Maica Domnului cu trei maini

Maica Domnului "Tricherousa" - Manastirea Hilandar

Aceasta este icoana amintita in viata Sfantului Ioan Damaschin. Ca aparator infocat al cinstirii sfintelor icoane, acesta a fost aspru pedepsit de catre iconoclasti: i-au taiat mana dreapta, spre a nu mai scrie in apararea sfintelor icoane. Punand in fata icoanei mana taiata, acesta se ruga cu lacrimi Maicii Domnului sa nu-l treaca cu vederea, ci sa-l ajute. Maica Domnului, cunoscand iubirea si credinta lui Ioan cel din Damasc, i-a vindecat rana, mana cea taiata lipindu-se la locul ei si luand din nou viata. In cinstea acestei minuni, icoana din Manastirea Hilandar pastreaza o copie de argind a mainii Sfantului Ioan Damaschin.

Pana in secolul al XII-lea, icoana a fost pastrata in Lavra Sfantului Sava. Aceasta a fost oferita mai apoi Sfantului Sava, arhiepiscopul Serbiei si intemeietorul Manastirii Hilandar, cu ocazia unei vizite in Tara Sfanta. Acesta a luat icoana in Serbia, iar mai apoi, in chip minunat a ajuns in Sfantul Munte Athos. In vremea unei rascoale civile din Serbia, in timpul domniei Regelui Urosh al V-lea, catarul care purta icoana in fata armatei s-a pierdut, ajungand in chip necunoscut la Hilandar.

Una dintre minunile Maicii Domnului, savarsite in Manastirea Hilandar, a avut loc in momentul in care calugarii au inceput sa se certe pentru a ocupa postul de staret. In acel moment, icoana Maicii Domnului Tricherousa a plecat singura, de unde era pusa mai inainte, si s-a asezat in scaunul de staret. Un calugar pustnic, cu viata sfanta, a venit la manastire si a spus celor de aici urmatoarele: "De acum inainte, pentru a evita mahnirea si cearta, nici un staret nu va mai fi ales in Manastirea Hilandar, din moment ce insasi Maica Domnului ocupa aceasta pozitie si conduce manastirea." Manastirea Hilandar, cu viata de obste, se conduce astazi dupa principii idioritmice, fiecare calugar ingrijindu-se de ale sale. (?)

Pilda Samarineanului milostiv -sa iubim pe toti oamenii-
	Iisus ne-a spus ca cea mai mare porunca este sa-L iubim pe Dumnezeu din toate puterile noastre si pe aproapele nostru la fel cum ne iubim pe noi: Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau, cu toata inima ta, cu tot sufletul tau si cu tot cugetul tau. Aceasta este marea si intaia porunca. Iar a doua, la fel ca aceasta: Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti (Mt.22:37-39). Dar oare cine este aproapele nostru? Toti oamenii! Nu conteaza culoarea pielii, religia, nationalitatea; toti avem in noi chipul lui Dumnezeu, si de aceea trebuie sa traim in buna intelegere, ajutandu-ne atunci cand cineva se afla in stramtorare. De altfel Domnul Iisus ne porunceste: toate cate voiti sa va faca voua oamenii, asemenea si voi faceti lor, ca aceasta este Legea si proorocii (Mt.7:12). Pentru ca oamenii din timpul Mantuitorului credeau ca aproapele este rudenia, vecinul sau cel din acelasi neam,El spune urmatoarea pilda in care le arata cine este aproapele: Luca cap.10 30. Iar Iisus, raspunzand, a zis: Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon, si a cazut intre talhari, care, dupa ce l-au dezbracat si l-au ranit, au plecat, lasandu-l aproape mort. 31. Din intamplare un preot cobora pe calea aceea si, vazandu-l, a trecut pe alaturi. 32. De asemenea si un levit, ajungand in acel loc si vazand, a trecut pe alaturi. 33. Iar un samarinean, mergand pe cale, a venit la el si, vazandu-l, i s-a facut mila, 34. Si, apropiindu-se, i-a legat ranile, turnand pe ele untdelemn si vin, si, punandu-l pe dobitocul sau, l-a dus la o casa de oaspeti si a purtat grija de el. 35. Iar a doua zi, scotand doi dinari i-a dat gazdei si i-a zis: Ai grija de el si, ce vei mai cheltui, eu, cand ma voi intoarce, iti voi da. 36. Care din acesti trei ti se pare ca a fost aproapele celui cazut intre talhari? 37. Iar el a zis: Cel care a facut mila cu el. Si Iisus i-a zis: Mergi si fa si tu asemenea. In vremurile acelea, samarinenii erau considerati un neam de pacatosi, iar evreii se fereau de ei. Dar, dupa cum am vazut, in pilda tocmai un samarinean salveaza viata omului aceluia. Toti suntem datori sa facem credinta noastra vie si lucratoare prin fapte, ajutandu-i pe cei care se afla in nevoi, stiind ca oricand si noi putem ajunge in situatia aceasta si, la randul nostru vom astepta ajutorul semenilor nostri. Deasemenea nu trebuie sa uitam ca, ajutand ne agonisim comori in ceruri, unde nici molia, nici rugina nu le strica, unde furii nu le sapa si nu le fura. Caci unde este comoara ta, acolo va fi si inima ta (Mt.6:19-21).

Rugăciunea ultimilor părinţi de la Optina

Doamne, dă-mi ca întru liniştea sufletului să primesc orice-mi va aduce ziua de azi.

Ajută-mi Doamne să mă încredinţez cu totul voii Tale cu mine. Îndrumează-mă şi sprijineşte-mă în fiece clipă a acestei zile.

Orice mi s-ar întâmpla în ziua de azi învaţă-mă să le primesc cu linişte şi credinţă tare, că toate vin din voia Ta cea sfântă.

Îndrumează Tu gândirile şi simţirile mele în toate cele spuse şi făptuite de mine. Fă ca în faţa întâmplărilor neaşteptate de tot felul să nu uit că toate de la Tine sînt.

Învaţă-mă ca să-i socotesc pe toţi fraţii mei de aici cu dreptate şi înţelegere şi să nu supăr sau să chinuiesc pe nimeni. Dă-mi Doamne să duc greutatea zilei cu tărie şi să primesc tot ce vine în ziua aceasta.

Îndrumează Tu voia mea şi învaţă-mă să mă rog, să cred, să nădăjduiesc să iert şi să iubesc.
Amin.

Sfintirea icoanelor, Traditie sau inovatie?

Pentru crestinul ortodox, atat in cadrul liturgic cat si in viata de zi cu zi, icoana este o realitate sfanta si sfintitoare. Acesta este unul din temeiurile cultului si cinstirii icoanelor, care justifica inchinarea inaintea unei imagini sfinte dar nu si inaintea unui tablou religios.

Practica liturgica actuala prevede o randuiala a sfintirii icoanelor, printr-un preot sau un episcop, care le binecuvanteaza sau le unge cu untdelemn sfintit. Exista chiar slujbe speciale pentru sfintirea diferitelor tipuri de icoane: a lui Hristos, a Maicii Domnului, a sarbatorilor etc.

Numerosi teologi au semnalat insa faptul ca aceasta practica a sfintirii icoanelor a aparut relativ tarziu, nefiind conforma cu teologia icoanei, asa cum a fost marturisita la Sinodul VII Ecumenic. Mai mult, acestia sustin ca sfintirea icoanelor exprima o vadita influenta Romano-Catolica.

Desi practica mai noua apare ca o abatere de la invatatura cuprinsa in Traditia Bisericii cu privire la icoana, dupa cum vom vedea, si randuiala actuala isi are justificarile sale.

Icoana sfintita prin imaginea celui reprezentat si prin insemnarea numelui

In vechime nu exista practica sfintirii icoanelor. Gasim o marturie in acest sens in documentele celui de-al VII-lea Conciliu Ecumenic, care afirma ca icoana este sfintita prin imaginea celui reprezentat, si prin insemnarea numelui, care confirma prezenta.

Pana si iclonoclastii invocau ca argument impotriva cinstirii icoanelor lipsa rugaciunilor pentru sfintirea acestora, care sa le transfere din domeniul profan in cel sacru. Acestia sustineau ca asa cum a facut-o pictorul, icoana ramane mai degraba profana si fara valoare. Iata si raspunsul Parintilor: "fara rugaciune de sfintire, noi cinstim forma Crucii datatoare de viata. Doar forma Crucii ne este de ajuns pentru ca aceasta sa fie sfintita. Prin cinstirea pe care o aducem Crucii, prin semnul Crucii pe care il facem pe frunte si prin semnul pe care il facem in aer, ca o pecete, exprimam nadejdea ca ea va alunga demonii. Tot astfel, cand inscriem un nume pe icoana, facem sa urce cinstirea catre prototipul sau, si sarutand icoana si inchinandu-ne ei cu o cinstire potrivita, noi suntem sfintiti. [...] Realizand icoana Domnului, noi marturisim ca trupul Domnului a fost indumnezeit si cunoastem icoana ca nefiind nimic altceva decat imaginea care manifesta asemanarea prin imitarea Prototipului. Din aceasta cauza, icoana poarta numele Prototipului, care este singurul lucru pe care il are in comun cu prototipul insusi. Iata de ce sunt ele vrednice de cinstire si sfinte.”

Patriarhul Nichifor al Constantinopolului ne invata ca trebuie sa deosebim doua moduri de sfintire: sfintirea prin rugaciunile Bisericii, - de pilda sfintirea apei la Boboteaza - si sfintirea care se face prin urmarea lui Hristos, prin participarea la lucrarea Sa, la cuvintele Sale, la moartea Sa - precum martiriul- . In primul caz, o rugaciune de sfintire este necesara; in al doilea insa, nu. Icoana nu apartine primei categorii, ci celei de-a doua. Asadar, ea este sfanta nu datorita unei rugaciuni de sfintire, ci datorita asemanarii cu prototipul si pentru ca poarta numele acestuia.

Icoana sfintita prin randuieli speciale

Problema sfintirii icoanelor se pune doar incepand cu secolul XVII, iar patriarhul Dositei al Ierusalimului o discuta intr-un lung rechizitoriu impotriva "schismaticilor", adica a romano-catolicilor.

In 1649 mitropolitul Petru Movila al Kievului a publicat Trebnik-ul (Kiev, 1649) in care include, pentru prima oara intr-o lucrare ortodoxa, o serie de slujbe scurte [molitfe] pentru sfintirea icoanelor.

La 1730 a aparut prima rugaciune de sfintire a icoanelor intr-un Evhologhion grecesc. Aceasta trebuia rostita de episcop (preot) asupra icoanei nou pictate. De asemenea, randuiala prevedea ca icoana sa fie unsa cu untdelemn sfintit in cele patru colturi.

Impotriva aceastei inovatii, Sfantul Atanasie din Paros nega necesitatea unei sfintiri a icoanelor, afirmand ca ele sunt lucratoare datorita asemanarii lor cu persoana reprezentata. Sfantul Atanasie insista mult asupra distinctiei teologice dintre esenta si energiile divine, adica esenta inaccesibila si energiile la care creatia poate participa. De aceea, noi credem in participarea reala la harul necreat si luminos al lui Dumnezeu. De asemenea credem ca acesta din urma sfinteste atat persoanele reprezentate cat si icoanele lor.

Sfantul Nicodim Aghioritul a fost de acord cu aceasta si l-a invocat pe patriarhul Dositei al Ierusalimului, care a spus ca sfintirea icoanelor este obicei "papistas" si o inovatie.

Parintele Stephan Bigam, care a si realizat un studiu teologic mai amplu asupra acestui subiect, afirma ca teologia exprimata in rugaciunile si practica sfintirii icoanelor ne apropie, in mod paradoxal, de atitudinea iconoclasta: "Icoanele sunt plasate deci in categoria obiectelor fabricate de artizani si oferite pentru slujba lui Dumnezeu, spre slava Sa. Iar pentru a inaugura folosirea lor, este rostita o rugaciune de sfintire. Dar intrebarea care se pune este chiar aceasta: icoanele intra in categoria obiectelor de care ne folosim pentru cult sau, mai degraba, apartin unei categorii aparte, pentru ca ele poarta, spre deosebire de obiectele de cult, asemanarea si numele lui Hristos sau al sfintilor? Se pare ca introducerea rugaciunii si a stropirii cu apa sfintita sau a ungerii cu untdelemn sfintit presupun ca o imagine a lui Hristos sau a sfintilor nu se deosebeste de celelalte obiecte de cult care, prin sfintire, stropire si ungere, devin vrednice de a fi introduse in slujirea liturgica a Bisericii. Prin rugaciunile si gesturile preotului, o imagine nesfintita, profana, trece in categoria sfintelor icoane. Dar nu este oare chiar aceasta pozitia aparata de catre iconoclasti ? Imaginile sfinte sunt pe nedrept numite sfinte, deoarece nu exista rugaciune de sfintire pentru a le transfera din categoria profana in spatiul sacrului, spuneau acestia.”

Necesitatea sfintirii icoanei – dupa cum explica parintele Nikolai Ozolin - a aparut intr-o vreme in care imaginea a incetat sa fie conforma cu "chipul" zugravit, in acceptiunea straveche a cuvantului. Adica, atunci cand au incetat sa exprime in mod vadit sfintenia celui reprezentat. Credinciosii, dupa toate aparentele, erau ingrijorati de aceasta neconcordanta, si veneau la preot pentru ca slujitorul sa faca ceva pentru ca imaginea sa devina sfintita.

"Sfintirea ne-icoanei nu va face din ea o icoana".

Tot parintele Ozolin atrage atentia asupra faptului ca ritualul sfintirii nu poate sa faca din orice imagine o imagine sfanta: "Daca imaginea, prin stilul sau si particularitatile stilistice nu este o icoana, ea nu poate deveni icoana doar prin stropirea cu aghiazma. De aici rezulta ca singura acceptiune a actului sfintirii icoanei este acela in care chipul pictat este acceptat de Biserica, adica prin aceasta sa se recunoasca ca respectivul chip (prin calitatile sale) poate participa la viata liturgica a Bisericii. Iar credinciosii intr-adevar se pot ruga in fata acestei icoane, iar chipul trebuie sa ajute rugaciunea. In acest caz, preotul sau episcopul poate savarsi sfintirea: dupa o examinare atenta (slujitorul trebuie sa inteleaga astfel de chestiuni), acesta poate spune "da", daca vom sfinti acest chip, el va putea sluji intereselor Bisericii. Daca reprezentarea nu intruneste calitatile necesare, atunci slujitorul poate spune categoric: "nu, aceasta imagine nu o voi sfinti, pentru ca sfintirea ne-icoanei nu va face din ea o icoana".

Pierderea sensului icoanei

Aceasta problematica este cu atat mai actuala cu cat icoana autentica, imaginea sfanta, sufera astazi de o relativizare evidenta. De la imaginea lui Hristos sau cele ale sfintilor de pe copertile cartilor sau din ziare - alaturate uneori unor imagini de-a dreptul scandaloase -, pana la iconitele pietiste de pe diverse tarabe din ograda locasurilor de cult, avand pe verso scris cu litere mari "SFINTITA”, toate acestea sunt expresia unei intelegeri gresite a teologiei icoanei.

Mijloacele tehnologice moderne au contribuit din pacate negativ la aceasta stare de fapt. Traim vremea cand icoanele autentice sunt rare nu numai in pangarele bisericilor, ci si pe iconostasele lor. Asta pentru ca ne este mai la indemana icoana ce iese de sub tipar, decat cea care se naste sub penelul iconarului. Astazi, daca ai suficient tus si beneficiezi de mijloacele tehnice, aduci la lumina multime de icoane. Numai ca icoana nu va putea fi niciodata supusa rigorilor productiei in masa. Iconarul, pe linia Traditiei, se roaga pictand si picteaza rugandu-se. In acest sens, iconarul este un adevarat teolog. Teologia sa talmaceste Cuvantul nu prin cuvant, cat prin linie, forma si culoare.

Poate nu atat de icoane autentice ducem noi astazi lipsa, si nici de adevarati iconari. Lipsa, o purtam fiecare in suflet, pentru ca am pierdut sensul profund al icoanei. Ea nu ne mai conduce spre Prototip pentru ca noi nici macar nu-l mai cautam. Icoana autentica vorbeste astazi lumii intr-o limba pe care multi dintre noi am incetat sa o mai vorbim. O limba aproape "moarta” pentru o lume ce paseste cu pas grabit catre propria moarte. Totusi, mesajul icoanei inseamna mai presus de toate partasie la Viata.

In acest sens, nu trebuie sa pierdem din vedere, dupa cum spune Vladimir Lossky, accentuand personalismul icoanei, ca aceasta reprezinta "inceputul vederii fata catre fata”. Cu alte cuvinte, vederea lui Dumnezeu incepe, intr-un anume sens, din viata aceasta prin icoana.

Radu Alexandru

Music Playlist at MixPod.com