţi, să alergăm la Domnul. Să ne întoarcem desăvârşit, fiindcă desăvârşit ne‑am îndepărtat de El. Iată‑L pe Judecătorul gata să ne ierte păcatele. Iată‑L pe Stăpânul gata să ne dea iertarea datoriilor. Iată, Mântuitorul întinde mâna să ne ducă în Rai, să ne facă uşoară povara păcatelor noastre, să ne dăruiască pacea şi să ne odihnească. Să luăm jugul Lui, căci jugul Domnului este bun şi povara Lui este uşoară. Să grăbim cât avem vreme, cât timp uşa vieţii veşnice este încă deschisă, să intrăm la nuntă cât ne mai cheamă Mirele. Să nu amânăm de pe o zi pe alta, fiindcă nu ştim ce aduce ziua de mâine. Să venim la Domnul, să |i mărturisim nelegiuirile noastre, şi El este gata să ne ierte păcatele. Veniţi toţi să Îl căutăm pe Domnul, ca să aflăm odihnă sufletelor noastre!

vineri, 27 ianuarie 2012

Rugăciune umilincioasă către Sfânta Treime

Rugăciune umilincioasă către Sfânta Treime [1]
Dumnezeule Cel întru unimea firii cu trei Lumini, Cel ce dintru nefiinţă întru fiinţare toate le-ai adus, şi cu bună rânduială şi cu măsură pe acestea le-ai împodobit, şi cu lumina soarelui le-ai strălucit, şi ne-ai zidit pe noi după chipul Tău şi după asemănare; Însuţi, Prea-bunule Dumnezeule, străluceşte ochii noştri! Auzurile curăţeşte-le, celelalte simţiri întăreşte-le. Risipeşte toată ceaţa neînvăţăturii. Luminează mintea noastră cu binevoirile Tale. Povăţuieşte-ne pre noi cu razele Dumnezeieştii Tale insuflări spre desluşirea adevărului şi a minciunii, spre primirea celor bune, spre fugirea de cele rele, spre depărtarea de cele vătămătoare, spre alegerea celor folositoare. Că fără de Dumnezeiasca Ta luminare, cu adevărat orbi fiind, nu putem să desluşim nici întru socoteli adevărul, nici întru fapte binele, nici întru bunătăţi folosul; ci cu prefacerile lucrurilor amăgindu-ne, cu milioane de greşale greşim.
Ridică mintea către înţelegerea celor de nevoie, iară limba spre vorbirea celor de trebuinţă. Domoleşte pornirile patimilor cele ce tulbură mintea noastră. Înfrânează mânia şi prigonirea cea de la dânsa încetează-o, iar pomenirea de rău surpă-o, prefăcându-le pe dânsele întru râvnă Dumnezeiască şi în căldură cinstitoare de Dumnezeu a credinţei, şi în blândeţe şi nepomenire de rău. Potoleşte pofta şi iubirea de materie cea dintru dânsa şi iubirea de câştigare opreşte-o, schimbându-le pe ele în grijire de fapta bună şi în dragoste către aproapele, în dorire de creştinească sporire şi creştere şi în poftire de veşnicele bunătăţi. Doamne, cu măsura faptelor bune, împodobeşte-le pe cele ale noastre. Împuterniceşte cu bărbăţie şi cu vîrtute neputinţa noastră. Stinge zburdările trupului şi, de toată desfrânarea şi înverşunarea, izbăveşte-ne pre noi, întreaga înţelepciune şi cucernicie dăruindu-ne nouă. Dă-ne nouă cumpăna dreptăţii, ceea ce împarte fiecăruia dreptul lui. Întăreşte priceperea noastră întru întemeierea celor ce drept se judecă.
Păzeşte-ne pre noi, Doamne, de bântuială, de vătămare năprasnică şi de cădere; de clevetirea celor răi, de urgia tiranilor, de ispitele diavoleşti şi de toată mâhniciunea fereşte-ne pre noi ca, urmând poruncilor Tale, drumul vieţii acesteia de acum cu plăcere de Dumnezeu să-l săvârşim, iar talantul cel dat nouă curat să-l păzim. Şi, pentru îndurările Tale cele nemărginite şi milostivirile Tale nemăsurate, vrednici să ne facem Dumnezeiescului Tău Dar şi fericirii Tale celei de-a pururea, lăudându-Te neîncetat, pe Tine, Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfânt, pe Unul Dumnezeul nostru, căruia Ţi Se cuvine slava şi stăpânirea în vecii vecilor. Amin!

[1] Rugăciune extrasă din cartea: Rugăciunile Sfinţilor Părinţi sau Apanthisma, Ed. Sophia şi Ed. Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2007, pp. 186 – 187

joi, 26 ianuarie 2012

Pelicanul, chip al Mantuitorului

Mantuitorul Iisus Hristos, pentru a ne face sa intelegem dragostea si purtarea Sa de grija, s-a asemanat pe Sine cu un "pastor bun", care isi pune sufletul sau pentru oile sale, nefugind la vederea lupului celui rapitor. Daca asemanarea Mantuitorului cu "pastorul cel bun" este indeobste cunoscuta, asemanarea acestuia cu un pelican poate sa ne suprinda insa pe multi dintre noi.
Daca vom fi atenti, vom vedea ca in cantarile Prohodului Domnului, cantat de credinciosi in Vinerea Mare, se pastreaza urmatoarea imagine deosebita a Mantuitorului (Starea a doua, strofa 44):
"Ca un pelican,                                            "Ca un pelican,
Te-ai ranit in coasta Ta, Cuvinte;               Impungandu-Te acum, Cuvinte,
Si-ai dat viata l-ai Tai fii, care au murit,     Inviezi pe fiii Tai, revarsandu-le
Raspandind asupra lor izvoare vii."           Dintru coasta Ta, izvor mantuitor!"
Pelicanul, chip al Mantuitorului
Sfantul Ioan Iacob Hozevitul, in cartea numita "Din Ierihon catre Sion. Scrieri duhovnicesti", aminteste vechea legenda a pelicanului. Se spune ca, atunci cand puisorii lui sunt infometati, aprinsi de sete sau vatamati de jiganii otravitoare, pelicanul isi raneste coasta sa si ii adapa cu sangele sau.
Pelicanul - Chip al Mantuitorului Iisus Hristos
"In cuibul unui pelican a intrat odinioara un sarpe veninos. Pelicanul nu era in cuib, erau numai puisorii singuri. Sarpele a inceput sa muste si sa bage veninul lui ucigator in toti puisorii. Cand era aproape sa-i inghita, s-a ivit si pelicanul. La zgomotul aripilor lui, sarpele a parasit cuibul, fara sa guste din prada. Bietul pelican vede cu durere ca puisorii lui sunt pe jumatate morti, fiind otraviti de vrajmasul sarpe. Fara sa mai stea mult pe ganduri, el se hotaraste sa-i scape cu orice pret. Si iata anume ce face: isi gaureste coasta lui cu ciocul si cu sangele sau adapa pe toti puisorii care sunt ametiti de veninul sarpelui. Sangele lui curat are minunata putere sa taie otrava sarpelui si, prin aceasta, puisorii lui se invioreaza si scapa de moarte."
O legenda asemanatoare spune ca, fiind seceta si negasind hrana pentru puii sai, un pelican si-a strapuns pieptul cu ciocul si si-a hranit puii cu sangele si carnea sa. Indiferent de micile diferente de continut, legenda pelicanului, fiind vazuta ca un simbol al devotamentului si al slujirii jertfelnice, a fost folosita in mai multe opere si lucrari artistice.
Imaginea pelicanului jertfitor este folosita de scriitorul Shakespeare, in opera "Hamlet". Simbolul folosit de Serviciul Irlandez de Transfuzii Sanguine este un pelican; alaturi de multe alte institutii, Facultatea de Medicina din Praga are si ea drept simbol un pelican. La randul sau, poetul german Angelus Silesius, intr-una dintre poeziile sale, spune: "Trezeste-te, crestine mort, si vezi, Pelicanul nostru te stropeste cu sangele Sau si cu apa din inima Sa. Daca o primesti cum trebuie, vei fi pe loc viu si sanatos."
Potrivit unora, legenda pelicanului este o pilda masonica referitoare la sacrificiul suprem. In colectia de "Legende", renumitul Leonardo da Vinci aminteste si el de vechea legenda a pelicanului, astfel: in timp ce pelicanul era plecat dupa hrana, un sarpe otravitor ii musca toti puii din cuib; la intoarcere, pelicanul isi gaseste puii morti; de durere, el incepe sa-si sfasie pieptul cu ciocul; cand sangele cald a picurat pe unul dintre puisorii morti, acela a inviat; de bucurie, pelicanul a continuat sa verse din sangele sau cald peste puisori, pana ce aceia au inviat toti; in cele din urma, pelicanul moare.
Pelicanul - Chip al Mantuitorului Iisus Hristos
Legenda pelicanului a fost preluata inca de prin secolul al II-lea de imnografii Bisericii Ortodoxe, acestia vazand in ea o imagine deosebita a Jertfei rascumparatoare a Mantuitorului. Sarpele otravitor, care ataca puii de pelican in chip viclean, este asemanat cu diavolul, care l-a inselat pe om cu otrava minciunii pe cand acesta se afla inca in rai (in cuib). Mai apoi, cu nimic nu a putut sa-si salveze pelicanul puii sai, decat numai cu hranirea lor din carnea si sangele lui.
Tot asa, Fiul lui Dumnezeu s-a intrupat si s-a jertfit, dandu-si Trupul si Sangele pentru tamaduirea oamenilor otraviti de diavol. Toti cei nascuti din Adam au in firea lor otrava pacatului stramosesc, drept pentru care, numai prin impartasirea din Trupul si Sangele Mantuitorului se pot izbavi de moartea cea vesnica. "Adevarat, adevarat zic voua, daca nu veti manca trupul Fiului Omului si nu veti bea sangele Lui, nu veti avea viata in voi. Cel ce mananca trupul Meu si bea sangele Meu are viata vesnica, si Eu il voi invia in ziua cea de apoi. Trupul este adevarata mancare si sangele Meu, adevarata bautura. Cel ce mananca trupul Meu si bea sangele Meu ramane intru Mine si Eu intru el" (Ioan 6, 53-56).
Precum pelicanul si-a sfasiat singur coasta, daruind viata puilor sai, tot asa, Mantuitorul s-a jertfit de bunavoie pentru viata lumii. Apa si Sangele izvorate din coasta Mantuitorului, pe Cruce, inchipuie Botezul si Impartasania, iar "fara aceste doua Taine, nimeni nu se poate mantui, caci ele sunt cheile mantuirii", dupa cum marturiseste Sfantul Ioan Iacob. Astfel, intr-una dintre cantarile Octoihului, gasim scris: "Picaturile sangelui celui din Dumnezeu curs si ale apei, care s-a varsat din coasta Ta, a innoit lumea; caci cu apa speli pacatele tuturor, Doamne, iar cu sangele scrii iertarea."
Teodor Danalache

duminică, 22 ianuarie 2012

Te fericim pe tine, Născătoare de Dumnezeu




Peste tot, cultul Maicii Domnului îşi are temeiul lui în Biblie. Greşesc sectarii care resping cultul Maicii Domnului, spunând că nu-şi are temeiul în Sfânta Scriptură.
Dar greşesc, de altă parte, şi cei care umblă să apere acest cult cu fel de fel de istorisiri şi ocoşeli omeneşti – care nu-şi pot avea temeiul lor sprijinit de Biblie.
Cultul Maicii Domnului este arătat lămurit în Sfânta Scriptură în multe locuri, atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament, şi se poate oricând apăra şi susţine prin Cuvântul cel Sfânt al lui Dumnezeu. Însăşi Preacurata arată acest cult prin cuvintele ei din Evanghelia de la Luca 1, 48, când spune: „Iată că de acum mă vor ferici toate neamurile…“
Ce păcat neiertat vor avea acei nesocotiţi (sectari) care n au decât cuvinte de hulă pentru cel mai curat şi mai desăvârşit vas din lume, pe care cerul l-a ales şi l-a folosit în lucrarea cea mare a mântuirii neamului omenesc, adică Sfânta Fecioară, Maica Domnului nostru Iisus Hristos.
Biserica noastră învaţă că Maica Domnului mijloceşte şi ea la Fiul său, Mântuitorul nostru, pentru noi, prin rugăciunile ei. Şi noi vedem limpede acest lucru mai ales din mijlocirea de la Nunta din Cana pentru cei ce se găseau atunci în mare strâmtorare… (Ioan 1, 3). Iar Mântuitorul a ascultat-o.
Taina Întrupării Mântuitorului nostru, Fiul lui Dumnezeu, este o taină care trebuie să ne umple de evlavie şi de recunoştinţă faţă de Sfânta Fecioară, Maica Domnului, care a fost aleasă de Însuşi Tatăl Ceresc şi sfinţită de Însuşi Duhul Sfânt pentru această mare şi veşnică lucrare a mântuirii noastre.
Oricine vorbeşte în chip necuviincios despre Sfânta Fecioară şi Maică a Domnului va fi vinovat de un păcat veşnic împotriva Tatălui Care a ales-o, împotriva Fiului Care a sfinţit-o şi împotriva Duhului Sfânt Care a umbrit-o.
Noi, ostaşii Domnului, spunem, potrivit Sfintei Scripturi, şi cântăm cu evlavie: «Cuvine-se cu adevărat să te fericim pe tine, Născătoare de Dumnezeu…»
Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, roagă-te Fiului tău pentru noi păcătoşii.

O LIMBĂ PEDEPSITĂ


Traian Dorz, LEAGĂNUL DE AUR
Omul este pedepsit chiar prin ceea ce păcătuieşte.
Dumnezeu, Care ne vede şi ne aude pe toţi, are o îndelungă răbdare pentru noi şi doreşte ca nimeni să nu fie pedepsit, ci să vadă fiecare că face rău şi să se întoarcă, cerându-şi iertare şi îndreptându-se, ca să fie mântuit. Dar dacă cineva nu vrea şi nu vrea să asculte şi să se îndrepte, odată vine pedeapsa. Atunci Dumnezeu îl lasă pe om să se pedepsească el singur, cum nu l-ar putea pedepsi nimeni altcineva.
Aşa s-a pedepsit Gheorghiţă.
Ştiţi cine este Gheorghiţă şi ce a păţit el? Gheorghiţă era unul dintre cei mai neastâmpăraţi şi mai neascultători copii.
Erau rele picioarele lui, căci numai unde nu trebuia alergau. Erau rele mâinile lui, căci numai de rele se ţineau. Dar cel mai rău dintre toate mădularele lui era limba.
Fuseseră pedepsite, adesea, şi picioarele, şi mâinile lui, cu înţepături, cu zgârieturi şi cu lovituri… Fuseseră pedepsite şi urechile lui pentru multele neascultări. Dar limba lui trebuia pedepsită şi mai aspru, căci cu ea făcea el răul cel mai mare. Tot ce spunea cu limba lui era minciună. Cu fiecare vorbă înjura, vorbea urât şi obraznic sau scotea limba aia rea la oameni neruşinat şi îndrăzneţ.
În zadar mama lui îl sfătuia bine, în zadar îl certa, în zadar îl pedepsea… Când era să-l pedepsească, fugea. Iar de departe scotea limba lui cea blestemată şi râdea. N-am văzut de când sunt un copil aşa de rău. Şi avea cam aproape şase ani. Când mamă-sa nu voia să-i dea de mâncare, fiindcă n asculta deloc, ieşea în uliţă şi urla cât îl ţinea gura că moare de foame, ca să audă toţi vecinii că mama lui nu vrea să-i dea de mâncare şi că moare de foame.
Vai, ce limbă blestemată putea avea Gheorghiţă!
Dar odată tot a venit şi peste limba lui pedeapsa de la Dumnezeu. Şi iată cum:
În iarna aceea era slugă la casa lor un băiat, cam de paisprezece ani, al unor părinţi mai săraci, care nu stăteau cu casa lor prea departe de a lui Gheorghiţă. Mult avea de suferit şi sluga lor din cauza limbii copilului celui rău. Adesea el îl pâra pe slugă la părinţii lui ba că l-a bătut, ba că i-a zis cine ştie ce vorbă rea… Deseori îl înjura, îi punea slugii tot felul de nume urâte, îl scuipa şi fugea, scoţând limba la el. Din cauza asta nici sluga nu-l putea suferi.
Era un ger, după Crăciun, aspru şi uscat, de ţi se lipeau genele ochilor una de alta şi mâinile de clanţa uşii. Sluga era afară şi se pregătea să dea de mâncare la vite în şură. Gheorghiţă era tot după el. Sluga ieşi să caute toporul. Îl află jos pe gheaţă, lângă butucul de tăiat lemne, fără coadă. Cum era de dimineaţă, iar toporul stătuse toată noaptea pe gheaţă în ger, acuma era alb de gheaţă. Se lipeau degetele de fierul lui, că abia le puteai dezlipi ca arse de foc.
Gheorghiţă, ca de obicei, îl necăjea pe slugă, spunându-i fel de fel de vorbe de batjocură şi scoţând limba la el.
– De-ai pune tu limba aia aici pe toporul acesta, ca să vezi cum îi de dulce! îi zise sluga, cu gând rău şi cu dorinţă răzbunătoare. Şi, aruncând toporul îngheţat cât mai repede din mână pe butucul îngheţat, se duse din nou în şură să mai dea la vite.
Dar îndată ce intră, sluga îl auzi de afară pe Gheorghiţă urlând de durere şi făcând ca o vacă. Când ieşi grăbit afară să vadă ce-i, iată că Gheorghiţă ţipa numai din gâtlej… Limba lui era scoasă de-o palmă şi spânzura până-n piept. Toporul îngheţat, lipit de ea, atârna în jos, iar ochii lui se uitau măriţi de groază, aşteptând ajutor. Sluga ar fi râs, dar se temea…
Cu o mână prinse toporul, iar cu cealaltă îl luă pe sus pe Gheorghiţă şi îl duse în casă. A sărit mama lui Gheorghiţă, au mai sărit nişte vecine şi, băgând un deget între limbă şi topor, abia cu mare greutate au putut să-i dezlipească limba. O adâncă bucată de carne din limbă i-a rămas lipită de topor, ca arsă, atât fusese de rece toporul pe care Gheorghiţă pusese limba să vadă „cât e de dulce”, aşa cum îi spusese sluga necăjit.
Sângele curgea şiroaie din limba lui sfâşiată adânc, iar Gheorghiţă nu mai putea decât să geamă şi să mormăie. Sluga nu mai putea de bucurie că Gheorghiţă şi-a luat plata pentru blestemăţiile lui. Nu ştia însă cum să se ascundă, ca să nu-l vadă mama lui Gheorghiţă, că nu se mai putea stăpâni să nu râdă. Fugi afară, pufnind de râs.
O lună întreagă a zăcut Gheorghiţă cu limba umflată şi legat la gură. Atunci a fost Gheorghiţă cel mai bun copil din viaţa lui. Atunci n-a mai scos limba la nimeni, nici n-a mai vorbit urât sau să mai înjure pe cineva. Odată a venit la el mătuşă-sa cu verişoara lui, Mărioara, care era o fetiţă credincioasă, şi i-a zis:
– Vezi tu, Gheorghiţă, cum te-a pedepsit pe tine Dumnezeu, pentru că tu nu ascultai? Vezi cum s-a pedepsit limba ta cea rea cu care înjurai şi făceai lucruri urâte? Nu-ţi este ţie ruşine de tot ce ai făcut? Nu-ţi pare rău de faptele tale cele rele? Nu vrei tu să te faci un copil bun şi credincios, ca Domnul Iisus să te facă sănătos şi să te facă bun?
– Ba da, vreau! a răspuns Gheorghiţă, mai mult cu ochii şi cu capul decât cu gura lui bolnavă.
Multe zile au trebuit să treacă până când Gheorghiţă s-a vindecat deplin. Verişoara lui, Mărioara, a venit mereu la el. I-a citit din Cartea Domnului Iisus, i-a spus poezii frumoase, i-a cântat cântări sfinte şi l-a mai întrebat de multe ori dacă vrea să se predea şi el Domnului Iisus. Inima lui Gheorghiţă acum se schimbase de tot. Asculta cu bucurie tot ce-i spunea Mărioara, iar într-o zi a spus:
– Vreau să mă predau şi eu Domnului!
Atunci Mărioara a spus cu glas tare, iar Gheorghiţă, după ea, următoarea rugăciune:
Doamne Dumnezeul şi Tatăl nostru Cel Bun din ceruri, Tu ai dat omului limba, ca el să Te laude cu ea pe Tine şi să vorbească oamenilor cuminte şi frumos.
Dar iată că noi nu am folosit bine darul Tău cel sfânt. Te rugăm, Doamne, să ne ierţi şi să ne dăruieşti pe viitor Duhul Tău Cel Sfânt, Care să ne înveţe totdeauna cum să folosim bine darul vorbirii pe care ni l-ai dat Tu limbii noastre.
Fă, Doamne, ca limba noastră să Te laude pe Tine şi să nu ajungă niciodată în slujba păcatului şi a celui rău. Ci toate cuvintele noastre, cântările şi laudele noastre să fie numai spre slava Numelui Tău celui Sfânt. Amin.


 Dar noi ce învăţăm din păţania lui Gheorghiţă?
Slăvit să fie Domnul!

sâmbătă, 21 ianuarie 2012

„Cerurile spun slava lui Dumnezeu”

Privind și analizând universul și omul putem înțelege foarte ușor măreția și puterea lui Dumnezeu. E suficient să ne gândim că galaxiile tipice conțin între zece milioane și un bilion de stele și că în universul vizibil se estimează a fi mai mult de 100.000.000.000 galaxii ca să strigăm minunându-ne: „Doamne, mare eşti Tu şi preaslăvit, minunat în puterea Ta, şi nimeni nu poate să Te întreacă!” (Cartea Iuditei 16,13). Acest efort al nostru de a primi și înțelege Revelația naturală se numește calea de cunoaștere naturală a lui Dumnezeu.

Putem apoi constata că, deși în univers există o oarecare dezordine, totuși, preponderantă este ordinea și prezența anumitor legi care fac ca lucrurile să dureze și să aibă un sens, de unde înțelegem că „Dumnezeu nu este al neorânduielii, ci al păcii.” (I Corinteni 14,33).

Frumusețile naturale ne descoperă că Dumnezeu este și Frumos și izvor de frumusețe. Privind chipurile oamenilor și modul în care ele se schimbă vom înțelege că între moral și frumos, între etic și estetic, este o legătură permanentă așa cum frumos subliniază maica Teodosia Lațcu: „Pe toți i-a șterș din Cartea Vieții./Păcatul împotriva frumuseții.” (Iad) sau cum spunea părintele Arhim. Teofil Părăian: „Te spune fața cu ți-i viața!”. Sfântul Siluan Athonitul ne vorbește și el despre aceasta: „Am cunoscut odată un băieţel. Era ca un înger: ascul­tător, conştiincios şi blând, alb şi îmbujorat la faţă, cu ochi luminoşi, adânci, buni şi liniştiţi. Dar când a crescut, a în­ceput să trăiască în necurăţie şi a pierdut harul dumneze­iesc; iar când a ajuns de treizeci de ani semăna în acelaşi timp cu un om şi cu un demon, cu o fiară sălbatică şi un tâlhar, şi toată înfăţişarea lui era aspră şi înfricoşătoare.

Am cunoscut şi o fată foarte frumoasă, cu o faţă atât de luminoasă şi plăcută, că multe fete pizmuiau frumuseţea ei. Dar păcatele au făcut-o să piardă harul, şi abia de te mai puteai uita la ea.

Dar am văzut şi altceva. Am văzut oameni care veneau în monahism cu feţe urâţite de păcate şi de patimi, dar care prin pocăinţă şi printr-o viaţă cucernică s-au schim­bat şi au ajuns foarte plăcuţi la vedere.” (Între iadul deznădejdii și iadul smereniei)

Înțelepciunea și rațiunea desăvârșită a lui Dumnezeu le putem în parte cunoaște luând seama la modul în care este plăsmuit omul. În acest sens informațiile tot mai bogate pe care știința ni le oferă despre corpul uman ne pot face să exclamăm cu tot mai mare convingere împreună cu psalmistul David „Te voi lăuda, că sunt o făptură aşa de minunată.” (Psalmi 138,14). Dar același lucru ne poate face să exclamăm și neputința oamenilor de știință de a înțelege această alcătuire minunată care este omul; cât de puține pot să spună oamenii de știință despre creierul uman!

În final afirm și eu cu Sfântul Apostol Pavel că pentru cei ce vor să-L cunoască pe Dumnezeu „Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire.” (Romani 1,20)

Numai bine!


miercuri, 11 ianuarie 2012

Jignirea prietenului

Când îl jigneşti pe prietenul tău, cine poate şterge această jignire: tu sau prietenul tău?
Este limpede că tu nu poţi, ci prietenul tău. Nu numai că tu singur nu poţi şterge jignirea adusă prietenului tău, dar nici toţi oamenii de pe pământ, nici întreaga natură, împreună cu toţi oamenii, nu pot face acest lucru - deoarece prietenul a primit jignirea de la tine şi a luat-o cu sine.
Jignirea este, prin urmare, la el şi cu el. Şi numai el o poate slăbi şi şterge.
Fiecare păcat este, în cele din urmă, o jignire adusă lui Dumnezeu.
Toate jignirile, toate păcatele pământului, se grăbesc să ajungă la Dumnezeu, strigă la Dumnezeu. El pe toate le primeşte şi pe toate le ţine. Cine le poate smulge, oare, de acolo? Cine le poate şterge, în afară de El?
Când jigneşti un prieten, el a primit jignirea şi a dus-o cu sine. Pentru această jignire, tu poţi posti o sută de ani şi să te cureţi, să te căieşti şi să lucrezi toate virtuţile, nemaijignind pe nimeni - şi toate pot fi zadarnice. Dacă prietenul tău jignit nu va binevoi să slăbească şi să şteargă jignirea, tu singur nu poţi, în întreaga veşnicie, să te mântuieşti de acel păcat, deoarece nu mai stă în puterea ta, ci în a prietenului tău. Iar postul tău şi curăţirea, şi pocăinţa, şi virtuţile, şi lucrarea virtuţilor pot doar să-l îndemne pe prietenul tău să-ţi slăbească păcatul, să-l îndepărteze şi să-l şteargă.
Tu, însă, nu ai putere asupra păcatului săvârşit. Într-aceasta stă nemărginita grozăvie a păcatului. Căci păcatul săvârşit este liber faţă de tine, pe când tu nu eşti liber faţă de el.
                                                   (Sfântul Nicolae Velimirovici - Gânduri despre bine şi rău)

marți, 10 ianuarie 2012

,,Fiecare păcat, o săgeată împotriva lui Dumnezeu,,

Dumnezeu este ultima ţintă a tuturor păcatelor.
Când minţi, minţi înaintea lui Dumnezeu.
Când furi, furi înaintea lui Dumnezeu.
Când te mândreşti, te mândreşti înaintea lui Dumnezeu.
Când urăşti, Îl urăşti pe Dumnezeu.
Când faci un jurământ, drept sau nedrept, îl faci înaintea lui Dumnezeu.
Când desfrânezi, arunci cu necurăţie asupra lui Dumnezeu.
Când nu-ţi cinsteşti părinţii, nu-L cinsteşti pe Dumnezeu.
Când pizmuieşti, pizmuieşti pe Dumnezeu.
Când eşti zgârcit faţă de sărac, eşti zgârcit faţă de Dumnezeu.
Când cugeţi răul, îl cugeţi împotriva lui Dumnezeu.
Când vorbeşti cu răutate, vorbeşti împotriva lui Dumnezeu.
Când săvârşeşti răul, îl săvârşeşti împotriva lui Dumnezeu.
Când tăgăduieşti adevărul, Îl tăgăduieşti pe Dumnezeu.
Când tăgăduieşti binele, Îl tăgăduieşti pe Dumnezeu.
Când tăgăduieşti viaţa, Îl tăgăduieşti pe Dumnezeu.
Când tăgăduieşti dragostea, Îl tăgăduieşti pe Dumnezeu.
Fiecare păcat este un atac împotriva lui Dumnezeu. Toate săgeţile pe care le îndrepţi asupra vieţii oamenilor sau vieţii tale cad asupra lui Dumnezeu.
Precum săgeata trece prin ceaţă şi se opreşte în pom, la fel săgeţile tale străbat toate trupurile, toate sufletele, întregul cosmos, ca prin ceaţă, şi se opresc în Pomul Vieţii, în Dumnezeu.
Săgeata rămâne în Dumnezeu, dar rana - în inima ta. Şi câtă vreme nu se va scoate săgeata din Dumnezeu, rana nu se va putea vindeca în inima ta. Cel ce poate scoate săgeata din Dumnezeu, acela poate să vindece şi rana din inima ta. Însă cine o poate face? Nu poţi nici măcar să te gândeşti s-o faci singur, deoarece săgeata deja a zburat de la tine; nu mai stă în puterea ta s-o prinzi; nu mai poţi s-o afli, nici s-o smulgi. Ea stă înfiptă în adâncul fiinţei lui Dumnezeu.
Nici o sută de ani de pocăinţă a ta, de post şi rugăciune, de curăţie şi lucrare a virtuţilor, nici măcar nimicirea dorinţei de viaţă nu pot smulge săgeata şi vindeca rana.
Iată cât de necugetată este săvârşirea păcatului! Într-adevăr, păcatul omenesc străbate mai departe decât gândul omenesc.
                                                  (Sfântul Nicolae Velimirovici - Gânduri despre bine şi rău