Cele 14 reguli pentru mergerea la biserica – Parintele Cleopa

Fraţilor, trebuie să ştiţi că un creştin care merge la biserică are 14 reguli canonice de bună cuviinţă, dacă vrea să-i folosească sfânta biserică. Dacă nu le împlineşte, se duce la biserică spre osândă.

Am să vă spun regulile de bună cuviinţă pentru un creştin care merge la sfânta biserică.

Dacă vreţi să fiţi fii cu adevărat ai Bisericii lui Hristos celei dreptmăritoare, care ne naşte pe noi prin apă şi prin Duh la Botez, de aproape 2000 de ani, în Biserica lui Hristos, care este stâlp şi întărire a adevărului, să ştiţi regulile de mergere la biserică, după cum urmează:

1. Prima condiţie canonică pentru a merge la Sfânta Biserică este să te ierţi cu toţi. Dacă merge mama la biserică, sau tata, să zică: ” Iertaţi-mă, măi băieţi ! Iartă-mă, soţie!”

2. A doua condiţie canonică. Când mergi la Biserică să duci un mic dar din casa ta. Măcar o lumânărică, măcar un bănuţ, o prescură, un pahar de vin, ce poţi. Că prin acel mic dar pe care-l duci tu la biserică se binecuvintează toată averea ta, căci îl dai jertfă lui Dumnezeu.

3. A treia condiţie canonică. La biserică este bine să mergi mai de dimineaţă, ca să poţi apuca Evanghelia Învierii de dimineaţă şi Slavoslovia. Şi totodată dacă te duci mai devreme, te poţi închina liniştit, nu-i lume multă la biserică, te duci la locul tău fără să deranjezi slujba.

4. A patra condiţie canonică. Totdeauna bărbaţii în biserică trebuie să stea în partea dreaptă, iar femeile în partea stângă. Şi în ordinea aceasta trebuie să stea în biserică: bărbaţii bătrâni în frunte, cei mai puţin cărunţi la spate, cei mai tineri în spatele lor, flăcăii şi băieţii tot aşa. La fel şi femeile. Iar între bărbaţi şi femei, să lăsaţi o cărare în biserică, ca să meargă cine vine să se închine şi să ducă darul la Sfântul Altar.

5. A cincea condiţie canonică este să nu vorbiţi în biserică, că este mare păcat. Dacă este mare nevoie să vorbeşti, vorbeşte în şoaptă sau prin semne.

6. A şasea condiţie canonică. Dacă mergi la biserică, să nu ieşi până nu se termină slujba. Numai, Doamne fereşte, dacă eşti bolnav, sau dacă păţeşti ceva. Dar altfel să nu ieşi, că, dacă ieşi înainte de terminarea Liturghiei, eşti asemenea cu Iuda, care a ieşit de la Cina de Taină, unde erau la masă Mântuitorul cu Apostolii şi s-a dus şi L-a vândut pe Hristos. Aşa arată Sfântul Ioan Gură de Aur.

7. A şaptea condiţie canonică pentru cei ce merg la biserică. Când vă închinaţi la sfintele icoane, să nu sărutaţi sfinţii pe faţă , că-i păcat. Nu-i voie. Dacă sfântul este pictat în picioare, îi săruţi picioarele, dacă este pictat pe jumătate, îl săruţi la partea de jos.

8. A opta condiţie canonică. Să ştiţi că după ce dă preotul binecuvântare de Sfânta Liturghie, nimeni nu mai are voie să se închine la icoane în biserică sau să mai ducă daruri la altar, că este mare păcat.

Când auzi că zice preotul : ” Binecuvântată este Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor “, este gata ! De atunci fiecare stă la locul lui liniştit, nu se mai duce să se închine. Chiar de-ai venit cu un dar în biserică, cu lumânare şi cu prescură, le dai la urmă.

Că din timpul acela preotul intră în Sfânta Liturghie şi nu mai are timp să ia darul. Că dacă te duci şi el se opreşte de la Liturghie, îi rămân o mulţime de rugăciuni şi are păcat. Deci darurile se dau la biserică până se dă binecuvântarea de Liturghie.

De atunci înainte nu mai este voie nici să te închini la icoane, pentru că îi tulburi pe cei care vor să asculte Sfânta Liturghie.

9. A noua condiţie canonică. Creştinii trebuie să stea în genunchi când se sfinţesc preacuratele daruri, când se cântă : ” Pe Tine Te lăudăm, pe Tine bine Te cuvântăm… !” Alţii stau în genunchi şi la Evanghelie. Nu-i o greşeală. La Axionul Maicii Domnului şi la Tatăl nostru, atunci se stă. Şi după ce se cântă Tatăl nostru se face sărutarea păcii. Aşa se făcea înainte. Acum în unele biserici s-a uitat.

Cei ce au dezlegare şi vor să se împărtăşească cu Preacuratele Taine, trebuie să-şi ceară iertare de la toţi, de la cei mai bătrâni până la cei mai tineri. Dacă sunt bărbaţi, se duc la cei mai bătrâni oameni din frunte şi de la care au avut vreo supărare, Doamne fereşte, să ceară iertare : ” Iartă-mă, frate ! Iartă-mă, cumetre sau vecine !”

La fel şi femeile să se ducă la cele mai bătrâne şi să ia iertare, să le sărute mâna, iar acelea să le sărute pe frunte. Această rânduială se face înainte de a merge la Sfânta Împărtăşanie. Şi apoi iei o lumânărică aprinsă şi la iconostas o dai în mâna paraclisierului; nu mergi cu ea înaintea preotului, în faţa Sfântului Potir.

Pentru că în faţa Sfântului Potir, când mergeţi, nu aveţi voie să fiţi cu lumânarea aprinsă, nici să mai faceţi Sfânta Cruce, că-i mare primejdie. Mulţi, făcând cruce, s-a întâmplat că au lovit Sfântul Potir, pe preot, şi au vărsat Sfintele. S-a întâmplat în multe biserici.

Eu am păţit-o. A venit unul de la Sasca Mare la împărtăşanie; eram stareţ la Mănăstirea Slatina, şi m-a lovit peste Sfântul Potir şi, dacă nu-l ţineam, îl zvârlea în mijlocul bisericii. Aveam Sfintele în el. Şi tot mi-a vărsat cele nouă cete îngereşti. Trei au căzut din acelea. Am avut de făcut canon şi rânduială.

Un băieţan când şi-a făcut cruce, a dat peste Sfântul Potir. Şi dacă nu-l ţineam strâns mi-l vărsa tot şi nu mai puteam să fiu preot din cauza asta . A încremenit şi el. Şi doar le-am spus, că erau sute de oameni cu lumânări aprinse : ” Nu mai faceţi cruce când ajungeţi în faţa Sfântului Potir, şi lumânările lăsaţi-le colo la iconostas !”

Când mergi în faţa Sfântului Potir pui mâinile cruciş pe piept. Şi atunci preotul ia cu linguriţa Preasfintele şi Preacuratele Taine şi ţi le dă să le mănânci.

10. A zecea condiţie canonică. După ce-ai primit Preacuratele Taine ale lui Iisus Hristos, treci la uşa diaconească, ca acolo să-ţi dea anaforă şi un păhăruţ de vin. Apoi treceţi la strană sau în pridvor, să vă citiţi molitfele sau rugăciunea de mulţumire după Sfânta Împărtăşanie.

Trebuie să ştiţi că nimeni nu are voie să se împărtăşească dacă nu şi-a citit rugăciunile de împărtăşire ( molitfele ). Apoi, cele de mulţumire.

Cel ce s-a împărtăşit, nu mai are voie să sărute mâna preotului. Până nu stai la masă nu mai ai voie să săruţi nici sfintele icoane, nimic, că ai primit pe Hristos atunci. După masă poţi să săruţi mâna şi sfintele icoane.

După împărtăşanie n-ai voie să scuipi trei zile şi trei nopţi. Aşa-i după rânduială canonică. Dar măcar până a doua zi, măcar 24 de ore să ţineti minte. Dar, trei zile arată cartea. Aşa este după Sfânta Împărtăşanie.

Cei căsătoriţi, care vor să se împărtăşească cu Preacuratele Taine, trebuie să păzească curăţia în familie, măcar trei zile, iar după ce s-au împărtăşit să ţină măcar două zile. Iar în posturi, trebuie să trăiască toate zilele în curăţie.

11. A unsprezecea condiţie canonică. Cel ce a venit la biserică dintr-o familie, se cheamă apostolul familiei. El trebuie să ia sfânta anaforă pentru toţi cei de acasă.

Cei de acasă n-au voie, Doamne fereşte, în Duminici şi sărbători, să mănânce ceva, până nu vine cel de la sfânta biserică, să le aducă sfânta anaforă, să se împărtăşească cu sfânta anaforă în locul Preacuratelor Taine. Că sfânta anafora pe greceşte se cheamă antidoron, adică contra chip, ţine locul Preacuratelor Taine pentru cei ce nu pot să se împărtăşească.

Duminica şi în sărbători, în timpul Sfintei Liturghii, n-ai voie să faci mâncare, că este mare păcat. Fă mâncarea de sâmbătă seara şi pune-o undeva la rece, că aveţi acum frigidere, şi o încălzeşti când veniţi de la biserică. În caz de mare nevoie, după ce ieşi de la Sfânta Liturghie, ai voie să faci mâncare. Dar în timpul Sfintei Liturghii, când preotul leagă cerul cu pământul şi scoate părticele pentru milioane de suflete, tu să nu te apuci atunci să faci mâncare, că-i mare păcat !

Aşa a fost la strămoşii noştri. Întrebaţi bătrânii, că aşa ţineau înainte ! Nu se făcea mâncare Duminica. Este mare păcat. Nu-i voie să faci focul şi să faci mâncare când preotul face dumnezeiasca Liturghie pentru atâtea milioane de creştini, unde mijloceşte iertarea atâtor suflete, şi pentru cei din iad şi pentru cei din ceruri şi pentru cei de pe pământ.

12. A douăsprezecea condiţie canonică. Cel ce a fost la sfânta biserică, când a zis preotul : ” Cu pace să ieşim ! Întru numele Domnului” şi a făcut otpustul, adică sfârşitul Liturghiei, face trei închinăciuni în mijlocul bisericii şi merge acasă.

De la biserică să nu se oprească până la uşa lui. Nu cumva să-l ducă diavolul de la biserică la crâşmă sau la joc, că atunci e vai de el. A început cu Dumnezeu şi termină cu diavolul. Că aşa face vrăjmaşul : ” Da, oare să mă duc pe la cutare cumătru?; dar, să mă duc până la cutare?; dar, să merg oleacă la crâşmă? “.

Bucuria diavolului că te-a scos din raiul lui Dumnezeu şi te duce în iad, căci crâşma este gura iadului. Aşa o numesc toţi Sfinţii Părinţi.

Dracul, când ai intrat în crâşmă îţi bate trei cuie. Primul cui, când ai pus piciorul pe pragul crâşmii; al doilea, când ai stat pe scaun la masă, în crâşmă; şi al treilea, când ai luat primul pahar. Pe urmă eşti al lui; te ţine el acolo, nu scapi degrabă. Ţi-a bătut trei cuie.

Deci, de la uşa bisericii du-te direct acasă !

13. A treisprezecea condiţie canonică. Când mergi acasă, zi o rugăciune la sfintele icoane şi când toţi stau la masă, tu să le povesteşti ce ţi-a rămas şi ţie în cap de la biserică. ” Uite, a fost Apostolul cutare, Evanghelia cutare; preotul a ţinut predica cutare; uite aşa a cântat dascălul, aşa frumos a fost !”, ca să audă şi cei ce n-au putut merge la biserică, din motive binecuvântate.

14. A paisprezecea condiţie canonică. După ce ai stat şi tu la masă, să te odihneşti două ore. Apoi trebuie să te duci în Duminici şi sărbători să faci vizite şi să cercetezi pe cei bolnavi şi săraci.

Dacă ştii un bătrân bolnav sau o femeie bolnavă sau un copil, sau cineva care zace de mulţi ani, du-te şi-l cercetează, că auzi ce spune Hristos în ziua Judecăţii : “Bolnav am fost şi nu m-aţi cercetat” (Matei 25, 36).

Dacă nu poţi duce un dar cât de mic la cel bolnav, du-te şi-i spune un cuvânt de mângâiere : ” Rabdă, frate ! Roagă-te lui Dumnezeu că te iubeşte ! Dumnezeu, pe care-L iubeşte, îl ceartă. Şi dacă ai să rabzi în lumea asta, n-ai să mai rabzi dincolo. Aşa a răbdat Iov, aşa a răbdat Lazăr !”

Deci regula a paisprezecea este să cercetăm pe bătrâni şi pe cei bolnavi în Duminici şi sărbători.

Acestea sunt pe scurt cele paisprezece reguli de bună cuviinţă pentru creştinii care merg la sfânta biserică în Duminici şi în sărbători.

Cateva Cuvinte de Intelepciune

„Dumnezeu este Dragoste. Cine ramâne in Dragoste, ramâne in Dumnezeu.“ Iisus Hristos

”Tot ceea ce facem, de la gând, privire, gest, vorba, fapta, se inregistreaza  undeva, in infinitul care ne inconjoara, si când plecam din viata ne intâlnim cu noi, fiind direct raspunzatori pentru tot ce am facut.” Valeriu Popa

„ O rugaciune facuta pentru acele stari de boala care sunt dobândite prin liberul arbitru fara sa respecti Legea Divina, acelea pot fi ajutate; cele care ti le-ai luat ca boala si ca sa inveti din greselile anterioare, acelea nu ti le poate ierta nimeni. Noi trebuie sa invatam sa ne rugam Divinitatii si ne ajute sa nu gresim, nu sa ne rugam Divinitatii dupa ce am gresit.“Valeriu Popa

„ Dumnezeu nu va fi miscat de comentariile filozofice stricte. El este multumit numai de practica efectiva; de stradania autentica; de efortul sincer, onest; de lupta neobosita de a-ti curata mintea. Lupta trebuie sa fie alerta si activa pâna ce telul este atins.“ Sai Baba

„ De fiecare data când domneste in lume dezordinea, Domnul se incarneaza si ia chip de om, astfel incât sa le arate oamenilor Calea Pacii“ – spune Sai Baba.

„ Primele cuvinte pe care trebuie sa le aveti pe buze dimineata la trezire trebuie sa fie: Iti multumesc tie Doamne, pentru ca mi-ai daruit viata si sanatatea. Umple-mi inima de iubire si da-mi forta sa indeplinesc vointa Ta, astfel ca toate faptele mele sa fie intru slava Ta si in numele Tau.“ Omraam Aivanhov

„ Somnul se transforma intr-un act sacru atunci când te culci cu intentia sa studiezi in cealalta lume, fiindca acolo se primeste adevarata Initiere.“ Omraam Aivanhov

„ Lumina …. acest cuvânt rezuma, condenseaza tot ceea ce este mai pur, mai puternic, mai frumos, mai sublim : pe Dumnezeu insusi.“

SPOVEDANIA

Inndrumar la Spovedanie – Valeriu Gafencu (II)

SPOVEDANIA
Nu plângi gândindu-te că ai pierdut Raiul?Nu te cutremură mâhnirea adusă lui Dumnezeu?Nu te înfioară Iadul?Nu cauţi să-ţi dobândeşti starea pierdută?Se mai poate?Da! Trebuie numai să vrei …
Dumnezeu a ştiut dintru început neputinţa noastră şi ne-a dat posibilitatea curăţirii de pă­cate. El a ştiut că omul cât va trăi va păcătui şi că fără de greşeală nimeni nu este, de aceea spunea ucenicilor Săi: „Oricâte veţi lega pe pământ vor fi legate în Cer – şi oricâte veţi dez­lega pe pământ vor fi dezlegate şi în Cer”, cuvinte prin care se instituie şi Taina Spovedaniei.Spovedania sau pocăinţa este o baie din care sufletul scăldat iese uşurat de greutate şi curat de murdăria păcatelor, o baie în care se spală şi se pierd toate întinăciunile şi greşelile noas­tre. Spovedania este o doctorie ce vindecă su­fletul rănit de draci, o doctorie ce strică otrava păcatului. Spovedania întoarce pe păcătos de la Diavol la Dumnezeu şi-l pune din nou în le­gătură cu Făcătorul său. Spovedania însem­nează aducerea sufletului la faptele şi lucrurile care sunt pentru şi după firea lui. Spovedania redă pe om curat lui Dumnezeu. Spovedania pregăteşte sufletul şi trupul pentru primirea Trupului şi Sângelui Mântuitorului nostru Iisus Hristos.Spovedeşte-te în Biserică de patru ori pe an la acelaşi Duhovnic. Când îţi faci examenul de conştiinţă găseşte-te vinovat, nu te justifica; gândeşte-te la următoa­rele puncte:
a. Motivul sau scopul cu care sau pentru care ai păcătuit. A doua zi caută să ocoleşti momen­tul potrivit respectiv. b. Intenţia – ce ai voit de ai păcătuit. c. Împrejurările, ocoleşte-le a doua zi. d. Locul unde ai păcătuit. e. Cât l-ai răspândit – ai îndemnat pe alţii. f. Numărul…
Spovedania trebuie făcută cu zdrobire de inimă şi cu părere de Rău. Zdrobirea inimii este su­părarea şi durerea ce ţi se pricinuieşte când îţi aduci aminte de păcat. Această durere nu stă numai în a simţi păcatul, a suspina şi a plânge pentru el, ci stă mai ales în a urî păcatul. Părerea de Rău este durerea ce o simte cel ce se pocăieşte pentru că s-a lipsit de darul lui Dumnezeu şi a câştigat munca.Biserica a stabilit înainte de spovedanie să ţii un post de şapte zile sau chiar mai puţin. Bol­navii sunt scutiţi. Scrie păcatele pe hârtie şi ci­teşte-le singur înaintea Duhovnicului. Angajea­ză-te în faţa lui Dumnezeu şi a ta să nu le mai faci.
Dupa enumerarea celor zece porunci cuprinse in Vechiul Testament si pacatele de moarte precum si cele strigatoare la cer, Valeriu Gafencu face propriile sale comentarii referitoare la intocmirea indreptarului sau la spovedanie “din dorinta curata” de a-si ajuta prietenii si toti semenii sa inteleaga importanta actului cu efect curatitor de suflet inaintea Lui Dumnezeu.
Tot in aceste randuri tanarul cu mare credinta ne atrage atentia asupra rolului deosebit ce il are duhovnicul pe calea pocaintei noastre prin povetele pline de har care ne feresc de rataciti care ar putea fi mai mari chiar decat patimile .

,,Psalmul 50 in versuri,, {asa se ruga maicuta mea}

Fie-ţ milă, Doamne, de mă iartă,
Cu milostivirea cea bogată,
Şi pentru a ta ieftinătate
Să mă curăţăşti de răutate.
Şi mai cu de-adins de rău mă spală
Şi mă limpezeşte de greşală.
Că eu îm ştiu a mea fărălege
Şi răul mieu nainte-mi ce merge.
Ţie ţ-am greşitu-ţ, Doamne sfinte,
De-am făcut răutăţ dinainte.
Cuvintele tale te-ndireaptă
La giudeţ să-nvinci, când vei da plată.
Iacă-s zămislit în strâmbătate,
Aplecat de maică-mea-n păcate.
Ce tu, Doamne, iubeşti dereptatea,
De-ţ arăţ pre mine bunătatea,
Şi cu taine ce nu să pot spune
Mi-ai arătat a ta-nţelepciune.
Cu izopul tu mă ocropeşte
Şi mă scaldă de mă curăţeşte.
Să hiu spălat şi alb ca omeţii,
Să mă bucur şi eu cu direpţii
De veşti bune şi preacuvioase,
Şi să-mi bucuri mişelele oase.
Doamne, nu-ţ întoarce svânta faţă
De greşele ce-am făcut, cu greaţă,
Şi de câte-am lucrat fără lege,
Cu milostivirea ta le şterge.
Inemă curată tu-m zideşte
Şi duh dirept în zgău îm noieşte.
Nu mă urni din svânta ta faţă,
Şi duhul tău cel svânt ce mă-nvaţă
Să nu-l depărtez de cătră mine,
Ce să-m dai bucurie cu bine,
Cu svânta ta, Doamne, mântuinţă.
Şi să-m dai şi duh de biruinţă,
Ca să-nvăţ pre cei fără de lege
Cătră căile tale s-alerge,
Să să-ntoarcă de pre răutate
Cătră a ta svântă bunătate.
Şi mă scoate, Doamne, de la sânge,
Cu mântuinţa ta de mă strânge.
Şi cu adevarata ta-mpreună
Limba mea să-ş facă voaie bună.
Şi buzele mele, Doamne svinte,
Să-m deşchiz, şi rostul să te cânte,
Să dea veste fără de sâială
În tot locul de svânta ta fală.
Că de-ai pofti jărtvă, ţ-aş aduce,
Că jărtvele de ars nu-ţ par dulce.
Lui Dumnezău jărtva ceea place
Cu sufletul înfrânt ce s-a face.
Inema cea zdrobită şi frântă
La Dumnezău nu va fi de smântă.
Şi cu a ta, Doamne, bună vrere
Sionului să-i faci mângâiere,
S-aibă de toate părţile pace,
Pănă zidiuri nalte să vor face
Pregiur Ierusalim cetate,
Să scripască dar şi bunătate.
Atunci jărtve direpte ţ-vom face.
Colaci şi prinoase, cumu-ţ place,
Vin şi pâine, unt şi cu grâu dulce,
Şi viţăi pre oltari ţ-vom aduce.

Intreaga Psaltire in versuri a lui Dofotei

Farfuria sufletului meu

-----------------------------------------------------

"Si iarăşi am apelat la Dumnezeu, şi El mi-a arătat o cărare. Am urmat-o. şi am ajuns în faţa unei Bisericuţe."

----------------------------------------------------

Mi-am amintit de farfuria sufletului meu, şi am vrut să o văd, să o cunosc.

Şi când în sfârşit am găsit-o, nu îmi venea să cred ochilor.

Era o farfurie măricică, dar foarte murdară şi chiar crăpată în mai multe locuri.

Şi deodată am vrut să o spăl, ca nu cumva să mă ruşineze şi să mă de-a de gol. Dar nu am putut.

Am încercat toate soluţiile posibile, cele mai noi invenţii. Dar nu am reuşit.

Am hotărât să caut ajutor în alte surse.

Am căutat în cele mai moderne reviste, în mass-media, în progres. Dar nu am găsit.

Atunci m-am învăluit în disperare, neîncredere, slăbiciune şi neputinţă. Am fost dominată de întrebarea la care nu puteam răspunde. Ce a provocat acea murdărie, acel iz, de ce anume farfuria sufletului meu?

Mi-am dat seama de neputinţa mea, şi atunci mi-am amintit acele adevăruri considerate reproşuri şi aiureli. Mi-am amintit de rugăciune şi de Dumnezeu.

Am apelat la El, ca să mă ajute să-mi curăţ farfuria sufletului. L-am rugat să mă îndrume şi să-mi dea soluţia. şi m-a ajutat.

Mi-a întins o carte pe care scria: „Biblia”. Am început cu deznădejde să caut soluţia care să mă ajute. Dar nu o vedeam, căci nu înţelegeam sensul celor scrise. M-am dezamăgit.

Si iarăşi am apelat la Dumnezeu, şi El mi-a arătat o cărare. Am urmat-o. şi am ajuns în faţa unei Bisericuţe. Am intrat în ea.

Am încercat să caut soluţia în acele icoane frumos pictate. Am încercat să caut soluţia în cele spuse şi cântate de părinte, în Biserică. Dar nu am găsit. Căci nici nu puteam înţelege sensul celor auzite şi văzute. M-am dezamăgit.

Şi iarăşi am apelat la Dumnezeu. I-am cerut să mă lumineze. Să mă ajute a înţelege cele citite, văzute şi auzite. şi el m-a ajutat.

Mi-a dat puterea de a vedea, de a auzi şi de a citi. Mi-a dat puterea de a Crede.

Atunci m-am apropiat de farfuria sufletului meu. şi am văzut păcatele comise care mi-au murdărit farfuria sufletului meu. Murdărie care cu rapiditate s-a înmulţit, a mucigăit şi s-a întărit. Dar eu nu am putut vedea, fiindcă eram oarbă.

Am auzit vocea sufocată, slăbită şi disperată a farfuriei sufletului meu. Care cerea ajutor, care rîvnea spre curăţenie, Dar eu nu o puteam auzi, fiindcă eram surdă.

Am citit acea soluţie care era scrisă la baza farfuriei mele. Aplicând-o pe care puteam spăla cu uşurinţă gunoiul de pe farfuria sufletului meu. Dar eu nu puteam citi, căci eram analfabetă.

Şi atunci m-am bucurat de darul primit. Doar atunci am putut înţelege cele scrise în Sfînta Scriptură. Doar atunci am putut înţelege cele văzute şi auzite în Biserică. şi i-am mulţumit Domnului pentru acest mare dar.

Şi am început cu sârguinţă şi insistenţă să spăl farfuria sufletului meu. Încetul cu încetul. Zi de zi. Cu fiecare gînd şi acţiune. Şi ea devenea mai curată.

Am văzut curăţică, farfuria sufletului meu. Vocea ei era bine auzită, şi mi-am dat seama că pot mânca din ea. Dar oricum, nu puteam repara acele fisuri provocate de greutatea gunoiului, nu puteam ajunge la cele mai întunecate locuri. Şi m-am rugat Domnului. Şi m-a ajutat.

Mi-a pus farfuria sufletului meu în faţa duhovnicului. Care cu ajutorul mărturisirii mi-a curăţit farfuria şi mi-a astupat fisurile. Iar cu ajutorul împărtăşaniei a dat luciu nemaivăzut farfuriei sufletului meu.

Oh, cât de preţioasă îmi este acum farfuria sufletului meu! Câtă grijă port pentru ea acum! Ca în ziua marii serbări să-mi fie curată şi gata de a primi mâncarea veşnică a Domnului.

Şi mi-aş dori din toată inima ca fiecare gospodină şi gospodar, cu ajutorul Domnului să aibă o grijă deosebită anume de farfuria sufletului său, în schimbul celei de marmură.

Maria C.

Chişinău

„Drumul acesta duce spre biserică?”si raspunsul;:”La ce bun drumul, dacă nu duce spre biserică?!”.

„Pocăinţa”, apărut la apusul imperiului sovietic, un personaj întreabă: „Drumul acesta duce spre biserică?” şi, primind răspuns negativ, exclamă :”La ce bun drumul, dacă nu duce spre biserică?!”. Această frază a fost ca un fulger în întunericul de atunci. Ca o revelaţie, ca o dojană pentru lepădarea de credinţă, ca un îndemn, ca o veste bună.

Într-adevăr, în orice localitate, toate drumurile duc la biserică. Şi atunci când lăcaşele sfinte sunt aruncate în aer sau prefăcute în muzee, depozite etc., drumurile, asemeni oamenilor, îşi pierd menirea şi rostul.

La ce bun, am putea continua, mai multe ocupaţii, cercetări ş.a., dacă ele nu sunt mântuitoare? De ce studiem atâtea lucruri, dar ocolim ştiinţa despre suflet? Doar în felul acesta rămânem nepregătiţi duhovniceşte şi nu suntem în stare să deschidem uşa sufletului pentru a-L putea întâmpina pe Domnul nostru Iisus Hristos.

De ce biserica este o încununare a drumului? Fiindcă ea nu înseamnă numai zidurile între care se săvârşesc sfintele taine, ci şi mulţimea nenumărată a creştinilor – vii şi răposaţi. Cei care au adormit întru dreapta credinţă – mucenici, mărturisitori, nebuni pentru Hristos ş.a. – formează Biserica Triumfătoare. Iar noi, cei care suntem în viaţă – Biserica Luptătoare.

Şi este de datoria noastră să purtăm cu cinste acest înalt titlu, care presupune o luptă continuă pentru Adevăr.

Leo BORDEIANU

Închinându-ne Fiului lui Dumnezeu ne închinăm deopotrivă şi Tatălui şi Sfântului Duh;

Duminică de Duminică întâmpinăm în biserică, ca-ntr-un foişor încuiat, pre Domnul înviat, cu buze credincioase sărutând Sfânta Evanghelie din mijlocul bisericii, parcă pipăindu-I picioarele, palmele străpunse şi coasta-I împunsă: “Şi a venit Iisus, uşile fiind încuiate, şi a stat în mijloc şi a zis: Pace vouă!” ^{In. 20, 26} …Cutremurătoare întâlnire; fără de aseamăn regăsire! Dintr-o privire necredinţa se preschimbă în în-credinţare, tăcerea în des-tăinuire, iar temerea este înlocuită de pace… o pace ca de isihie: “Lăsaţi-ne să-L contemplăm pe Dumnezeu în liniştire (isihie)” scriau pe zidurile mânăstirii cu litere “de-o şchioapă” călugării odată… Pacea regăsirii; pacea firii înviate; fireasca pace, pacea încredinţării! “Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoşeze” ^{In 14, 27}…Până la urmă, pacea Domnului este cu totul alta decât a lumii, la fel şi modul cum ea este dată… Ea nu tulbură inima precum o face cea venită de la lume şi nici nu o înficoşează când e dată!

Care va să zică nu e vorba nicidecum de necredinţă în sensul negativ al cuvântului, ci de în-credinţare. Acel “nu fi necredincios, ci credincios” ^{In. 20, 27} spus de Mântuitorul lui Toma cred că are un sens duhovnicesc aparte, ascuns şi tainic… Până la urmă nu doar Toma a fost singurul care s-a îndoit de Învierea Domnului, căci zice: “Şi văzându-L, I s-au închinat, ei, care se îndoiseră” ^{Mt. 28, 17} În-credinţarea lui Toma arată mai degrabă ancorarea lui în Dumnezeu, decât o prealabilă îndoială a acestuia. “Singurul lucru nou sub soare”[1] pentru Toma era acum în-credinţarea învierii Fiului lui Dumnzeu.

Tatăl Îl trimite pe Fiul, iar Fiul la rându-I, dându-le apostolilor pace, îi trimite în numele Său în lume, suflând asupra lor şi zicând-le: “Luaţi Duh Sfânt; Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” ^{In. 20, 23} Această succesiune perpetuă, dinamicitate şi împreună-lucrare revelează Treimea în relaţie cu omul. Totodată, ea vădeşte teandria hristică – dubla natură a Logosului înomenit. De ce spun aceasta? Fiincă cei zece apostoli au primit harul Duhului Sfânt cu care Îl puteau recunoaşte şi mărturisi lumii pe Hristos Înviat ca Dumnezeu şi Om, primind şi puterea de a ierta şi de a ţine păcatele. Taină mare!… dar de care Toma nu se învrednicise, fiindcă nu a fost cu ei atunci, şi aceasta s-a făcut prin dumnezeiasca iconomie. Cum putea mărturisi[2] el lumii pe Hristos Înviat, dacă nu avea Mângâietor pogorât asupra lui care să-l înveţe totul[3] şi să-i aducă aminte toate cele pe care Hristos le spusese?

Peste opt zile însă, venind a doua oară Hristos în mijlocul lor, Toma primeşte încredinţarea Învierii, căci recunoaşte în Duhul Sfânt pe Iisus Hristos înviat şi mărturiseşte atât de teologic, deschizându-i-se şi lui ochii prin pipăirea coastei precum lui Luca şi Cleopa la frângerea pâinii în Emaus: “Domnul meu şi Dumnezeul meu!” ^{In. 20, 28} O, prea-frumoasă mărturisire, care arăţi lumii pe Iisus Hristos ca Domn şi Dumnezeu! Cu o singură închinare acesta a slăvit pe Logosul întrupat  care a înviat trupul asumat. Duhul Sfânt se sălăşluise acum în Toma şi îi arătase cum să se închine, cinstind cu o închinare deopotrivă Dumnezeirea şi trupul asumat şi pnevmatizat. Despre această cinstire pe care trebuie să o aducem Domnului, Sf. Ioan Damaschin vorbeşte lămurit în a lui Dogmatică, spunând:

“Către cei care spun: dacă Hristos are două firi,

sau adoraţi creaţia închinându-vă unei firi create,

sau spuneţi că o fire este adorată şi una neadorată

Închinându-ne Fiului lui Dumnezeu ne închinăm deopotrivă şi Tatălui şi Sfântului Duh; înainte de înomenirea Lui Îl adorăm necorporal, dar acum, după întrupare, Îl adorăm pe Acelaşi întrupat şi făcut om, dar şi Dumnezeu. Aşadar, trupul lui Hristos, în virtutea firii sale proprii, dacă vei despărţi pe cale abstractă vizibilul de spiritual, este neadorat, pentru că este creat; dar pentru că este unit cu Dumnezeu Cuvântul, este adorat din pricina Cuvântului şi în Cuvânt. Căci în chipul în care împăratului i se dă închinăciunea şi când este dezbrăcat şi când este îmbrăcat; iar porfira, ca simplă porfiră, se calcă în picioare şi se aruncă, dar când ajunge îmbrăcăminte împărătească este cinstită şi slăvită, iar dacă ar dispreţui-o cineva este condamnat la moarte, lucru care s-a întamplat de multe ori; şi după cum simplul lemn se poate pipăi, dar când este unit cu focul şi făcut cărbune nu poţi să-l atingi, nu din cauza lui, ci din cauza focului unit cu el – căci firea lemnului nu este inaccesibilă pipăitului, ci cărbunele, adică lemnul înroşit în foc – tot astfel şi trupul, în virtutea firii sale, nu este adorat, dar este adorat în Cuvântul lui Dumnezeu întrupat; nu este adorat din pricina lui, ci din pricina lui Dumnezeu Cuvântul, unit cu el după ipostasă. Şi nu spunem că ne închinăm unui simplu trup, ci trupului lui Dumnezeu, adică Dumnezeului întrupat”[4]… care a şi înviat, iar pe Toma l-a încredinţat.

Arhanghelul Rafael: vindecatorul suprem intre ingeri,,

Arhanghelul Rafael: vindecatorul suprem intre ingeri,,

Pentru provocări ale trupului fizic, cum ar fi o boală sau o durere, nu există un vindecător mai bun în împărăţia îngerilor decât arhanghelul Rafael. Acest înger, al cărui nume înseamnă "Dumnezeu vindecă", poate aduce o eliberare imediată de suferinţă. Rafael străluceşte cu o minunată energie vindecătoare de culoare verde, asemănătoare smaraldului. Adesea, arhanghelul înconjură părţile dureroase ale corpului cu această lumină vindecătoare. Lumina acţionează ca un balsam liniştitor şi ca declanşator al unei vindecări rapide şi complete.Rafael, asemenea tuturor locuitorilor lumii spiritelor, poate fi alături de fiecare om care îl cheamă, în acelaşi timp. Nu-l îngrădesc limitările în timp şi în spaţiu. Nu-l îngrădesc limitările în timp şi în spaţiu. Deci, nu vă temeţi că îl faceţi să nu-şi îndeplinească alte îndatoriri atunci când îl chemaţi. Arhanghelul vindecător vine alături de dumneavoastră imediat ce îl chemaţi. Puteţi să-L chemaţi gândindu-vă la el ori spunând cu voce tare: "Arhanghele Rafael, te rog, ajută-mă!". Arhanghelul Rafael va veni, de asemenea, în ajutorul persoanelor iubite, la rugămintea voastră. Rafael este un vindecător puternic, care acţionează ca un chirurg spiritual, eliminând teama şi întunericul din trupul şi din mintea noastră. Uneori, totuşi, îl chemăm în ajutor pe arhanghelul Rafael şi îl împiedicăm să-şi manifeste virtuţile vindecătoare. De exemplu, nu-i permitem accesul la "secretele noastre vinovate", pentru ca el să le poată înlătura. Sau încercăm să-L ajutăm spunându-i ce să facă. Chiar dacă avem intenţii bune, acţiunile noastre omeneşti pot să blocheze din stângăcie calea arhanghelului. Prin urmare, după ce l-aţi chemat pe arhanghelul Rafael, cel mai bine este să-i permiteţi accesul deplin în trupul, mintea şi sufletul dumneavoastră. În acest fel, el îşi poate îndeplini funcţia dăruită de Dumnezeu de a contribui la vindecarea completă a oricărei afecţiuni.Indiferent dacă e vorba de o boală uşoară sau una despre care se crede că ar fi "terminală", chemaţi pe Dumnezeu şi îngerii în ajutor. Ei nu doresc să aşteptăm până ajungem la disperare ori să ne îngrozim înainte de a ne ajuta. Aşa cum au scris îngerii prin intermediul meu în cartea Terapia cu îngeri:
Chemaţi creaţiile cereşti ale lui Dumnezeu să vă ajute şi să vă călăuzească imediat ce deveniţi conştienţi de vreo durere internă. Un gospodar înţelept, care simte miros de fum, nu aşteaptă până când întreaga locuinţă este cuprinsă de flăcări şi abia atunci telefonează la pompieri. În acel moment, un astfel de telefon este aproape inutil. Nu aşteptaţi până sunteţi copleşiţi de spaimă înainte de a-l chema pe Dumnezeu în ajutor.
În acel moment - ca întotdeauna - El vă va trimite ajutor şi alinare. Chiar dacă s-ar putea să nu simţiţi braţele Sale iubitoare timp de câteva minute, fiindcă vă simţiţi blocaţi între multele straturi de teamă şi ceruri, Cel mai bine este să învăţăm să ne urmărim şi să conştientizăm propria noastră stare de bine şi să nu ezităm să rugăm entităţile cereşti să ne ajute şi să ne aline.Aşadar, învaţă bine această lecţie, scump copil, şi aminteşte-ţi să ai grijă de fiinţa ta interioară, cerând ajutor oricând e nevoie. În acest fel, accesele de teamă nu vor mai fi culmi ascuţite, ci dealuri line, care nu ne vor mai afecta pacea minţii.
Îngerii sunt aici pentru a vă ajuta să vă vindecaţi viaţa şi ei vor să le cereţi ajutorul.

O RUGĂCIUNE CUM PUŢINE AM MAI ÎNTÎLNIT...

❤ Rugaciunea Cuviosului Sofronie Saharov la revarsatul zorilor ❤ 

Este atat de splendida si cuprinzatoare aceasta rugaciune, incat oricare dintre noi, fie ca este sau nu in vreun necaz, daca o va spune dimineata, ii va fi de un real folos... Doamne ajuta la toata lumea!


♥ Tu Doamne Cel veşnic şi Făcătorule a toate, Care în bunătatea Ta cea nepătrunsă m-ai chemat în această viaţă, Care ai revărsat peste mine harul botezului şi pecetea Duhului Sfânt, Care ai sădit în mine dorinţa de a Te căuta pe Tine, singurul adevăratul Dumnezeu, ascultă rugăciunea mea.
Eu n-am viaţă, nici lumină, nici bucurie, nici înţelepciune, nici tărie decat numai în Tine, Dumnezeule. Din pricina fărădelegilor mele nu îndrăznesc să-mi ridic ochii mei spre Tine. Dar Tu ai spus ucenicilor Tăi: Tot ce veţi cere în rugăciune cu credinţă, veţi primi şi: orice veţi cere în numele Meu, voi face vouă.

De aceea, îndrăznesc să Te chem pe Tine: Curateste-ma de orice intinaciune a trupului si a duhului. Învaţă-mă să ma rog cum se cuvine. Binecuvintează această zi pe care mi-ai dat-o mie, slugii Tale nevrednice.

Cu puterea binecuvântării Tale fă-mă în stare să grăiesc şi să lucrez în toată vremea spre slava Ta cu duh curat, cu smerenie, răbdare, dragoste, blândeţe, pace, curaj şi înţelepciune, dându-mi de-a pururea seama de prezenţa Ta.
Doamne Dumnezeule, în necuprinsa Ta bunătate, arată-mi calea voii Tale, şi dă-mi să umblu în faţa Ta fără păcat. Tu Doamne, Tu ştii cele de care am nevoie. Tu cunoşti orbirea şi neştiinţa mea, cunoşti neputinţa şi stricăciunea sufletului meu, dar nici durerea şi întristarea mea nu-ţi sunt ascunse Ţie. De aceea, Te rog, ascultă rugăciunea mea şi prin Duhul Tău Cel Sfânt învaţă-mă calea pe care să merg; iar atunci când voinţa mea ticăloasă mă va conduce pe alte cărări nu mă cruţa, Doamne, ci sileşte-mă să mă întorc la Tine.
Prin puterea iubirii Tale, fă-mă să mă ţin cu tărie de ceea ce este bine. Păzeşte-mă de tot cuvântul sau fapta care strică sufletul; de orice fel de pornire care nu-Ti este bineplacuta Tie şi-l răneste pe aproapele meu.
Învaţă-mă ce trebuie să spun şi cum trebuie să vorbesc. Iar dacă e voia Ta să nu răspund, fă-mă să tac în duh de pace, in care să nu întristez, nici să-i rănesc pe semenii mei.
Aşează-mă în calea poruncilor Tale şi până la ultimea mea răsuflare să nu mă laşi să rătăcesc departe de lumina îndreptărilor Tale, astfel ca poruncile Tale să fie singură lege a fiinţei mele pe acest pământ în veci.
Doamne, rogu-Te, ai milă de mine! Păzeşte-mă în întristarea şi nenorocirea mea şi nu ascunde calea mântuirii de la mine. În nebunia mea, Dumnezeule, cer de la Tine lucruri multe şi mari, dar îmi aduc pururea aminte de răutatea mea, de ticăloşia şi josnicia mea.
Miluieşte-mă! Nu mă depărta de la faţa Ta din pricina nevredniciei mele, ci mai degraba sporeşte în mine conştiinţa acestei nevrednicii şi dă-mi mie, celui mai rău dintre oameni, să Te iubesc pe Tine aşa cum ai poruncit: din toată inima mea şi din tot sufletul meu şi din tot cugetul meu şi cu toată tăria mea: din toată fiinţa mea.
Doamne, prin Duhul Tău Cel Sfânt, învaţă-mă dreapta judecată şi conştiinţă. Dă-mi să cunosc adevărul Tău înainte de a intra în mormânt. Ţine-mă în viaţă în această lume ca să-Ti pot aduce căinţă cu vrednicie. Nu mă lua la jumătatea zilelor mele, nici când mintea mea e încă oarba.
Iar când Îţi va bineplăcea să pui capăt vieţii mele, dă-mi de veste dinainte ca să-mi pot pregăti sufletul să vină înaintea Ta. Fii cu mine, Doamne, în acel ceas înfricoşător şi dă-mi bucuria mântuirii Tale. Curăţeşte-mă de toate gândurile tainuite, de toată răutatea ascunsă întru mine; şi dă-mi răspuns bun la scaunul Tău de judecată. Doamne, în mare mila Ta şi nemarginita Ta dragoste de oameni, ascultă rugăciunea mea! AMIN! ♥

traducerea: Ierom. Rafail Noica

Cântecul sufletului

Cântecul Sufletului este ca un zumzet, zumzetul universului.
Este dulce ca ciripitul unei păsări.
Este constant ca bataia inimii.
Pulsează ca pașii grabiți
Este intens, te uimește și te reîmprospătează.

Cântecul sufletului este o poveste nespusă.
Se aude tare pentru urechile care se pot acorda ca să-l audă
Dar e tăcut pentru cei care nu ascultă atent.
Este vast, expansiv și intangibil.
Cântecul sufletului poate să ne umple de mirare și uimire.

Cer sufletului meu să continue să-și cânte cântecul
Și să-mi reamintească atunci când uit să ascult.
Oh, acel sunet dulce, vindecator, melodios
Care îmi amintește de cea mai minunată simfonie.

Dacă sufletul meu s-ar opri din cântec, eu n-aș mai fi.
Inima mea ar plânge de durere.
Pentru că acest cântec este cel care mă hrănește și mă împinge înainte.
Fără de el, m-aș șterge în uitare.
Pentru că sufletul meu este esența mea, ființa mea, și miezul meu
Din așa ceva m-am născut
Șoptește-mi în momentele întunecate ca să știu că ești încă aici.
Strigă-mă de pe vârfuri înalte de munte, și de dincolo de orizont.

Cântecul sufletului meu mă umple de iubire.
El vindecă rănile trecutului.
Mă îmbrățișează și mă mângâie.
Și îmi reamintește cine sunt cu adevărat.
Cântecul sufletului este cel care mă călăuzește și pulsează cu fiecare clipă.
Cântecul sufletului este cel care îmi amintește de ce sunt aici.

Două aripi

Două aripi ne-a dat Domnul în dar:
Postul şi cu rugăciunea, cea plină de har.
Cu ele cobori pe Creator din Cerul Său
Şi te înalţi tu, omule, spre Dumnezeu.

Te ridici deasupra nevăzuţilor vrăjmaşi
Şi iei puteri nebiruite, de rele să te laşi.
Devii mai bun, virtuţile ţi le sporesti
Şi-n duhul cel duhovnicesc tu creşti.

Dar vai, ce greu e să transpui în faptă
Rugăciunea cea smerită şi curată,
Că mii de griji atunci se îngrămădesc fierbinte,
Să te oprească, să nu mergi înainte.

Vin zeci de gânduri rele sau fără de folos,
Că să nu mergi drept pe calea lui Hristos,
Te împiedică şi te opresc, te leagă-n jocul lor,
Şi îţi curmă, spre ceruri duhovnicescul zbor.

Să folosim tot ce Dumnezeu ne-a dat în dar,
Să nu lăsăm să treacă timpul vieţii în zadar,
Postul şi cu rugăciunea să ne înalţe spre mântuire,
Ca la sfârşit, toţi să ajungem în cereasca Împărăţie.

Silvia MOIAN

De este cineva binecredincios şi iubitor de Dumnezeu, să se bucure de acest praznic frumos şi luminat. De este cineva slugă înţeleaptă, să intre, bucurându-se, întru bucuria Domnului său. De s-a ostenit cineva postind, să-şi ia acum răsplata. De a lucrat cineva din ceasul cel dintâi, să-şi primească astăzi plata cea dreaptă. De a venit cineva după ceasul al treilea, mulţumind să prăznuiască. De a ajuns cineva după ceasul al şaselea, să nu se îndoiască, nicidecum, căci cu nimic nu va fi păgubit. De a întârziat cineva până în ceasul al nouălea, să se apropie, nicidecum îndoindu-se. De a ajuns cineva abia în ceasul al unsprezecelea, să nu se teamă din pricina întârzierii, căci darnic fiind Stăpânul, primeşte pe cel de pe urmă ca şi pe cel dintâi, odihneşte pe cel din al unsprezecelea ceas ca şi pe cel ce a lucrat din ceasul dintâi; şi pe cel de pe urmă miluieşte, şi pe cel dintâi mângâie; şi aceluia plăteşte, şi acestuia dăruieşte; şi faptele le primeşte; şi gândul îl ţine în seamă, şi lucrul îl preţuieşte, şi voinţa o laudă.Pentru aceasta, intraţi toţi întru bucuria Domnului nostru; şi cei dintâi, şi cei de al doilea, luaţi plata. Bogaţii şi săracii împreună bucuraţi-vă. Cei ce v-aţi înfrânat şi cei leneşi, cinstiţi ziua. Cei ce aţi postit şi cei ce n-aţi postit, veseliţi-vă astăzi. Masa este plină, ospătaţi-vă toţi. Viţelul este mult, nimeni să nu iasă flămând. Gustaţi toţi din ospăţul credinţei; împărtăşiţi-vă toţi din bogăţia bunătăţii. Să nu se plângă nimeni de lipsă, că s-a arătat Împărăţia cea de obşte. Nimeni să nu se tânguiască pentru păcate, că din mormânt iertare a răsărit. Nimeni să nu se teamă de moarte, că ne-a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului; a stins-o pe ea Cel ce a fost ţinut de ea. Prădat-a iadul Cel ce S-a pogorât în iad; umplutu-l-a de amărăciune, fiindcă a gustat din trupul Lui. Şi aceasta mai înainte înţelegând-o Isaia, a strigat: Iadul, zice, s-a amărât, întîmpinându-Te pe Tine jos: amărâtu-s-a că s-a stricat. S-a amărât, că a fost batjocorit; s-a amărât, că a fost omorât; s-a amărât, că s-a surpat; s-a amărât, că a fost legat. A primit un trup şi de Dumnezeu a fost lovit. A primit pământ şi s-a întâlnit cu cerul. A primit ceea ce vedea şi a căzut prin ceea ce nu vedea. Unde-ţi este, moarte, boldul? Unde-ţi este, iadule, biruinţa? Înviat-a Hristos şi tu ai fost nimicit. Sculatu-S-a Hristos şi au căzut diavolii. Înviat-a Hristos şi se bucură îngerii. Înviat-a Hristos şi viaţa stăpâneşte. Înviat-a Hristos şi nici un mort nu este în groapă; că Hristos, sculându-Se din morţi, începătură celor adormiţi S-a făcut. Lui se cuvine slava şi stăpânirea în vecii vecilor. Amin. 

i

Înţelesul corect al „fricii de Dumnezeu” în pedagogia creştină

Mulţi dintre noi îşi amintesc acest înţelept şi sănătos principiu biblic ce domina educaţia românească tradiţională. Se spunea adesea: "Mi-am crescut copiii în frică de Dumnezeu". Sau: "Ai mei m-au crescut în frica lui Dumnezeu". Alteori, despre omul certat cu morala creştină, se spunea că "nu ştie de frica lui Dumnezeu". Cel care avea "frică de Dumnezeu" era un om cuminte, bun, credincios şi cinstit. Aşadar, în concizia ei, această sintagmă cuprindea generic preceptele unei conduite creştineşti exemplare. Din nefericire, omul modern, autonom şi eliberat de "prejudecăţi tradiţionaliste", a început să dea un sens peiorativ acestei expresii, care cuprinde în sine toată etica Sfintei Scripturi. Inclusiv în educaţia copiilor de astăzi, multe familii preferă o abordare decreştinată, care i-ar îndoctrina pe copii şi i-ar transforma în mistici ori habotnici(!) şi îi expun unor influenţe mai "liberale", în fapt atee şi materialist-hedoniste, "ferindu-i" de orice "interdicţie religioasă".
Trebuie aşadar să precizăm că, în duhul autentic al Bibliei, "frica de Dumnezeu" este de fapt ascultarea liberă şi conştientă de Tatăl nostru ceresc. Ea nu are nimic în comun cu groaza ori cu teroarea pe care o exercită un stăpân asupra supuşilor săi sau cu frica superstiţioasă de întâmplări rele. Dimensiunea esenţială a vieţii creştine este libertatea şi optimismul, nu constrângerea sau frica. În acest sens, a nu impieta asupra libertăţii copilului nu înseamnă a ignora total cultivarea simţului său moral-religios, lăsându-l pradă plăcerii instinctuale şi egoismului. Prezentându-i-se imagini şi povestiri de inspiraţie biblică, icoane din viaţa şi faptele Mântuitorului, călăuzindu-l către învăţarea unor rugăciuni simple, fiind familiarizat, prin cuminecarea frecventă, cu atmosfera bisericii, copilul va înţelege, pe cale pozitivă, că anumite atitudini sau fapte sunt bune, iar altele nu, şi că prin săvârşirea faptelor bune, el va fi asemenea lui Dumnezeu, ceea nu se întâmplă prin reaua făptuire.
Astfel, în sufletul copilului, "frica de Dumnezeu" va deveni ceea ce este de fapt: iubirea de Dumnezeu. Sfântul Apostol Ioan arată limpede această realitate: "În iubire nu este frică; ci iubirea desăvârşită alungă frica, pentru că frica merge mână-n mână cu pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desăvârşit în iubire. Noi Îl iubim pe Dumnezeu pentru că El ne-a iubit întâi" (I In 4, 18-19). Prin urmare, chiar dacă începe cu o teamă sfântă faţă de Dumnezeu, sentiment identificabil cu sfioşenia celui care nu vrea să dezamăgească persoana pe care o iubeşte şi o respectă cel mai mult, educaţia creştină are ca scop ultim desăvârşirea în iubire faţă de Dumnezeu. Toate actele noastre religioase (rugăciune, metanii, postire, cântare, slujire, milostenii, învăţătură, ascultare, mărturisire, împărtăşire etc.) au ca motivaţie ultimă iubirea de Dumnezeu.
În esenţă, toate cerinţele unei vieţi şi educaţii creştineşti autentice se cuprind în chemarea sfântă pe care preotul liturghisitor o adresează, având în mâini cereasca Euharistie: "Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste, apropiaţi-vă!"
(pr. prof. drd. Marius Daniel CIOBOTĂ, sursa: www.ziarulumina.ro)

 Predică la Sfânta şi Marea Joi

din “Omilii la Postul Mare”

Despre vânzarea săvârşită de Iuda

Timpul de faţă ne aduce aminte a vorbi de grozava crimă a celui ce a vândut pe Hristos Domnul, în ziua de astăzi Iisus fu predat de ucenicul Său în mâinile iudeilor, însă voi, care auziţi aceasta, nu vă tânguiţi pentru Iisus cel vândut, ci mai vârtos tânguiţi şi jeliţi pe Iuda, vânzătorul Său. Căci Iisus, prin aceea că a fost vândut, a mântuit lumea, pe când Iuda, prin vânzarea sa, şi-a aruncat sufletul în pierzanie. Iisus cel vândut şade acum de-a dreapta Tatălui, în veci; iară Iuda vânzătorul îşi are locul în iad şi suferă pedeapsă veşnică şi nesfârşită. Aşadar, el trebuie tânguit, precum însuşi Hristos, când s-a uitat la Iuda, 1-a tânguit şi 1-a plâns. „Căutând la el, s-a turburat cu duhul şi a zis: Unul dintre voi Mă va vinde” (In. 13, 21). Pentru ce însă s-a tulburat El ?
Mai întâi spre a arăta cât de mare este iubirea de oameni a Sa, câtă îndurare, câtă bunătate a Domnului! Cel vândut plânge pentru vânzător! El îl plânge încă şi pentru ca să-i dea prilej de a se lăsa de vânzarea sa. Fiindcă însă sufletul aceluia nu mai primea sămânţa mântuirii, fiind nesimţitor la îndemnare şi deşteptare, de aceea, întunecându-se de patimă, s-a aruncat în prăpastie, îndelung-răbdarea şi sfătuirea Domnului Său nu i-au ajutat lui nimic. Şi de aceea mai mult plângea Iisus, căci vedea că Iuda, după o învăţătură aşa de mult repetată şi după îndesite sfătuiri, totuşi s-a aruncat în bezna pierzării.
Pentru acesta Domnul simţea compătimire şi plângea; şi prin aceasta ne-a învăţat mai cu seamă pe aceia să-i plângem, care fac rele, iară nu pe acei ce suferă relele. Aşa, cel ce suferă nefiind vinovat, acela mai vârtos este de fericit. Pentru aceea a zis Hristos: „Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerului” (Mt. 5, 10). Aşadar, vedeţi ce folos aduce suferinţa relelor. Dar priviţi şi la pedeapsa celor ce fac rele. După ce Pavel a vorbit despre făcătorii de rele, zice: „Sfârşitul lor va fi după faptele lor” (II Cor. 11, 15); şi în alt loc: „Mânia lui Dumnezeu a sosit, în sfârşit, asupra lor” (II Tes. 2, 16). Aşadar, vezi că făcătorii de rele moştenesc mânia lui Dumnezeu.
însă eu, iubiţilor, nu vă spun aceasta în zadar, ci pentru ca pe viitor să nu vă mai mâniaţi pe cei ce vă fac rău, ci mai vârtos să-i jeliţi şi să-i plângeţi; căci tocmai aceia ce vă fac vouă rău pe nedrept, sunt cei mai nenorociţi. De aceea noi, după porunca Domnului, să ne rugăm pentru dânşii şi să cerem de sus ajutorul cel dumnezeiesc. Chiar pentru noi înşine trebuie să iertăm pe cei ce ne jignesc, căci prin aceasta noi primim mai mult decât dăm, când lăsăm să se pornească mânia noastră asupra aproapelui. Tu întrebi: în ce chip primesc eu mai mult decât dau ? Ascultă cu luare aminte: când tu ierţi vrăjmaşului gresalele pe care le-a făcut el împotriva ta, ţi se vor ierta şi ţie păcatele pe care le-ai săvârşit împotriva lui Dumnezeu.
Acestea din urmă sunt multe şi abia de iertat, iară cele dintai sunt chiar uşor de iertat. Păcatele tale împotriva lui Dumnezeu sunt cei zece mii de talanţi din Evanghelie; iară păcatele aproapelui împotriva ta sunt numai cei o suta de dinari. Dacă tu iei aproapelui tău cei o sută de dinari, se vor ierta şi ţie cei zece mii de talanţi.
Dar să ne întoarcem iarăşi la cuvântarea noastră despre crima Iudei şi să vedem cum Domnul nostru a fost vândut, însă, ca să cunoaştem bine turbarea vânzătorului, nemulţumirea ucenicului şi nespusa bunătate a Domnului, să ascultăm povestirea Evanghelistului însuşi. „Atunci, zice el, unul din cei doisprezece, care se numea. Iuda Iscarioteanul, mergând la Arhierei, a zis lor: Ce-mi veţi da mie, şi eu îl voi da pe El vouă?” (Mt. 26, 14-15). Aceste cuvinte se pare că sunt foarte lămurite şi că nu cuprind nimic alta ceva decât ceea ce se arată la întâia privire, însă, dacă se cercetează cu dinadinsul toate zicerile, atunci ele dau multă materie de gândire şi arată o bogăţie, de cugetări adânci.....

Doamne-n săptămâna asta, grea a patimilor Tale

Doamne-n săptămâna asta, grea a patimilor Tale
fă să-ţi suferim alături, când Tu sui a Crucii cale
Să simţim şi noi cum crucea ne apasă şi ne doare
Să simţim cum arde biciul peste sânge şi sudoare.
Doamne, să-şi simţim alături fiecare lovitură
să răbdăm aceaşi hulă şi batjocoră şi ură,
să plătim cu-aceleaşi lacrimi şi cu-acelaşi sânge toate
să simţi şi Tu, că ne doare, c-am trăit cândva-n păcate.
Doamne, ia-mă şi pe mine să-mi pun umărul sub cruce,
măcar partea mea de vină, să-ţi ajut să mi-o pot duce
măcar sarcina mea, Doamne, să m-apese şi pe mine,
e deajuns câţi ani din viaţă, ţi-am făcut numai ruşine.
Sus, pe Golgota Iisuse, când pe cruce-au să te-ntindă
fă şi firea mea cea veche, răstignirea s-o cuprindă,
şi privindu-ţi agonia s-o văd şi pe ea cum moare
tu să te cobori de-acolo, dar ea-n veci să nu coboare.
Iar în clipa Învierii, piatra când se dă-ntr-o parte,
să se vadă că din groapă, ai ieşit fără de moarte
Sfintele Mironosiţe şi-ai tăi ucenici să vadă
şi-ale mele semne alături, şi-nvierea mea s-o creadă.
Atunci ştiu că şi-n a doua fericită Înviere
aş veni şi eu cu tine, în mărire şi putere,
că dac-am răbdat alături în batjocori şi ruşine
vom fi alături şi-n mărire, să împărăţim cu tine.

Un tren lung ne pare viata… de Traian Dorz

Un lung tren ne pare viata,ne trezim in el mergand,
Fara sa ne dam noi seama unde ne-am suit si cand.
Fericirile sunt halte,unde stam cate-un minut;
Pana cand sa ne dam seama,suna, pleaca a trecut….
Iar durerile sunt statii lungi,de nu se mai sfarsesc,
si in ciuda noastra parca tot mai multe se ivesc.
Arzatori de nerabdare inainte tot privim,
sa ajungem mai degraba la vreo tinta ce-o dorim.
Ne trec zilele si anii,clipe scumpe si dureri,
noi traim hraniti de visuri si-nsetati dupa placeri.
Multi copii voiosi se urca, cati in drum n-am intalnit!…
Iar cate-un batran coboara trist, si frant, si istovit.
Vine odata insa vremea sa ne coboram si noi;
ce n-am da, atunci, o clipa sa ne-ntoarcem inapoi?
Dar, pe cand, privind in urma,plangem timpul ce-a trecut,
suna-n Gara Vesniciei;am trait si n-am stiut!…

"Este si altcineva acolo sus care ma poate ajuta?"

 Un om se plimba pe marginea unei stanci si, dintr-odata, isi pierde echilibrul, aluneca si cade. Din fericire, are prezenta de spirit de a se agata de marginea stancii si atarna acolo, intre viata si, poate, moarte.
Dupa ce sta atarnat putin , in cele din urma, striga: "Este cineva pe-acolo, sus, care ma poate ajuta?" Nimeni nu-i raspunde. Continua sa strige:"Este cineva acolo sus care ma poate ajuta?" In cel din urma, raspunde o voce ca un tunet: "Eu sunt Dumnezeu.
Te pota ajuta. Da-ti drumul si ai incredere in mine!" Ce credeti ca mai spune omul: "Este si altcineva acolo sus care ma poate ajuta?"

[ ACUMA INTREB SI EU? "Este cineva pe-acolo, sus, care ma poate ajuta?"  -CU SIGURANTA CA DA-

Unul dintre cele mai mari daruri date de Dumnezeu oamenilor este taina iertării păcatelor prin preotul duhovnic

Unul dintre cele mai mari daruri date de Dumnezeu oamenilor este taina iertării păcatelor prin preotul duhovnic. Nicio instituţie pământescă nu-l poate absolvi pe creştin de păcate. Nu putem merge nicăieri să cumpărăm iertarea, nu putem încheia cu nimeni din lumea aceasta contract de iertare a păcatelor. Acesta este numai atributul lui Dumnezeu, izvorât din marea Sa milostivire, ca fiecare om să-şi pregătească încă din viaţa aceasta locul în Împărăţia lui Dumnezeu.

El ştie că suntem neputincioşi şi repede cădem în cursele diavolului, de aceea ne-a dat şi soluţia prin care putem sta împotriva celui rău: Spovedania sau Mărturisirea.

Pe cât de mare este darul primit prin Mărturisire, pe atât de greu ne este să ajungem la el, pentru că în fiecare clipă stăpânitorul întunericului ne ispiteşte şi luptă cu toată priceperea şi viclenia să ne disragă atenţia cu alte ispite, decât să alergăm pe calea pocăinţei şi a iertării păcatelor.

Când vine vorba de Spovedanie, diavolul îşi adună mai mult ca oricând puterile şi unelteşte împotriva noastră ca nu cumva să ieşim de sub stăpânirea lui şi să ne apropiem de Dumnezeu.

Iată numai câteva din cursele pe care el le întinde creştinului dornic de pocăinţă:

1.     În primul rând ne trimite gândul necredinţei, spunându-ne în chip ascuns că Taina Spovedaniei este o invenţie şi că nu e nevoie să apelăm la ea pentru că nu are efect. Aşa îi amăgeşte pe mulţi dintre fraţii noştri, iar aceştia ajung să moară fără să-şi fi îndreptat sufletul.

2.     Apoi ne şopteşte în minte că nu e nevoie să ne spovedim acum, să mai amânăm până ne simţim în stare, sau până ne mai pregătim. Dar toată amânarea aceasta nu e altceva decât un prilej de a ne depărta de intenţia bună de a ne mărturisi. Căzuţi în ispita amânării Spovedaniei cu greu ne mai venim în fire să mergem să primim iertare pentru că sufletul aflat departe de Dumnezeu rămâne în nesimţire şi nu mai conştientizează starea de păcătoşenie.

3.     Primul pas spre Spovedanie îl constituie conştientizarea stării de păcătoşenie, dar necuratul diavol are grijă să ne distragă atenţia şi de la aceasta, făcându-ne să credem că păcatele noastre sunt prea mici în comparaţie cu ale altora. Noi nu avem păcate grave, n-am omorât pe nimeni, nu avem ce spovedi. Are grijă necuratul să ne dea şi exemple potrivite, ne împinge în păcatul judecării aproapelui şi ne determină să ne comparăm cu semenii noştri care sunt deprate de credinţa în Dumnezeu. Tu creştine, dacă vrei să ajungi la vârsta duhovnicească a cuiva de pe lumea asta compară-te cu sfinţii şi vei vedea că gândurile diavoleşti sunt false. Tinde spre înălţimea duhovnicească a sfinţilor şi urcă pe calea pocăinţei mărturisindu-ţi păcatele!!

4.     Înainte de a merge efectiv la duhovnic şi e ne mărturisi, diavolul îşi continuă munca. Ba ne caută de treabă să nu mai avem timp de rugăciunile de dinainte de spovedanie, ba face să fim ocupaţi cu altceva încât să nu mai ajungem la biserică sau se întâmplă să mergem şi să nu găsim în ziua aceea pe duhovnicul nostru. Nu dezarma creştine, sunt ispite mărunte! Împărţia lui Dumnezeu se ia prin multă trudă!

5.     Nici în timpul spovedaniei nu suntem lipsiţi de ispite. Se întâmplă să uităm din păcate şi să plecăm de la doctor fără a spune tot ce ne doare. De aceea duhovnicii recomandă să scriem păcatele pe o hârtie, iar după ce ne spovedim să o ardem ca să nu râdă alţii de păcatele noastre

6.     Altădată se întâmplă să ne fie ruşine cu păcatele făcute şi să nu avem curajul să le mărturisim. Ruşinea asta este de la diavolul ca să nu primim iertare. Mai bine ar fi să avem altă ruşine: cea de a face păcatul. Să ne fie ruşine înaite să facem ceva rău, asta e ruşinea de la Dumnezeu.

7.     Mulţi dintre noi nu înţeleg cum de a rânduit Dumnezeu un om care să ne asculte mărturisirea, gândind că mai bine dacă ne-am retrage undeva şi am vorbi singuri cu Dumnezeu. Uită aceşti fraţi ai noştri că duhovnicul e rânduit de Domnul nostru Iisus Hristos, care a dat Sfinţilor Săi Apostoli şi urmaşilor acestora puterea harică de a lega şi dezlega păcatele. Preotul duhovnic e numai un martor, care odată ce rosteşte rugăciunea de dezlegare avem certitudinea că Dumnezeu cu harul Său S-a milostivit de noi şi ne-a iertat, născându-ne la o viaţă nouă.

8.     Ispitele apar şi asupra duhovnicului. De multe ori se întâmplă să spovedească în grabă, fără a cerceta cu de-amănuntul starea sufletească a creştinului. Graba şi aglomeraţia fac pe plac diavolului, care se bucură văzâdu-ne plecând de la spovedit fără a avea sufletul curăţit în întregime de păcate.

9.     Greşesc mult creştinii care aleargă de la duhovnic la duhovnic, căutând pe cel mai indulgent sau pe cel care aprobă păcatele fără impune un regim special de pocăinţă. Cel ce fuge de pocăinţă fuge, de fapt, de Împărăţia lui Dumnezeu spre care nu putem înainta fără a pune început bun prin pocăiţă.

10.                         Există situaţii când venim la spovedit şi plecăm nevindecaţi sau încărcaţi cu mai multe păcate. Aceasta se întâmplă când ascultăm mărturisirile altora, făcându-i să se jeneze să spună tot ce au pe suflet pentru că suntem noi foarte aproape şi putem auzi.

11.                        Alţii ascund cu bună ştiinţă din păcate şi le spun pe cele mai uşoare, să pară nevinovaţi înaintea preotului, sau pentru că le e ruşine. Aceştia ar trebui să ia seama la cuvintele molitvei dinainte de spovedanie: „De vei ascunde de mine vreun păcat, îndoit îl vei avea. Ia seama de vreme ce ai venit la doctor să nu te întorci nevindecat!”

12.                         Înaintea scaunului de spovedanie ne îndeamnă diavolul să ne dezvinovăţim, spunând că nu noi suntem vinovaţi de ce am făcut, ci cei din apropierea noastră. Aşa au făcut în vechime Adam şi Eva şi nu au fost iertaţi de Dumnezeu din cauza neasumării vinei şi a faptului că nu au recunoscut păcatul. Din această cauză, spun Părinţii Bisericii că cei care dau vina pe alţii la spovedanie şi nu vor să-şi recunoască păcatul făcut pleacă de la scaunul de spovedanie fără a primi iertare de la Dumnezeu. Spovedania unui astfel de om nu are efect, ci îi adună mai multe păcate.

13.                         Un alt caz care face ca spovedania să nu-şi îndeplinească scopul îl reprezintă micşorarea dimensiunilor reale ale păcatului, sau susţinerea ideeii că nu suntem chiar aşa de vinovaţi. Orice păcat, oricât de neînsemnat ar părea, trebuie socotit de noi ca fiind foarte grav, numai aşa ne putem păzi de a nu avansa în răutate şi pocăindu-ne să scăpăm de el.

14.                         Are diavolul altă cale de a face spovedania noastră ineficientă: trimite peste noi duhul inhibării şi al jenei, făcându-ne să spunem şoptit sau neclar păcatul, ori prea repede, astfel ca preotul să nu înţeleagă ce am zis. În astfel de cazuri, Părinţii spun că nu primim iertare, ci numai dacă spunem totul clar şi cu părere de rău.

15.                         Dacă am fost tari şi am rezistat acestor ispite, ne vom lovi de altele, căci nici după spovedanie diavolul nu ne lasă în pace, ci mai rău porneşte război asupra noastră. Mai întâi se chinuie să nu păstrăm prea mult timp sufletul curat,trimiţind mult mai multe ispite. Apoi ne atrage atenţia spre alte lucruri lumeşti, încercând să ne facă să uităm de canonul pe care nu l-a dat duhovnicul. Nu în ultimul rând ne insuflă în gând ideea că spovedania făcută este suficientă şi ar trebui să mergem mai rar să ne spovedim. Nu rare sunt cazurile când ia diavolul chip de om sau intră în semeni de-ai noştri care batjocoresc Sfânta Spovedanie sau ne fac să ne jenăm că noi ne îngrijim de suflet în loc să facem altceva în concordanţă cu obiceiurile vremii.

Iată prin câte încercări trecem şi cât de greu este să punem început bun mântuirii noastre. Toată viaţa este o luptă şi trebuie să facem faţă multor încercări. De aceea, creştine, acum când ne aflăm în vreme de post aleargă cât mai repede la duhovnic şi curăţeşte-ţi sufletul ca să nu-şi facă diavolul cuib de răutate în inima ta şi să-ţi împietrească simţirea.

Mergi cu sufletul luminat de credinţă şi cu nădejdea în mila lui Dumnezeu, spune-ţi păcatele cu umilinţă şi odată întors acasă nu te dezlipi de rugăciune ca Dumnezeu să-ţi ajute să învingi toate ispitele diavolului.

,,O lectie de viata,,

*******************************

Un om pios statea de vorba cu Dumnezeu si i-a spus:
- Doamne as vrea sa stiu cum e Raiul si cum e Iadul.
Dumnezeu l-a condus pe om catre doua usi.
A deschis una dintre usi iar omul a privit inauntru.
In mijlocul incaperii se afla o mare masa rotunda.

 Pe masa se afla un vas mare cu tocana, care mirosea foarte bine si care l-a
facut pe om sa ii lase gura apa.
Oamenii care stateau la masa erau slabi si bolnaviciosi.
Pareau a fi infometati.
Tineau linguri cu manere foarte lungi care le erau legate de brate si astfel
putea ajunge la vas pentru a le umple cu tocana; dar din cauza manerelor mai
lungi decat propriile maini, nu puteau duce la gura lingurile pline.
Omul pios s-a infiorat la vederea suferintei lor..
Atunci Dumnezeu a spus: "Acum ai vazut Iadul"
Au mers apoi catre cealalata camera si au deschis usa .
Arata la fel ca si prima.
Se gasea acolo o masa mare si rotunda cu un vas mare de tocana care iti lasa
gura apa.
Oamenii de la masa erau echipati cu acelasi gen de linguri dar acestia pareau
bine hraniti si durdulii, radeau si vorbeau intre ei.
Omul pios a spus: "nu inteleg"...
"Este foarte simplu" a spus Dumnezeu.
"Este nevoie insa de abilitate. Acesti oameni sanatosi au invatat sa se
hraneasca unul pe celalalt, in timp ce ceilalti se gandeau doar la ei
insisi".

Sf MARCU GROPARUL – Lavra Pesterilor, Kiev (29 decembrie)

Sf Marcu este unul dintre cei mai iubiti sfinti ai Lavrei Pesterilor din Kiev ( acolo unde se odihnesc sfintele moaste a aproape 140 de sfinti parinti, in cele doua pesteri in care acestia s-au nevoit, incepand cu secolul al 11-lea).

Pentru aspra sa viata ascetica ( din momentul intrarii in manastire nu a mai dormit noaptea, ci se ruga si priveghea; nici mancarea si nici apa nu manca si nu bea sa se sature; isi infasurase trupul cu bucati grele de fier, pe dedesubtul rasei, pt sporirea nevointei; isi luase votul tacerii…), dar si pt modestia sa, pt simplitatea si naturaletea cu care privea moartea ( ca trecere spre bucuria intalnirii cu Hristos) , facand ascultarea de gropar, primi de la Dumnezeu harisma de a vorbi, de a comunica cu cei morti.
Se povesteste ca odata, pentru slabiciunea sa fizica, nu a putut sapa groapa unui monah care tocmai adormise intru Domnul (deja se bateau si clopotele ). Monahul cel insarcinat cu inmormantarea veni la Sf Marcu Groparul si intreba unde este groapa, iar acesta ii spuse cu simplitate: ” Bine, dar nu vezi, fratele meu, ca nu este inca gata groapa. Du-te cum iti spun si spune-i mortului:  Marcu pacatosul te roaga  sa mai ramai in aceasta lume pentru inca o zi. Pana maine dimineata. Si dupa aceea vei putea pleca sa te intalnesti cu Hristos, cu Cel pe care Il iubesti. Intre timp acesta iti va pregati mormantul si te va anunta cand e gata“. Desi uimit si neincrezator, monahul care pregatea inmormantarea merse si ii sopti toate acestea la ureche, mortului. Indata cel adormit deschise ochii! Cu mare surpriza, parintii au vazut ca sufletul acestuia se intorsese in trup si ca acesta incepu sa respire si sa traiasca! Nu se misca insa deloc din pozitia in care era si nici nu spuse nimanui nimic. A doua zi, cand mormantul fu gata, Marcu Groparul ii trimise din nou vorba celui reinviat care, afland ca locul sau este pregatit, inchise ochii si se stinse definitiv.  Aceasta minune nemaiauzita i-a umplut de uimire sfanta pe parintii Lavrei Pecerska si pe toti locuitorii Kievului si cu totii L-au slavit pe Dumnezeu pentru aceste lucruri minunate, petrecute prin credinta si sfintenia robilor Sai alesi. (din Patericul Lavrei Pesterilor din Kiev). Iar aceasta nu este singura intamplare de acest fel, prezentata in viata Sf Marcu Groparul.
FESUL Sf Marcu Groparu se afla la inchinare in Lavra Pesterilor, in bisericuta din apropierea izvoarelor Sf Antonie si a Sf Teodosie. Sunt momente binecuvantate cand preotilor nostri li se da binecuvantarea de a atinge capul pelerinilor cu aceasta sfanta relicva a Sf Marcu Groparul ( foto din pelerinajul in Ucraina si Rusia, sept 2006)