Mânăstirea din insula Eghina

Mânăstirea din insula Eghina

Baldachinul cu racla Sfântului Nectarie, din insula Eghina

 

Stătea de ceva timp neclintit, contemplând muntele şi mânăstirea pe care o refăcuse în doar câţiva ani. Măi­cuţa a crezut că adormise şi l-a atins uşor pe umăr. A tresărit. Se ruga. "Mă rog acum pentru voi, înainte de plecare." "Dar unde plecaţi părinte?" "La cer".
Vorbea despre el firesc, ca despre casa lui. Îl purtase în inimă întreaga viaţă. Pentru el, pentru cer predicase, pentru el avusese grijă de elevii de la seminar şi tot pen­tru el zidise acum mânăstirea aceasta. De aici, şi mi­nunile care îi potopeau pe toţi din preajma lui. Pen­tru că părintele Nectarie nu mai trăia după legile acestei lumi. Nu o făcuse niciodată. El se născuse de la început, şi aici, şi dincolo, şi trăise mereu sus­pendat între cer şi pământ. Ca să le lege şi să le amestece, să facă din ele o altă plămadă. Un cer-pământ. Unul în care oamenii să trăiască frumos.
Gândul mânăstirii îi venise de la câteva uce­nice. Veneau să se spovedească la el, încă din vremea în care era directorul Seminarului Ri­zareios. Îl ascultau întru totul. Veneau cu­minţi, la liturghie, în fiecare duminică, se spo­vedeau în fiecare săptămână. Una cu osebire, Hrisantia. Nevăzătoare de la trei ani, dar cu o mare agerime a duhului. Un altfel de om. Ca şi părintele. Cu timpul, ucenicele sale au început să se gândească la o mânăstire, iar părintele le-a încurajat. Dar nu doreau să intre într-una gata făcută. Ar fi vrut să pornească alături de părintele Nectarie într-o nouă ctitorie. Până la urmă, au găsit o lavră veche şi părăsită în insula Eghina şi au început să o refacă. În anul 1908 părintele Nectarie a părăsit Seminarul Riza­reios şi s-a aşezat definitiv la Eghina. Stareţă era Hrisantia, văzătoarea cu duhul, devenită în­tre timp monahia Xenia.

Prima minune

În ultimele zile, când era pe moarte, l-au adus în salonul mic al unui spital din Atena. Fără cinste şi fără favoruri, l-au aşezat alături de săracii pe care-i ajutase viaţa întreagă. Pen­tru doctori, Sfântul Nectarie era doar un călu­găr sărman, unul care nu-şi putea plăti trata­mentul. A suferit mult în ultimele zile, dar şi-a con­tinuat misiunea. Le vorbea colegilor de sa­lon de iubirea lui Hristos, de calea mântuirii, de împărăţia cerurilor, către care ştia că se îndreaptă. Lângă el se afla patul unui om care avea şira spinării ruptă, într-un grav accident. Era paralizat, iar medicii nu-i mai dădeau nicio şansă. Când Nectarie a trecut la Domnul, mai­cile au venit să-l schimbe în veşmintele arhie­reşti. Pentru că nu aveau unde să-i aşeze hai­nele călugăreşti, i-au dat jos vesta de lână nea­gră şi-au întins-o pe picioarele înţepenite ale celui paralizat. Brusc, bolnavul a spus că simte ceva în mădularele betege, ca şi cum acestea ar fi fost străbătute de curent electric. I-a chemat pe doctori, spunându -le că el crede că s-a tămă­duit. Încet, a început să-şi mişte tălpile, apoi a fost coborât din pat şi a făcut câţiva paşi. Prima minune se înfăptuise. Înainte de a ajunge în mormânt, trupul neînsufleţit al Sfântului Nectarie înce­puse să-i tămăduiască pe oameni. Moartea sa era doar un alt început. Cel mai mare.

Plecarea

Vaporul de la Atena înaintează încet. La proră flu­tură un drapel mare, negru, vestind ultimul drum al pă­rintelui Nectarie. Îl aduc la mânăstire. Acasă. Insula e ticsită de pelerini. Cu vederea sa lăuntrică, străpun­gând vremile, el le spusese maicilor, încă din timpul vieţii - "În aceste locuri pustii se va ridica în curând o mare catedrală. Milioane de oameni vor veni să se închine, iar mânăstirea va deveni înfloritoare". Şi cu­vintele se împli­neau. Cuvinte de sfânt.
La început, pe frun­tea părintelui Nectarie au apărut câteva bro­boane de mir. Erau ca picurii de sudoare, doar că răspândeau o mi­reas­mă aidoma celei descrise de sfinţi în rai. După zile întregi de stat în arşiţă, trupul îi mirosea ca şi cum ar fi fost îmbălsămat. Era viu şi l-au înmormântat aşa, de viu. La câteva luni, l-au dez­gro­pat. Gheara stricăciunii nu rosese din el. Era la fel ca înainte de a se muta la cer. Când i-au schimbat straiele arhiereşti şi a venit rândul en­gol­pionului, maicile au povestit că sfân­tul a ridicat uşor capul, lă­sându-le să i-l pe­treacă pe după gât.

 

Cu timpul, ves­tea moaştelor nepu­tre­zite şi izvorâ­toa­re de mir a început să se răspândească în întreaga insulă, iar apoi şi în Grecia şi, de aici, în întrea­ga lume. Pelerinii au în­ceput să vină cu va­poarele. Orbi, ciungi, şchiopi, bol­navi nenumăraţi, se revărsau pe strădu­ţele înguste, um­plând micuţa insulă cu murmurul rugă­ciu­nilor. Unii ple­cau vindecaţi. Mi­nuni năpraznice, des­pre care vorbeau şi medicii. Mai ales tămăduiri de cancer, boală care începea să secere tot mai multe vieţi, vieţi pe care sfântul Nectarie le putea răpi morţii. Oameni pe care-i reclădea. Dinlăuntru mai întâi, căci trupul e o oglindă a sufletului. Cei care nu se vindecau, plecau totuşi schimbaţi, transfiguraţi, dând mărturie de o uriaşă revărsare de har. Una cum nu se mai văzuse din vremea Mântuitorului. Una care să străpungă bezna veacurilor, luminându-le oamenilor viaţa, reaprinzându-le credinţa. Stareţa oarbă a Mâ­năstirii din Eghina, cuvioasa Xenia, l-a văzut cu duhul pe Sfântul Nectarie, chiar în ziua în care el îşi începea drumul spre cer, în spitalul din Atena. A intrat în curtea mânăstirii şi i-a spus - "Am venit să îmi iau rămas bun pentru că voi pleca. Bucuraţi-vă!". De fapt, Sfântul Nectarie nu a plecat de aici. Niciodată. E cu noi, prin­tre noi, chiar când citiţi aceste rânduri. Aveţi încredere. Şi bucuraţi-vă!