Să nu te doară niciodată

Să nu te doară niciodată
Ocara dusă cu folos,
Ca vei primi în cer răsplată
Din mâna sfântă a lui Hristos.
Să nu îti pese de oferta
ce ti-o întinde un viclean,
Că vorba mea azi este certă
În spate este chiar Satan!
Să nu te apese amenintarea
De care eşti înconjurat,
Că-n ea testată-ti e rabdarea
De câtre Marele Împărat.
Să nu te-ncânte niciodată
Cuvintele celui mieros,
Că nu-i real ce îţi arată
El umblă după al său folos.
Să nu te plângi de spinii care
Te-nţeapă adesea nemilos,
Chiar sângele când curge vale
Priveşte ţintă la Hristos.
Când spinii îi intrau în carne
El totul a răbdat tăcând,
Căci inima părea că-i arde
Având salvarea ta în gând.
Deci rabdă orişice durere
De dragul lui Isus Hristos,
Că într-o zi la înviere
Răbdarea fiţi-va de folos.
Să nu-ţi doreşti nimic din lume
Că toate trec ca fumu-n vânt,
Nu te ţinea de râs şi glume,
Ci luptă să devii mai sfânt!

 

Păcătuit-am, Doamne, păcătuit-am! Şi peste păcatele mele stă sabia Judecăţii Tale. Stă cumpăna Judecăţii Tale. Şi eu n-am ce pune în această cumpănă. Nici un răspuns n-am pentru păcatele mele. Şi nici o apărare, decât cuvintele robului Tău David: „fărădelegea mea o cunosc“, păcatul meu îl cunosc.
Păcătuit-am, şi păcatul stă acum „de-a pururi înaintea mea“.
Păcătuit-am, şi păcatul m-a scos din casa dragostei Tale.
Păcătuit-am, şi păcatul m-a lăsat singur şi pribeag.
Păcătuit-am, şi am ajuns un Cain, fugărit mereu de grozăvia şi urgia pedepsei.
Păcătuit-am, şi sufletul meu a pierdut ceva. Viaţa mea a pierdut ceva… Viaţa mea a pierdut pe Cineva…
Sărmane suflet pribeag, unde vei găsi ceea ce ai pierdut? O, nu mai rătăci plângând! Caută-L pe Cel pierdut acolo unde L-ai lăsat. Caută-L acolo unde L-ai părăsit.
Iisuse, preadulcele meu Mântuitor! Cu lacrimi de foc mă aplec la Crucea Ta. Lumea şi păcatul m-au smuls de aici. Şi, vai, cât de grozavă a fost calea păcatului! Mă întorc cu lacrimile fiului pierdut. Împacă-mă iarăşi cu Tatăl Ceresc. Împacă-mă iarăşi cu Tine şi mă primeşte iarăşi în legământul dragostei Tale! Pentru păcatele mele, pedepseşte-mă şi pe mine, ca odinioară pe robul Tău David, dar nu mă părăsi! Acesta e suspinul meu de fiecare clipă: pedepseşte mă, Doamne, dar nu mă părăsi!
„Sabia“ nu s-a depărtat din casa robului Tău David; pedeapsa l-a urmărit, dar dragostea Ta nu l-a părăsit. Pe cel ce s-a încrezut în Tine nu l-ai îndepărtat. Nu l-ai lăsat „să râdă vrăjmaşul de el“, strigând: „Prindeţi-l, căci Dumnezeu l-a părăsit pe dânsul“. Nu l-ai scos din casa dragostei Tale. Nu l-ai părăsit ca pe un vas netrebnic. N-ai rupt legământul Tău cu el.
O Doamne, sabia mustrării Tale să mă taie şi pe mine până la sfârşit! Sângele lacrimilor mele să curgă mereu. Medicamentele „amare“ să nu se gate din viaţa mea. Pentru păcatele mele, loveşte-mă fără cruţare. Lasă-l pe „Şimei“ să arunce mai departe cu pietre după mine. Lasă-mă să trec singur – părăsit de toţi – pârâul Chedron, dar nu mă părăsi Tu, Doamne, lumina şi viaţa mea.
Iisuse, preadulcele meu Mântuitor, mă prăbuşesc cu toate păcatele mele la picioarele Crucii Tale! Şi cu lacrimi fierbinţi mă rog. Şi cu lacrimi de foc mă rog: învredniceşte-mă să gust din dulceaţa făgăduinţei Tale! „Câteva clipe te părăsisem, dar te voi primi înapoi cu mare dragoste. Într-o izbucnire de mânie Îmi ascunsesem o clipă faţa de tine, dar Mă voi îndura de tine cu o dragoste veşnică, zice Domnul, Răscumpărătorul tău. Pot să se mute munţii, pot să se clatine dealurile, dar dragostea Mea nu se va muta de la tine şi legământul Meu de pace nu se va clătina, zice Domnul, Care are milă de tine“ (Isaia 54, 7-10).
O Doamne, învredniceşte-mă să trăiesc în această preadulce făgăduinţă! Învredniceşte-mă să mă sting în această preadulce făgăduinţă, ca să trăiesc cu Tine în vecii vecilor. Amin.

Maria Egipteanca si drumul de la desfranare la sfintenie

Duminica a V-a din Postul Sfintelor Pasti este inchinata Cuvioasei Maria Egipteanca. A trait in a doua jumatate a secolului al IV-lea si inceputul secolului al V-lea. A murit in anul 431, in timpul imparatului Teodosie cel Tanar.

Maria Egipteanca s-a nascut in Egipt. La varsta de 12 ani si-a parasit parintii si a mers in Alexandria, unde timp de 17 ani a dus o viata desfranata. La varsta de 29 de ani, paraseste Alexandria si ajunge la Ierusalim. Pretextul i-a fost oferit de pelerinajul unor tineri din Egipt si Libia, care calatoreau pe mare spre Ierusalim, pentru a participa la sarbatoarea Inaltarii Sfintei Cruci.

Ajunsa in Ierusalim, doreste sa intre in Biserica Sfantului Mormant, insa, nu a putut inainta decat pana la prag. Aici a simtit cum o putere nevazuta o opreste. Incerca de mai multe ori sa intre, dar fara rezultat. Este momentul cand intelege ca modul ei de existenta o face nevrednica de a intra in acest locas. Se roaga Fecioarei Maria sa faca posibila intrarea sa in locas, cu promisiunea ca isi va schimba intru totul modul de viata. Reuseste sa se inchine Sfintei Cruci si ia decizia sa-si traiasca viata in pustia Iordanului. Cuvioasa Maria Egipteanca a stat aici 47 de ani, in post si rugaciune. Cu un an inainte de moartea sa, taina vietii ei a fost descoperita parintelui Zosima, care a impartasit-o, iar dupa un timp s-a intors ca sa o ingroape, fiind ajutat la saparea mormantului de catre un leu.

Parintele Makarios Simonopetritul, in cartea sa "Triodul explicat”, publicata la Editura Deisis in anul 2003, sustine ca potrivit studiilor recente, viata Sfintei Maria Egipteanca ar fi mai degraba „o amplificare legendara in scopuri didactice a vietii unei Sfinte Maria Egipteanca din Palestina, despre care vorbesc Viata Sfantului Teoctist din Lesbos, doua istorii ale lui Pavel din Monembasia si o istorie „folositoare de suflet" anonima”. Potrivit Vietii Sfantului Teoctist, confirmate de Chiril din Skythopolis in Viata Sfantului Chiriac scrisa de acesta, aceasta Marie a vietuit in Palestina si a fost cantareata la biserica Anastasis din Ierusalim. Ea a ales sa fuga singura in pustie din cauza „scandalurilor" pe care le-a prilejuit frumusetea ei. Ioannis si Panamon au intalnit-o in desert aproape in aceleasi imprejurari in care o intalneste Zosima pe Maria Egipteanca in Viata patriarhului Sofronie. Ea le-a povestit plecarea sa in pustie, viata sa de asceza rugandu-i sa vina din nou la ea la intoarcerea din vizita pe care acestia o faceau avvei Chiriac. Cand acestia au revenit la grota sfintei anahorete, au gasit-o moarta si au ingropat-o ca pe Maria Egipteanca.

Istoria Sfintei Maria Egipteanca ramane in esenta identica cu cea a Mariei Palestinianca, insa marea diferenta sta in faptul ca prima s-a dus in pustie pentru a se pocai de pacate, in timp ce Maria Palestinianca s-a dus in pustia Iordanului pentru a fugi de pacatele trupesti, fiind foarte frumoasa.
Relatarea patriarhului Sofronie o prezinta ca pe o mare pacatoasa, care s-a dus in Palestina pentru desfrau, in timp ce Maria Palestinianca nu a fost supusa poftelor, retragandu-se in desert tocmai pentru a preintampina pacatul.

Ceea ce trebuie sa retinem din cele doua relatari, este indemnul la pocainta si la lupta cu pacatul.

Mentionam ca in cartea Triodului, Biserica a inclus Viata Cuvioasei Maria Egipteanca, scrisa de Sfantul Sofronie al Ierusalimului.

Sfanta Maria Egipteanca este pomenita in Biserica Ortodoxa si pe 1 aprilie. Viata ei este citita in miercurea din saptamana a cincea a Postului Mare, in cadrul Canonului Sfantului Andrei Criteanul.

CE TREBUIE SA FACA UN CRESTIN CA SA MOSTENEASCA VIATA VESNICA..

 

Ca să primească mântuirea, creştinul trebuie să facă următoarele:

1. Să-L iubească pe Dumnezeu din tot sufletul său şi să ţină poruncile sfinte. De asemenea, să-şi iubească aproapele ca pe sine însuşi. Domnul a spus: Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne întru iubirea Mea (Ioan 15, 10). Şi: Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii (Ioan 13, 35).
2. Să-şi smerească sufletul dinaintea lui Dumnezeu, căci duhul umilit; inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi (Psalmii 50, 18), şi niciodată să nu-şi umilească aproapele. Să jelească pentru păcatele sale. Să se întristeze pentru păcatele aproapelui său. Să se bucure atunci când aproapele său este fericit şi să nu-l invidieze pentru fericirea lui. Să aibă răbdare faţă de cei care îi sunt împotrivă şi să-i sfătuiască cu bunătate. Să săvârşească mereu fapte bune, care contribuie la păstrarea curăţiei sufletului său.
3. Să fie milos cu cei nefericiţi. Să slujească pacea cu toate puterile sale, aşa cum vrea Domnul, ca să fie numit fiu al lui Dumnezeu (Matei 5, 9). Să nu îşi piardă cumpătul atunci când este batjocorit sau nedreptăţit şi nici măcar atunci când urmează să fie ucis în numele dreptăţii lui Dumnezeu şi al credinţei Sale.
4. Să lupte împotriva oricărei învăţături eretice şi să primească învăţătura dreaptă a Bisericii despre Dumnezeul Treimic.
5. Să iubească adevărul şi să nu-şi murdărească nicicând limba cu minciuni. Să nu facă niciodată rău semenului său.
6. Să nu judece pe nimeni. Să nu batjocorească pe nimeni niciodată. Să nu facă nimic din cele pe care legea lui Dumnezeu le interzice.
7. Să facă milostenie, măcar din ce îi prisoseşte.
8. Să se roage pentru cei care îl blestemă. Dacă cineva îl sileşte să meargă cu el o milă, el să meargă două (Matei 5, 41). Să nu se jure niciodată, ci să facă aşa cum spune Domnul: Ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu (Matei 5, 37).
9. Să-L slăvească pe Dumnezeu şi să se roage Lui cu evlavie.
10. Să se gândească mereu la moarte, la judecata viitoare şi la răspunsul pe care îl va da pentru faptele sale. Să se gândească tot timpul la păcatele sale, rugându-L pe Dumnezeu să i le ierte.
11. Să săvârşească mereu fapte bune, fără să se laude cu ele, ca fariseul.
12. Să se ferească de lăcomie, de beţie, de a jura, de a vorbi fără rost, de invidie, de neînţelegeri, de răutate, de câştigul necuvenit, de desfrânare şi, în general, de poftele necuviincioase.
13. Să nu aibă nici o legătură cu magia, să nu facă vrăji şi să nu meargă niciodată la vrăjitori şi ghicitori. Să se păstreze curat, ca să fie vrednic de împărtăşirea cu Trupul lui Hristos.
14. Să aibă grijă de orfani, de văduve şi de străini. Să dea ajutor celor care au nevoie. Să dea cu împrumut fără dobândă celor care îi cer, căci tot ce are este de la Dumnezeu şi aparţine lui Dumnezeu.
15. Să îi fie milă de duşmanii credinţei, ca de nişte orbi duhovniceşte şi să se lupte din toată puterea pentru luminarea lor, dar să fugă departe de cei care îl pot duce şi pe el la orbire.
16. Să fie tot timpul bun, evlavios, curat la suflet şi dedicat lui Dumnezeu. Să facă totul după voia lui Dumnezeu, aşa cum spune psalmul: Văzut-am mai înainte pe Domnul înaintea mea pururi (Psalmii 15, 8).
17. Să nu ţină răutate în sufletul său, ci să-l ierte imediat pe cel care i-a greşit, căci Domnul a spus: De veţi ierta oamenilor greşealele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc (Matei 6, 14).
18. Să judece lucrurile cu dreptate şi cu frica lui Dumnezeu. Să nu judece pe nimeni şi să nu-şi dispreţuiască aproapele pentru păcatele sale, pentru că Domnul a spus: Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi (Matei 7, 1).
19. Să îl certe cu dragoste pe aproapele său, atunci când greşeşte. Să-l apere pe cel nedreptăţit şi pe cel slab. Să-l ajute pe cel neputincios. Să-l povăţuiască pe cel rătăcit.
20. Să citească din cărţi sfinte, să asculte cuvântul lui Dumnezeu şi să poarte discuţii de suflet folositoare.
21. Să-şi cinstească părinţii şi să nu vorbească niciodată rău despre ei.
22. Să meargă la sfintele slujbe care se săvârşesc în biserică. Să nu se îndoiască de minunile pe care le face Dumnezeu în toate epocile.
Dacă omul trăieşte astfel, avându-L mereu în inimă pe Hristos, va moşteni Împărăţia cerurilor, care a fost pregătită pentru sfinţi de la începutul lumii şi pe care nădăjduiesc să o moştenim cu toţii, cu harul şi cu iubirea de oameni a lui Hristos, Căruia I se cuvine slava şi cinstea şi închinăciunea în vecii vecilor. Amin.


Sfantul Ioan Gura de Aur
Problemele vietii

N-am putere să scriu cât de mult ne iubeşte Domnul...

Multora le place să citească cărţi bune, şi acesta e un lucru bun, dar să te rogi e mai bine decât toate, însă cine citeşte cărţi proaste sau gazete e lovit de foame sufleteas­că; sufletul lui flămânzeşte pentru că hrana sufletului şi desfătările lui sunt în Dumnezeu. In Dumnezeu e şi viaţă, şi bucurie, şi veselie, şi Domnul ne iubeşte nespus, şi această iubire e cunoscută prin Duhul Sfânt.

Dacă mintea ta vrea să se roage în inimă şi nu poate, atunci rosteşte rugăciunea cu buzele şi ţine-ţi mintea în cuvintele rugăciunii, cum spune Scara. Cu timpul Domnul îţi va da rugăciunea inimii fără gânduri şi te vei ruga cu uşurinţă. Unii şi-au vătămat inima, pentru că şi-au silit mintea să lucreze rugăciunea în inimă şi de aceea n-au mai putut-o rosti nici măcar cu buzele. Tu însă cunoşti rânduiala vieţii duhovniceşti: darurile sunt date de la Dumnezeu doar sufletului simplu, smerit şi ascultător. Celui ascultător şi înfrânat în toate – în hrană, cuvinte şi mişcări – Domnul însuşi îi va da rugăciunea şi ea se va săvârşi cu uşurinţă în inimă.

Rugăciunea neîncetată vine din iubire, dar se pierde pentru osândiri, vorbe deşarte şi neînfrânare. Cine iubeşte pe Domnul, acela poate cugeta la El ziua şi noaptea, pen­tru că nici un lucru nu te poate împiedica să iubeşti pe Dumnezeu. Apostolii iubeau pe Domnul şi lumea nu-i împiedica, deşi ei îşi aduceau aminte de lume, se rugau pentru ea şi propovăduiau. E adevărat că Sfântului Arsenie cel Mare i s-a zis: „Fugi de oameni!”, dar chiar şi în pustie Duhul lui Dumnezeu ne învaţă să ne rugăm pen­tru oameni şi pentru lumea întreagă.

În lumea aceasta fiecare îşi are ascultarea lui: unul e împărat, altul patriarh, altul bucătar, fierar sau învăţător, dar Domnul îi iubeşte pe toţi, şi cine iubeşte mai mult pe Dumnezeu, acela va avea plată mai multă. Domnul ne-a dat porunca de a iubi pe Dumnezeu din toată inima, din tot cugetul şi din tot sufletul [Mt 22, 37]. Dar cum poţi să-L iubeşti fără să te rogi? De aceea, mintea şi inima omu­lui trebuie să fie întotdeauna libere pentru rugăciune.

Când iubeşti pe cineva, vrei să te gândeşti la el, să vor­beşti despre el, să fii împreună cu el. Dar pe Domnul su­fletul îl iubeşte ca pe Tatăl şi Ziditorul lui şi stă înaintea Lui cu frică şi iubire: cu frică, pentru că este Domnul; cu iubire, pentru că sufletul îl cunoaşte ca pe un Tată; El este foarte milostiv şi harul Său e mai dulce decât toate.

Şi eu am cunoscut că e uşor să te rogi, pentru că harul lui Dumnezeu ne ajută. In mila Sa Domnul ne iubeşte şi ne dă să vorbim cu El prin rugăciune, să ne căim şi să-I mulţumim.

N-am putere să scriu cât de mult ne iubeşte Domnul. Această iubire e cunoscută prin Duhul Sfânt, iar pe Duhul Sfânt îl cunoaşte sufletul ce se roagă.

 

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii,,

O, Măicuţă, Preacurată!
Născătoare, dulce nume,
Mulţumesc încă odată,
Că eşti alături de mine,

Mulţumesc că mă ajuţi,
Că mă protejezi mereu,
Tu nicicând să nu mă uiţi,
Roagă-Te la Dumnezeu.

Roagă-L, Sfântă Născătoare,
Pe Fiul Tău, Iisus,
Să mă-ndrepte spre cărare,
Pe calea spre ceruri, sus.

Roagă-L, Maică, să mă ierte,
Să aibă milă de mine,
Spre Tine să mă îndrepte,
Să ajung şi eu la Tine.

Ştiu că nu sunt vrednică
Să Îţi văd Preasfânta-Ţi Faţă,
Dar Tu eşti puternică,
Adu-mă, din nou, la viaţă.

Vreau să cad, Măicuţă Sfântă,
La Preasfintele-Ţi Picioare,
Să strig : Maică Preacurată,
Ajută –mă, Născătoare,

Să-Ţi sărut, Măicuţă Dulce,
Sfintele-Ţi Tale Picioare,
Ştiind c-am dus a mea cruce
Şi să vărs lacrimi amare.

Du–mi, Măicuţă, rugăciunea
La Preaiubitul Tău Fiu,
Roagă- L să facă minunea
Din păcate să înviu.

Trandafir strălucitor,
Răsărit printe mulţi spini,
Până când eu o să mor,
Durerile să-mi alini.

Crin ales dintre fecioare,
Cea mai pură dintre flori,
Eşti, Preasfântă Născătoare,
Luminează-mă în zori,

Luminează–mi, Maică, viaţa,
Curăţindu-mi sufletul,
Fă s-ascult mereu povaţa,
De-a fi una cu pământul,

Să pun strajă gurii mele,
De Fiul Tău să ascult,
Să nu mai fac fapte rele,
Pe Voi să Vă iubesc mult,

Să urmez calea cea bună,
Să învăţ, să am răbdare,
Pentru a primi cunună,
De la Tine, Născătoare.

Ştiu, Măicuţă, că nu merit,
Nimic în această viaţă,
Şi nici în Cerul Iubit,
Dar, încă, mai am speranţă,

Că Te vei milostivi,
De mine, o păcătoasă,
Să Vă pot şi eu slăvi
Şi să mă întorc acasă.

Nădăjduiesc, Născătoare,
Că Te vei ruga mereu,
Fii a mea ocrotitoare
Şi du-mă la Dumnezeu,

În a Sa Împărăţie,
Sus, în Cerul cel Divin,
Să fiu cu Voi pe vecie
Şi Vouă să mă închin.

Măcar într-un colţ să stau,
Să simt şi eu bucurie,
Binecuvântări să iau,
Că sunt în Împărăţie.

Poate că visez prea mult,
Dar cât pe pământ trăiesc,
Vreau mereu să Vă ascult
Şi pe Voi să Vă slăvesc.

Iartă-mă c-am îndrăznit
Astfel eu, să Îţi vorbesc,
Mulţumesc că m-ai primit,
Nu mă lăsa să greşesc.

Mulţumesc şi pentru darul,
De-a putea scrie în versuri,
Ştiu că nu meritam Harul,
Dar Tu ai vrut să mă bucuri.

Şi m-ai bucurat, Preasfântă,
Chiar dacă nu meritam,
Tu m-ai făcut fericită
Şi-Ţi datorez tot ce am.

Sunt, Măicuţă, fericită,
Fericită în Hristos
Şi de Tine ocrotită,
Crin ales cu sfânt miros.

Împărăteasă Preasfântă,
Mereu Ţie mă închin,
Ţie Îngerii Îţi cântă,
Du-mă-n cer la Tine. Amin.

Uşă a dumnezeiescului răsărit, deschide-mi mie uşile pocăinţei

Maica lui Dumnezeu, dă-mi viaţă de tânguire, strâmtă şi amară şi plină de lacrimi, ca să îmi spăl întinăciunea mea şi să mă înfăţişez curat înaintea Judecătorului.
Având însoţire trecătoare, pământească şi întinată, nu m-am ruşinat de frumuseţea strălucitoare a sufletului, Maica lui Dumnezeu, ci prin plăceri mi-am făcut trupul fără de folos.
Uşă a dumnezeiescului răsărit, deschide-mi mie uşile pocăinţei şi izbăveşte-mă pe mine, Stăpână, cu mijlocirea ta de uşile păcatului celui aducător de moarte.
Prin post, lacrimi şi plâns Dumnezeu Se face milostiv, Născătoare de Dumnezeu, celor care, ca mine, în chip fără de minte L-au amărât, pe Acesta, Stăpână, fă-L şi mie milostiv mai înainte de sfârşit.
Duhurile slujitoare ale îngerilor cereşti au plâns cu amar la căderea mea, iar duhurile cele întunecate ale demonilor din văzduhuri au râs, Născătoare de Dumnezeu.
Prin dreapta socoteală a ostenelilor se lucrează în cei smeriţi mierea cea preaminunată a virtuţilor, fără de prihană Fecioară, pentru aceea întăreşte nenorocitul meu suflet să petreacă pururea în cuget smerit.
Fiica împăratului şi cu adevărat, Stăpână, fiind Maică a Împăratului tuturor, alungă departe de mine păcatul care acum mă asupreşte, ca o robie de necinste.
Cu curgerile lacrimilor mele curăţeşte, Stăpână, urâtul chip al păcatelor şi spală putreziciunea mea şi rănile vii şi sănătate dăruieşte robului tău, rogu-mă.
Cei căzuţi, ridicaţi-vă! Hristos porunceşte să nu stăruim în răutate, ci mai degrabă să primim mila Maicii Lui.
Te rog pe tine, Stăpână, nu mă părăsi pe mine în ceasul întristării, ci arată-te mie milostivă şi izbăveşte-mă de rănirea demonilor.
Eu cel ce am făcut nefolositoare haina botezului, am trebuinţă de multe lacrimi ca să o curăţ.
Rătăcindu-mi mintea cu amăgirea lumii, tu, Fecioară, întoarce-o prin frica de osândă, Stăpână.
Caută, Stăpână şi auzi, rogu-mă, glasul meu şi şterge toate păcatele mele, Preacurată.
Luminează cu lumina feţei tale pe robul tău cel întunecat de patimi, Mireasă în chipul soarelui.
Datori suntem, Fecioară, a-L lăuda neîncetat pe Dumnezeu cu inima şi cu gura, dar noi de lenevire suntem stăpâniţi.
Din primejdii întortocheate şi cumplite nenorociri care acum mă necăjesc scoate-l pe nenorocitul tău rob, Preacurată.
În ceasul morţii mele, Cuvioasă, arată-mi-te ajutătoare şi izbăveşte-mă de demonii cei răi care caută să mă apuce.
Să postim cât avem vreme, să plângem şi să ne tânguim, ca să dănţuim şi să ne desfătăm dincolo de cele veşnice.
După iarnă vine primăvara şi după furtună, seninul, iar după întunericul păcatelor, prin pocăinţă, vine lumina nepătimirii, aşadar, noi, cei pătimaşi, avem îndrăznire, pocăindu-ne.
Fecioară cu nume de Doamnă, ceea ce pe Dumnezeu întrupat nouă ni L-ai născut, izbăveşte sufletul meu cel stăpânit de multe păcate grele, Binecuvântată, Curată, ca să te fericesc pe tine.
Din sudori şi trude, din suspinele inimii, Născătoare de Dumnezeu, se naşte simţirea, din aceasta nepătimirea, la care învredniceşte-mă să ajung, repede, eu, cel ce am căzut mai presus de toţi.
Împăratul cerurilor voieşte ca toti să îi umplem Împărăţia, dar noi, Fecioară, tânjim după gheenă.
Mai presus de zidirea întregii lumi, Maica lui Dumnezeu, Ziditorul a toate doreşte mântuirea oamenilor păcătoşi.
Fiindcă Hristos a primit pentru noi, suntem şi noi datori a primi pentru El şi să omorâm patimile cele stricătoare de suflet.
Picăturile milei tale picură-mi-le mie, Maica lui Dumnezeu, şi alungă întunericul necunoştinţei, căci tu singură ai născut izbăvirea muritorilor.
De noroiul patimilor sunt acoperit şi de tina plăcerilor sunt pătat, însă tu, ca o bună ocrotitoare a mea, curăţeşte-mă, Stăpână.
Dă-mi să îmi desăvârşesc viaţa mea prin toate cuvioasele fericiri ale Fiului tău, să fiu sărac cu duhul, să plâng, să fiu blând, să flămânzesc, să însetez de dreptate, să fiu curat cu inima şi milostiv, să fiu făcător de pace, să fiu prigonit pentru Dumnezeu, Preanevinovată, şi să mă bucur, veselindu-mă de acestea toate.”
(Sfântul Andrei Criteanul)
(Culegere selectivă)

Sa lasam ceva dupa noi …

Sa lasam ceva dupa noi …

Pentru fiecare dintre noi, fie că suntem pregătiţi sau nu, va veni ceasul cel din urmă. Nu vor mai fi răsărituri de soare, minute sau ore. Tot ce ai adunat, lucruri preţuite sau uitate, vor trece în mâinile altora. Bogăţia, celebritatea şi puterea ta se vor risipi ca fumul în vânt. Nu va mai conta ce ai avut sau ce ai datorat. Ura, resentimentele, frustrarea şi gelozia nu vor mai fi. La fel speranţele, ambiţiile, planurile şi promisiunile tale vor expira. Victoriile şi eşecurile care păreau atât de importante vor fi uitate. La sfârşit nu va mai conta de unde vii şi unde te-ai aşezat, nu va mai conta dacă eşti frumos sau inteligent, nici măcar sexul sau culoarea pielii tale nu vor mai avea importanţă. Atunci ce va conta? Cum va fi măsurată valoarea vieţii tale?

Nu va conta ce ai cumpărat, ci ce ai construit. Nu ce ai luat, ci ce ai dat. Nu va conta succesul, ci ce ai lăsat în urmă. Nu va conta ce ai învăţat, ci ce i-ai învăţat pe alţii. Va conta nu câţi oameni ai cunoscut, ci câţi îţi vor simţi multă vreme lipsa. Vor conta nu amintirile tale, ci ale celor dragi despre tine. Nu va conta câţi prieteni ai avut, ci câtă dragoste ai oferit. Nu va conta cât de bogat ai fost, ci pe câţi ai ajutat din averea ta. Nu va conta ce funcţie ai avut, ci dacă i-ai slujit pe ceilalţi prin ea. Nu va conta cât de sus ai ajuns, ci dacă i-ai ridicat şi pe ceilalţi cu tine. Nu va conta cât de înţelept şi de iscusit ai fost, ci câţi s-au folosit de sfaturile şi înţelepciunea ta. Nu va conta cât de frumos ai scris sau ai vorbit, ci pe câţi ai „ridicat” prin scrierile tale. Nu va conta câte daruri şi talente ai avut, ci pe câţi ai folosit prin ele. Nu va conta câte fapte ai făcut ci dragostea cu care le-ai făcut. Nu va conta nimic din ce ai făcut pentru a primi laude. Nu va conta cât de multe ai ştiut, ci câte ai înfăptuit. Nu va conta cât ai suferit, ci scopul pentru care te-ai jertfit. Va conta orice gest de integritate, compasiune, curaj ori sacrificiu care i-a ridicat, i-a însufleţit şi i-a făcut pe ceilalţi să-ţi urmeze exemplul.

Fiecare faptă bună este o treaptă spre o lume nouă. Putem schimba lumea dacă ne schimbăm felul nostru de a fi. Ceea ce suntem şi ceea ce vom fi stă în puterea noastră de alegere. O viaţă care contează nu e construită la voia întâmplării, ci prin alegere.

Dupa ce recunoastem un crestin adevarat ?

Dupa ce recunoastem un crestin adevarat ?

Omul care are credinţă în Dumnezeu, este acela care dovedeşte acest lucru prin faptele bune pe care le face. Faptele bune ale credinţei sunt multe, dar mai principale sunt acestea: mergerea la biserică în duminici şi sărbători, spovedania şi împărtăşania, păzirea posturilor, rugăciuni şi milostenii, participarea la masluri, să crezi şi să te foloseşti de cele 7 taine ale Bisericii, să spui şi altuia de Domnul Hristos, să te lupţi cu răbdare să ajuţi pe cei ce nu cunosc credinţa, aducându-i la calea adevărului, să cinsteşti sfinţii şi pe Maica Domnului cu prinoase, să cinsteşti sfintele icoane şi să le ai în casă, să ajuţi biserica cu tot ce are ea nevoie, să cinsteşti persoanele bisericeşti şi să-ţi faci semnul Sf. Cruci drept, pe faţă.

Creştinul adevărat se poartă cuviincios în tot locul, are o vorbire sănătoasă şi folositoare, are dragoste şi milă de aproapele, sare în ajutorul celui lipsit şi necăjit, nu suferă păcatul, se roagă pentru vrăjmaşii lui şi nu ţine duşmănie pe nimeni.

Aşa trebuie să facă cel care vrea să fie plăcut lui Dumnezeu şi să nu piară ci să aibă viaţă veşnică, căci numai aceştia vor avea viaţă veşnică. Nu se poate deci fără fapte bune, dar nu se poate nici numai cu ele şi fără credinţă, pentru că fapte bune fac şi păgânii şi necredincioşii, dar fără credinţa în Dumnezeu aceste fapte nu sunt primite. Pot face cât de multe fapte, dacă nu sunt facute în numele Sfintei Treimi, al lui Dumnezeu şi al credinţei noastre ortodoxe, nu sunt primite. Luaţi seama, să ştiţi toate acestea, ca să nu se ostenească cineva în zadar.

Să nu mai pierdem timpul fraţi creştini, că poate puţin ne-a mai rămas. Să facem fapte bune şi să ne ferim de cele rele, urâte şi murdare. Să ne apropiem cu credinţă şi să arătăm şi noi dragostea noastră prin trăirea noastră, prin faptele noastre, acum până nu se închid uşile milei cereşti, până nu vine noaptea cu întunericul ei cel groaznic şi purtător de moarte, acum cât sufletul mai este în trup. 

Ierod. Visarion Iugulescu

"Toate cele dimprejurul nostru
sunt picături izvorâte din iubirea lui Dumnezeu."

Frumuseţile naturii sunt micile iubiri,
care ne călăuzesc spre marea Iubire,
spre Hristos, Să vă bucuraţi de toate cele ce ne înconjoară. Toate ne învaţă şi ne călăuzesc spre Dumnezeu. Toate împrejurul nostru sunt picături care izvorăsc din iubirea lui Dumnezeu. Cele însufleţite şi cele neînsufleţite, şi plantele, şi animalele, şi păsările, şi munţii, şi mările, şi apusurile de soare, şi cerul înstelat. Sunt micile iubiri prin mijlocirea cărora ajungem la Iubirea cea mare, la Hristos. Florile, de pildă, au darul lor, ne învaţă prin mireasma lor, prin măreţia lor. Ne vorbesc despre iubirea lui Dumnezeu. Îşi răspândesc mireasma lor, frumuseţea lor, şi celor drepti si celor pacatosi...

***Viata trebuie traita asa cum este ea,pentru ca n-i s-a dat fara sa o cerem si n-i se va lua fara sa fim intrebati,,

Sfinte icoane

Crucea Sfintei Nina primită de la Preacurata Maică a Domnului

Fântâna în care au fost botezați Sfinții împărați Mirian și Nana

(Sursă: http://vgostyahukudesnitsi.blogspot.ro/2011/01/blog-post_27.html)

(Sursă: http://days.pravoslavie.ru/Images/im3330.jpg)

+ * + * +

 Catedrala Setitskhoveli, ridicată pe locul cedrului Sfintei Nina, Georgia

Cedrul Sfintei Nina

Întâiul Sinod Ecumenic de la Niceea

Frescă din veacul al XVI-lea, Mănăstirea Stavronichita, Sfântul Munte Athos

(Sursă: http://www.ruicon.ru/arts-new/)

Fiind caterisit Arie și vrând să intre în biserică și să slujească, muri, pentru rugăciunile sfântului Iacob, vărsându-și intestinele, căci nu se cuvenea a pune cele necinstite alături de cele adevărate și cinstite.

După moartea, slăvitului împărat Constantin cel Mare, împăratul perșilor, Saporie, veni și înconjură cetatea Nisibe cu multe meșteșuguri și se pregătea să intre în cetatea, însă sfântul Iacob numai se arătă și perșii fură pe dată puși pe fugă, căci un nor de muște și țânțari războindu-se cu ei, le înțepă caii și elefanții, de rupseră legăturile și se împrăștiară. Iar împăratul, cuprins de nedumerire, se întoarse în țara lui fără niciun câștig.

După aceasta, fiind înaintat în zile, sfântul ierarh se mută în locașurile cele de sus gătite de Domnul plăcuților Săi și de atunci pururea acoperă cu rugăciunile sale pe cei ce îi săvârșesc pomenirea cu credință.

+ * + * +

Îndreptător credinței și chip blândeților, învățător înfrânării, te-a arătat pe tine turmei tale, adevărul lucrurilor. Pentru aceasta ai câștigat cu smerenia cele înalte, cu sărăcia cele bogate. Părinte Ierarhe, Iacob, roagă pe Hristos Dumnezeu, ca să mântuiască sufletele noastre. (Troparul Sfântului, glasul 4)

Dumnezeiescule tunet, trâmbița cea duhovnicească, săditorul credinței și risipitorule al eresurilor, mare slujitor al Treimii, sfințitule, cu Îngerii înainte stând, pururea te roagă pentru noi toți. (Condacul Sfântului, glasul 8)

+ * + * +

Mormântul Sfântului Ierarh Iacob

+ * + * +

Viața sa poate fi aflată în:

+ * + * +

Icoana Maicii Domnului a Acatistului (12 ianuarie)

(Sursă: http://pravicon.com/images/icons/13/13131.jpg)

Începutul zugrăvirii acestei icoane a fost acoperită de negura vremii, căci din vechime rugătorii au simțit nevoia să-și împletească evlavia lor pentru Maica Domnului cu rostirea Acatistului Buneivestiri, cel mai vechi acatist al creștinătății. Iar roada netăgăduită a acestei împletiri de taină a fost și zugrăvirea de icoane care să înfățișeze conținutul acatistului.

Acatistul Buneivestiri este legat de minunea eliberării Constantinopolului de atactul perșilor și avarilor de la 7 august 626. În timp ce împăratul Heraclie era atunci cu armata sa departe în Orient, patriarhul Serghie făcu procesiuni pe zidurile capitalei cu relicvele Crucii, cu icoana „nefăcută de mână” a Mântuitorului Hristos și veșmânt al Maicii Domnului, încurajând poporul a lupta și săvârșind rugăciuni stăruitoare către Preacurata Maică a Domnului. În semn de mulţumire, întreg poporul capitalei îşi petrecu noaptea victoriei fără a se aşeza (akáthistos), cântând un imn în biserica Fecioarei de la Vlaherne.

Acatistul Buneivestiri  (text, clic aici)

+ * + * +

(Sursă: http://vgostyahukudesnitsi.blogspot.ro/)

+ * + * +

Icoana Maicii Domnului a Acatistului de pe Tabor

Despre aceasta se spune că un creștin a cumpărat de la Mănăstirea Iviron din Sfântul Munte Athos o copie a icoanei Maicii Domnului vrând să o ducă în Israel. Îmbolnăvindu-se, el puse copia într-o sticlă, alături de lumânări, tămâie și o scrisoare și i-a dat drumul pe mare. După 3 luni și jumătate de călătorie, sticla a fost găsită de un arab din Nazareth care a dus-o la Mitropolie. De acolo, icoana fu trimisă pe Muntele Tabor, unde începu a face minuni

Prima minune a fost înfăptuită unei fetițe de 14 ani, oarbă din naștere, al cărei tată, închinător la Locurile Sfinte, a luat ulei din candela icoanei și i-a adus fetei acasă. A treia zi după ungere, fata și-a recăpătat vederea.

Mulțimea minunilor săvârșite de această icoană este adeverită de mulțimea semnelor de recunoștință lăsate la aceasta de credincioșii care au primit ajutor sau tămăduire.

+ * + * +

Icoană a Acatistului din veacul al XVIII-lea, detaliu

sf efrem

Sfântul Mare Mucenic Efrem cel Nou, Grecia (5 mai)

(Iconar: http://picasaweb.google.com/gavriilia)

Acesta se născu la 14 septembrie 1384 în Grecia. În copilărie murindu-i tatăl, fu crescut împreună cu cei şase fraţi ai săi de evlavioasa lui mamă care îl călăuzi prin cuvânt şi faptă pe calea dragostei de cele dumnezeieşti. La vârsta de 14 ani, cuprins de dorul celor înalte, părăsi casa părintească mergând la mănăstirea Buneivestiri a Maicii Domnului de pe Colina Neprihăniţilor.
Binesporind în toată nevoinţa cea plăcută lui Dumnezeu şi iubind mai presus decât toate smerenia, după o vreme, se învrednici a primi harul preoţiei.
Din rânduiala lui Dumnezeu, după 27 de nevoinţă, urâciunea prigonirii din partea turcilor ajunse şi în ţinutul unde smeritul slujitor la Domnului se ostenea mijlocind pentru întreaga lume. Aceştia prindeau pe toţi pe care îi aflau a fi creştini şi îi chinuiau fără milă. Aflându-l şi pe sfântul Efrem, prinseră a-l supune chinurilor, însă erau nedumiriţi de pacea pe care acesta o avea şi o răspândea. Cuprinşi de furie îl chinuiră îndelung între 14 septembrie 1425, ziua Înăţări Sfintei Cruci, şi 5 mai 1426.
În toată această vreme de cumplite chinuiri ale trupului său, sfântul pătimitor al Domnului petrecea cu îndelungă răbdare şi smerenie în inima sa dinaintea lui Dumnezeu precum făcuse în vremea slujirii în Sfântul Altar, a privegherilor de taină săvârşite în chilia sa şi a celorlalte osteneli călugăreşti.
În dimineaţa zilei de 5 mai 1426, sfântul Efrem îşi dădu sufletul în mânile lui Dumnezeu, umplând de bună mireasmă duhovnicească şi de nevăzută slavă întreg ţinutul.
După veacuri în care numai sânurile pământului mai ştiau de sfinţenia marelui mucenic al lui Dumnezeu, la 3 ianuarie 1965, se aflară cinstitele sale moaşte fiind aşezat cu multă evlavie în racla de unde nu încetează a săvârşi mulţime mare de minuni.
Zilele de pomenire ale sfântului sunt 5 mai (ziua fericitei sale adormiri, 1426) şi 3 ianuarie (ziua aflării cinstitelor sale moaşte, 1965).

+ * + * +

În sânurile pământului ai rămas ascuns vreme de mai multe veacuri, purtătorule de Dumnezeu, iar în anii din urmă te-ai arătat prin bunăvoirea Domnului, ca o comoară sfântă, părinte Efrem, îmbogăţindu-i cu harul tău pe cei care-I strigă lui Hristos: Aliluia! (din Acatistul Sfântului Mare Mucenic Efrem)

"" ARSENIE BOCA - Despre sfarsitul lumii ""

"" ARSENIE BOCA - Despre sfarsitul lumii ""

. Altă dată Părintele ne-a vorbit despre sfârşitul lumii, că sfârşitul lumii nu va fi aşa cum gândim noi că va muri toată lumea odată. Ci va muri pe rând. Intr-o parte de lume vor fi războaie, în altă parte cutremure, în alta înecări [NOTǍ vestitorul - vezi de exemplu tsunami din 2004 din Asia cu peste 200.000 de morţi], vor fi accidente peste accidente, vor fi boli necunoscute şi fără leac. Toate acestea le putem vedea în zilele noastre. Toate acestea, pe care le vedem acum, le-a proorocit Părintele Arsenie prin anii 1945-1946 ca să ne întoarcem la credinţă că sfârşitul nu-i departe. Putem vedea asta după semnele care sunt.
Toate aceste semne ni le-a proorocit Părintele Arsenie prin anul 1945-1946 şi ne-a citit [tălmăcit] din Biblie de la Apocalipsă că se va ridica de la Răsărit un popor fără cruce, va bântui casele oamenilor, le va dărâma, le va nimici, se va călca om pe om, se va mânca carne de om şi se va bea sânge de om. Cine va rămâne din războiul acesta va fi ales ca grâul din pleavă. Pleava zboară, iar grâul rămâne. Se va alege cine va rămâne.
Părintele ne-a spus: "Nu vă spun de la mine. Aşa scrie în carte, în Biblie".
Martori: Preoteasa Lucreţia Urea şi Paraschiva Anghel

Sunt multe de spus, şi are mare dar şi mare putere. Acum, de când a trecut dincolo, simţim darul şi puterea . Ne povestea că "România va fi Grădina Maicii Domnului, Bucureştiul [reconstruit] va fi noul Ierusalim. Şi care vor rămânea, aleşii lui Dumnezeu, că numai aceia vor rămânea, vor fi într-o fericire nemaipomenit de mare. Dar numai Dumnezeu ştie care vor fi aleşii". Apoi mi-a spus de băiatul cel mare, care nu aude, că atunci când va fi Bucureştiul Noul Ierusalim, o să fie un om mare, că noi ca părinţi nu suntem vrednici să ştim unde va fi el.
Letiţia Suciu (Dumbrăveni)
„Ne-a mărturisit că nu va mai dura mult timp şi va pleca spre Împărăţia Tatălui Ceresc, dar că va părăsi această lume datorită unui complot mişelesc, al cărui scop va fi acela de a-1 otrăvi. Totuşi, el nu va împiedica aceasta, deoarece atunci misiunea lui spirituală pe pământ va fi deja terminată. Apoi a scos dintr-un cufăr o carte groasă şi foarte uzată, scrisă în greaca veche, care provenea de la sfinţii creştini de la Muntele Athos. „În ea – ne-a spus părintele Arsenie – se găseşte descrierea hidrei cu răsuflarea otrăvitoare, care va urmări prin toate mijloacele să împiedice lumina şi voinţa dumnezeiască… Veţi vedea şi veţi înţelege spurcăciunea peste tot în jurul vostru: la serviciu, în magazine, în instituţiile statului, în conducerea lui şi mai ales în politică. Din nefericire, ea va intra pe furiş chiar şi în sânul Bisericii, murdărind unele suflete de aici. Aproape că oamenii îşi vor pierde speranţa. Doar cei care îşi vor păstra credinţa adevărată vor fi salvaţi şi mare va fi atunci Slava lui Dumnezeu peste ei”. Apoi, părintele Arsenie a dezvoltat subiectul şi a spus că această „lucrare diavolească” nu este ceva ce a apărut în vremurile noastre, ci ea durează din antichitate, de mii de ani, pregătind încetul cu încetul terenul pentru lupta finală care se apropie. Planul „lucrării diavoleşti” este minuţios şi, prin puterea banilor şi a viciilor, între care minciuna, prefăcătoria, intriga şi omorul sunt cele mai importante, cei care o săvârşesc au ajuns destul de aproape de ţelul lor principal, care este controlul şi dominarea întregii lumi… Aici, însă, părintele a făcut o afirmaţie neaşteptată, care a avut darul să ne şocheze într-o oarecare măsură. El a spus că, în mod paradoxal şi într-un interval de timp scurt, atenţia lumii se va concentra asupra ţării noastre, datorită schimbărilor extraordinare care vor avea loc şi a semnelor specifice care vor depăşi cu mult puterea limitată de înţelegere a cunoaşterii materialiste”.

IMNUL ROMÂNESC

(Din pragul anului 1956) Acum, ori niciodată Treziţi-vă, Români! Având credinţă-n suflet Şi arma sfântă-n mâini. În rodul născocirii Să nu nădăjduiţi, Ci “arma mântuirii” Mereu s-o mânuiţi! Uniţi-vă în cuget Prin simţuri creştineşti La sânul “Maicii Voastre” Cele duhovniceşti! În pavăza credinţei Fiind adăpostiţi, La vremuri de războaie Veţi fi nebiruiţi. Tot neamul de pe lume Şi “cel de sub pământ” De s-ar scula-mpotrivă Va fi de voi înfrânt. Plecaţi-vă la Domnul Grumazul umilit, Să vă înalţe fruntea În “plaiul cel dorit”. De somnul nesimţirii Să nu mai dormitaţi Că “zorii mântuirii” S-arată la Carpaţi.

Cu dragoste curată, Ca fraţii petrecând, Să nu ştirbim onoarea Şi graiul nostru sfânt! Trezindu-ne simţirea Din suflet creştinesc Să punem Semnul Crucii Pe steagul românesc! Pe tronul cel din sufler S-avem necontenit Icoana prea cinstită A Regelui mărit! De vom păzi unirea Şi “Crezul din Strămoşi”, Vom fi şi jos, în lume Şi-n ceruri glorioşi! În scumpa noastră ţară Atunci vor creşte iar Virtuţile străbune, Cu nume secular. Din groapa stricăciunii Săpată de tiran Se va scula cu slavă “Răsadul lui Traian”. Deci, azi, ca niciodată, Să ne vădim “Creştini” Păstrând neprihănită Credinţa, prin străini!

HRANA PENTRU SUFLET

PAZA SUFLETULUI

Singur lucrul meu din lume Este mântuirea mea Dacă eu nu văd de dânsa Cine altul va vedea? Trup şi suflet dimpreună De la Domnul mi s-a dat Deci eu singur voi da seamă Pentru cele ce-am lucrat. Lucrul mântuirii mele Este pentru veşnicie Şi nu este dat a-l face Decât numai singur mie. Hotărârea este dată; Trebuieşte ca să mor! Nu ştiu când, poate chiar mâine Sau în ceasul viitor. După asta nu ştiu locul: Poate unde dorm acum, Poate unde stau, afară Sau în casă, sau pe drum. Nu cunosc apoi nici chipul Întru care voi muri: Pocăit sau încă slugă La păcat mă voi găsi? Dacă nu mor fără veste Boala mă va anunţa; Dar cu greutatea boalei Voi putea a mă-ndrepta? Mintea mea de mai lucrează Dar cutremurul de munci, Îi mai dă răgaz să cerce Viaţa mea de pân-atunci ? Poate inima atuncia Să se moaie de căinţă Dar la cuget mă încurcă Câte am pe conştiinţă. Împrejurul meu atuncia Fraţii mei vor sta plângând, Alţii vor să iscodească Despre banii de comând! De voi fi cumva cu stare Ei vor folosi momentul Să mă-ntrebe mai cu seamă Dacă-i gata Testamentul! Poate ei cu grija asta Vor uita să dea de ştire La părintele Duhovnic Pentru Sfânta spovedire! Va veni şi el la urmă Să mă-ntrebe de păcate Dar se leagă poate limba Şi nici mintea nu mai poate. Căci mai mult pe altă lume Cugetarea mea va fi Şi căinţa mea atuncia Nu ştiu cum se va primi! Arătări îngrozitoare Ochii mei atunci văzând Nici nu ştiu când iau în gură Sfintele ce mi-or fi dând! Ca să-mi fie moartea bună Eu să pregătesc acum A virtuţilor merinde Să le am atunci pe drum! Să-mi adun acum din vreme Cele ce voi socoti Că la ziua de pe urmă Nu le pot agonisi. Spovedirea cea curată Şi cu duhul umilit Cum şi paza despre toate Carii dau de poticnit. Dacă Sfânta spovedire Nu-i întreagă şi curată Vremea despărţirii noastre Ne va fi înfricoşată! Căci atunci amar ne vine Când vedem a noastră stare Şi de vămile cumplite Nu avem nici o scăpare! Frică mare ne cuprinde Că nu ştim în veşnicie, Muncă veşnică ne-aşteaptă? Ori nespusă veselie ?! Deci să am mereu în minte Că la urmă am să mor Şi de trup se va desparte Sufletul nemuritor! Dacă clipa cea de-acuma Ar fi clipa cea din urmă Am nădejde de scăpare Dacă viaţa mi se curmă?

Mă gândesc că după moarte Trupul meu va fi sluţit Nemişcat, fără simţire Cu miros nesuferit! La biserică ducându-l Preoţii cu rugăciune Pogorâ-se-va în groapă Să devie putrejune! Pomenirea lui cu sunet Va să piară de pe lume Şi cu vremea pământenii Vor uita de al meu nume. Iată cum se trece slava Trupului de pe pământ De a căruia plăcere Toată viaţa mă frământ. Deci mereu să iau aminte La tot pasul meu din viaţă Căci atârnă mântuirea Chiar din clipa cea de faţă! O prea milostive Doamne Să nu laşi până-n sfârşit Să amân eu pocăinţa Cel prea mult ticăloşit! Pomenirea despre moarte (Glasul trâmbiţii de-apoi) Neîncetat să mă trezească Ca alarma la război! Eu în lume las o dâră Pe o carte tăinuită Care-mi face după moarte Toată viaţa mea vădită. Frică-mi este că la urmă Scrise nu se vor afla Faptele care în viaţă A le face se cădea! Iară relele de care Se cădea a mă feri Poate toată, vai de mine, Cartea ceia vor mânji! Azi când cuget vremea morţii Înainte mi se-arată Cum atunci se va deschide Pentru mine judecată! Un arap rânjind la stânga Îmi citeşte o carte groasă Întru care este toată Fapta mea cea ticăloasă! Iar la dreaptă, stând de faţă Îngerul cu chip scârbit Dintr-o mică carte spune Binele ce-am săvârşit! Dacă este hotărâre Ca să meg la fericire Îngerii cu bucurie Vor veni spre însoţire. Iar de nu se află scrise Fapte vrednice de milă Demonii la întuneric Mă vor stăpânii cu silă! Vai de ticălosul suflet Care-n iad se osândeşte Chin mai mare este gândul Că “în veci NU SE SFÂRŞEŞTE” Când va fi aproape vremea Judecăţii viitoare Vor fi semne mari în lună Şi în stele şi în soare. Judecata va să vină Ca un furt fără de veste Şi fiind noi în păcate Pocăinţă nu mai este! Râu de foc va arde totul Oamenii şi împărăţii Dobitoace, peşti şi păsări Cu tot felul de stihii Glasul îngereştii trâmbiţi Va suna din patru “torţi” Şi pe trupul meu acesta Îl va ridica din morţi! Va chema din nou pe suflet Din porunca lui Hristos Ca să se împreuneze Iar cu trupul cel de lut. Sufletul atunci cu trupul Nemurire va lua Dar nu ştiu; pentru perzare Sau spre fericirea mea. Dumnezeu cu Sfânta Cruce Va veni atunci pe nori Întru toată Slava Sfântă Ca un drept judecător …

                    FLORI DE LA IORDAN

De câte ori Iordane Sfinte Pe malul tău am colindat, Mă cuprindea un dor fierbinte Să stau acolo nemişcat. Să nu mai am de lume ştire, La malul apei vieţuind, S-ascult a undei glăsuire Şi păsările ciripind. S-aud în “lunca cea bătrână” Cum sună vântul din pustie Şi firea toată cum îngână: “Treime Sfântă, Slavă Ţie!” Voiam mereu să am în faţă Izvoarele de la Harara Şi locul pustnicesc – de viaţă A Sfinţilor de Vitavara. La “colimvitra-ţi” minunată Voiam să vieţuiesc mereu, Acolo unde – altă dată - Se botezase Dumnezeu. În murmur tainic, apa cântă, Iar trestiile tremurând Slăvesc Treimea cea Prea Sfântă Ce s-arătase oarecând. În valea ceea cu izvorul, La poalele unui tăpşan, Ades vorbea Mântuitorul Cu Sfântul Prooroc Ioan. Ce taine mari erau grăite De Dumnezeu cu Prooroc În umbra peşterii smerite, Sub valea Soarelui de foc! Pe-aici trecând cu oboseală Un Ava Sfânt, către Sinai, A fost cuprins de fierbinţeală Şi cineva-işoptea lui: “Stai!” Era Ioan Botezătorul Zicându-i: “Stai aici mai bine! Vorbind adesea ori cu mine!”		Văzând că peştera – cu slava - Pe Sfântul “Rug” îl întrecea, A stat, punând temeiul Ava Vestitei Lavre “Sapsafa”. Aproape de Iordan, pustia În taină a adăpostit Pe Sfânta Pustnică Maria Şi pe Zosima cel Sfinţit. La Baptisterul cel de piatră Se boteza – peste Iordan - Mulţimea cea “Idololatră” A Craiului de la Iran. Aici şi Sfântul Conon spune, Fiind de gânduri bântuit, Botezătorul – prin minune - Îndată l-a tămăduit. Mai sus, în stânca cea de sare (Precum scripturile vestesc) “Şeptimea Sfintelor Fecioare” Avea lăcaşul pustnicesc. Iar mai la vale către mare Se află “Schitul Românesc”, Ca o cetate de salvare Şi ca un rai duhovnicesc. E ostrovul întâmpinării Românilor înstreinaţi De plaiul strămoşesc al Ţării Şi de furtună zbuciumaţi. Iordane, râu cu apă sfântă, Noian de binecuvântări, Spre tine dorul mă avântă Din răsleţitele-mi cărări! Tu eşti ca pod cinstit Treimei Şi drum bătut de mulţi Profeţi, Adăpostirea Sihăstrimei Şi maica “fiilor răsleţi”! Scrisă de smeritul Ieroschimonah Ioan Iacob fost Egumen La Schitul Românesc de la Iordan 1948

Sfântul Mare Mucenic Efrem cel Nou, Grecia (5 mai)

Sfântul Mare Mucenic Efrem cel Nou, Grecia (5 mai)

Acesta se născu la 14 septembrie 1384 în Grecia. În copilărie murindu-i tatăl, fu crescut împreună cu cei şase fraţi ai săi de evlavioasa lui mamă care îl călăuzi prin cuvânt şi faptă pe calea dragostei de cele dumnezeieşti. La vârsta de 14 ani, cuprins de dorul celor înalte, părăsi casa părintească mergând la mănăstirea Buneivestiri a Maicii Domnului de pe Colina Neprihăniţilor.
Binesporind în toată nevoinţa cea plăcută lui Dumnezeu şi iubind mai presus decât toate smerenia, după o vreme, se învrednici a primi harul preoţiei.
Din rânduiala lui Dumnezeu, după 27 de nevoinţă, urâciunea prigonirii din partea turcilor ajunse şi în ţinutul unde smeritul slujitor la Domnului se ostenea mijlocind pentru întreaga lume. Aceştia prindeau pe toţi pe care îi aflau a fi creştini şi îi chinuiau fără milă. Aflându-l şi pe sfântul Efrem, prinseră a-l supune chinurilor, însă erau nedumiriţi de pacea pe care acesta o avea şi o răspândea. Cuprinşi de furie îl chinuiră îndelung între 14 septembrie 1425, ziua Înăţări Sfintei Cruci, şi 5 mai 1426.
În toată această vreme de cumplite chinuiri ale trupului său, sfântul pătimitor al Domnului petrecea cu îndelungă răbdare şi smerenie în inima sa dinaintea lui Dumnezeu precum făcuse în vremea slujirii în Sfântul Altar, a privegherilor de taină săvârşite în chilia sa şi a celorlalte osteneli călugăreşti.
În dimineaţa zilei de 5 mai 1426, sfântul Efrem îşi dădu sufletul în mânile lui Dumnezeu, umplând de bună mireasmă duhovnicească şi de nevăzută slavă întreg ţinutul.
După veacuri în care numai sânurile pământului mai ştiau de sfinţenia marelui mucenic al lui Dumnezeu, la 3 ianuarie 1965, se aflară cinstitele sale moaşte fiind aşezat cu multă evlavie în racla de unde nu încetează a săvârşi mulţime mare de minuni.
Zilele de pomenire ale sfântului sunt 5 mai (ziua fericitei sale adormiri, 1426) şi 3 ianuarie (ziua aflării cinstitelor sale moaşte, 1965).

+ * + * +

În sânurile pământului ai rămas ascuns vreme de mai multe veacuri, purtătorule de Dumnezeu, iar în anii din urmă te-ai arătat prin bunăvoirea Domnului, ca o comoară sfântă, părinte Efrem, îmbogăţindu-i cu harul tău pe cei care-I strigă lui Hristos: Aliluia! (din Acatistul Sfântului Mare Mucenic Efrem)

+ * + * +

 Din osteneala şi evlavia vrednice la laudă a credincioşilor, unde se pot afla şi Acatistul şi Paraclisul Sfântului Efrem

Sfantul Efrem cel nou; Sfintele lui Moaste au fost descoperite in data de 3 ianuarie 1950.

Sfântul care ne întâmpină pe toți cu ,,Hristos a înviat! Bucuria mea"

Un serafim printre oameni, un înger pământesc, astfel a fost acest Sfânt Cuvios, care mi-a trimis de acolo de Sus bucurie în suflet, citindu-i învăturile, cuvintele și viața. Nu numai pentru mine este o binecuvântare, ci petru toți care îi primesc amintirea și prezența vie în inimile lor.

Nu am ajuns pe locurile binecuvântate unde a viețuit pământește.Cei care au ajuns s-au îmbogățit spiritual, iar mulți dintre aceia cât și mulți alții îl simt pe Sfântul viu și mereu mijlocitor petru mântuirea lor. Aceasta este cea mai mare binecuvântare a Sfântului Batiușka(Părinte) Serafim de Sarov.

Am scris aceste gânduri cu scopul de a ne aminti și de zilele sale de pomenire anuale din 2 ianuarie și de aceasta, de acum, din 19 iulie (nașterea sa cât și descoperirea sfintelor sale moaște) ca astfel să fim intr-o mai mare comuniune cu Serafimul Ceresc .

Cuvintele sale cele mai grăitoare :

,,Scopul vieții creștinești este dobândirea harului Duhului Sfant. Dobândește pacea și mii de oameni din jurul tău se vor mântui”

Tropar (glasul al 4-lea)

Din tinereţe L-ai îndrăgit pe Hristos, fericite, şi numai Lui, Unuia, ai dorit cu înflăcărare să îi slujeşti, prin rugăciune neîntreruptă în pustie, nevoindu-te cu inima plină de umilinţă, dobândind iubirea lui Dumnezeu şi arătându-te ales al Maicii Domnului. Pentru aceasta ne rugăm ţie: Mântuieşte-ne pe noi cu rugăciunile tale, preacuvioase Serafime, Părintele nostru.

2 IANUARIE SARBATORIM PE SFANTUL SERAFIM DE SAROV

AN OMAGIAL

1 ianuarie 2013 sarbatorim pe Sf.Vasile cel Mare

1IANUARIE 2013