ABECEDARUL VIETII DUHOVNICESTI

ABECEDARUL VIETII DUHOVNICESTI

(extras dintr-o carte de rugăciuni tradusă din limba rusă)

1. Trezindu-te din somn aminteşte-ţi, în primul rând de Dumnezeu şi însenmează-te cu semnul Sfintei Cruci.
2. Nu amâna pravila rugăciunii pe care o ai, ci începe-ţi cu ea ziua.
3. Pe parcursul zilei, în orice lucru, roagă-te lui Dumnezeu cu rugăciuni scurte.
4. Rugăciunile sunt aripile sunetului; sufletul prin rugăciune se face locaş al lui Dumnezeu.
5. Ca ruăciunea să fie auzită de Dumnezeu roagă-te din toată inima.
6. Nu părăsi rugăciunea atunci când vrăjmaşul te împresoară cu indiferenţă; cel ce se nevoieşte spre rugăciune, când sufletul cade în nesimţire, este mai presus decât cel ce se roagă cu lacrimi.
7. Să cunoşti Noul Testament cu mintea şi cu inima, studiindu-l permanent. Cele neclare să nu le tălmăceşti după mintea ta ci să citeşti tâlcuirile sfinţilor părinţi sau să ceri explicaţii de la părintele duhovnic sau de la preoţi.
8. Nu uita să bei cu sete duhovnicească agheasmă pentru sfinţirea sufletului şi a trupului.
9. Nu uita să ungi în semnul Sf. Cruci cu ulei Sfinţit de la moaşte, de la icoane făcătoare de minuni, de la litie: fruntea, obrajii,urechile, inima, mâinile, picioarele şi locurile bolnave, se poate să bei câte o linguriţă (pe nemâncate, după ce ai primit prescura şi aghiasma).
10. Salutarea Împărătesei Cerurilor: “Născătoare de Dumnezeu Fecioară …” rosteşte-o cât mai des sau măcar o dată în oră.
11. În timpul liber citeşte scrierile sfinţilor părinţi - învăţători ai vieţii duhovniceşti, iar dacă nu le ai, cere-le cu insistenţă de la cei care le au.
12. În ispite şi necazuri întăreşte-te cu Psaltirea şi Paraclisul Maicii Domnului “De multe ispite fiind cuprins …”. Ea este unica noastră Apărătoare.
13. Atunci când demonii aruncă în tine săgeţile sale, când se apropie păcatul de tine, cântă cântările Săptămânii Patimilor şi ale Sfintei Învieri, citeşte Canonul şi Acatistul Preadulcelui Iisus Hristos şi Domnul va surpa legăturile întunericului care te-au înfăşurat. Strigă către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi către Îngerul Păzitor. Rosteşte cât mai des “Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucură-Te….”.
14. Dacă nu poti nici cânta, nici citi, în clipele luptei, pomeneşte numele lui Iisus, stai neclintit lângă Crucea Lui şi te vei tămădui prin lacrimile tale. Chiar şi de nu înţelegi înţelesul cuvintelor rugăciunii lui Iisus, repetându-le necontenit,dracii înţeleg şi vor fugi.
15. Omul care îşi începe viaţa duhovnicească trebuie să ştie că este bolnav, mintea lui se află în rătăcire, voinţa e mai mult plecată spre rău decât spre bine, inima se află în afara curăţeniei din pricina fierberii patimilor, de aceea la începutul vieţii duhovniceşti totul trebuie să fie orientat spre dobândirea sănătăţii duhovniceşti dimpreună cu smerenia.
16. Postul ne aduce la porţile raiului, iar milostenia le deschide.
17. Când e post, posteşte, însă trebuie să ştii că lui Dumnezeu îi este plăcută nu numai abţinerea pântecelui, ci şi abţinerea urechilor, a ochilor, a limbii, precum şi abţinerea inimii de la patimi.
18. Viaţa duhovnicească este un necontenit şi neobosit război cu duşmanii mântuirii sufletului. Niciodată să nu dormi sufleteşte, duhul să-ţi fie întotdeauna treaz, şi cheamă neîncetat în orice luptă pe Mântuitorul tău, pe Maica Domnului şi pe îngerul păzitor.
19. Teme-te să te învoieşli la păcat şi să te împreunezi cu gândurile păcătoase pe care ţi le şopteşte vrăjmaşul, să ştii: aceste fapte sunt păcătoase.
20. Aminteşte-ţi că neglijenţa pentru mântuirea sufletului duce la pierzanie.
21. Cere neîncetat de la Domnul: “Frica Ta sădeşte-o în inima mea”. O, cât este de fericit cel ce are în inima sa frica de Dumnezeu.
22. Dăruieşte-ţi, fără de rezerve, întreaga ta inimă şi vei simţi raiul pe pământ.
23. Credinţa ta se va întări de la permanenta pocăinţa şi rugăciune, precum şi de la comunicarea cu oamenii ce au credinţă adâncă în Domnul.
24. Ca Dumnezeu să audă şi să primească cererile tale, roagă-te pentru vrăjmaşii tăi, dorindu-le binele, fără a-i chema pe nume: “Doamne, Tu ne-ai dat poruncă să ne rugăm pentru vrăjmaşii noştri, Tu îi ştii pe ei, eu nu-i ştiu, dăruieşte-le lor credinţă adevărată, dragoste nefăţarnică, viaţă după poruncile Tale, smerenie, răbdare, blândeţe, înţelepciune, bună cugetare, rugăciunea inimii, luare aminte la rugăciune, dragoste pentru citirea Sfintei Scripturi şi ale scrierilor sfinţilor părinţi, agonisirea Sfântului Duh. Binecuvinteză-i pe ei cu pace şi dragoste, iar dacă este cu neputinţă ca cei înrăiţi să se întoarcă, pune hotar răutăţii lor şi apără-i de vrăjmaşi pe aleşii Tăi”.
25. Întotdeauna caută neobosit faptele milosteniei şi ale dragostei compătimitoare. Fără aceste fapte nu putem plăcea lui Dumnezeu. Fii ca un soare pentru toţi, mila e mai presus de orice jertfă.
26. Fără o necesitate deosebită, nu merge nicăieri, iar stând acasă nu fi plin de griji. Tendinţa de îmbogăţire, grija de multe sunt momelile vrăjmaşului vremurilor în care trăim.
27. Cât mai puţin vorbeşte şi râzi, nu fi curios şi interesat de deşertăciuni.
28. Nu te afla niciodată fără de lucru, cinsteşte duminicile şi sărbătorile bisericeştii făcând fapte bune şi citind Sfânta Scriptură.
29. Să îndrăgeşti sfânta singurătate.
30. Toate ocările să le rabzi, mai întâi, prin tăcere, apoi prin autoînvinuire, şi după aceea prin rugăciune pentru cei ce te obijduiesc.
31. Smerenia biruie toţi dracii, iar răbdarea învinge patimile sufleteşti şi trupeşti. Cerând prin rugăciune smerenie, noi rugăm, de fapt, ca Dumnezeu să încuviinţeze ca un om oarecare să ne insulte. Smerenia şi dragostea pentru duşmani nu vor veni de la sine. Ele trebuie dobândite, răbdând corect insultele şi defăimările.
32. La rugăciune, afară de Dumnezeu, nimănui să nu-i arăţi lacrimi de umilinţă şi râvna ta pentru mântuire.
33. Pe preotul ortodox să-l consideri înger, Binevestitor trimis să te bucure şi să-ţi aducă mântuire.
34. În relaţiile cu oamenii comportă-te precum cu moştenitorii Măreţei Împărăţii, dar şi cu teamă ca de foc. Aminteşte-ţi de cuvintele Mântuitorului că orice lucru pe care îl faci aproapelui, îl faci pentru El Însuşi. În aproapele nostru se află mântuirea sau pierzania noastră.
35. Toate le iartă tuturor şi compătimeşte-i pe toţi în suferinţele lor.
36. Nu-ţi uita aproapele.
37. În cel ce caută aici odihnă nu se află Duhul lui Dumnezeu, el nu are dragoste către Dumnezeu şi către aproapele său.
38. Tristeţea şi neliniştea vin de la puţinătatea rugăciunii.
39. În orice loc şi în orice vreme cheamă-l în ajutor pe îngerul tău păzitor.
40. Grijeşte-te necontenit de plânsul inimii pentru păcatele tale. Când le mărturisesti şi te vei împărtăşi cu Sfintele Taine bucură-te încetişor de slobozirea de ele.
41. Cunoaşte-ţi propriile păcate, iar de cele străine cu străduinţă să te fereşti. Nu te omorî prin osândirea altora, cel ce osândeşte este antihrist.
42. În ce păcat ai osândit pe aproapele tău în acela vei cădea şi tu.
43. Să nu gândeşti despre nimeni de rău, ca să nu devii şi tu rău.
44. În fiecare seară mărturiseşte-I lui Dumnezeu toate faptele, cuvintele şi gândurile păcătoase care s-au întâmplat în timpul zilei.
45. Înainte de somn, roagă-te cu lacrimi şi cu metanii şi împacă-te cu toţi din toată inima.
46. Nu se cuvine să-ţi povesteşti visurile altora şi singur nu le crede. Nu o dată vrăjmaşul a ademenit şi a dus la pieire pe cei ce se încredeau visurilor.
47. Să adormi însemnându-te cu Sfânta Cruce şi cu rugăciunea “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”.
48. Rugăciunea de noapte este mai scumpă decât cea de zi.
49. Nu pierde legătura cu părintele tău duhovnicesc, ai grijă să nu-l jigneşti sau să-l ofensezi, nu tăinui de el nimic.
50. Să-i mulţumeşti lui Dumnezeu întotdeauna şi pentru toate.
51. A mulţumi in scârbe, în boli şi în necazuri este mai presus decât a fi drept.
52. Plângerea lăuntrică a păcatelor este mai mântuitoare decât toate nevoinţele.
53. Nu există cuvânt mai bun pre limba noastră decât: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”, “Doamne, mântuieşte-mă pe mine, păcătosul”.
54. Să îndrăgeşti slujbele bisericeşti şi să-ţi apropii viaţa de Dumnezeu.
55. Obişnuieşte-te întotdeauna cu trezvie să-ţi urmăreşti simţirile exterioare. Prin ele vrăjmaşul intră în suflet. Cu multă atenţie ai grijă de gândurile tale.
56. Văzându-ţi slăbiciunea şi neputinţa de a face bine, aminteşte-ţi că te mântuieşte Mântuitorul tău, Domnul nostru Iisus Hristos.
57. Credinţa să-ţi fie cetate de neclintit. Să ştii că nu doarme vicleanul vrăjmaş şi îţi urmăreşte fiecare pas. Iar Dumnezeu iubeşte sufletul curajos care se încrede în El.
58. Cu Dumnezeu ne unesc scârbele, truda şi bolile. Nu cârti şi nu-ţi fie frică de ele.
59. Nimeni nu s-a suit la cer, aflându-se în bunăstare şi trăind căldicel.
60. Cât mai des, cu umilinţă şi cu inimă înfrântă, mărturiseşte-te şi te împărtăşeşte cu Sfintele Taine ale Trupului şi Sângelui Domnului Nostru Iisus Hristos. Numai prin ele trăieşti.
61. Dacă ne vom pocăi, toate se vor îndrepta.
62. De nu ar fi existat taina spovedaniei şi a pocăinţei nimeni nu s-ar fi mântuit, iar prin ele pământul s-a umplut de sfinţi.
63. În viaţa aceasta împărăţia lui Dumnezeu vine atunci când ne mărturisim păcatele duhovnicului.
64. Niciodată să nu uiţi că moartea ne poate răpi în orice clipă, nu uita că în curând va fi Judecata şi răsplata. Ţine minte că întotdeauna te afli în preajma Lui Dumnezeu şi sub Ochiul Lui Atotvăzător.
65. Adu-ti aminte de cele ce a gătit Domnul celor ce-L iubesc pe El şi îndeplinesc poruncile Lui.
66. Nu uita că pentru fiecare oră din această viaţă va trebui să răspundem în ziua Judecăţii.
67. Nu te încrede pornirilor, fie ele şi bune, până nu vei primi binecuvântarea unui duhovnic înţelept. Nu da crezare inimii, controlează-te citind scrierile sfinţilor părinţi ortodocşi.
68. E nevoie să te desparţi de vrăjmaşul din tine: fereşte-te de ceea ce doreşte vrăjmaşul tău.
69. Biserica este raiul pe pământ. Fericit este cel ce o cercetează cât mai des.

Citeşte acest Abecedar cel puţin o dată în săptămână.

,,SA LUAM AMINTE,,

Diavolul ne lasa in pace !

 

Pe noi, cei de astazi, slabanogiti de pacate, nu ne mai lupta diavolii, ci patimile noastre. Este cunoscut faptul ca omul devine asemenea lui Dumnezeu sau asemenea diavolului, in functie de cum isi traieste viata. Atunci cand ne asemanam cu Dumnezeu intru Iubire, harul lui Dumnezeu face in noi izvor de Apa Vie, insa cand ne asemanam diavolului, patimile si rautatile alunga de la noi harul Duhului Sfant, devenind astfel izvoare de rautate in noi insine.

Sfintii Parinti spun ca, in vremurile din urma, inmultindu-se pacatele si racindu-se dragostea, calugarii vor ajunge sa traiasca precum mirenii, iar mirenii, precum diavolii. Trairea noastra, "precum Dumnezeu" sau "precum diavolii", sta in virtutea faptului ca suntem liberi sa devenim ceea ce ne dorim, fii ai lui Dumnezeu sau fii ai diavolului.

In aceasta privinta, parintele Mihail Jar, staretul de la Manastirea Banceni, spune: "Am ajuns de i-am intrecut si pe diavoli. Crestinii nostri i-au intrecut pe diavoli, cu trairea lor, cu viclenia lor, cu vrajmasia lor si cu toata rautatea. Nici diavolii nu mai au ce face azi pe pamant. Asta e cea mai mare durere, ca oamenii au inlocuit pe Satana. Tot ce facea Satana, ce ii indemna pe oameni Satana, astazi, oamenii fac singuri. Degeaba, poate multi, il invinuiesc pe el: "Satana m-a indemnat, el m-a pus." Nu-i de vina el cu nimic, sa stiti. Vinovatul suntem noi, ca asa am ajuns la o stare de viclenie, la o stare de tradare, la o stare de vanzare, la o stare de rautate si atatea ne vin in cap si atatea rele facem, ca nu stiu pana cand ne va mai rabda Dumnezeu. Au toate un capat. Dar pentru noi, crestinii, este ziua despre care spune Domnul: "Eu voi veni cu slava mare!"

Ramane valabil faptul ca "diavolul umbla, racnind ca un leu, cautand pe cine sa inghita" (I Petru 5, 8), insa el se napusteste mai ales asupra celor care traiesc bineplacut inaintea lui Dumnezeu, precum vedem ca a fost in cazul dreptului Iov si al tuturor sfintilor. Sfintii sunt luptati cu adevarat de diavoli, pe cand noi, ceilalti, care nici macar nu mai stim ce sunt patimile (duhuri necurate), confundandu-le cu propria noastra libertate-alegere, suntem aproape lasati in pace de diavoli.

In cartea Pateric, gasim scris: Avraam, ucenicul avvei Agathon, l-a intrebat pe avva Pimen: "De ce se razboiesc demonii cu mine?" Avva Pimen i-a zis: "Se razboiesc demonii cu tine? Dar ei nu se napustesc asupra noastra, din moment ce noi facem voia noastra, caci dorintele noastre au devenit demoni si nu ne dau pace pana cand nu le implinim. Vrei sa stii cu cine s-au razboit cu adevarat demonii? Cu Moise si cu cei asemenea lui."

Diavolul nu mai ridica lupte si ispite deosebite asupra noastra, atunci cand ajungem atat de impatimiti incat lucram de unii singuri pacatul si toata rautatea. Cand devenim una cu duhul desfranarii, noi suntem cei care lucram toata desfranarea, iar nu diavolul, care "ne-a ajutat" sa punem inceputul. De asemenea, in orice alta patima, diavolul "ne ajuta" la inceput, iar mai pe urma, daca nu respingem definitiv inselarea patimasa, noi insine ajungem sa lucram pacatul, diavolul lasandu-ne cumva in pace.

Teodor Danalache

 Sănătatea este un lucru mare, dar binele pe care îl pricinuiește boala nu-l poate dărui sănătatea – un bine duhovnicesc. Boala este o binefacere foarte mare, îl curăță pe om de păcat și de multe ori îi asigură chiar și răsplata. Sufletul omului este ca aurul, iar boala este focul care îl curăță. Cu cât mai mult se chinuiește omul cu vreo boală, cu atât mai mult se curăță și se sfințește, ajunge numai să facă răbdare și s-o primească cu bucurie.
Părintele Paisie Aghioritul -12 iulie 1994

Omul de azi - sfantul de maine

 

"A fost odata ca'n povesti/ A fost ca niciodata/ Din rude mari imparatesti/…" OMUL, avand pe Dumnezeu ca Tata! Intr-adevar, suntem toti copiii Lui. Fara nici un fel de indoiala…

Iar cei doi poli ai existentei noastre pe acest pamant sunt : Dumnezeu- Tatal si omul de langa noi. Ne miscam si traim incercand sa cunoastem si sa intelegem pe fiecare in parte. Avem tendinta de cele mai multe ori sa cunoastem numai pe Domnul, dar nu trebuie sa uitam ca "fratele este mantuirea noastra" dupa cum scria Sf. Siluan.

"Chiar si atunci cand Il cunoastem pe Dumnezeu, El ramane necunoscut" spunea IPS Antonie de Suroj; deci, oricat de inalta ar fi trairea la care a ajuns cineva, asta nu inseamna ca sunt indreptatit a vorbi despre El si lucrarea Harului in vietile noastre. Din pacate cel ce-L cunoaste pe Domnul nu vorbeste despre El, caci nu poate fi explicat; iar cel ce incearca sa-L explice celorlalti, nu-L cunoaste!

Aceasta traire inalta de care vorbeam, ar putea fi caracterizata prin cuvantul “sfintenie”. Caci ea exista de la facerea lumii si va continua pana la sfarsiturile veacurilor, este "sarea pamantului" prin prezenta vie si vizibila cu ochiul liber a Lui Dumnezeu in lume. Si aceasta este chemarea noastra “fiti sfinti!, precum Tatal vostru cel Ceresc este…”, aceasta este esenta vietii. Faptul ca nu reusim nu inseamna ca este imposibil, ci ca nu dam importanta mantuirii.

Indemnul exista pentru fiecare din noi, dar de ce nu vrem sa luam aminte la chemare? Sf. Chiril al Alexandriei scria: "Multi chemati, putini alesi, dupa cum spune Domnul. Toti suntem chemati, alesi devin cei ce raspund chemarii!". De ce nu ne simtim alesi?... Pentru ca nu raspundem chemarii!

Fiecare din noi este unic si de neinlocuit in ochii Domnului, fiecare din noi este centrul creatiei Lui. Si oricat de ciudat ar parea, asteapta intoarcerea fiecaruia dintre noi. Amintiti-va acum comportamentul tatalui din parabola fiului risipitor, si veti intelege iubirea, bucuria si repunerea in locul (Raiul) pierdut! Nu exista sfant fara trecut si pacatos fara viitor…

Cei ce si-au dat seama ce au pierdut si au avut taria sa se intoarca, sunt Sfintii. Au constientizat faptul ca sunt oameni purtatori de trup si neputinciosi, cercetandu-si firea pacatoasa . Prin recunoasterea originii divine si cerand iertare de la Domnul zicand "gresit-am la cer si inaintea Ta, nu sunt vrednic sa ma numesc fiul Tau" precum fiul risipitor, au gustat din bucuria iubirii ce exista in casa parinteasca.

Astfel viata lor devine clipe de slava inaltate Domnului, stare de pocainta neincetata si dobandirea Harului in inimile lor. Prin prezenta Harului au marturisit ce ne era de folos pentru mantuire si noua; caci nu au facut altceva decat sa iubeasca pe Dumnezeu si pe omul covarsit de pacat din tristetile vietii pamantesti. Au incercat in toate felurile sa faca cunoscuta Iubirea Lui si sa vindece toate ranile, atat sufletesti cat si trupesti ale noastre. Si totusi au fost oameni ca si noi…

Au trecut prin aceasta viata ca si noi, insa prin felul in care au trait avem dovada cat de vie ne este credinta. Cuvantul evangheliei este actual in toate timpurile, iar credinta este viata adevarata. Nu intamplator avem Sfinti ce pana si trupul lor a invins legile pamantesti de descompunere, lasandu-ne marturie ca Harul care salasluia in inimile lor poate vindeca si trupul.

As mai adauga faptul ca au iubit in aceeasi masura si pe Domnul si pe oameni; caci nu s-au plans de fratele lor, ci au incercat intotdeauna sa vada chipul Lui Hristos in noi. Prin tot ce-au scris sau au propovaduit, nu si-au dorit altceva decat sa ne trezeasca din nepasarea de a cunoaste pe Dumnezeu. S-au rugat, s-au smerit, s-au nevoit ca noi sa credem, sa iubim, sa ne mantuim…

Atat de mare este iubirea Lui Dumnezeu pentru noi, incat a daruit acestor fii ai Lui ( noua tuturor) atat de raniti de pacate si oboseala vietii, pe cei ce puteau sa ne fie mangaiere prezenta lor. Caci oricat de mult vroiau acesti Parinti sa fie numai cu Domnul, El la un moment dat ori i-a scos in lume, ori a dus lumea la ei. Pentru a ne alina tristetea si a alunga suspinul…

Nu trebuie sa ne schimbam pentru a ne iubi Hristos, caci El ne iubeste asa cum suntem. Asa cum ne-am indragostit de cineva pentru ca ne-a placut in mod deosebit ceva, tot asa si Hristos ma iubeste pe mine cel ce sunt unic pentru El. Nu ne indeamna sa ne transformam in ceva ce poate nu ne caracterizeaza acum, ci avem nevoie sa recunoastem ca suntem oameni pacatosi; iar marturisirea aceasta ne va deschide si noua portile Casei Parintesti. Iar odata intrati din nou, schimbarea vine de la sine in comportamentul meu, prin faptul ca incerc ca tot ceea ce fac sa fie bineplacut Lui.

Ajuta-ma Doamne sa fiu om, sa am credinta, sa iubesc si sa fac cunoscute tuturor acestea!

 Lucrarea Sfântului Duh - Sfântul Ioan de Kronstadt

*

Duhule Sfinte, Facatorule de viata, Unul fiind din Sfânta Treime,

Tu esti viata si cuviinta, frumusetea tuturor fapturilor vii si neînsufletite,

Tu esti culoarea si mireasma plantelor,

Tu esti respiratia tuturor fiintelor organice si anorganice, fiindca Tu pricinuiesti rodirea, hranirea în plante, în arbori si în arbusti.

Tu uzi roadele si le aduci la pârguire prin razele de soare,

Tu luminezi prin soare, luna si stele,

Tu pricinuiesti vânturile în vazduh si valurile în râuri, mari si lacuri,

Tu le îmblânzesti, Tu pricinuiesti tunetele si fulgerele în crugul ceresc.

Tu plasmuiesti si sadesti samânta omeneasca, si o cresti, si o modelezi într-un organism minunat, cum faci si cu toti embrionii de animale.

Tu ai dat albinelor putinta sa faca faguri cu miere si paianjenului sa îsi teasa paienjenisul, iar viermilor de matase sa faca coconi.

Pâna la nesfârsita felurime împodobesti tipurile fetelor omenesti de parte barbateasca si femeiasca, potrivit felurimii popoarelor si natiilor (raselor) si a climatelor pamântesti.

Tu felurit înteleptesti în lucrurile lor popoarele si insii în parte spre îndestularea trebuintelor vietii de obste.

Tu ai luminat si luminezi cu lumina întelegerii, înteleptind pe proroci si pe apostoli, pe cuviosi si pe drepti, pe nebunii pentru Hristos si pe toti sfintii.

Tu înteleptesti pe arhitecti, pe sculptori, pe pictori ca sa lucreze în lemn, metal, granit si marmura, ca si pe mesterii care fac felurite lucruri din metal si din sticla: de la Tine este toata stiinta si toata arta.

Tu Te pleci spre mila fata de pacatosi si pentru numele lui Iisus Hristos, Mielul lui Dumnezeu, Care a luat asupra Sa pacatele lumii, curatesti pacatele celor ce cred si se pocaiesc.

Tu împaci si mângâi sufletele, renasti pe om prin Botez,

Tu împartasesti sfintenie si întarire prin Mirungere,

Tu dezlegi de pacate prin Pocainta, dupa credinta în lisus Hristos,

Tu prefaci pâinea si vinul în preacuratul Trup si Sânge al Domnului,

Tu savârsesti preotii, Tu binecauvantezi casatoria si zamislirea si pricinuiesti nasterea,

Tu dezlegi pacatele si tamaduiesti trupul prin Maslu.

Nenumarate sunt, Duhule Sfinte, lucrarile Tale cele de viata facatoare atat in natura cat si in imparatia harica a lui Hristos.

Slava Tie , dimpreuna cu Tatal si cu Fiul !!

Sărbătoarea Rusaliilor să vă umple casa de bucurie

Ştiaţi că în Canoanele Sinodului I Ecumenic este prevăzut în Canonul 20 : Sa nu se stea in genunchi duminica si in zilele Cincizecimii (intre Pasti si Rusalii).
De ce?
Pentru că duminica este Ziua Domnului – Ziua invierii.
“Ziua Domnului” semnifica deodata si Ziua invierii Domnului a bi­ruintei Sale asupra mortii, dar eshatologic, si triumful deplin asupra raului – parusia, invierea tuturor si intalnirea cu Hristos in slava. Si acest din urma inteles Sfantul Pavel o numeste: “ziua Domnului nostru Iisus Hristos” (I Cor. I, 20), “Ziua Domnului” (I Tes. V, 2), sau simplu, “Ziua lui Hristos” (Filip. I, 6, 10; II, 16). Intrucat insa, in aceasta zi se savarsea cultul divin al Bisericii, “Liturghia Domnului” (Fapte XIII, 2), era o legatura intre “Liturghia Domnului” sau “masa Domnului”, cum o numeste Sfantul Apostol Pavel (I Cor. XI, 20) si “Ziua Domnului” eshatologica, a aratarii Sale in slava. “Masa Domnului” savarsita in “Ziua Domnului” era deja o impartasire anticipata cu Hristos Cel inviat, si era arvuna si pregatirea pentru impartasirea deplina din ziua invierii gene­rale, a Parusiei. Sfantul Pavel insusi ii revela acest inteles: “Caci de cate ori veti manca aceasta paine si veti bea acest pahar, moartea Dom­nului vestiti, pana cand va veni El” (I Cor. XI, 26). Iar Biserica va talcui pregatirea liturgica a invierii, a Parusiei prin cuvinte ca acestea: “Si ne da noua sa ne impartasim cu Tine mai cu adevarat in ziua cea nein­serata a imparatiei Tale” (Liturghia Sfantului Hrisostom). Duminica, prin praznuirea zilei Domnului si prin impartasirea din “masa Domnului” era de la inceput “un gaj al intrarii in odihna definitiva a lui Dumne­zeu”. Trebuie sa mai amintim aici ca tot in ziua aceasta de “cult” a Bisericii se facea si colecta pentru ajutorarea celor in lipsa, indeosebi pentru cei din Ierusalim (I Cor. XVI, 1-3).
Instituita astfel de Mantuitorul Hristos si pazita cu sfintenie de Sfintii Apostoli, Duminica ramane ziua consacrata a Bisericii. Fata de unii eretici care propovaduiau intoarcerea la Legea Veche, Sfantul Pavel va invata energic: “Nimeni deci sa nu va judece pentru mancare sau bautura, sau cu privire la vreo sarbatoare, sau luna noua, sau la sambata” (Col. II, 16; Gal. IV, 10).
Iar la Cincizecime, deci tot in ziua intai a saptamanii, ucenicii erau din nou “toti impreuna la un loc” (Fapte II, 1). In aceasta zi are loc cela­lalt eveniment divin al Noului Testament: Pogorarea Duhului Sfant, prin Care Apostolii “se imbraca” cu putere de sus (Luca XXIV, 49), “se im­braca”, adica Duhul Sfant care ii “umple” acum cu prezenta Sa, se manifesta si devine vizibil in ei, ii investeste cu semne evidente ale puterii Sale. Si ei cu “limba de foc”, purced la zidirea “Trupului lui Hristos”, a bisericii, in acea zi s-au si botezat “ca la trei mii de suflete”. In aceasta zi a Pogorarii Sfantului Duh are loc botezul Bisericii in jertfa si invierea Domnului. Si de aceea in actul divin extraordinar al acelei zile a Cincizecimii isi are originea si cultul divin al Bisericii, constituit, cum se cunoaste, din: propovaduirea Evangheliei de catre Apostoli in comu­niunea fraterna, din “frangerea painii” si in atmosfera de rugaciune (Fapte II, 42). Savarsirea solemna a acestui cult divin avea loc, cum s-a aratat, in ziua intai a saptamanii (Fapte XX, 7).

Pentru a înțelege taina și lucrarea Duhului Sfânt, mai întâi să ne rugăm:
„Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, Carele pretutindenea ești și toate le împlinești, Vistierul bunătăților și Dătătorule de viață, vino și Te sălășluiește întru noi și ne curățește de toată întinarea, și mântuiește, Bunule, sufletele noastre”.
Rugăciunea este deodată înălțare , întâlnire, comunicare cu Dumnezeu. În ea, ne simțim împreună cu Dumnezeu în dragoste și ne simțim învățați de Dumnezeu. În această rugăciune, învățăm că Duhul Sfânt este: Duhul adevărului, că El, precum spune Însuși Mântuitorul: „ne călăuzește la tot adevărul” (Ioan 16, 13). Sau cum zice Calist Patriarhul: „Cei ce poartă Duhul poartă lumina… inima lor poartă în ea foc.”
Aceasta o adeverește mai ales faptul pogorârii Duhului Sfânt la Cincizecime. Sfânta Scriptură ne descoperă așa: „Când a sosit ziua Cincizecimii, erau toți ucenicii împreună cu Preasfânta Maică în același loc” (Fapte 2, 1). În ce loc anume? Acolo unde se săvârșise Cina cea de Taină, în „încăperea de sus” (Fapte 1, 13). Acolo sus, și Mântuitorul le insuflase Duhul Sfânt în ziua Învierii. Era cu ei acum și Maica Domnului, ea, care avea experiența primirii Duhului Sfânt ca nimeni altcineva. Și, deodată, „din cer, fără de veste s-a făcut un vuiet ca de suflare de vânt ce vine repede și a umplut toată casa unde ședeau ei. Și li s-au arătat, împărțite, limbi ca de foc și au șezut pe fiecare dintre ei. Și s-au umplut toți de Duhul Sfânt și au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi” (Fapte 2, 2-4). Acest eveniment divin al Cincizecimii e unic, asemenea Întrupării și Nașterii Mântuitorului, asemenea Învierii și Înălțării. Este înfățișat simplu, exprimat prin imagini luate din puterile firii: vuiet și furtună, foc și flăcări. Dar evenimentul cu chipuri ale firii este mai presus de fire. Pentru că, de îndată, se spune că flăcările iau chip de limbi omenești, iar vuietul devine voce. Și vocea poartă, rostește cuvântul, mesjul; și-l rostește cu ardoarea focului. Îl rostește „în alte limbi”, în multe limbi, în toate limbile omenești, pentru ca nici un om să nu rămână fără „Cuvântul”. Așa „le dădea lor Duhul a grăi”. Odinioară, duhul celui rău, luciferic, dezbinase limbile prin orgoliu, trufie, la zidirea Babilonului, zicând: „haidem să facem un oraș și un turn al cărui vârf să ajungă la cer…” (Facere, 11, 4). Voiau să uzurpe cerul, să devină ei dumnezei – fără Dumnezeu. Acum, Duhul Sfânt coboară, Se împarte în chip de limbi de foc pe fiecare Apostol, dar nu Se desparte. El unește, nu dezbină. Și unește prin și în același unic mesaj și cuvânt. Același Dumnezeu-Cuvântul. Pentru că scopul Lui, țelul, obiectivul Lui este Cuvântul, Logosul, Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui Viu, prototipul și modelul nostru – Mântuitorul nostru. Așa precum la Buna Vestire Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria și în Duhul a înviat (I Petru 3, 18), în Duhul, în „norul” Duhului ca într-un car de foc S-a și înălțat și șade de-a dreapta Tatălui, la fel cum Duhul Sfânt Îl întrupează duhovnicește pe Hristos în noi, în Biserică. Întrupează „Chipul Lui ” în noi, cei zidiți după Chipul Lui.
Aceasta se întâmplă mai întâi în Apostoli, care constituie acum Biserica – „Trupul lui Hristos” în zidirea ei, odrăslită din sângele lui Hristos pe cruce – se naște acum vizibil în istorie. Duhul Sfânt o naște, născând Chipul și Cuvântul lui Hristos în Apostoli, care cu limbi de foc Îl vestesc pe El. Acum, eliberați de frică, de îndoială, luminați de Duhul, de puterea Lui, de „viața Dătătorului de viață”, Îl vestesc, Îl proclamă cu toată făptura lor transformată, transfigurată de Duhul. Îl proclamă din ultima adâncime a ființei, acolo unde e pecetea de nedistrus a chipului originar (Facere 1, 26; 2, 7), ”chipului” rezidit, reînnoit. Dacă până la Înălțare, Iisus Hristos era cu ei, lângă ei, din clipa nașterii lui Hristos în ei prin Duhul Sfânt, de aici înainte, Hristos este în ei, negrăit mai adânc, mai aproape, mai prezent în ei. Și așa precum din veci Fiul Se naște din Tatăl, Lumină din Lumină, acum, prin Duhul Sfânt, în har, Iisus Hristos Se naște în ei. „Lumină din Lumină”. Nu le spusese, oare, în ziua Învierii: „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, și Eu vă trimit pe voi. Și zicând acestea, a suflat asupra lor și le-a zis: luați Duh Sfânt” (Ioan 20, 21-22). Din această prezență vie a lui Hristos în ei – în Duhul Sfânt – se naște cuvântul Apostolului. Cel care în zilele Pătimirii Crucii și Morții Mântuitorului se lepădase de El acum rostește: „Cu siguranță să știe deci toată casa lui Israel că Dumnezeu pe Acest Iisus, pe Care voi L-ați răstignit, L-a făcut Domn și Hristos” (Fapte 2, 36). Și, vestindu-L, proclamându-L astfel, cei de față adunați la „locul” evenimentului Rusaliilor, „bărbați cucernici adunați atunci în Ierusalim din toate neamurile care sunt sub cer… au zis către Petru și ceilalți Apostoli: bărbați frați, ce să facem? Iar Petru a zis către ei: pocăiți-vă și să se boteze fiecaredintre voi în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre și veți primi darul Duhului Sfânt. Căci vouă vă este dată făgăduința și copiilor voștri, și tuturor celor de departe, pe oricâți îi va chema Domnul Dumnezeul nostru… Și s-au botezat încă din ziua aceea și s-au adăugat Bisericii ca la 3000 de suflete” (Fapte 2, 37-41).
O naștere din nou a lumii, săvârșită de Tatăl prin fiul în Duhul Sfânt. Minunată, negrăită lucrare a Duhului, a Sfântului Duh Care lucrează neîncetat în Biserică, în lume – atunci, ca și azi. Căci, neîncetat, Duhul Sfânt este Duhul Adevărului și ne învață tot adevărul care este: Hristos Iisus Domnul. Duhul Sfânt eliberează: „Domnul este Duh și unde este Duhul Domnului, acolo este libertate” (II Corinteni 3, 17). Eliberează de orice lanț, căci „Cuvântul lui Dumnezeu nu se leagă” (II Timotei 2, 9). Duhul „ia din Fiul” (Ioan 16, 14) și ne împărtășește viața Lui. Ne împărtășește fiecăruia câte o vocație, „harismă”, un dar: al apostoliei, al proorociei, învățăturii, săvârșirii faptelor minunate și bune, vindecărilor, ajutorării, cârmuirii… (I Corinteni 12, 28). Dar aceste daruri, care dau fiecăruia o distincție, o unicitate, nu pierd unitatea, căci în toate este Același Duh Care dă în același timp și înțelepciune, înțelegere, sfat, tărie, cunoștință, bună credință, temere de Dumnezeu (Isaia 11, 2-3) și, mai adânc decât toate, dă iubirea. „Pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre prin Duhul Sfânt Cel dăruit nouă.” (Romani 5, 5). De aceea și rodește în inimile oferite, deschise lucrării Duhului Sfânt, roadele Sale negrăit de minunate: „Iar dacă roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea, înfrânarea, curăția…” (Galateni 5, 22-23).
Așa lucrează Duhul Sfânt „Chipul lui Hristos” în creștini, în Biserică, în lume, prin împărtășirea Cuvântului lui Dumnezeu, Sfintelor Lui Taine, Sfintelor virtuți. Așa lucrează și înaintează în istorie, zidind în noi viața lui Hristos cea de Cruce, de Inviere, de Înălțare până de-a dreapta Tatălui! Pentru creștin, acesta este sensul istoriei: un suiș în libertate și adevăr, după Chipul lui Hristos. În Duhul, noi invocăm: „Domn este Iisus” (Corinteni 12, 3). Duhul Se face una cu noi, devenind așa zicând eu-l nostru cel de har, subiectul, în timp ce Iisus Hristos este Obiectul, Țelul către Care tindem. Și în această unitate negrăită, cea mai adâncă între „subiect și obiect”, eu și tu, se săvârșește neîncetata noastră creștere, înălțare, înnoire. Duhul Sfânt e Duhul neîncetatei înnoiri. Psalmistul profețise: „Trimite-vei Duhul Tău… și vei înnoi fața pământului” (Ps. 103, 31), iar Apostolul inspirat grăiește: Noi toți, privind ca în oglindă, cu fața descoperită, Slava Domnului, ne prefacem în același chip din slavă în slavă, ca de la Duhul Domnului”

Duhul Sfant in chip de porumbel