duminică, 22 ianuarie 2012

O LIMBĂ PEDEPSITĂ


Traian Dorz, LEAGĂNUL DE AUR
Omul este pedepsit chiar prin ceea ce păcătuieşte.
Dumnezeu, Care ne vede şi ne aude pe toţi, are o îndelungă răbdare pentru noi şi doreşte ca nimeni să nu fie pedepsit, ci să vadă fiecare că face rău şi să se întoarcă, cerându-şi iertare şi îndreptându-se, ca să fie mântuit. Dar dacă cineva nu vrea şi nu vrea să asculte şi să se îndrepte, odată vine pedeapsa. Atunci Dumnezeu îl lasă pe om să se pedepsească el singur, cum nu l-ar putea pedepsi nimeni altcineva.
Aşa s-a pedepsit Gheorghiţă.
Ştiţi cine este Gheorghiţă şi ce a păţit el? Gheorghiţă era unul dintre cei mai neastâmpăraţi şi mai neascultători copii.
Erau rele picioarele lui, căci numai unde nu trebuia alergau. Erau rele mâinile lui, căci numai de rele se ţineau. Dar cel mai rău dintre toate mădularele lui era limba.
Fuseseră pedepsite, adesea, şi picioarele, şi mâinile lui, cu înţepături, cu zgârieturi şi cu lovituri… Fuseseră pedepsite şi urechile lui pentru multele neascultări. Dar limba lui trebuia pedepsită şi mai aspru, căci cu ea făcea el răul cel mai mare. Tot ce spunea cu limba lui era minciună. Cu fiecare vorbă înjura, vorbea urât şi obraznic sau scotea limba aia rea la oameni neruşinat şi îndrăzneţ.
În zadar mama lui îl sfătuia bine, în zadar îl certa, în zadar îl pedepsea… Când era să-l pedepsească, fugea. Iar de departe scotea limba lui cea blestemată şi râdea. N-am văzut de când sunt un copil aşa de rău. Şi avea cam aproape şase ani. Când mamă-sa nu voia să-i dea de mâncare, fiindcă n asculta deloc, ieşea în uliţă şi urla cât îl ţinea gura că moare de foame, ca să audă toţi vecinii că mama lui nu vrea să-i dea de mâncare şi că moare de foame.
Vai, ce limbă blestemată putea avea Gheorghiţă!
Dar odată tot a venit şi peste limba lui pedeapsa de la Dumnezeu. Şi iată cum:
În iarna aceea era slugă la casa lor un băiat, cam de paisprezece ani, al unor părinţi mai săraci, care nu stăteau cu casa lor prea departe de a lui Gheorghiţă. Mult avea de suferit şi sluga lor din cauza limbii copilului celui rău. Adesea el îl pâra pe slugă la părinţii lui ba că l-a bătut, ba că i-a zis cine ştie ce vorbă rea… Deseori îl înjura, îi punea slugii tot felul de nume urâte, îl scuipa şi fugea, scoţând limba la el. Din cauza asta nici sluga nu-l putea suferi.
Era un ger, după Crăciun, aspru şi uscat, de ţi se lipeau genele ochilor una de alta şi mâinile de clanţa uşii. Sluga era afară şi se pregătea să dea de mâncare la vite în şură. Gheorghiţă era tot după el. Sluga ieşi să caute toporul. Îl află jos pe gheaţă, lângă butucul de tăiat lemne, fără coadă. Cum era de dimineaţă, iar toporul stătuse toată noaptea pe gheaţă în ger, acuma era alb de gheaţă. Se lipeau degetele de fierul lui, că abia le puteai dezlipi ca arse de foc.
Gheorghiţă, ca de obicei, îl necăjea pe slugă, spunându-i fel de fel de vorbe de batjocură şi scoţând limba la el.
– De-ai pune tu limba aia aici pe toporul acesta, ca să vezi cum îi de dulce! îi zise sluga, cu gând rău şi cu dorinţă răzbunătoare. Şi, aruncând toporul îngheţat cât mai repede din mână pe butucul îngheţat, se duse din nou în şură să mai dea la vite.
Dar îndată ce intră, sluga îl auzi de afară pe Gheorghiţă urlând de durere şi făcând ca o vacă. Când ieşi grăbit afară să vadă ce-i, iată că Gheorghiţă ţipa numai din gâtlej… Limba lui era scoasă de-o palmă şi spânzura până-n piept. Toporul îngheţat, lipit de ea, atârna în jos, iar ochii lui se uitau măriţi de groază, aşteptând ajutor. Sluga ar fi râs, dar se temea…
Cu o mână prinse toporul, iar cu cealaltă îl luă pe sus pe Gheorghiţă şi îl duse în casă. A sărit mama lui Gheorghiţă, au mai sărit nişte vecine şi, băgând un deget între limbă şi topor, abia cu mare greutate au putut să-i dezlipească limba. O adâncă bucată de carne din limbă i-a rămas lipită de topor, ca arsă, atât fusese de rece toporul pe care Gheorghiţă pusese limba să vadă „cât e de dulce”, aşa cum îi spusese sluga necăjit.
Sângele curgea şiroaie din limba lui sfâşiată adânc, iar Gheorghiţă nu mai putea decât să geamă şi să mormăie. Sluga nu mai putea de bucurie că Gheorghiţă şi-a luat plata pentru blestemăţiile lui. Nu ştia însă cum să se ascundă, ca să nu-l vadă mama lui Gheorghiţă, că nu se mai putea stăpâni să nu râdă. Fugi afară, pufnind de râs.
O lună întreagă a zăcut Gheorghiţă cu limba umflată şi legat la gură. Atunci a fost Gheorghiţă cel mai bun copil din viaţa lui. Atunci n-a mai scos limba la nimeni, nici n-a mai vorbit urât sau să mai înjure pe cineva. Odată a venit la el mătuşă-sa cu verişoara lui, Mărioara, care era o fetiţă credincioasă, şi i-a zis:
– Vezi tu, Gheorghiţă, cum te-a pedepsit pe tine Dumnezeu, pentru că tu nu ascultai? Vezi cum s-a pedepsit limba ta cea rea cu care înjurai şi făceai lucruri urâte? Nu-ţi este ţie ruşine de tot ce ai făcut? Nu-ţi pare rău de faptele tale cele rele? Nu vrei tu să te faci un copil bun şi credincios, ca Domnul Iisus să te facă sănătos şi să te facă bun?
– Ba da, vreau! a răspuns Gheorghiţă, mai mult cu ochii şi cu capul decât cu gura lui bolnavă.
Multe zile au trebuit să treacă până când Gheorghiţă s-a vindecat deplin. Verişoara lui, Mărioara, a venit mereu la el. I-a citit din Cartea Domnului Iisus, i-a spus poezii frumoase, i-a cântat cântări sfinte şi l-a mai întrebat de multe ori dacă vrea să se predea şi el Domnului Iisus. Inima lui Gheorghiţă acum se schimbase de tot. Asculta cu bucurie tot ce-i spunea Mărioara, iar într-o zi a spus:
– Vreau să mă predau şi eu Domnului!
Atunci Mărioara a spus cu glas tare, iar Gheorghiţă, după ea, următoarea rugăciune:
Doamne Dumnezeul şi Tatăl nostru Cel Bun din ceruri, Tu ai dat omului limba, ca el să Te laude cu ea pe Tine şi să vorbească oamenilor cuminte şi frumos.
Dar iată că noi nu am folosit bine darul Tău cel sfânt. Te rugăm, Doamne, să ne ierţi şi să ne dăruieşti pe viitor Duhul Tău Cel Sfânt, Care să ne înveţe totdeauna cum să folosim bine darul vorbirii pe care ni l-ai dat Tu limbii noastre.
Fă, Doamne, ca limba noastră să Te laude pe Tine şi să nu ajungă niciodată în slujba păcatului şi a celui rău. Ci toate cuvintele noastre, cântările şi laudele noastre să fie numai spre slava Numelui Tău celui Sfânt. Amin.


 Dar noi ce învăţăm din păţania lui Gheorghiţă?
Slăvit să fie Domnul!