Cît de putin iubea Hristos onorurile si cît de modest era!
Nu tîra cu El multimile, ci, cînd trebuia sa vindece, mergea El pretutindenea, cercetînd sate si orase; iar cînd vedea multime multa se oprea acolo; nu Se oprea în mijlocul oraselor si al pietelor, ci în munti si în pustie, învatîndu-ne sa nu facem nimic de ochii lumii, ci sa fugim departe de tulburarile din viata, mai ales cînd trebuie sa filozofam si sa cugetam la lucrurile cele de neaparata trebuinta!
Dupa ce Iisus S-a urcat pe munte si a sezut, ucenicii au venit lînga El. Ai vazut propasirea lor în virtute? Ai vazut cît de repede li s-a îmbunatatit viata? Multimile priveau numai la minunile lui Hristos; ucenicii, dimpotriva, doreau sa auda lucruri mari si înalte. Lucrul acesta l-a si îndemnat pe Iisus sa învete si sa înceapa predica Sa de pe munte.
Hristos nu vindeca numai trupurile, ci îndrepta si sufletele; trecea necontenit de la purtarea de grija a sufletelor la tamaduirea trupurilor; era de folos deodata în mai multe chipuri, unind învatatura cu fapta. Purtînd grija si de trup si de suflet, arata ca este Insusi Creatorul întregii fiinte omenesti si închidea astfel gurile cele nerusinate ale ereticilor. Pentru aceasta Se îngrijea si de trup si de suflet, vindecînd cînd pe unul cînd pe altul.
Asa a facut si cînd S-a suit pe munte.
Evanghelistul spune: “Deschizîndu-Si gura, îi învata pe ei”.
- Dar pentru ce evanghelistul a mai adaugat cuvintele: “Deschizandu-Si gura”?
- Ca sa afli ca
Hristos învata si cînd tacea, nu numai cînd graia; uneori deschidea gura, alteori glasuia prin fapte.
Cînd auzi: “îi învata pe ei”, sa nu-ti închipui ca graia numai ucenicilor Sai! Nu, ci prin ei tuturora. Dar pentru ca multimea era alcatuita din oameni de rînd, ba chiar din oameni a caror minte era lipita de cele pamîntesti, Hristos Si-a adus lînga El ceata ucenicilor Sai si lor le adreseaza cuvintele Sale, iar prin ei si tuturor celor care aveau nevoie de învataturile Lui. Procedînd asa, Hristos facea ca învatatura filozofiei Sale sa fie usor de primit. Aceasta a lasat-o si evanghelistul Luca sa se înteleaga cînd spunea ca Iisus îsi îndrepta spre ucenici cuvintele Sale; iar evanghelistul Matei, aratînd acelasi lucru, scria: “au venit la Dînsul ucenicii Lui si-i învata”, în acest chip ceilalti îl ascultau pe Hristos cu mai multa atentie decît daca S-ar fi adresat tuturora.
- Cu ce începe Iisus cuvîntarea Sa si ce temelie pune El noului fel de vietuire ce ni-l da?
- Sa ascultam cu mare luare-aminte cuvintele Sale! Au fost graite ucenicilor, dar s-au scris pentru toti cei de mai tîrziu.
Da, cînd vorbea Se uita la ucenicii Sai, dar nu-Si marginea spusele Sale la ei, ci întindea fericirile Sale la toti oamenii fara deosebire.
Hristos n-a spus: “Fericiti sînteti voi, ucenicii Mei, daca sînteti saraci”, ci a spus: “Fericiti cei saraci”. Desi le graia lor, totusi cuvintele Lui se adresau tuturor oamenilor. La fel cînd spune: “Iata Eu sînt cu voi în toate zilele pînâ la sfirsitul veacului”, nu Se adresa numai ucenicilor, ci prin ei întregii lumi.
Deci cînd îi fericeste pe ucenici ca vor fi prigoniti si alungati si ca vor suferi chinuri groaznice, împleteste cununa nu numai ucenicilor, ci si tuturor celor ce vor savîrsi aceleasi fapte ca si ucenicii.
Dar pentru ca lucrul acesta sa-ti fie mai clar si pentru ca sa afli -numai de vrei sa fii cu luare-aminte - ca spusele lui Hristos au multa legatura cu tine si cu toti oamenii, asculta cum începe Hristos aceste minunate învataturi!
“Fericiti cei saraci cu duhul, ca a lor este împaratia cerurilor”
- Cine sînt “cei saraci cu duhul”?
- Cei smeriti si cu inima zdrobita. Aici sufletul si vointa libera sînt numite “duh”. Si pentru ca sînt multi oameni smeriti, dar nu de buna lor voie, ci constrînsi de împrejurari, Hristos îi lasa la o parte pe acestia -ca nici nu merita lauda! - si fericeste mai întîi pe cei ce de buna lor voie se smeresc si se micsoreaza pe ei însisi.
- Dar atunci de ce n-a spus: “cei smeriti”, ci “cei saraci”?
- Deoarece cuvîntul “sarac” spune mai mult decît cuvîntul “smerit”. Hristos Se gîndeste aici la cei care se tem si tremura de poruncile lui Dumnezeu; pe acestia Dumnezeu îi lauda tare prin profetul Isaia, zicînd: “Spre cine voi cauta, decît spre cel blînd si linistit, care tremura de cuvintele Mele?”.
II
Smerenia este de mai multe feluri. Smerenia unuia e cu masura, a altuia fara de hotar. Pe aceasta din urma o lauda si fericitul profet David, dîndu-ne ca pilda, nu smerenia aceea care ne pleaca putin mintea, ci aceea care ne zdrobeste desavîrsit, spunînd: “Jertfa lui Dumnezeu: duh umilit; inima înfrînta si smerita Dumnezeu nu o va urgisi”, iar cei trei tineri aduc lui Dumnezeu, în loc de mare jertfa, aceasta smerenie, zicînd: “Ci cu suflet zdrobit si cu duh de smerenie sa fim primiti”. Aceasta smerenie o fericeste Hristos acum!
Cele mai mari rele, care au pîngarit toata lumea, au venit din pricina mîndriei. Diavolul, înainte de a se mîndri, nu era diavol; dar prin mîndrie a ajuns diavol.
Pavel, voind sa arate aceasta, spunea: “Pentru ca nu cumva, îngîmfindu-se, sa cada în osînda diavolului”. Cel dintai om, fiind ispitit de diavol cu nadejdea ca va ajunge Dumnezeu, s-a mîndrit; dar si-a frînt gîtul si a ajuns muritor; nadajduind sa ajunga Dumnezeu a pierdut si ceea ce era. Dumnezeu l-a ocarit pe Adam si a rîs de nesocotinta lui, spunînd: “Iata Adam a ajuns ca unul din Noi”.
Toti oamenii de mai tîrziu, care au alunecat spre necredinta, au ajuns aici, datorita mîndriei, pentru ca s-au închipuit egali cu Dumnezeu.
Asadar pentru ca mîndria este unul din cele mai mari pacate, radacina si izvor al oricarui pacat, Domnul a dat acestei boli leacul cel potrivit: smerenia; a pus în primul loc aceasta lege vietuirii crestine, ca o temelie puternica si de nezdruncinat. Odata pusa aceasta temelie, poti cladi pe ea totul; dar fara ea, de-ai atinge cerurile cu vietuirea ta, totul se darîma usor si o sfîrsesti amarnic.
Si postul si rugaciunea si milostenia si castitatea, într-un cuvînt orice fapta buna fara smerenie dispare si piere. Asa s-a întâmplat cu fariseul. Ajunsese pîna la culmile virtutii; dar cînd s-a pogorît de la templu îsi pierduse toate faptele lui bune, pentru ca nu avusese smerenia, mama faptelor bune. Ca dupa cum mîndria este izvorul oricarui pacat, tot asa smerenia este începutul oricarei filozofii. De aceea si Hristos cu ea îsi începe predica, smulgînd din sufletul ascultatorilor din radacini mîndria.
Poate ca cineva m-ar întreba:
- Dar pentru ce le spune ucenicilor aceasta, cînd ei erau cu desavîrsire smeriti? De altfel ucenicii nici n-aveau vreun motiv sa se mîndreasca: erau pescari, oameni saraci, oameni neînsemnati, oameni de rînd!
- Da, Hristos n-a adresat aceste cuvinte ucenicilor, ci celor ce erau atunci de fata si celor ce aveau sa primeasca mai tîrziu pe ucenici, pentru ca sa nu-i dispretuiasca cînd îi vedeau ca nu aveau cu ce sa se mîndreasca. Dar, mai bine spus, Hristos a dat si ucenicilor aceasta învatatura. Daca nu aveau nevoie atunci de folosul smereniei, aveau sa aiba nevoie de smerenie mai tîrziu, dupa ce vor fi savîrsit semne si minuni, dupa ce vor fi fost cinstiti de întreaga lume, dupa ce vor fi capatat îndraznire catre Dumnezeu.
Ca nici bogatia, nici puterea politica, nici chiar împaratia nu puteau mîndri atîta pe cineva, cît faptele savîrsite de ucenici. De altfel, chiar înainte de a fi savîrsit minuni, era cu putinta ca ucenicii sa se mîndreasca, sa fie cuprinsi de o slabiciune omeneasca, vazînd strînsa în jurul Dascalului lor atîta multime de lume. De aceea Domnul le smereste îndata gandul lor.
Hristos nu da aceste învataturi ca sfaturi si porunci, ci ca fericiri, pentru a face placut la auz cuvîntul Sau si pentru a deschide tuturor oamenilor usa învataturii Sale. N-a spus: “Cutare si cutare este fericit”, ci: “Toti cei ce faceti acestea sînteti fericiti”.
Deci, fie ca esti rob, fie ca esti sarac, fie ca esti nevoias, fie ca esti strain, fie ca esti om de rînd, nimic nu te împiedica sa fii fericit, daca savîrsesti aceasta virtute, smerenia.
Incepînd Hristos, deci, de aici predica Sa, de unde mai cu seama se cuvenea, trece la o alta porunca, potrivnica în aparenta parerii întregii lumi. Desi toti oamenii socot ca trebuie invidiati cei ce sînt necontenit veseli, totusi Hristos, în loc sa-i fericeasca pe acestia, îi fericeste pe cei mîhniti, pe cei saraci, pe cei ce plîng, spunînd asa:
“Fericiti cei ce plîng”,
cu toate ca toti oamenii îi nefericesc pe acestia. De aceea Hristos, înainte de a da aceste învataturi, a facut minuni, pentru ca sa gaseasca crezamînt cuvintele Sale.
Si iarasi, în aceasta fericire Hristos n-a vorbit îndeobste de cei care plîng pentru fel de fel de pricini, ci de cei ce plîng pentru pacatele lor. Orice alt plîns este oprit cu strasnicie, cum este plînsul pentru vreunul din bunurile acestei lumi. Aceasta a aratat-o si Pavel zicînd: “întristarea dupa lucrurile lumii aduce moarte; dar întristarea dupa Dumnezeu lucreaza pocainta spre mîntuire, fara parere de rau”.
Aici Hristos fericeste pe cei întristati dupa Dumnezeu; si nu vorbeste de cei întristati putin, ci de cei tare întristati. De aceea nici n-a spus: “cei ce se întristeaza”, ci “cei ce plîng”.
Porunca aceasta este, la rîndul ei, dascal de filozofie. Daca cei care plîng moartea copiilor sau a sotiei sau a unei rude, nu mai iubesc, în timpul durerii lor, nici banii, nici trupurile, nu se mai dau în vînt dupa slava, nu-i mai supara ocarile altora, nu mai sînt macinati de invidie si nu mai sînt asaltati de nici o alta patima, ca jalea si plînsul pun stapînire desavîrsita pe sufletul lor, apoi mai multa filozofie decît aceasta vor arata cei ce-si plîng pacatele lor, asa cum trebuie sa le plînga.
- Si care le e rasplata?
“Ca aceia se vor mîngîia”
- Unde se vor mîngîia?
- Si aici si dincolo! Si pentru ca porunca aceasta este împovaratoare si grea, Hristos a fagaduit sa dea ceea ce o face mai cu seama usoara.
Deci, daca vrei sa te mangai, plîngi!
Sa nu socotesti enigma cuvintele acestea! De-ar veni asupra-ti volburi de suparari, vei fi deasupra tuturora, daca Dumnezeu te mîngîie.
Dumnezeu da totdeauna cu mult mai multe rasplati decît dureri. Asa face si aici: fericeste pe cei ce plîng, nu dupa vrednicia plânsului lor, ci dupa iubirea Sa de oameni. Cei care plîng, îsi plîng pacatele; iar acestora le e îndestulator ca au dobîndit iertare si dezvinovatire. Dar pentru ca Dumnezeu este iubitor de oameni nu-Si margineste rasplata numai la izbavirea de muncile iadului, nici numai la iertarea de pacate, ci, îi fericeste pe cei ce-si plîng din inima pacatele si le da multa mângâiere.
Hristos ne porunceste sa plîngem nu numai pentru pacatele noastre, ci si pentru pacatele altora.
Suflete ca acestea aveau sfintii. Asa a fost sufletul lui Moise, asa a fost sufletul lui Pavel, sufletul lui David! Ca foti acestia au plîns de multe ori pentru pacatele altora.
“Fericiti cei blînzi, ca aceia vor mosteni pamîntul”
- Spune-mi, te rog, ce pamînt vor mosteni?
- Unii spun ca vor mosteni un pamînt spiritual. Dar nu-i asa! Nici într-o parte a Scripturii nu gasim vorbindu-se de pamînt spiritual.
- Dar atunci cum trebuie întelese aceste cuvinte?
- In aceasta fericire este vorba de o rasplata materiala, asa cum face si Pavel; ca dupa ce a spus: “Cinsteste pe tatal tau si pe mama ta”, a adaugat: “ca sa traiesti multi ani pe pamînt”. Si Hristos îi spune tîlharului: “Astazi vei fi cu Mine în rai”
Hristos ne îndeamna, deci, nu numai cu bunatatile viitoare, ci si cu cele de aici, pentru ca sîntem lipiti de cele pamîntesti si umblam dupa acestea înaintea celor viitoare. De aceea si spune putin mai tîrziu: “Impaca-te cu pîrîsul tau”; apoi arata si rasplata unei astfel de filozofii, zicînd: “Ca nu cumva pîrîsul sa te dea judecatorului, iar judecatorul slujitorului”. Ai vazut cu ce înfricoseaza? Cu mijloace materiale, cu cele ce se întîmpla în viata cea de toate zilele!
Domnul spune iarasi: “Cel ce va zice fratelui sau: “Netrebnicule”, vinovat va fi sinedriului”. Si Pavel da aceleasi rasplati materiale si îndeamna cu bunatati din lumea aceasta. De pilda, cînd vorbeste de feciorie, nu vorbeste de rasplatile cele ceresti, ci de cele de aici spunînd: “Pentru nevoia de acum”; si: “Dar eu va crut”; si: “Si vreau ca voi sa fiti fara grija”. Tot asa si Hristos fagaduieste pe lînga bunatatile cele duhovnicesti si bunatati materiale.
Pentru ca se crede ca cel blînd pierde tot ce are, de aceea Hristos fagaduieste contrariul, spunînd ca omul blînd, omul care nu-i îndraznet, nici mîndru, stapîneste cu deplina siguranta bunurile sale, pe cînd cel lipsit de blîndete pierde de multe ori si averea mostenita de la parinti si sufletul.
Si pentru ca în Vechiul Testament profetul David spunea adeseori ca “cei blînzi vor mosteni pamîntul”, de aceea si Hristos îsi urzeste predica Sa si cu cuvinte din Vechiul Testament, cunoscute ascultatorilor Sai, ca sa nu le spuna mereu cuvinte straine auzului lor.
Prin cuvintele acestei fericiri Hristos nu margineste rasplata celor blînzi la cele de aici, ci împreuna cu acestea le da si rasplata în ceruri. Ca rasplata duhovniceasca nu înlatura rasplata de pe lumea aceasta; si iarasi o rasplata fagaduita de Domnul pe lumea aceasta aduce dupa sine si o rasplata duhovniceasca. Ca spune: “Cautati împaratia lui Dumnezeu si acestea toate se vor adauga voua”; si iarasi: “Oricine a lasat case sau frati, însutit va lua în veacul acesta, iar în cel viitor va mosteni viata vesnica”
“Fericiti cei ce flamînzesc si însetoseaza de dreptate”
- Care dreptate?
- Sau virtutea dreptatii în genere, sau cea speciala potrivnica lacomiei. Hristos avea tocmai de gînd sa dea legi cu privire la milostenie; si pentru ca milostenia nu trebuie facuta cu averi adunate din rapire sau din lacomie, de aceea fericeste pe cei rare se straduiesc sa fara dreptate.
IV
Uita-te la cuvintele folosite de Domnul în aceasta fericire! N-a spus: “Fericiti cei ce tin la dreptate”, ci: “Ferititi cei ce flamînzesc si însetoseaza de dreptate”.
S-a folosit de aceste cuvinte ca sa cautam dreptatea, nu de mîntuiala, ci cu toata dorinta inimii noastre. Si pentru ca semnul caracteristic al lacomiei este dorinta - si nu atît dorinta de mancaruri si bauturi cît dorinta de a stapîni mai mult si de a avea mai multe bogatii în jurul nostru -, de aceea Domnul a poruncit sa mutam dorinta aceasta a noastra spre dreptate, pentru a nu mai fi lacomi.
Si celor ce flamînzesc si însetoseaza de dreptate Domnul le da tot o rasplata materiala spunînd:
“Ca aceia se vor satura”
Pentru ca lumea socoteste ca lacomia îmbogateste pe multi, Hristos spune ca lucrurile se petrec cu totul dimpotriva, ca dreptatea îmbogateste pe om. Nu te teme dar de saracie cînd faci dreptate, nici nu tremura ca ai sa mori de foame! Hraparetii sînt mai ales cei care pierd totul, pe cînd cel ce iubeste dreptatea îsi are în siguranta avutul sau. Iar daca cei ce nu doresc averile straine se bucura de atît belsug, de mult mai mult belsug se vor bucura cei ce-si dau la saraci averile lor.
“Fericiti cei milostivi”
Dupa parerea mea Domnul vorbeste aici nu numai de cei care fac milostenii cu bani, ci si de cei care fac milostenii cu faptele lor. Ca milostenia este de multe feluri, iar porunca aceasta este mult cuprinzatoare.
- Care este rasplata milosteniei?
“Ca aceia se vor milui”
S-ar parea ca rasplata aceasta nu-i decît o întoarcere a milosteniei facute; dar nu-i asa, pentru ca rasplata e mai mare decît fapta. Cei milostivi miluiesc ca oameni, dar sînt miluiti de Dumnezeul tuturora; iar mila dumnezeieasca nu este egala cu mila omeneasca; ci pe cit e de mare deosebirea între rautate si bunatate, pe atat e de mare deosebirea între mila omeneasca si mila dumnezeieasca.
“Fericiti cei curati cu inima, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu”
Iata si aici tot o rasplata duhovniceasca. Prin “cei curati cu inima” Domnul întelege sau pe cei care savârsesc toata virtutea si nu au în cugetul lor nici un pic de rautate, sau pe cei care traiesc în curatenie trupeasca si sufleteasca. Ca de nici o alta virtute nu avem atita nevoie pentru a vedea pe Dumnezeu ca de virtutea aceasta. De aceea si Pavel spunea: “Cautati pacea cu toti si sfintenia, fara de care nimeni nu va vedea pe Domnul”.
Prin
“vederea lui Dumnezeu Domnul” vrea sa spuna ca cei curati cu inima vor vedea pe Dumnezeu atît cît omului îi este cu putinta.
Pentru ca sînt multi oameni care sînt milostivi, nu rapesc, nu sînt lacomi, dar în schimb traiesc în desfrînari, de aceea Domnul în aceasta fericire arata ca nu-i de ajuns numai milostenia, ci mai e nevoie si de curatenie sufleteasca si trupeasca. Acelasi lucru l-a marturisit si Pavel despre macedoneni, scriindu-le corintenilor, ca nu erau bogati numai în milostenie, ci si în curatenie sufleteasca si trupeasca; ca dupa ce a vorbit de darnicia lor a adaugat: “si pe ei însisi s-au dat Domnului si noua “.
“Fericiti facatorii de pace”
In aceasta fericire Domnul nu interzice numai dezbinarea si ura unora fata de altii, ci cere ceva mai mult: sa împacam pe cei învrajbiti. Si adauga tot o rasplata duhovniceasca.
- Care?
“Ca aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema”
Ca Fiul Unul-Nascut al lui Dumnezeu pentru aceasta a venit pe pamînt: sa uneasca pe cei despartiti si sa împace pe cei învrajbiti.
Dar ca sa nu socotesti ca pacea este un lucru bun în orice împrejurare, a adaugat:
“Fericiti cei prigoniti pentru dreptate”
Adica cei prigoniti pentru virtute, pentru apararea altora, pentru credinta. De obicei prin “dreptate” se întelege întotdeauna întreaga filozofie a sufletului.
“Fericiti veti fi cînd va vor ocari si va vor prigoni si vor zice tot cuvîntul rau împotriva voastra, mintind pentru Mine. Bucurati-va si va veseliti”
Hristos spune: “Veti fi fericiti daca oamenii va vor numi sarlatani, înselatori sau altfel”.
Poate fi ceva mai nou decît aceste porunci, în care Domnul ne spune sa dorim tocmai ceea ce lumea uraste: saracia, plînsul, prigoana, ocara? Si totusi Domnul a spus si a convins nu pe doi, zece, douazeci, o suta sau o mie de oameni, ci pe toata lumea. Si cînd multimile au auzit aceste porunci grele, împovaratoare si potrivnice simtului comun au ramas cutremurate de uimire. Atît de mare era puterea Celui ce vorbea.
V
Dar ca sa nu socotesti ca este fericit orice om ocarit, Hristos pune doua conditii fericirii: una, sa fie ocarit pentru Hristos, a doua, sa fie ocarit pe nedrept. Daca ocara nu îndeplineste aceste conditii, cel ocarit nu numai ca nu este fericit, ci si ticalos.
Iata acum si rasplata:
“Ca plata voastra multa este în ceruri”
Sa nu te întristezi daca nu auzi daruindu-se de fiecare fericire împaratia cerurilor. Chiar daca rasplatile sînt diferite, totusi toate duc în împaratia cerurilor.
Cînd Domnul spune: “se vor mîngîia cei ce plîng”; “se vor milui cei milostivi”; “vor vedea pe Dumnezeu cei curati cu inima”; “vor fi numiti fii ai lui Dumnezeu facatorii de pace”, prin toate acestea nu arata altceva decît împaratia cerurilor. Cei care se bucura de aceste rasplati vor dobîndi negresit împaratia cerurilor. Nu socoti, dar, împaratia cerurilor numai rasplata celor saraci cu duhul, ci si a celor ce flamînzesc pentru dreptate, a celor blînzi si într-un cuvînt a tuturor celorlalti. Tocmai de aceea Domnul a spus la fiecare din acestia fericiti”, ca sa nu te astepti la o rasplata materiala. Ca nici nu poate fi fericit cel rasplatit cu cele care pier odata cu viata aceasta, care trec mai iute decît umbra.
Dupa cuvintele: “Ca plata voastra multa este” a adaugat si o alta mângâiere, spunînd:
“Ca asa au prigonit pe profetii cei mai dinainte de voi”
Împaratia cerurilor avea sa fie rasplata celor prigoniti; si pentru ca aveau sa o dobîndeasca mai tîrziu, Domnul îi mîngîie spunîndu-le ca vor avea aceeasi parte cu profetii prigoniti mai dinainte de ei.
Cu alte Cuvinte Hristos spune asa: “Sa nu socotiti ca veti suferi acestea pentru ca graiti sau legiuiti ceva împotriva! Sa nu socotiti ca veti fi prigoniti, pentru ca sînteti dascalii unor învataturi rele! Nu! Necazurile si primejdiile voastre nu vor veni de pe urma rautatii învataturilor voastre, ci de pe urma rautatii ascultatorilor vostri. De aceea persecutiile nu vor fi o marturie împotriva voastra care suferiti raul, ci împotriva celor care fac raul. Tot trecutul da marturie de aceasta. Nici profetii n-au fost loviti cu pietre, n-au fost prigoniti si n-au fost chinuiti in atâtea si atâtea chipuri pentru ca erau vinovati de faradelegi sau de necredinta în Dumnezeu! Prigonirile, dar, sa nu va tulbure. Toate cele ce se vor face pornesc din acelasi gînd”.
Ai vazut cum Domnul a înaltat gândurile abatute ale ucenicilor Sai, punîndu-i alaturi de Moise si de Ilie? Tot asa spune si Pavel, scriind tesalonicenilor: “Ca voi v-ati facut urmatori Bisericilor lui Dumnezeu, care sînt în Iudeea: ca si voi ati indurat aceleasi suferinte de la cei de un neam cu voi, ca si aceia de la iudeii, care si pe Domnul Iisus L-au omorît si pe profetii lor si pe noi ne-au prigonit si lui Dumnezeu nu sînt placuti si tuturor oamenilor le sînt potrivnici”.
La fel i-a învatat si Hristos pe ucenicii Sai în aceasta fericire. În celelalte fericiri spunea: “fericiti cei saraci”, “fericiti cei milostivi”; aici nu vorbeste în general, ci se adreseaza direct ucenicilor Sai, spunîndu-le: “fericiti veti fi cînd va vor ocari si va vor prigoni si vor zice tot cuvîntul rau”, aratîndu-le ca ocara, prigoana si cuvintele rele sînt pentru ei ceva special si ca acestea îi deosebesc de toti ceilalti învatatori.
În acelasi timp, în aceasta fericire Hristos face cunoscut în chip învaluit si vrednicia Sa, ca este adica de aceeasi cinste cu Tatal. “Dupa cum profetii au suferit pentru Tatal, pare a le spune Hristos, tot asa veti suferi si voi pentru Mine”. Iar cînd spune: “pe profetii cei mai dinainte de voi”, le arata ca si ei sînt profeti.
Apoi, cînd le-a aratat ca ocara, prigoana si cuvintele rele le vor fi mai cu seama de folos si îi vor face straluciti, nu le-a spus: “Va vor vorbi de rau si va vor prigoni, dar Eu voi împiedica asta”. Hristos nu vrea ca ucenicii Sai sa-si gaseasca siguranta vietii lor în aceea ca nimeni sa nu-i vorbeasca de rau, ci în aceea ca sa îndure cu curaj atunci cînd sînt vorbiti de rau si sa vadeasca prin fapte pe prigonitori.
E cu mult mai mare lucru sa suferi cu curaj raul decît sa nu-l auzi deloc, dupa cum este cu mult mai mare lucru sa nu socotesti ceva rau bataia cînd esti batut, decît sa nu fii batut de loc.
Aici, în Evanghelia dupa Matei, Hristos a spus: “Plata voastra multa este în ceruri”; în Evanghelia dupa Luca, Hristos a spus acelasi lucru, cu cuvinte mai tari, dar si mai mîngîietoare. Nu numai ca îi fericeste pe cei vorbiti de rau pentru Dumnezeu, dar îi nefericeste pe cei care sînt vorbiti de bine de toti oamenii: “Vai de voi cînd toti oamenii va vor vorbi de bine”.
Nu se poate spune ca apostolii n-au fost vorbiti de bine de oameni, dar nu de toti. De aceea Hristos n-a spus: “Cînd va vor vorbi de bine oamenii”, ci: “Cînd toti oamenii”. Ca nici nu-i cu putinta ca toti oamenii sa vorbeasca de bine pe cei care duc o viata virtuoasa. Si tot în Evanghelia dupa Luca Hristos spune: “Cînd vor lepada numele vostru ca un rau, bucurati-vâ si saltati”.
Hristos hotaraste mare rasplata nu numai pentru prigoanele pe care le vor suferi, ci si pentru cuvintele rele. De aceea n-a spus: “Cînd va vor prigoni si cînd va vor omorî”, ci: “Cînd va vor ocari si vor zice tot cuvîntul rau”. Ca mai cu seama ocarile si vorbitul de rau îndurereaza mai cumplit decît însesi faptele.
Multe sînt în adevar cele care usureaza durerea în prigoane, de pilda: încurajarile tuturora, aplauzele, cununile, laudele multora; dar cînd esti ocarit si vorbit de rau ti se ia si aceasta mîngîiere. Ca ocara si vorbitul de rau nu par în ochii lumii mare lucru; si tocmai de aceea musca mai adînc decît prigoana inima celui ocarît si vorbit de rau. Multi si-au pus latul de gît pentru ca n-au putut suferi defaimarea si ocara. Pentru ce sa te mai miri de ceilalti? Pe Iuda vânzatorul, nerusinatul, spurcatul, pe omul care nu se mai rusina de nimic, vorbele rele l-au împins la spînzuratoare.
O alta pilda: Iov, omul de otel, omul mai tare decît piatra, cînd si-a pierdut averile, cînd au venit peste el nenorociri cumplite, cînd a ajuns dintr-o data fara de copii, cînd si-a vazut trupul izvor de viermi si pe femeia sa împotriva lui, le-a îndurat pe toate cu usurinta; dar cînd a vazut ca prietenii sai îl ocarasc, îl ataca, ca au o parere proasta despre el, ca spun ca sufera aceste nenorociri pentru pacatele lui si ca-i pedepsit pentru rautatea lui, atunci curajosul si marele barbat s-a tulburat si i s-a ravasit sufletul.
VI
David a iertat pe toti care l-au prigonit; numai pentru defaimare a cerut razbunare de la Dumnezeu: “Lasa-l sa blesteme, a zis el, ca Domnul i-a poruncit; ca sa vada Domnul smerenia mea, si-mi va rasplati mie pentru blestemul ce mi l-a facut el în ziua aceasta”.
Si Pavel nu lauda numai pe cei prigoniti, nici numai pe cei carora li s-au luat averile, ci si pe cei ocariti si defaimati, graind asa: “Aduceti-va aminte de zilele de mai înainte, în care, dupa ce ati fost luminati, ati îndurat multa lupta de suferinta, fiind dati în priveliste cu defaimari si cu necazuri “.
Pentru aceea si Hristos da mare rasplata celor ocariti si defaimati. Dar pentru ca sa nu zici: “De ce, Doamne, nu pedepsesti aici pe pamînt pe cei ce ocarasc, pentru ce nu le astupi aici gurile, ci dai dincolo rasplata?”, Domnul a dat ca pilda pe profeti, ca sa arate ca nici pe timpul lor Dumnezeu n-a pedepsit pe cei ce i-au ocarit si i-au defaimat. Daca pe timpul Vechiului Testament, cînd o fapta era îndata pedepsita sau rasplatita, Dumnezeu îi încurajeaza pe profeti sa rabde ocarile si defaimarile cu nadejdea unor rasplati viitoare, cu atît mai mult acum pe vremea Noului Testament, cînd nadejdea este mai vadita, cînd filozofia e mai mare.
Uita-te ca Hristos a vorbit de suferirea prigoanelor, a ocarilor si defaimarilor numai dupa ce a dat atîtea fericiri. N-a facut asta fara rost, ci a vrut sa arate ca un om care nu s-a deprins si n-a pus în practica fericirile nu poate tine piept prigoanelor, ocarilor si defaimarilor. De aceea fericirea dinainte deschide totdeauna drum celei urmatoare, asa ca toate fericirile alcatuiesc un lant de aur: omul smerit îsi va plînge negresit pacatele; cel care plînge va fi si blînd si drept si milostiv; cel milostiv, drept si cu sufletul zdrobit, va fi negresit si curat cu inima; iar cel curat cu inima va fi facator de pace. In sfîrsit, cel care îndeplineste toate aceste fericiri va înfrunta prigoanele, nu se va tulbura cînd va auzi ca e vorbit de rau si va fi în stare sa sufere mii de necazuri.
din PSB 23, Sfantul Ioan Gura de Aur
