Nu contează ...

Pentru a înțelege taina și lucrarea Duhului Sfânt, mai întâi să ne rugăm:
„Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, Carele pretutindenea ești și toate le împlinești, Vistierul bunătăților și Dătătorule de viață, vino și Te sălășluiește întru noi și ne curățește de toată întinarea, și mântuiește, Bunule, sufletele noastre”.
Rugăciunea este deodată înălțare , întâlnire, comunicare cu Dumnezeu. În ea, ne simțim împreună cu Dumnezeu în dragoste și ne simțim învățați de Dumnezeu. În această rugăciune, învățăm că Duhul Sfânt este: Duhul adevărului, că El, precum spune Însuși Mântuitorul: „ne călăuzește la tot adevărul” (Ioan 16, 13). Sau cum zice Calist Patriarhul: „Cei ce poartă Duhul poartă lumina… inima lor poartă în ea foc.”
Aceasta o adeverește mai ales faptul pogorârii Duhului Sfânt la Cincizecime. Sfânta Scriptură ne descoperă așa: „Când a sosit ziua Cincizecimii, erau toți ucenicii împreună cu Preasfânta Maică în același loc” (Fapte 2, 1). În ce loc anume? Acolo unde se săvârșise Cina cea de Taină, în „încăperea de sus” (Fapte 1, 13). Acolo sus, și Mântuitorul le insuflase Duhul Sfânt în ziua Învierii. Era cu ei acum și Maica Domnului, ea, care avea experiența primirii Duhului Sfânt ca nimeni altcineva. Și, deodată, „din cer, fără de veste s-a făcut un vuiet ca de suflare de vânt ce vine repede și a umplut toată casa unde ședeau ei. Și li s-au arătat, împărțite, limbi ca de foc și au șezut pe fiecare dintre ei. Și s-au umplut toți de Duhul Sfânt și au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi” (Fapte 2, 2-4). Acest eveniment divin al Cincizecimii e unic, asemenea Întrupării și Nașterii Mântuitorului, asemenea Învierii și Înălțării. Este înfățișat simplu, exprimat prin imagini luate din puterile firii: vuiet și furtună, foc și flăcări. Dar evenimentul cu chipuri ale firii este mai presus de fire. Pentru că, de îndată, se spune că flăcările iau chip de limbi omenești, iar vuietul devine voce. Și vocea poartă, rostește cuvântul, mesjul; și-l rostește cu ardoarea focului. Îl rostește „în alte limbi”, în multe limbi, în toate limbile omenești, pentru ca nici un om să nu rămână fără „Cuvântul”. Așa „le dădea lor Duhul a grăi”. Odinioară, duhul celui rău, luciferic, dezbinase limbile prin orgoliu, trufie, la zidirea Babilonului, zicând: „haidem să facem un oraș și un turn al cărui vârf să ajungă la cer…” (Facere, 11, 4). Voiau să uzurpe cerul, să devină ei dumnezei – fără Dumnezeu. Acum, Duhul Sfânt coboară, Se împarte în chip de limbi de foc pe fiecare Apostol, dar nu Se desparte. El unește, nu dezbină. Și unește prin și în același unic mesaj și cuvânt. Același Dumnezeu-Cuvântul. Pentru că scopul Lui, țelul, obiectivul Lui este Cuvântul, Logosul, Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui Viu, prototipul și modelul nostru – Mântuitorul nostru. Așa precum la Buna Vestire Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria și în Duhul a înviat (I Petru 3, 18), în Duhul, în „norul” Duhului ca într-un car de foc S-a și înălțat și șade de-a dreapta Tatălui, la fel cum Duhul Sfânt Îl întrupează duhovnicește pe Hristos în noi, în Biserică. Întrupează „Chipul Lui ” în noi, cei zidiți după Chipul Lui.
Aceasta se întâmplă mai întâi în Apostoli, care constituie acum Biserica – „Trupul lui Hristos” în zidirea ei, odrăslită din sângele lui Hristos pe cruce – se naște acum vizibil în istorie. Duhul Sfânt o naște, născând Chipul și Cuvântul lui Hristos în Apostoli, care cu limbi de foc Îl vestesc pe El. Acum, eliberați de frică, de îndoială, luminați de Duhul, de puterea Lui, de „viața Dătătorului de viață”, Îl vestesc, Îl proclamă cu toată făptura lor transformată, transfigurată de Duhul. Îl proclamă din ultima adâncime a ființei, acolo unde e pecetea de nedistrus a chipului originar (Facere 1, 26; 2, 7), ”chipului” rezidit, reînnoit. Dacă până la Înălțare, Iisus Hristos era cu ei, lângă ei, din clipa nașterii lui Hristos în ei prin Duhul Sfânt, de aici înainte, Hristos este în ei, negrăit mai adânc, mai aproape, mai prezent în ei. Și așa precum din veci Fiul Se naște din Tatăl, Lumină din Lumină, acum, prin Duhul Sfânt, în har, Iisus Hristos Se naște în ei. „Lumină din Lumină”. Nu le spusese, oare, în ziua Învierii: „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, și Eu vă trimit pe voi. Și zicând acestea, a suflat asupra lor și le-a zis: luați Duh Sfânt” (Ioan 20, 21-22). Din această prezență vie a lui Hristos în ei – în Duhul Sfânt – se naște cuvântul Apostolului. Cel care în zilele Pătimirii Crucii și Morții Mântuitorului se lepădase de El acum rostește: „Cu siguranță să știe deci toată casa lui Israel că Dumnezeu pe Acest Iisus, pe Care voi L-ați răstignit, L-a făcut Domn și Hristos” (Fapte 2, 36). Și, vestindu-L, proclamându-L astfel, cei de față adunați la „locul” evenimentului Rusaliilor, „bărbați cucernici adunați atunci în Ierusalim din toate neamurile care sunt sub cer… au zis către Petru și ceilalți Apostoli: bărbați frați, ce să facem? Iar Petru a zis către ei: pocăiți-vă și să se boteze fiecaredintre voi în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre și veți primi darul Duhului Sfânt. Căci vouă vă este dată făgăduința și copiilor voștri, și tuturor celor de departe, pe oricâți îi va chema Domnul Dumnezeul nostru… Și s-au botezat încă din ziua aceea și s-au adăugat Bisericii ca la 3000 de suflete” (Fapte 2, 37-41).
O naștere din nou a lumii, săvârșită de Tatăl prin fiul în Duhul Sfânt. Minunată, negrăită lucrare a Duhului, a Sfântului Duh Care lucrează neîncetat în Biserică, în lume – atunci, ca și azi. Căci, neîncetat, Duhul Sfânt este Duhul Adevărului și ne învață tot adevărul care este: Hristos Iisus Domnul. Duhul Sfânt eliberează: „Domnul este Duh și unde este Duhul Domnului, acolo este libertate” (II Corinteni 3, 17). Eliberează de orice lanț, căci „Cuvântul lui Dumnezeu nu se leagă” (II Timotei 2, 9). Duhul „ia din Fiul” (Ioan 16, 14) și ne împărtășește viața Lui. Ne împărtășește fiecăruia câte o vocație, „harismă”, un dar: al apostoliei, al proorociei, învățăturii, săvârșirii faptelor minunate și bune, vindecărilor, ajutorării, cârmuirii… (I Corinteni 12, 28). Dar aceste daruri, care dau fiecăruia o distincție, o unicitate, nu pierd unitatea, căci în toate este Același Duh Care dă în același timp și înțelepciune, înțelegere, sfat, tărie, cunoștință, bună credință, temere de Dumnezeu (Isaia 11, 2-3) și, mai adânc decât toate, dă iubirea. „Pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre prin Duhul Sfânt Cel dăruit nouă.” (Romani 5, 5). De aceea și rodește în inimile oferite, deschise lucrării Duhului Sfânt, roadele Sale negrăit de minunate: „Iar dacă roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea, înfrânarea, curăția…” (Galateni 5, 22-23).
Așa lucrează Duhul Sfânt „Chipul lui Hristos” în creștini, în Biserică, în lume, prin împărtășirea Cuvântului lui Dumnezeu, Sfintelor Lui Taine, Sfintelor virtuți. Așa lucrează și înaintează în istorie, zidind în noi viața lui Hristos cea de Cruce, de Inviere, de Înălțare până de-a dreapta Tatălui! Pentru creștin, acesta este sensul istoriei: un suiș în libertate și adevăr, după Chipul lui Hristos. În Duhul, noi invocăm: „Domn este Iisus” (Corinteni 12, 3). Duhul Se face una cu noi, devenind așa zicând eu-l nostru cel de har, subiectul, în timp ce Iisus Hristos este Obiectul, Țelul către Care tindem. Și în această unitate negrăită, cea mai adâncă între „subiect și obiect”, eu și tu, se săvârșește neîncetata noastră creștere, înălțare, înnoire. Duhul Sfânt e Duhul neîncetatei înnoiri. Psalmistul profețise: „Trimite-vei Duhul Tău… și vei înnoi fața pământului” (Ps. 103, 31), iar Apostolul inspirat grăiește: Noi toți, privind ca în oglindă, cu fața descoperită, Slava Domnului, ne prefacem în același chip din slavă în slavă, ca de la Duhul Domnului”