Nu contează ...

Unei femei cultivate pe care lumea o batjocoreste fiindca merge la Biserica 

fiecare zi vă rugaţi de negustori şi de judecători şi de poliţişti ba pentru una, ba pentru alta? Şi

atunci, de ce vă bateţi joc de mine când mă rog Veşnicului nostru Ziditor? Oare nu e mai

caraghios să te rogi unui neputincios decât Celui Atotputernic? Oare nu e mai nebunesc lucru

să te închini prafului decât Făcătorului de viaţă şi Domnului?

Este la un prooroc o spusă: blestemat omul care nădăjduieşte în om. Cine îşi pune

nădejdea într-un om muritor, într-o băşică vremelnică de spumă, şi nu şi-o pune în Dumnezeu

Atotţiitorul, este – e limpede – blestemat. Şi acest blestem asupra lui şi asupra casei lui poate fi

confirmat de experienţa vieţii de zi cu zi. Este limpede că la fel de blestemat este şi omul care

se roagă numai omului, şi nu se roagă Celui ce ţine toate şi poate toate. Însă – ia seama! -

uneori tăcerea e mai folositoare şi decât vorbele acestea.

Prima batjocură tulbură sufletul rugător. Tu, însă, i-ai supravieţuit deja, şi de la

rugăciune nu ai încetat – iar batjocura repetată e un imbold. Şi tu, îmi spui, ai făcut experienţa

acestui lucru. Acum, într-un anume fel Dumnezeu ţi-e mai apropiat, şi biserica mai dragă, şi

rugăciunea mai dulce. Să ştii că va veni vremea când batjocura aceasta va înceta, iar în locul

ei vor veni încuviinţarea şi admiraţia şi lauda – şi atunci, sufletul tău va fi într-o primejdie mai

mare decât acum. Acum te înveţi cu smerenia, iar atunci vei fi luptată de trufie. Aceasta însă

este altă problemă, altă ispită.

Să ştii că cei ce ne chinuie prin batjocură, tocmai aceştia sunt vrăjmaşii noştri. Şi la ei

s-a gândit Domnul când a poruncit: iubiţi pe vrăjmaşii voştri. Ei ne fac binele neştiind ce fac.

Amărându-ne şi strâmtorându-ne, ei aprind în noi torţa înflăcărării dumnezeieşti. Bârfindu-ne

pe la spate atunci când mergem la biserică, ei ne mână mai aproape de Dumnezeu. Făcândune

pământul supărător, ei ne fac cerul drag. Gerul şi vântul nu vor binele copăcelului, însă şi

fără să vrea îi aduc binele. Aşa şi vrăjmaşii tăi, ţie.

Drept aceea, iartă-le lor, şi binecuvântează-i, şi roagă-te lui Dumnezeu pentru ei, şi -

ceea ce e culmea a toate – iubeşte-i ca pe cei mai mari binefăcători ai tăi după Dumnezeu.

Dar dacă sufletul tău nu va răbda acest nimicnic şuierat de şarpe al prafului pământesc

şi se va ruşina de Hristos, atunci vor râde de tine nu numai oamenii, ci şi dracii.

Mergi cât mai des în casele plângerii1. Mergi cât mai des şi în cimitir. Gândeşte-te la

crucea lui Hristos şi sărut-o cât mai des. Şi la sfârşitul vieţii să te gândeşti. Toate acestea te

vor ajuta să te întăreşti în aşezarea rugătoare a fiinţei tale şi să ajungi la biruinţă desăvârşită.

Pace şi milă de la Dumnezeu!

La batjocură să răspunzi prin zâmbet. Batjocura lor vine din răutatea inimii; zâmbetul tău să fie lipsit de răutate. Neştiinţei i se potriveşte batjocura, iar cunoaşterii, zâmbetul. Prin zeflemeaua lor, ei fac să crească preţul rugăciunii tale înaintea Veşnicului Judecător: fiindcă lui Dumnezeu cea mai dragă îi este rugăciunea sufletului curajos care-i înconjurat de săgeţile răutăţii, urii, ticăloşiei şi batjocurii. Toate săgeţile acestea sunt boante la vârf şi ascuţite la coadă, aşa încât sărind înapoi din tine pricinuiesc răni înşişi săgetătorilor.

Soţia împăratului David, Mihala, şi-a bătut joc de o rugăciune însufleţită a bărbatului ei. De această batjocură Dumnezeu S-a aflat mai jignit decât împăratul David. Drept aceea, Cel Preaînalt a pedepsit-o pe Mihala, şi Mihala, fiica lui Saul, nu a avut copii până la moartea sa. Cine urmăreşte cu luare-aminte destinele şi întâmplările omeneşti, acela se poate încredinţa că şi în zilele noastre Dumnezeu pedepseşte cu asprime pe cei ce îşi bat joc de lucrurile sfinte.

Iar tu să spui batjocoritorilor tăi – asta dacă socoţi că vreun cuvânt este pentru ei leac mai tare decât tăcerea -, să le spui: „Mă mint cumva ochii mei, sau văd eu bine că voi în fiecare zi vă rugaţi de negustori şi de judecători şi de poliţişti ba pentru una, ba pentru alta? Şi atunci, de ce vă bateţi joc de mine când mă rog Veşnicului nostru Ziditor? Oare nu e mai caraghios să te rogi unui neputincios decât Celui Atotputernic? Oare nu e mai nebunesc lucru să te închini prafului decât Făcătorului de viaţă şi Domnului?

Este la un prooroc o spusă: blestemat omul care nădăjduieşte în om. Cine îşi pune nădejdea într-un om muritor, într-o băşică vremelnică de spumă, şi nu şi-o pune în Dumnezeu Atotţiitorul, este – e limpede – blestemat. Şi acest blestem asupra lui şi asupra casei lui poate fi confirmat de experienţa vieţii de zi cu zi. Este limpede că la fel de blestemat este şi omul care se roagă numai omului, şi nu se roagă Celui ce ţine toate şi poate toate. Însă – ia seama! - uneori tăcerea e mai folositoare şi decât vorbele acestea.

Prima batjocură tulbură sufletul rugător. Tu, însă, i-ai supravieţuit deja, şi de la rugăciune nu ai încetat – iar batjocura repetată e un imbold. Şi tu, îmi spui, ai făcut experienţa acestui lucru. Acum, într-un anume fel Dumnezeu ţi-e mai apropiat, şi biserica mai dragă, şi rugăciunea mai dulce. Să ştii că va veni vremea când batjocura aceasta va înceta, iar în locul ei vor veni încuviinţarea şi admiraţia şi lauda – şi atunci, sufletul tău va fi într-o primejdie mai mare decât acum. Acum te înveţi cu smerenia, iar atunci vei fi luptată de trufie. Aceasta însă este altă problemă, altă ispită.

Să ştii că cei ce ne chinuie prin batjocură, tocmai aceştia sunt vrăjmaşii noştri. Şi la ei s-a gândit Domnul când a poruncit: iubiţi pe vrăjmaşii voştri. Ei ne fac binele neştiind ce fac.

Amărându-ne şi strâmtorându-ne, ei aprind în noi torţa înflăcărării dumnezeieşti. Bârfindu-ne pe la spate atunci când mergem la biserică, ei ne mână mai aproape de Dumnezeu. Făcândune pământul supărător, ei ne fac cerul drag. Gerul şi vântul nu vor binele copăcelului, însă şi fără să vrea îi aduc binele. Aşa şi vrăjmaşii tăi, ţie.

Drept aceea, iartă-le lor, şi binecuvântează-i, şi roagă-te lui Dumnezeu pentru ei, şi - ceea ce e culmea a toate – iubeşte-i ca pe cei mai mari binefăcători ai tăi după Dumnezeu.

Dar dacă sufletul tău nu va răbda acest nimicnic şuierat de şarpe al prafului pământesc şi se va ruşina de Hristos, atunci vor râde de tine nu numai oamenii, ci şi dracii.

Mergi cât mai des în casele plângerii1. Mergi cât mai des şi în cimitir. Gândeşte-te la crucea lui Hristos şi sărut-o cât mai des. Şi la sfârşitul vieţii să te gândeşti. Toate acestea te vor ajuta să te întăreşti în aşezarea rugătoare a fiinţei tale şi să ajungi la biruinţă desăvârşită.

Pace şi milă de la Dumnezeu!

(Sf. Nicolae Velimirovici – “Raspunsuri la intrebari ale lumii de astazi”)