Sfanta Cruce si cinstirea sfintei cruci
Invatatura crestina despre Sfanta Cruce si cinstirea ei
Crestinul dreptmaritor vede si cinsteste in Sfanta Cruce, deodata: jertfa Fiului lui Dumnezeu "Care s-a facut om pentru noi oamenii si pentru a noastra mantuire..."; lemnul crucii pe care s-a rastignit Domnul, deci altarul Sau de jertfa; semnul crucii, semn al "Fiului Omului" si al crestinului in acelasi timp, cu care insemnandu-ne ca si cu o pecete, aratam participarea noastra la jertfa sfintitoare a lui Hristos.
Pastrand cu sfintenie acest intreg "dreptar al cuvintelor sanatoase" cum invata Sfantul Pavel (II Tim. I, 33), in cele ce urmeaza vom expune pe fiecare din cele trei intelesuri ale Sfintei Cruci: si cel duhovnicesc si cel de altar si cel de semn dumnezeiesc. Ortodoxia este si trebuie sa fie intru totul si dreapta credinta si plinatate a credintei; unitate a intregii credinte. Caci Domnul ne-a invatat: "Cel ce va strica una din aceste porunci foarte mici, si va invata asa pe oameni, foarte mic se va chema in imparatia cerurilor" (Matei V, 19). Iar Apostolul previne: "Cine va pazi toata legea, dar va gresi intr-o singura porunca, s-a facut vinovat fata de toate poruncile" (Iacob II, 10). Se intelege, ca e de ajuns gresirea sau calcarea uneia ca sa pierd curatia si intregimea adevarului.
Intelesul duhovnicesc al crucii
Crucea este iubire; mai profund, e iubirea dumnezeiasca fata de noi. E o adanca legatura intre iubirea dumnezeiasca si cruce. Aici in extrema umilire si suferinta a crucii s-a descoperit negraita iubire si slava a Fiului lui Dumnezeu devenit om. S-a descoperit acea iubire care iubeste si pe cruce sau pana la cruce si se roaga pentru iertarea, mantuirea si a celor ce-L rastignesc. Iubire care ramine deci neschimbata, ca a Tatalui, care "rasare soarele peste cei rai si peste cei buni si trimite ploaie peste cei drepti si peste cei pacatosi" (Matei V, 45); care ramine aceeasi in orice conditie, chiar cand e rastignita. Iubire care nu inceteaza nici chiar in moarte, pentru ca "iubirea e mai tare ca moartea". Este iubire a lui Dumnezeu, a unei constiinte nelimitate, libere si care se daruieste numai, care nu cere nimic pentru sine, pentru ca nu are nevoie de nimic, asa cum numai Dumnezeu este si poate fi. Dar e si iubire umana descoperita prin om. Si de aceea aici, in acest "exemplar" divin-uman Hristos Iisus Domnul, a invins radical si definitiv egocentrismul, sursa pacatului, a raului. Aceasta o arata mai ales crucea.
Cunosteau si cei vechi iubirea, asa cum o cunoastem si multi dintre noi. Era vorba insa de iubirea-dorinta, eros; iubire care-si cauta o implinire dincolo de sine, in altul, si poarta prin aceasta, in ea si ceva egoism, pentru sine; se gusta atunci pe sine. Pacatul nu e invins aici in radacina lui. Pentru aceea Iisus le spune ucenicilor: "Asa sa va iubiti unii pe alti, cum v-am iubit Eu pe voi" (Ioan IV, 12). Fiul este trimis de Tatal sa descopere aceasta iubire dumnezeiasca, care este daruire de sine pentru implinirea, pentru salvarea celuilalt, care e numai slujire. "Fiul omului, spune Iisus, n-a venit sa I se slujeasca, ci ca sa slujeasca El si sa-si dea viata rascumparare pentru multi" (Matei XX, 28). Aceasta e calitatea dumnezeiasca, noua, a iubirii lui si pe care o descopera crucea. Aceasta slujire prin cruce a Domnului este mantuitoare. Sfantul Apostol Petru spune: "El a purtat pacatele noastre in trupul Sau pe lemn" (I Petru II, 4). El, fara de pacat, poarta, sufera pentru pacate. Arhiereul Legii vechi, cand aducea jertfa pentru pacat si impacare, punea mana pe capul victimei, punea pacatele asupra ei, pentru ispasire (Levitic IV, 4). In acest inteles biblic Arhiereul legii noi, Iisus Hristos purta asupra Sa vinovatia noastra ca victima, jertfa, ispasire. Spune si Sfantul Pavel: "Pe Cel ce n-a cunoscut pacat L-a facut pacat pentru noi... ca noi sa ne facem dreptatea lui Dumnezeu printr-Insul" (II Cor. V, 21). "Cu raniile Lui v-ati vindecat", adauga Sfantul Petru. Cum te-ar putea mantui, purifica, sfinti cineva, fiind el insusi sub pacat? Cum te-ai putea vindeca infuzandu-ti-se un sange bolnav? "Cine ma va izbavi de trupul mortii acesteia?", se intreaba Apostolul, si tot el raspunde: "Multumesc lui Dumnezeu prin Iisus Hristos, Domnul nostru" (Rom. VII, 24, 25).
Fiul este trimis la "ai Sai din lume pe care i-a iubit pana la capat" (Ioan VIII, 1). Deci cu iubire pana la extrem, pana la cruce. Dealtfel, aici se si descopera fiinta ultima a iubirii. "Nimeni nu are mai mare dragoste ca aceasta decat ca viata sa si-o puna pentru prietenii sai" spune Iisus (Ioan XV, 13). Aceasta este esenta jertfei, a crucii Domnului si ratiunea ei de a fi in acelasi timp: iubirea. Si prin ea se implineste si dreptatea dumnezeiasca si sfintirea noastra. Dupa cuvantul profetic al Psalmistului pe cruce: "Mila si adevarul s-au intampinat, dreptatea si pacea s-au sarutat" (Ps. 84, II).
Crucea Domnului este mai mult decat o ispasire a lui in locul nostru ca "loctiitor", reprezentant al nostru. Prin insasi intruparea Sa ca Om are loc un schimb de vieti. Fiul lui Dumnezeu ia firea, viata noastra cu tot ce este al ei, cu nevointele sau pacatul ei. Si nu este de conceput sa iubesti real fara sa cunosti, sa simti, ca pe ale tale bucuriile, mai ales durerile, incercarile celorlalti, sau ceea ce, dupa Sfanta Scriptura numim: pacatul, suferinta, moartea. Si cu cat intelegi mai mult existenta viata, cu atat iubesti si suferi mai mult. E de ajuns sa gandim la parintai care sufera adesea sufleteste pentru copii mai mult decat copiii lor insisi, pentru ca inteleg si vad mai mult din propria lor cercare urmarile raului. Constiintei infinite a lui Iisus ii corespunde o iubire si o suferinta nesfarsita pentru ai Sai care este Crucea.
Si numai o asemenea cruce poate mantui. Nu pentru ca Dumnezeu vrea suferinta, jertfa, moarte, pentru Sine, cum vredeau cei vechi. Ci pentru ca adevarata relatie intre mine si Tatal, intre mine si semenul meu, este aceea de iubire, de jertfa, de deschidere fara rezerva, de oferire si de comunicare. La Botezul si la Schimbarea la Fata a Domnului, cand de fiecare data se anticipa, se pregatea crucea si invierea, Tatal rosteste: "Acesta este Fiul Meu cel iubit... "intru Acesta se reveleaza cu adevarat voia Mea. "Pe Acesta ascultati-l" (Matei III, 17; XVII, 5). Cu alte cuvinte: fiti ca El, astfel de fii voiesc. Dar acest moment si fapt poate avea loc pentru ca acum in fata Tatalui sta Cineva, Fiul Sau, Dumnezeu si om, care plineste toata dreptatea", care e sfintenie absoluta si care iubeste. Aceasta ne impaca real cu Dumnezeu si intreolalta; iubire atotcuprinzatoare, in toate directiile, sensurile: spre Tatal, spre semeni, spre toata faptura. Aceasta iubire este mantuitoare, sfintitoare.
Domnul sfinteste lumea incepind cu Sine, cu trupul Sau, in iubirea Sa. In insasi purtarea crucii, in jertfirea Sa, Domnul desfiinta pacatul si sfintea faptura. Daca reazemul raului, al pacatului este egocentrismul, iubirea divina, crucea poarta in ea desfiintarea lui. In Hristos pacatul se mistuie in flacara, in oceanul iubirii Sale dumnezeiesti. "Acolo unde este jertfa, acolo este nimicirea pacatelor, acolo este impacarea cu Stapanul, acolo este sarbatoare si bucurie", invata Parintele nostru Ioan Gura de Aur. Iar, dupa Sfantul Chiril al Alexandriei, "la Tatal nu se poate intra decat in stare de sacrificiu". "Starea de sacrificiu" e si calea noastra unii catre altii.
Toata viata Domnului este purtare a crucii si desfiintare a pacatului. Si intruparea Sa, a Celui care "in chipul lui Dumnezeu fiind, ia chip de rob" (Filip. II, 7); si nasterea in pestera, in iesle; si faptul ca El "prin care toate s-au facut" vietuind pe pamant "nu are unde sa-si plece capul"; si hulirea din partea fariseilor ca "strica legea", sau "ca sta la masa cu vamesii si pacatosii". El "plinitorul legii si Cel "fara de pacat..." etc.
Parintai Bisericii si teologii observa ca Domnul desfiinteaza pacatul si insesi insusirile firii: in foamea, in setea, in oboseala, in atatudinea sa fata de suferinta, de moarte etc. In nici una din acestea nu lasa firea Sa omeneasca "sa lunece spre pacatul placerii". In toate El implineste "voia Tatalui" care in esenta e tot iubirea. A cunoscut si Mantuitorul fericire, bucurie. Dar de ce fel de calitate? Fericirea Domnului este aceea pe care o si propovaduieste, de pilda in Predica de pe munte. Si cum se stie aceasta consta in simplitatea duhului; in plansul, suspinul, fata de suferintele semenilor; in blandete; in foame si sete de dreptate, de adevar; in mila si curatie a inimii; in slujirea pacii si acceptarea suferintei pentru altii, a crucii. Bucuria Lui este bucuria de a praznui Pastele cu ucenicii (Luca XXII, 15), de a-i impartasi din trupul si sangele Lui jertfit; este bucuria invierii cu care intampina pe mironosite in dimineata pascala, cand le spune: "Bucurati-va..." (Matei XXIII, 9); bucurie a Crucii si Invierii. Catre aceasta bucurie tinde intreg cursul vietii Sale; catre acest moment suprem, moment pe care El il numeste "ceasul Meu". E cea care inseamna deodata: patimire si preamarire: "Parinte a venit ceasul! Preamareste pe Fiul Tau, ca si Fiul sa Te preamareasca..." (Ioan XVII, 1).
Ca si in intreaga viata a Domnului, la acest ceas suprem toate Persoanele dumnezeiesti ale Prea Sfintei Treimi sunt de fata, iau parte. "Nu sunt singur" zice Iisus (Ioan XVI, 32). Mantuirea inseamna: "Iubirea Tatalui care rastigneste; iubirea Fiului rastignita; iubirea Sfantului Duh care triumfa in puterea de neinvins a crucii", cum talcuieste un ierarh ortodox . Tatal este reazemul fundamental al crucii: "Parinte, in mainile Tale incredintez Duhul Meu". Fiul este jertfa, Duhul, Porumbelul care ramine mereu peste Fiul, este pacea crucii lui Hristos, pacea noastra. Crucea descopera astfel iubirea Treimii in manifestarea ei concreta, in plinatatea si in intalnirea ei decisiva cu pacatul.
Mai profund, acesta si este intelesul, sensul ultim al intruparii: revelarea si impartasirea iubirii, a vietii Treimii in viata noastra si a intregii fapturi. Iisus se roaga inainte de cruce: "Parinte, dupa cum Tu esti intru Mine si Eu intru Tine, asa si acestia sa fie in Noi, una" (Ioan XV1I, 21); intruparea, crucea, invierea inseamna comunicarea vietii divine. De aceea Domnul este "Emanuel: cu noi este Dumnezeu". De aceea El este deodata: si Dumnezeu si om, si Pastorul si Mielul "care ridica pacatul lumii"; si Domnul si Slujitorul nostru, si Arhiereul si jertfa noastra; intru "El a binevoit Dumnezeu sa salasluiasca toata plinirea... Sa le impace cu Sine, fie cele de pe pamant, fie cele din ceruri, sa le cuprinda recapituland totul in Hristos-Capul Bisericii, facand pace prin El, prin sangele Crucii Sale si sa "ne stramute astfel in imparatia Fiului iubirii Sale; (Col. I, 13, 19, 20).
Dar crucii, iubirii ii urmeaza viata. Asa cum viata naste din iubire din cruce naste o noua viata, invierea. Crucea descopera aceasta bogatie de daruri si de intelesuri. Ea este fundamental descoperire a iubirii dumnezeiesti. Dar aceasta fiind, ea poarta in sine si recapitularea, strangerea noastra la umbra si lumina ei; si jertfa, ispasire pentru pacatele noastre plinirea dreptatii dumnezeiesti; si sfintire a firii prin biruirea stricaciunii. Si odata cu acestea, inca si mai profund decat acestea, ea poarta prin inviere, sensul ei final si esential creator; continuarea creatiei din punctul in care a fost intrerupta de pacat prin oprirea de la pomul vietii; deschiderea catre o noua viata.
Domnul spune: "Cine va cauta sa-si scape viata sa o va pierde; iar cine o va pierde, o va dobindi" (Luca XVII, 39). Desigur, nu este vorba aici de pierdere, de desfiintare a fiintei, a constiintei, a chipului din din noi, caci "Fiul Omului n-a venit sa piarda, ci sa mantuiasca" (Luca IX, 55). Este vorba de lepadare si de pierde a iubirii patimase de sine: a raului, a ceea ce a devenit stricacios in noi, "pentru ca ceea ce e muritor sa fie inghitit de viata" (II Cor. V, 4). E vorba de rastignirea unei lumi si firi vechi pentru a obtine in schimb, cum spune Mantuitorul, "o dovada", un "castig", mai multa "viata, un plus de existenta. "A muri este cistig" zice Sfantul Pavel (Filip. 1, 21). "Grauntele de grau daca moare, multa roada aduce" (Ioan XII, 24). Invierea este deci o imbogatire a persoanei, a vietii; este o noua stare si calitate "a fiintei, a fapturii, a trupului, care in Hristos cel inviat devine "duhovnicesc, nestricacios, nemuritor" (1 Cor. XV, 4-3). Iar crucea e calea si usa spre aceasta noua viata. De aceea Biserica o preamareste: "Bucura-te cruce vistierul vietii; bucura-te cruce vasul luminii; bucura-te cruce usa tainelor...!". In timpul rastignirii, Domnul era supus ultimei ispitiri: "Daca esti Fiul lui Dumnezeu coboara-Te de pe cruce" (Matei XXVII, 42-43). Dar, "tocmai pentru aceasta nu se coboara de pe cruce, pentru ca este Fiul lui Dumnezeu", talcuieste Sf. Ioan Gura de Aur. El pentru cruce a venit! Si, "a invia e cu mult mai mult decat a se cobori de pe cruce", a cobori si a se intoarce la un trecut depasit. Crucea ca "pom al vietii poarta si odrasleste viata. Iar invierea vesteste o noua dimineata, "a opta zi" a creatiei.
Sfintita cruce -altarul de jertfa al Mantuitorului
Cuvantul crucii este prezent in Evanghelia, in propovaduirea Mantuitorului inca inainte de rastignirea Sa pe acest vechi instrument de osanda. Iisus le zicea ucenicilor Sai: "Daca vrea cineva sa vina dupa Mine sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-mi urmeze Mie" (Mater XVI, 24). E vorba, desigur, in aceste cuvinte ale Domnului de crucea noastra duhovniceasca, dar in legatura cu crucea Sa in care e inradacinata crucea crestinului. Pentru ca inainte de a se adresa aceasta chemare, Mantuitorul arata "ucenicilor Lui ca El trebuie sa mearga la Ierusalim si sa patimeasca multe de la batrini si de la arhierei si de la carturari si sa fie ucis si a treia zi sa invieze" (Matei XV1, 21). Aici Domnul vesteste direct patimirea si moartea Sa de pe cruce, la care prin cuvintele de mai sus ii chema pe ucenici sa-L urmeze. Iar la putina vreme, adica dupa sase zile, suind pe muntele Taborului sa se roage, apar impreuna, in slava Schimbarii la fata Moisi si Ilie, care vorbeau cu El despre "sfarsitul Lui pe care avea sa-l implineasca in Ierusalim" (Luca IX, 31); deci iarasi despre, cruce. Si acolo, pe Tabor, primind de mai inainte, de bunavoie, rastignirea, jertfa Sa, cunoaste si stralucirea slavei firii omenesti ca o arvuna a invierii. Astfel, in amandoua aceste marturii se descopera inca din timpul propovaduirii Sale, locul si rostul proniator si nu intamplator al crucii, in lucrarea mantuirii noastre.
Toate cele patru Evanghelii vorbesc de crucea Domnului. Primele trei numite si sinoptice, de la Sfantul Matei, Marcu si Luca o amintesc pe calea spre Golgota. "Si au silit pe un trecator care venea din tarina, pe Simon Cirineul, tatal lui Alexandru si al lui Ruf, ca sa duca crucea Lui" (Matei XXVII, 32; Marcu XV, 2; Luca XXIII, 26). Inca si mai direct o evoca Sfantul Ioan in momentul rastignirii: "Si stau langa crucea lui Iisus, mama Lui si sora mamei Lui, Maria lui Cleopa si Maria Magdalena" (Ioan XIX, 25). Astfel "lemnul" pe care Sf. Petru spune ca "Domnul a purtat pacatele noastre", unealta rastignirii Sale, e numit de ucenicii Domnului "Crucea lui Iisus".
Urmeaza limpede de aici ca, potrivit descoperirii Sfintei Scripturi, crucea este altarul pe care s-a jertfit Fiul lui Dumnezeu "pentru a noastra mantuire". Cel ce este deodata Arhiereu si jertfa, si-a pregatat si altarul sau pe care praznuieste pastele Noului Legamint. Pastele nostru Hristos a fost jertfit pentru noi", zice Sfantul Pavel (I Cor. V, 7). Iar aceasta jertfa se savirsea tocmai in timpul cand la templu se sacrificau mieii pascali ai Legii vechi. Si in acel moment lua fiinta Noua jertfa, cea a Noului Testament si pe un alt altar. Cum ne explica si invata acelasi Apostol cand spune: "Avem altar dintru care nu au dreptul sa manance cei ce slujesc cortului" (Evr. XIlI, 13). Altar nou, pentru ca Iisus ca sa sfinteasca poporul cu sangele Sau a patimit afara din poarta". Pentru care si indeamna iarasi Sfantul Pavel: "Sa iesim dar la El, afara din tabara, luand asupra noastra ocara Lui" (Evrei XIII, 13). Luand, deci purtand "ocara Lui", adica crucea Lui, intrucit El, Iisus "Incepatorul si plinitorul credintei, care pentru bucuria pusa inainte-I, a invierii, a suferit crucea, n-a tinut seama de ocara ei si a sezut de-a dreapta tronului lui Dumnezeu (Evrei XII, 21 ).
Toate aceste marturii arata fara umbra de indoiala ca cinstind crucea, aducem cinstire altarului de jertfa al Mntuitorului nostru. Si ii aducem aceasta cinstire Sfanta luand aminte la insesi cuvintele Mantuitorului care spune ca "Cel ce se jura pe altar, se jura pe el si pe toate cate sunt deasupra lui" (Matei XXIII, 20). Mai ales in taina crucii, altarul e legat inseparabil de jertfa. Iar cinstirea adusa altarului-crucii duce la cinstirea Darului suprem, Fiul lui Dumnezeu, care s-a jertfit pe acest altar, si pe care, cum arata tot Sfantul Pavel, l-a instituit Dumnezeu Insusi. Caci "avem Arhiereu slujitor altarului si cortului celui adevarat, pe care l-a infipt Dumnezeu si nu omul" (Evr. VII, 1-2). Se descopera astfel o atat de adanca unitate intre Hristos si cruce, - altarul Sau. Hristos este nedespartit de crucea Sa. Pentru care Apostolul va si spune: "Am judecat sa nu stiu intre voi altceva decat pe Iisus Hristos si pe Acela rastignit" (I Cor, II, 2).
Mai sunt insa unii credinciosi care fara o cercetare mai adanca si in unitate a lor a cuvintelor Sfintei Scripturi isi zic: totusi crucea, este obiectul pe care a fost rastignit Domnul nostru lisus Hristos; obiect de ocara, tortura, pe care erau osanditi indeosebi sclavii. De aceea, in Vechiul Testament se socotea un blestem a fi rastignit pe cruce: "Blestemat este inaintea Domnului tot cel spanzurat pe lemn" (Deut. XXI, 23). Cum sa cinstim, sa veneram atunci "instrumentul de chin" al Mantuitorului ?
Ce trebuie sa raspundem ?
Mai intai trebuie observat ca in intreg Noul Testament nu gasim nici un loc in care crucea sa fie in vreun fel dispretuita, fie de Mantuitorul, fie de Sfintii Apostoli. Dimpotriva, Mantuitorul, cum aratam, dupa Sfantul Pavel "n-a tinut seama de ocara ei". Si nu numai ca nu s-a rusinat de ea, ci a luat-o asupra Sa, a facut din ea altar dumnezeiesc; s-a inaltat pe ea ca jertfa. Si nu silit, ci de bunavoie: "Tatal Ma iubeste fiindca Eu imi pun viata Mea... Nimeni nu o ia de la Mine. Putere am Eu ca sa o pun si putere am iarasi sa o iau" (Ioan XX, 18). Astfel Domnul, potrivit Proniei dumnezeiesti, liber a acceptat crucea, si asa cum era, hulita, blestemata. A acceptat-o pentru El pentru a ne atrage si pe noi la Sine prin Ea si implicit la cinstirea ei, cum ne si spune: "Cand ma voi inalta de pe pamant pe multi ii voi trage la Mine. Iar aceasta o zicea aratind cu ce moarte avea sa moara" (Ioan XII, 32-33).
Iar impreuna cu Mantuitorul, se intelege ca si Sfintii Apostoli vor gandi si vor propovadui despre cruce in acelasi duh. Pentru Sfantul Pavel, de pilda, crucea este aproape unica cinste, unica lui lauda: "Iar mie sa nu-mi fie a ma lauda decat numai in crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este rastignita pentru mine si eu pentru lume". Nu ignora nici Sfintii Apostoli: ocara, umilinta crucii. Dar pentru ei ca si pentru orice crestin, umilinta, implicit umilinta crucii, este virtute dumnezeiasca si cale a slavei: "Cel ce se smereste va fi inaltat", a spus Mantuitorul. Si se vede cum chiar din ziua Cincizecimii, luminat de limba de foc a Sfantului Duh, Sfantul Petru patrunde acest inteles al tainei, si vesteste credinciosilor veniti la praznic: "Pe acest Iisus pe care voi L-ati rastignit, Dumnezeu L-a facut Domn si Hristos" (Fapte II, 36). Umilinta rastignirii, a jertfirii poarta in ea puterea si stralucirea slavei lui Hristos. Aceasta intelegere adanca si legatura intre cruce si inaltare o observa si Sfantul Pavel, cand scrie Filipenilor ca: "Hristos Iisus... s-a smerit pe Sine, ascultator facandu-se pana la moarte si inca moarte de cruce. Dar pentru aceea si Dumnezeu L-a preainaltat si I-a daruit Lui nume care e mai presus de orice nume" (Filip. II, 8-9). E pusa in lumina clara astfel legatura de nedesfacut intre umilire si preamarire si care se face prin cruce. Si in aceasta unitate vie a contrastelor vor cugeta si Sfintii Parinti. Aducem aici spre pilda, cuvantul viguros al Sfantului Ioan Hrisostom, care o intemeiaza pe fondul divin al iubirii si zice: "Pentru aceasta Il numesc Imparat pe Hristos, pentru ca-L vad rastignit. A se jertfi pentru cei condusi este fapta unui imparat". Ne apare astfel atat de clar: crucea, instrument de osanda odinioara, devine in Hristos mijloc al mantuirii si inaltarii noastre.
Pentru o intelegere insa si mai profunda a cinstirii Sfintei Cruci in Biserica, sa reflectam si asupra acestui fapt: de unde venea pentru cei vechi ocara crucii ? Desigur, nu de la cele doua drepte incrucisate, din lemn sau alt material. Pentru crestin orice material, lucru sau fiinta, este in sinea sa bun, ca zidire si dar al lui Dumnezeu. Atunci ocara crucii nu vine de la ea, din natura ei, ci din pacat, din intrebuintarea ei ca mijloc de tortura, si mai ales de la cei osinditi pe ea. Blamati, huliti, napastuiti pentru vinovatii reale sau uneori inventate in cazul atator slavi, dintr-o societate nedreapta, crucea se identifica cu ei, cu osinditii pe ea, si purta ocara lor; incat din pricina pacatului devine si ea instrumentul oroarei.
Dar in Hristos Iisus, pe cruce se rastigneste Cel fara de pacat. In chip firesc sfintenia Lui sfinteste aceasta cruce, care devine "Crucea lui Iisus". Ea se sfinteste potrivit Sfintei Scripturi "prin cuvantul lui Dumnezeu si prin rugaciune" (1 Tim. IV, 5), caci acum Dumnezeu-Cuvantul Insusi se afla prin Hristos pe ea; se roaga pe ea, invinge pacatul prin ea si ii da o noua destinatie si sens. Crucea, in locul instrumentului de pacat, ocara si chin, din pricina celor osinditi pe ea si a unei lumi nedrepte, devine prin Rastignitul dumnezeiesc de pe ea instrumentul de inaltare, lumina si viata. Devine simbol si putere de iubire, credinta, nadejde, rabdare, bunatate, bucurie si biruinta a raului, din puterea Celui ce a biruit pe ea pacatul si moartea. Acela care printr-un "lemn" a schimbat amaraciunea apei de la Mara, in dulceata (Esire XV, 23), schimba acum amaraciunea si "sminteala crucii", in bucurie si slava. Aceasta schimbare il va face pe Sfantul Pavel sa exclame: "Cuvantul crucii pentru cei pieritori este nebunie, dar pentru noi cei ce ne mantuim este puterea lui Dumnezeu" (I Cor). Schimbare savarsita odata pentru totdeauna. In crestinism dupa apusul lumii vechi, crucea nu va mai fi niciodata instrumentul de oroare si osanda, ci de mantuire.
Iar la cuvantul indoielnic al altora, daca cinstim crucea, atunci trebuie sa cinstim si cununa de spini, piroanele, pe Pilat si ceilalti care l-au osindit pe Iisus Hristos. Se cuvine sa raspundem in chipul urmator: In ce priveste persoanele umane, acestea sunt cinstite sau nu, prin faptele lor, ca fiinte constiente, libere. Obiectele insa isi iau cinstirea de la Dumnezeu si de la noi, care ne manifestam prin ele iubirea noastra. Prin tot ce a manifestat Hristos iubirea, tot ce a atins El se sfinteste si cununa de spini, si piroanele si mormintul Sau etc. Nu le vom venera la fel ca pe cruce. Dar le vom cinsti ca pe niste obiecte sfintite legate de viata Domnului, prin care, prin toate, El ne-a adus mantuirea. Le cinstim asa cum invata Sfanta Scriptura ca erau cinstite si lucruri, obiecte ale un barbati alesi, obiecte care au avut o semnificatie deosebita in viata lor. In Vechiul Testament, spre pilda, chiar sabia cu care invinsese David, Goliat era pastrata la loc de cinste in cortul sfint, invesmintata si asezata dupa efod (I Regi XXI, 9). Iar Sfantul Pavel scria si cerea Colosenilor, desigur in mod figurat, "sa-si aduca aminte de lanturile lui) (Col. IV, 18). Celor sfinti, toate ale lor, le devin curate si sfinte. Prin Hristos faptura revine iarasi la "starea cea dintai"; mai mult, capata noi puteri dumnezeiesti, caci zice Domnul: "Iata, Eu le fac pe toate noi" (Apoc. XXI. 5).
Crucea Domnului este in acelasi timp implinirea profetiilor. Intreg Vechiul Testament, Legea si Profetii isi au plinirea si descoperirea desavarsita in Noul Testament. Cum spunea si Fericitul Augustin: "Noul Testament in cel Vechi se ascunde; acum Vechiul in Cel Nou se descopera" (P.L. XXXIV, 623). In Iisus Hristos se dezleaga tainele profetiilor, se "desfac pecetile", iar Vechiul Testament este "pedagog", calauza spre El, spre Hristos (Gal.llI. 24), -Si crucea a fost un asemenea inaintemergator, atat prin intelesul ei duhovnicesc, cat si prin imagini, prin semne preinchipuitoare.
Intelesul duhovnicesc al crucii apare puternic, luminos, indeosebi la profetul Isaia. Profetul descrie patimile si ispasirea Domnului pentru pacatele noastre in accente si imagini atat de vii, ca si cand S-ar afla in fata crucii... "El a luat asupra-si durerile noastre, spune Isaia, si cu suferintele noastre s-a impovarat... A fost strapuns pentru pacatele noastre... Pedepsit pentru mantuirea noastra. Si prin ranile Lui noi toti ne-am vindecat" (Isaia LIII, 4, 5, 7).
Dar si imaginea crucii este prefigurata, prezisa in Vechiul Testament. Sarpele de arama inaltat de Moisi in Pustie este una din aceste clare profetii. Cand israelitii strabatand desertul Sinai, au ajuns intr-un tinut langa muntele Hor, bantuit de serpi veninosi, multi mureau muscati, otraviti de veninul lor. Atunci, la porunca lui Dumnezeu, Moisi a facut un sarpe de arama pe care l-a atarnat de un stilp, iar cand cineva era muscat de sarpe, privea la sarpele de arama si traia, - ramanea cu viata (Numeri XXL 9). -Sarpele de arama preinchipuia crucea cu Mantuitorul rastignit pe ea. Domnul Insusi confirma cand zice: "Dupa cum Moisi a Inaltat sarpele in pustiu - asa trebuie sa se inalte Fiul Omului, ca tot cel ce crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica" (Ioan III, 14-15).
S-a observat de catre unii credinciosi ca in Vechiul Testament a fost interzisa cinstirea sarpelui de arama, dupa cum citim: "In anul al III-lea al lui Oseea, regele lui Israel, a inceput sa domneasca Iezechia, Fiul lui Ahaz, regele lui Iuda. Si cand a ajuns rege... a savarsit fapte bune... El a stricat sarpele de arama pe care-l facuse Moisi, caci pana in zilele acelea; fii lui Israel il tamaiau si-l numeau Nehustan" (IV Regi XVIIL 1-4). De aici ar urma ca nu se cuvine sa cinstim nici crucea.
Dreapta credinta raspunde aici asa: intr-adevar, sarpele de arama devenise cu timpul un fel de idol si i se aducea inchinare ca unui obiect indumnezeit. Dumnezeu nu poruncise insa sa i se aduca un cult. Sarpele inaltat in vazul tuturor, era un semn al Proniei, al milei dumnezeiesti. Privind la el, cei muscati trebuiau sa se inalte cu mintea, cu inima la Dumnezeu de unde le venea puterea sa biruie veninul.
Cinstind crucea, crestinul adevarat nu poate cadea in greseala de care s-au facut vinovati cei din Legea veche, intrucat pentru el crucea, esle crucea lui Hristos pe care s-a inaltat pentru a birui pacatul si moartea. Gandind, privind, rugindu-ne in fata crucii privim cu ochii duhovnicesti pe Hristos Cel jertfit pe ea. Noi nu ne putem inchipui pe Hristos fara cruce si nici crucea fara Hristos. Prin ea noi ne inchinam Lui, caci Hristos si crucea Sa sunt nedespartite.
O alta icoana preinchipuitoare a crucii in Vechiul Testament este aceea a lui Moisi tinandu-si mainile intinse in timpul luptei cu amalecitii la Rafidim, langa Horeb. -Si zice Sfanta Scriptura; "Cand Moisi isi ridica mainile biruia Israel, iar cand isi lasa mainile in jos biruiau amalecitii. Dar obosind mainile lui Moisi, au luat o lespede si au pus-o sub el si el a sezut pe ea, iar Aaron si Or ii sprijineau mainile, unul de o parte si altul de alta, astfel ca mainile lui statura neclintite pana la apusul soarelui" (Esire XVII, 1I-12). Faptura proorocului cu mainile ridicate lua astfel forma crucii. Calauzit de Duhul Sfint el proiecta si profetea imaginea ei, a Mantuitorului, pentru a carei venire ii si pregatea pe credinciosii Legii vechi, cand le spunea: "Prooroc din mijlocul tau si -din fratii tai, ca si mine, iti va ridica Domnul Dumnezeul tau: pe acela sa-l ascultati" (Deut. XVIII, 15).
Si iarasi, o imagine a crucii este prezisa prin "steagul" de care graieste Isaia: "Intrati, intrati pe porti! Gatati cale poporului, gatati, gatati drum, curatati-l de pietre, inaltati un steag peste neamuri" (Isaia LXIV 10). -Steagul a fost totdeauna simbol al unui crez, al unitatii, al biruintai. Iar in Sfanta Scriptura, un asemenea simbol nu poate fi decat crucea.
Prin aceste imagini preinchipuitoare ca si prin celelalte profetii ale Vechiului Testament se urzea in constiinta credinciosilor Vechiului Testament icoana lui Mesia. Prin acestea a fost El recunoscut. Toate apar ca niste umbre care premerg realitatii. "Legea avea umbra bunatatilor viitoare", zice Sfantul Pavel. Erau ca niste chipuri ale Prototipului vesnic si care-I vesteau intruparea, asa cum zorile prevestesc rasaritul soarelui. Fiul prin Duhul le trimetea ca pe niste inaintemergatori si Sfantul Ioan Inaintemergatorul Domnului Il va recunoaste si marturisi: "Cel ce vine dupa mine mai inainte de mine a fost, pentru ca mai indinte de mine era" (Ioan 1, 30). "Prin cruce, va zice si Sfantul Andrei Criteanul, a fost recunoscut Hristos si Biserica credinciosilor patrunzand in adancul Scripturii vede ca El este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu Insusi si Domn" (P.G. 97, 1028, l045).
Semnul crucii
Jertfa si altar de jertfa, crucea este in acelasi timp "semnul lui Hristos" si al crestinismului. Este, dupa Sfanta Scriptura: "Semnul Fiului Omului". "Atunci se va arata pe cer semnul Fiului Omului", spune Mantuitorul Insusi (Matei XXIV, 30).
Biserica a vazut in acest semn crucea Domnului. Catre aceasta intelegere ne conduc marturisirile Sfintei Scripturi. Asa de pilda, "semnele" savarsite de Moisi prin toiagul lui (Iesire IV. 8-18), care e o preinchipuire a crucii. Sau semnul din viziunea lui Iezechil, cand proorocul aude: "...Treci prin mijlocul cetatii, prin Ierusalim, si insemneaza cu semnul tau -adica al crucii (litera "tau" in alfabetul vechi grec avea exact forma crucii), pe frunte, pe oamenii care gem si care plang din cauza multor ticalosii care se savarsesc in mijiocul lor" (Iezechiel IX, 4).
In Noul Testament de asemenea, dreptul Simeon intampinind pe Iisus in templu rosteste catre Maica Lui, Prea Sfanta Fecioara: "Acesta este pus ca un semn care va starni impotrivire" (Luca 11, 34). "Semnul de impotrivire", adica ceea ce va numi Sfantul Pavel: "sminteala crucii". Catre acelasi inteles ne conduc si cuvintele Domnului rostite in sinagoga din Capernaum. La intrebarea multimii: "Ce semne arati ca sa credem in Tine? Parintii nostri au mincat mana in pustie...". Iisus le raspunde: "Eu sunt painea vietii. Cel ce mananca trupul Meu si bea sangele Meu are viata vesnica..." (Ioan VI, 3p, 31, 54). Hrana Lui era deci viata Lui, viata de jertfa, de cruce impartasita si noua prin "trupul si sangele Sau" in Sfanta Euharistie. -In sfarsit, tot atat de evident este "semnul lui Iona". Cum istoriseste Sfantul Ev. Luca; in drum spre Ierusalim, Iisus se adreseaza celor de fata si le zice: "Neamul acesta... cere semn; dar semn nu i se va da, decat semnul proorocului Iona. Caci precum a fost Iona semn Ninivitenilor, asa va fi si Fiul Omului semn acestui neam" (Luca X1, 29,30). -Trimiterea, incercarea prin care trecuse proorocul si propoveduirea lui erau un "semn" pentru Niniviteni, pentru pocainta lor. Cu atat mai mult Fiul Omului, prin tot ceea ce este si faptuieste El, este pentru noi "semn", si fiinta a semnului; sursa a tuturor semnelor care au calauza spre mantuire si care toate duc ca si catre o culme a lor, la cruce si inviere. Caci mai zice Domnul: "precum a fost Iona in pantecele chitului trei zile si trei nopti asa va fi si Fiul Omului in inima pamantului, trei zile si trei nopti. (Matei XII, 40).
Astfel aceasta luminoasa unitate a marturiilor Sfintei Scripturi arata Crucea drept "Semnul Fiului Omului"; semnul vietii, al iubirii, al slujirii Lui. Al stralucirii si puterii Lui creatoare, caci "in puterea crucii" 8, a jertfei sta taria creatiei si a innoirii ei.
Talcuind impreuna cuvintele profetice ale Domnului: "Soarele se va intuneca si luna nu va mai da lumina ei, iar stelele vor cadea. Si atunci se va arata pe cer Semnul Fiului Omului" (Matei XXIV, 29-30), Sfantul Ioan Gura de Aur observa cu adanca patrundere: "Vezi cat de mare este puterea semnului crucii ?... Crucea este mai stralucitoare si decat soarele si decat luna... -Si sa nu te minunezi ca Domnul vine purtand crucea ? Dupa cum a facut cu Toma aratandu-i semnul cuielor si ranile... tot astfel si atunci va arata ranile si crucea, ca sa arate ca Acesta a fost Cel rastignit.
Crucea este deci semnul identitatii lui Hristos dupa care Il recunoastem. Este semnul "Tainei lui Hristos", cum spune Sfantul Pavel, prin care ni se deschide iubirea dumnezeiasca in toate sensurile, in "largimea, lungimea, adincimea si inaltimea" ei (Efes. III, 18), care sunt, cum explica Sfantul Grigorie de Nyssa, bratele, dimensiunile cosmice ale chipului plinatatii ei. Brate care cuprind zidirea in obirsia si chemarea ei luminoasa. De aceea si Sfantul Ev. Ioan vede "Mielul jertfit de la intemeierea lumii. (Apoc. XIII, 2), deci zidind-o prin jertfa, prin iubirea Sa; ca si dupa inviere pentru proslavirea ei, cand de asemenea Il vede: "in picioare", semn al invierii, dar "ca junghiat", semn al jertfirii in fata Tatalui. Crucea apare astfel ca un semn etern al Fiului Omului, si aceasta pentru ca e semnul iubirii si al jertfirii pentru viata si pentru tot mai multa viata, care constituie insesi fiinta, conditia si sensul creatiei.
Semn al "Fiului Omului", crucea este desigur si semn al crestinului. Ea reveland iubirea lui Hristos trebuie sa reveleze si iubirea noastra ca chemare si raspuns. Este semnul schimbului de iubire intre Dumnezeu si noi. Hristos nu se rusineaza de crucea Sa, pentru ca ne-a mantuit prin ea, ne-a iertat pacatele, ne-a aratat astfel cea mai inalta iubire a Sa fata de noi, dar prin aceasta ne-a si castigat-o pe a noastra. De aceea in Sfintele Evanghelii se vorbeste deopotriva de "Crucea lui Iisus" si de crucea celui ce-L urmeaza pe Iisus. Crucea este semnul si locul in care ne intalnim cu Iisus.
Purtand si numele lui Hristos, crestinul se insemneaza cu semnul crucii ca si cu o pecete a lui Hristos, care aflata ca face parte din trupul Lui, din Biserica. Si pecetluirea cu acest semn in Biserica incepe inca din pruncie. La a opta zi dupa nastere, cand in legea veche se facea taierea Împrejur, acum preotul merge si binecuvinteaza pruncul, in chipul crucii, rostind asupra lui: "Sa se insemneze Doamne lumina fetii Tale peste robul Tau acesta.., si sa se insemneze crucea Unuia-Nascut Fiului Tau in inima si in cugetul lui.. La Botez si indeosebi la ungerea cu Sfantul Mir se insemneaza toate simturile si incheieturile, rostindu-se: "Pecetea darului Sfantului Duh"; a Sfantului Duh care-L pecetluieste pe Hristos in noi, viata, crucea si invierea Sa. "Pune-ma ca o pecete pe inima" invoca sufletul in Cintarea Cintarilor (VIII, 6). Impartasirea insasi cu trupul si sangele Domnului este tot o marturisire a crucii, a jertfei. Si apoi de-a lungul intregii vieti, crestinul dreptmaritor se insemneaza cu acest semn dumnezeiesc: cand incepe rugaciunea, in timpul ei, si cand o termina; la iesirea din casa, la plecarea in calatorie, ca si la intoarcere; la inceputul ca si la sfarsitul lucrului; inainte de culcare, pentru a ne incredinta grijii lui Dumnezeu, si la trezirea din somn, spre a ne agonisi binecuvantarea Lui, in toata ziua; cand ne asezam si ne ridicam de la masa; in vreme de mahnire, primejdie sau ganduri rele… Si in atatea imprejurari asa cum faceau cei dintai crestini, dupa cum ne da marturie scriitorul bisericesc Tertulian ( 160-240) care spune: "Inainte si in timpul treburilor, intrind si iesind, imbracandu-ne, inainte de somn, in toate lucrarile noastre, la fiecare pas si la fiecare fapta, noi ne insemnam cu semnul sfintei cruci" (P.L. II, col. 99).
In chipul crucii preotul binecuvinteaza credinciosii; cu aceasta incepe savarsirea Sfintelor Taine, sfinteste darurile aduse la altar, ca si apa, holdele, zidirea toata. Si tot crucea sta pe altar, ea insasi fiind altar precum si deasupra Sfintelor locasuri, cele mai multe fiind zidite in forma ei. Crucea se zugraveste pe sfintele vase, pe odajdii, pe cartile de cult; se vede ridicata la unele raspintai de drumuri; se aseaza la capataiul celor adormiti intru nadejdea invierii si a vietii de veci. Cuprinde astfel intreg orizontul vietii noastre, este semnul prin definitie al crestinului drept-credincios si aceasta pentru ca esential e semnul iubirii.
Spun insa oarecare dintre credinciosi ca totusi, nu ar fi cuviincios sa ne inchinam Domnului facand acest semn al crucii, intrucat Mantuitorul a zis catre femeia samarineanca: "Vine ceasul si acum este, cand adevaratii inchinatori se vor inchina Tatalui in duh si in adevar, ca si Tatal astfel ii doreste pe cei ce I se inchina Lui. Duh este Dumnezeu si cei ce I se inchina trebuie sa I se inchine in duh si in adevar" (Ioan IV, 2324). Iar Apostolul invata ca: "Dumnezeu... nu este slujit de maini omenesti, ca si cum ar avea nevoie de ceva, El dand tuturor viata si suflare si toate (Fapte XVII, 25).
Aceste cuvinte ale Sfintelor Scripturi nu opresc insa, in nici un chip semnul crucii. Cand Mantuitorul spune: Cei ce se inchina lui Dumnezeu trebuie sa I se inchine in duh si in adevar, ne invata ca rugaciunea, inchinarea, intreg cultul si intreaga noastra slujire trebuie sa purceada din adinc, din inima fiintei noastre, din "duh". In vorbirea cu samarineanca Domnul ii avea in vedere, indeosebi pe acei credinciosi din Vechiul Testament a caror inchinare se transformase in forme goale, uscate, fara viata; -smochinul uscat le era o pilda (Matei XXI. 19). Inca si profetul spusese: "Mila voiesc, iar nu jertfa si cunoasterea lui Dumnezeu mai mult decat arderile de tot" (Oseea VI. 6). -Prin Hristos se incheie insa un Nou Testament de care vorbeste Sfantul Pavel cand zice: "Acesta este Testamentul pe care il voi intocmi casei lui Israel: pune-voi legile Mele in cugetul lor si in inima lor le voi scrie..." (Evrei VIII, 10). Cuvintele legii vechi fusesera scrise pe piatra si pecetluite cu sangele animalelor; legea Noului Testament pecetluita cu sangele lui Hristos trebuie sa se inscrie in inima, in duhul nostru. Rugaciunea, inchinarea, nu au sens si putere daca nu trec in interiorul constiintei, in minte, in inima. Nu exista cult adevarat, ziditor, acolo unde constiinta e moarta. Prin duhul comunicam cu Dumnezeu care este "duh"; el, duhul ne deschide circulatiei iubirii, harului.
Mantuitorul mai atrage de asemenea atentia femeii samarinence ca aceasta inchinare adevarata nu mai este legata de un anumit loc (templu) sau localitate, nici numai de un anume neam (iudei sau samarineni). Dumnezeu este pretutindeni, fiind "duh., si deci, inchinare, slujirea Lui nu poate fi marginita de nimic. Este al tuturor si cu egala iubire se deschide tuturor .
Cat priveste invatatura Sfantului Pavel ca "Dumnezeu... nu este slujit de maini omenesti, ca si cum ar avea nevoie de ceva", apare evident ca aceste cuvinte nu au nici o legatura cu facerea semnului crucii. Intelesul lor corect este acela ca noi nu-I putem oferi lui Dumnezeu ceva, lucru al mainilor noastre, care sa-I implineasca cumva "lipsa", intrucat El este plinatatea, e Absolutul.
Inchinarea, cultul inltern si extern, sunt insa cu totul altceva; tin de conditia noastra de faptura si Mantuitorul Insusi s-a rugat. Iar aceasta inchinare trebuie sa fie integrala, sa cuprinda faptura noastra in totalitatea ei, cum o arata Sfantul Pavel: "Duh, suflet si trup" (1 Tes. V, 23), incat asa cum indeamna acelasi Apostol: "Sa infatisam trupurile noastre ca pe o jertfa vie, Sfanta, bine placuta lui Dumnezeu, ca inchinarea noastra cea duhovniceasca" (Rom. XII, 1). Deci intreaga noastra fiinta trebuie sa participe la actul de adorare.
Pentru a patrunde inca si mai profund acest inteles, sa observam ca Mantuitorul, in cuvintele rostite catre femeia samarineanca, nu cere simplu inchinarea in duh, ci "in duh si in adevar". Dar adevarul viu este Hristos, este Cuvantul care s-a facut trup. Si astfel adevarul ni se descopera a fi unitatea deplina intre cuvint si trup, intre duh si viata, intre credinta si fapta, intre actele, gesturile, semnele pe care le facem si semnificatia, intelesul lor. Suntem suflet si trup, nu duhuri fara trup. "Preamariti dar pe Dumnezeu in trupul si in duhul vostru, ca unele care sunt ale lui Dumnezeu" invata Apostolul (1 Cor. VI, 20); pentru ca toate trebuie sa se sfinteasca. De aceea nu e de conceput cultul intern, al inimii, al "duhului" fara cel extern, al intregii noastre fapturi.
Dealtfel, ne stau pilda a unei asemenea inchinari si slujiri, Mintorul, profetii, apostolii. Mantuitorul a binecuvintat cu mainile Sale pe copii. "...Si luandu-i in brate i-a binecuvintat, punindu-si mainile peste ei" (Marcu X, 16). Si de asemenea pe Sfintai Apostoli: "...I-a dus afara pana spre Betania si, ridicandu-si mainile, i-a binecuvintat" (Luca XXIV, 50)
In Vechiul Testament, patriarhul Iacob a binecuvantat cu mainile incrucisate pe fiii lui Iosif, asa cum citim: "...Si a intins Israel (Iacob) mina sa cea dreapta si a pus-o pe capul lui Efraim, desi acesta era mai mic, iar stinga si-a pus-o pe capul lui Manase. Inadins si-a incrucisat mainile, desi Manase era intaiul-nascut. Si i-a binecuvintat" (Facere XLVIII, 14-15). -Credinciosii de atunci se rugau si ei cu mainile ridicate, cum zice psalmistul: "Sa se indrepteze rugaciunea mea, ca tamiia inaintea Ta, ridicarea miinilor mele jertfa de seara..." (Ps. CXL, 2)
In Noul Testament, Sfintai Apostoli au rinduit diaconi, preoti, episcopi, prin punerea miinilor, deodata cu rugaciunea (Fapte VI, 6; XIV, 23; I Tim. IV, 14). -Impartasirea Sfantului Duh celor botezati se facea de asemenea prin punerea miinilor: "Atunci isi puneau mainile peste ei si luau Duh Sfint" (Fape VIII, 17; XIX, 5-6). Iar pe credinciosi Sfantul Pavel ii invata: " Vreau asadar, ca barbatii sa se roage in tot locul, ridicand mainile curate, fara de minie si fara de gilceava" (I Tim II, 8). -Iata dar, din Sfanta Scriptura, citeva marturii ale unei adevarate si depline inchinari.
Dar, in sfarsit, sa amintim acum putin si despre semnul insusi al crucii si despre marturia pe care o da crestinul prin ea. - Stim ca semnul sfintei cruci se face astfel: impreunam primele trei degete ale miinii drepte, iar celelalte doua le lipim de podul palmei; si asa, cu varful celor trei degete unite ne insemnam la frunte, la piept, pe umarul drept si pe cel sting. Semnul il facem insa rostind deodata cu el: in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, amin; si anume: cand zicem "in numele Tatalui", ne insemnam la frunte; cand zicem "si al Fiului, ne insemnam la piept; cand zicem "si al Sfantului Duh", ne insemnam umarul drept si apoi cel sting, incheind cu "Amin".
Savirsit astfel, se poate spune ca semnul crucii concentreaza in el esenta credintei noastre, "este oarecum o invatatura pe scurt a legii crestine". Intr-adevar, prin cuvinte marturisim: credinta in Sfanta Treime care este invatatura noastra fundamentala; iar prin semn, mantuirea daruita in Iisus Hristos. Treimea si crucea lumineaza intre orizontul vietii crestine. -"Facandu-mi dimineata semnul sfintei cruci, spunea un credincios preotului lui, simt ca imi marturisesc ceea ce este esential in credinta noastra ortodoxa si ma simt prins in Hristos, in Biserica Lui ca mladita in vita."
Aceasta o simte fiecare crestin drept-maritor, fie facandu-si semnul crucii, fie cand se inchina in fata chipului ei. Simte legatura lui cu Hristos; simte ca prin Duhul Sfint se impartaseste din viata, din lumina si din iubirea lui Dumnezeu, care in marea-i iubire de lume ne-a daruit pe Unul-Nascut Fiul Sau... (Ioan III, 16); simte surparea distantei, a despartirii de Dumnezeu provocata de pacat si impacarea prin Cel ce "ne-a impacat prin cruce" (Efes. II, 16); simte credinciosul cu o nadejde vie ca in el insusi, incepind de la botez, de la "nasterea lui cea din apa si din duh" si prin vointa statornica de a crucifica pacatul, egocentrismul, acesta se biruie. "Cei ce sunt ai lui Hristos Iisus si-au rastignit trupul impreuna cu patimile si cu poftele" (Gal. V, 24); si se simte totdeauna intarit, pazit de cel rau, prin acest semn, dupa cum si cinta Biserica; "Doamne, arma asupra diavolului, crucea Ta o ai dat noua"; se simte tot mai mult partas Duhului crucii lui Hristos, innoirii prin ea ca o arvuna a invierii, si indemnat sa iubeasca si el cu iubirea lui Hristos, in chipul Lui: si inaltandu-se catre Dumnezeu si daruindu-se imbratisind pe semeni, lumea, asa cum imbratiseaza bratele crucii.
Si toate aceste daruri si puteri le simte venind din partea crucii lui Hristos care o sfinteste pe a noastra, asa cum se si roaga Biserica la sfintirea chipului crucii: "Cauta cu milostivire Doamne spre acest semn al crucii pe care credinciosii robii Tai, din osirdie si din credinta cea tare si dragostea cea catre Tine, au facut-o spre insemnarea biruintei Fiului Tau... Binecuvinteaza-o si o sfinteste pe ea, si o umple de puterea si binecuvintarea lemnului celuia, pe care a fost pironit prea Sfantul trup al Domnului nostru Iisus Hristos, Unul-Nascut Fiul Tau, prin care puterea diavolului s-a calcat, si noi pamantenii slobozenie am dobandit si vietii ne-am invrednicit".
Parintele Constantin Galeriu
Aboneaza-te la newsletter
