Un bătrân ascet învăța: Cu fiecare „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine păcătosul!” pe care-l spunem, batem la poarta milei dumnezeiești, în ceruri. Dinăuntru se aude un sunet ca un tunet, ba chiar mai puternic decât tunetul, mai puternic decât toate trâmbițele: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine păcătosul!” Și răspunde Domnul Cel atotprezent: „Fiule, iertate îți sunt păcatele.”
Sunetul acesta îl aude și diavolul, căci toate duhurile vor nu vor, aud. Cum? Să spunem că există un mecanism prin care auzim „hipersunetele”. Astfel, duhurile aud cuvântul lăuntric și pot aprecia cu aproximație ceea ce se întâmplă. Și mă refer și la duhurile bune, îngerii, și la duhurile rele, demonii. Prin ceea ce gândim sau spunem, atragem harul divin sau îl alungăm; iar duhurile văd lucrul acesta. Cum explicăm faptul că atragem cu rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine păcătosul!” ? Prin faptul că vrajmașii sunt afectați direct și se ard, de aceea fug. Atunci când spunem Rugăciunea lui Iisus, diavolul este deranjat și pleacă, iar harul divin lucrează pentru noi, ne răcorește, iar pe duhurile rele le arde. În felul acesta înțeleg ce se petrece cu noi, din foc, căci duhurile nu sunt cunoscătoare de inimi pentru a înțelege când cineva se roagă cu smerenie sau nu se roagă cu smerenie și se vede pe sine sfânt.
„Ia să văd dacă se roagă cineva smerit – zice vrăjmașul – acesta, precum văd și aud, zice rugăciunea inimii.” Acum, cel ce se roagă face un fel de autocritică și zice: Dacă mă simt bine, înseamnă că sunt în regulă: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine păcătosul!”, „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine păcătosul!” repetându-o mecanic, așa, de multe ori. Dar nu este alungat vrăjmașul cu un asemenea mod de rugăciune. Cine știe din ce fel de inimă iese, din ce fel de minte sau din ce cugete... este ca și cum ar zice: „Miluiește-mă pe mine, cel preasfânt. Miluiește-mă pe mine sfântul, mai mult decât sfântul, căci nu este altul ca mine în lume. Dar cine sunt eu? Sunt unicul în lumea aceasta!”
Chiar de nu spune cineva acest lucru, ci doar are sentimentul acesta depre sine și despre rugăciunea sa, duhul său prinde o anumită stare, are o anumită expresie, fie că o percepem sau nu, dar duhul viclean o percepe imediat ca fiind o stare duhovnicească plină de sine.
Însă rugăciunea inimii făcută cu smerenie are harul care arde pe demon, nu pentru că spunem exact cuvintele respective – „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine păcătosul!” ci fiindcă această rugăciune aduce cu sine smerenia. Nu este „fetișism” rugăciunea în sine, adică nu este un obiect magic ce mă proteajează, nu alungă demonii automat, magic, căci Dumnezeu nu pedepsește făptura Sa. Este o lucrare ce îmi aduce smerenie și pocăință, iar pentru faptul că demonul este plin de mândrie, acolo unde va mirosi mireasma adevăratei smerenii, se autodistruge și este ars. Iadul diavolului este rugăciunea făcută cu smerenie, iar bucuria lui este rugăciunea făcută cu mândrie.
Efrem Ieromonahul, Schitul Vatopedin Sf. Ap. Andrei „Cuvinte simple din Sfântul Munte”
Sa căutați să fiți pomeniți la Sfintele Liturghii.
marți, 25 februarie 2014
Un bătrân ascet învăța:
Cu rugaciunea lui Iisus, batem la poarta milei dumnezeiesti
Un bătrân ascet învăța: Cu fiecare „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine păcătosul!” pe care-l spunem, batem la poarta milei dumnezeiești, în ceruri. Dinăuntru se aude un sunet ca un tunet, ba chiar mai puternic decât tunetul, mai puternic decât toate trâmbițele: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine păcătosul!” Și răspunde Domnul Cel atotprezent: „Fiule, iertate îți sunt păcatele.”
Sunetul acesta îl aude și diavolul, căci toate duhurile vor nu vor, aud. Cum? Să spunem că există un mecanism prin care auzim „hipersunetele”. Astfel, duhurile aud cuvântul lăuntric și pot aprecia cu aproximație ceea ce se întâmplă. Și mă refer și la duhurile bune, îngerii, și la duhurile rele, demonii. Prin ceea ce gândim sau spunem, atragem harul divin sau îl alungăm; iar duhurile văd lucrul acesta. Cum explicăm faptul că atragem cu rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine păcătosul!” ? Prin faptul că vrajmașii sunt afectați direct și se ard, de aceea fug. Atunci când spunem Rugăciunea lui Iisus, diavolul este deranjat și pleacă, iar harul divin lucrează pentru noi, ne răcorește, iar pe duhurile rele le arde. În felul acesta înțeleg ce se petrece cu noi, din foc, căci duhurile nu sunt cunoscătoare de inimi pentru a înțelege când cineva se roagă cu smerenie sau nu se roagă cu smerenie și se vede pe sine sfânt.
„Ia să văd dacă se roagă cineva smerit – zice vrăjmașul – acesta, precum văd și aud, zice rugăciunea inimii.” Acum, cel ce se roagă face un fel de autocritică și zice: Dacă mă simt bine, înseamnă că sunt în regulă: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine păcătosul!”, „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine păcătosul!” repetându-o mecanic, așa, de multe ori. Dar nu este alungat vrăjmașul cu un asemenea mod de rugăciune. Cine știe din ce fel de inimă iese, din ce fel de minte sau din ce cugete... este ca și cum ar zice: „Miluiește-mă pe mine, cel preasfânt. Miluiește-mă pe mine sfântul, mai mult decât sfântul, căci nu este altul ca mine în lume. Dar cine sunt eu? Sunt unicul în lumea aceasta!”
Chiar de nu spune cineva acest lucru, ci doar are sentimentul acesta depre sine și despre rugăciunea sa, duhul său prinde o anumită stare, are o anumită expresie, fie că o percepem sau nu, dar duhul viclean o percepe imediat ca fiind o stare duhovnicească plină de sine.
Însă rugăciunea inimii făcută cu smerenie are harul care arde pe demon, nu pentru că spunem exact cuvintele respective – „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine păcătosul!” ci fiindcă această rugăciune aduce cu sine smerenia. Nu este „fetișism” rugăciunea în sine, adică nu este un obiect magic ce mă proteajează, nu alungă demonii automat, magic, căci Dumnezeu nu pedepsește făptura Sa. Este o lucrare ce îmi aduce smerenie și pocăință, iar pentru faptul că demonul este plin de mândrie, acolo unde va mirosi mireasma adevăratei smerenii, se autodistruge și este ars. Iadul diavolului este rugăciunea făcută cu smerenie, iar bucuria lui este rugăciunea făcută cu mândrie.
Efrem Ieromonahul, Schitul Vatopedin Sf. Ap. Andrei „Cuvinte simple din Sfântul Munte”
Un bătrân ascet învăța: Cu fiecare „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine păcătosul!” pe care-l spunem, batem la poarta milei dumnezeiești, în ceruri. Dinăuntru se aude un sunet ca un tunet, ba chiar mai puternic decât tunetul, mai puternic decât toate trâmbițele: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine păcătosul!” Și răspunde Domnul Cel atotprezent: „Fiule, iertate îți sunt păcatele.”
Sunetul acesta îl aude și diavolul, căci toate duhurile vor nu vor, aud. Cum? Să spunem că există un mecanism prin care auzim „hipersunetele”. Astfel, duhurile aud cuvântul lăuntric și pot aprecia cu aproximație ceea ce se întâmplă. Și mă refer și la duhurile bune, îngerii, și la duhurile rele, demonii. Prin ceea ce gândim sau spunem, atragem harul divin sau îl alungăm; iar duhurile văd lucrul acesta. Cum explicăm faptul că atragem cu rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine păcătosul!” ? Prin faptul că vrajmașii sunt afectați direct și se ard, de aceea fug. Atunci când spunem Rugăciunea lui Iisus, diavolul este deranjat și pleacă, iar harul divin lucrează pentru noi, ne răcorește, iar pe duhurile rele le arde. În felul acesta înțeleg ce se petrece cu noi, din foc, căci duhurile nu sunt cunoscătoare de inimi pentru a înțelege când cineva se roagă cu smerenie sau nu se roagă cu smerenie și se vede pe sine sfânt.
„Ia să văd dacă se roagă cineva smerit – zice vrăjmașul – acesta, precum văd și aud, zice rugăciunea inimii.” Acum, cel ce se roagă face un fel de autocritică și zice: Dacă mă simt bine, înseamnă că sunt în regulă: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine păcătosul!”, „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine păcătosul!” repetându-o mecanic, așa, de multe ori. Dar nu este alungat vrăjmașul cu un asemenea mod de rugăciune. Cine știe din ce fel de inimă iese, din ce fel de minte sau din ce cugete... este ca și cum ar zice: „Miluiește-mă pe mine, cel preasfânt. Miluiește-mă pe mine sfântul, mai mult decât sfântul, căci nu este altul ca mine în lume. Dar cine sunt eu? Sunt unicul în lumea aceasta!”
Chiar de nu spune cineva acest lucru, ci doar are sentimentul acesta depre sine și despre rugăciunea sa, duhul său prinde o anumită stare, are o anumită expresie, fie că o percepem sau nu, dar duhul viclean o percepe imediat ca fiind o stare duhovnicească plină de sine.
Însă rugăciunea inimii făcută cu smerenie are harul care arde pe demon, nu pentru că spunem exact cuvintele respective – „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine păcătosul!” ci fiindcă această rugăciune aduce cu sine smerenia. Nu este „fetișism” rugăciunea în sine, adică nu este un obiect magic ce mă proteajează, nu alungă demonii automat, magic, căci Dumnezeu nu pedepsește făptura Sa. Este o lucrare ce îmi aduce smerenie și pocăință, iar pentru faptul că demonul este plin de mândrie, acolo unde va mirosi mireasma adevăratei smerenii, se autodistruge și este ars. Iadul diavolului este rugăciunea făcută cu smerenie, iar bucuria lui este rugăciunea făcută cu mândrie.
Efrem Ieromonahul, Schitul Vatopedin Sf. Ap. Andrei „Cuvinte simple din Sfântul Munte”
sâmbătă, 22 februarie 2014
Pentru cine crezi ca bat clopotele la biserica ?
Pentru cine crezi ca bat clopotele la biserica ?
Nimănui nu-i este îngăduit să lipsească
Duminca de la Sf. Liturghie, spun sfinții părinți, căci este mare
păcat. Numai cei ce sunt bolnavi de nu se pot da jos din pat, și cei ce
îngrijesc de bolnavi, sunt îndreptățiți să lipsească de la Biserică,
căci aceștia au într-adevăr pricini binecuvântate.
Nu ai voie să dormi în timpul Sf.
Liturghii, să faci cumpărături, comerț sau târg, să gătești, să
călătorești sau să lucrezi în vreun fel, căci banii câștigați în
Duminici și sărbători, sunt bani blestemați și vei ajunge să-i pierzi pe
la doctori, pe medicamente, sau ți se vor fura. Una este să lucrezi
fiindcă așa îți este serviciul, eși obligat și nu ai altă soluție, și
alta este să lucrezi tu de bună voie. Căci dacă necinstești ziua
Domnului și o nesocotești, și Dumnezeu îngăduie să ți se fure ceva ce ai
tu mai scump, pentru că și tu ai furat ziua Lui. Nu este glumă, este
ziua Domnului și avem poruncă să o cinstim.
Ce au făcut oamenii din ziua duminicii,
ştim cu toţii. Dintr-o zi care ar fi trebuit să fie închinată Domnului,
ei au făcut o zi pentru diavol şi păcate. Pentru cei mai mulţi, duminica
înseamnă a trândăvi, a petrece, a chefui în beţii, a se distra în
dansuri, serate, baluri, dezmăţ şi multe altele.
Când clopotele bisericilor bat, oamenii
cască și se întorc pe partea cealaltă în pat. Când preotul se roagă
pentru întreaga țară, pentru pacea lumii, pentru conducători, pentru
sănătate, mântuire, pentru cei adormiți… oamenii se uită la emisiuni, se
îmbuibează și desfrânează. Când Hristos Se jertfește pentru întreaga
lume, oamenii se mocirlesc în cele mai cumplite patimi și pofte.
Să luăm în serios aceste lucruri, căci
Dumnezeu este bun dar este și drept, și nu va îngădui la nesfârșit ca
ziua Lui să fie calcată în picioare de niște ticăloși. Să cinstim cum se
cuvine ziua Sf. Duminici, căci e ziua Domnul, nu a noastră și astfel ne
vor fi ascultate și împlinite și rugăciunile, vom fi păziți de multe
rele, boli și urgii iar Dumnezeu ne va învrednici de multe binefaceri
chiar pământești, căci ne vor fi binecuvântate afacerile, casa, familia,
gospodăria, animalele, și roadele pământului.
duminică, 9 februarie 2014
Dumnezeule-ndurate
Rugăciune
Dumnezeule-ndurate, ce de toate grijă porţi
Ştiu că vei veni odată ca să judeci vii şi morţi.
Si-naintea Feţii Tale, vor veni să stea atunci:
Şi stăpîni, şi slugi, şi tineri, şi bătrîni şi fragezi prunci,
Şi bogaţii şi săracii, şi smeriţii şi trufaşii,
Toţi la tronul Judecăţii, vor veni să-şi curme paşii
Şi să cînte-n veşnicie, sau pe vecii toţi să plîngă,
Drepţii vor fi daţi la dreapta, păcătoşii-n partea stingă . . .
Deci, cu mare spaimă-n suflet. Milostive Dumnezeu,
Eu mă-ntreb: în care parte voi fi dat atuncea eu?
Drept aceia, Doamne Sfinte, să fiu bun şi drept mă-nvaţă,
Pînă cînd nu bate ceasul de-a sfîrşi această viaţă!
Dragostea este cea mai mare virtute, am putea spune chiar: singura virtute a creştinului,fiindcă toate celelalte virtuţi trăiesc cu adevărat şi rodesc binefăcător în viaţa creştinului numai cînd sînt luminate şi încălzite de căldura arzătoare a dragostei. Adevărul acesta îl arată atît de minunat Sf. Ap. Pavel în acel pe drept numit:
„Imn al dragostei creştine", zicand:
„De aş grăi în limbi omeneşti şi îngereşti, iar dragostea nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. De aş avea proorocia şi de aş şti toate tainele şi toată ştiinţa, şi de aş avea toată credinţa, încît să mut şi munţii, iar dragostea nu am, nimic nu sînt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu sâ-1 ardă, şi dragoste nu am, nici un folos nu-mi este... Acum rămîne:credinţa, nădejdea, dragostea, acestea trei; iar mai mare dintre acestea este dragostea" (1 Cor. 13"
Credinţa şi nădejdea lucrează numai în viaţa aceasta pămîntească. În viaţa de după moarte însă ele vor fi împlinite, căci creştinul nu va mai avea nevoie să creadă în Dumnezeu, pentru că îl vă vedea, nici să nădăjduiască în El, pentru că îl va avea. Dragostea însă rămîne şi atunci: ea „nu piere niciodată" (1 Cor. 138),este veşnică, fiindcă însuşi Dumnezeu Cel veşnic este dragoste... (I.C.O. o.c. pp. 345—7).
Poţi pâmîntu-n mîini să ţii,
Poţi sâ mori şi poţi să-nvii,
Poţi om mare ca să fii
Şi stăpîn pe fire!
Poţi să scazi şi poţi sâ creşti.
Poţi vorbi în, limbi cereşti,'
Dar să stii, nimic nu eşti
Dacă n-ai iubire!
Poţi să stii să scapi de rele
Poţi să stii să numeri stele
Şi din lume toate cele
Să le ai în ştire!
Esti un clopot de' aramă
Un tun groaznic ce dârîmă
Şi-o mînie ce sfărîmă
Dacă n-ai iubire!
De-ai avea toata ştiinţa
De sub cer toată credinţa
Cît să muţi la munţi fiinţa
Numai c-o zîmbire
Nu eşti faclă nici suspin
Nici durere nici alin
Eşti ca cel mai aspru spin
Dacă n-ai iubire!
Di ţi-ai da averea toată
Pentru, cei lipsiţi din gloata
Corpu-ţi fie-ntins pe roată
Ori adus jertfire.
Nu eşti nici măcar pitic
Eşti sub stele cel mai mic
Eşti nimic, nimic, nimic
Dacă n-ai iubire!
Prin iubire-adevărată
Aduci urii nimicire.
Dar prin ură, niciodată,
Nu-ţi aduci în schimb iubire.
(Cel mai mic între Iereii-Monahi
NICODIM MĂNDIŢA
Protosirtghel )
(2 fotografii)Dumnezeule-ndurate, ce de toate grijă porţi
Ştiu că vei veni odată ca să judeci vii şi morţi.
Si-naintea Feţii Tale, vor veni să stea atunci:
Şi stăpîni, şi slugi, şi tineri, şi bătrîni şi fragezi prunci,
Şi bogaţii şi săracii, şi smeriţii şi trufaşii,
Toţi la tronul Judecăţii, vor veni să-şi curme paşii
Şi să cînte-n veşnicie, sau pe vecii toţi să plîngă,
Drepţii vor fi daţi la dreapta, păcătoşii-n partea stingă . . .
Deci, cu mare spaimă-n suflet. Milostive Dumnezeu,
Eu mă-ntreb: în care parte voi fi dat atuncea eu?
Drept aceia, Doamne Sfinte, să fiu bun şi drept mă-nvaţă,
Pînă cînd nu bate ceasul de-a sfîrşi această viaţă!
Dragostea este cea mai mare virtute, am putea spune chiar: singura virtute a creştinului,fiindcă toate celelalte virtuţi trăiesc cu adevărat şi rodesc binefăcător în viaţa creştinului numai cînd sînt luminate şi încălzite de căldura arzătoare a dragostei. Adevărul acesta îl arată atît de minunat Sf. Ap. Pavel în acel pe drept numit:
„Imn al dragostei creştine", zicand:
„De aş grăi în limbi omeneşti şi îngereşti, iar dragostea nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. De aş avea proorocia şi de aş şti toate tainele şi toată ştiinţa, şi de aş avea toată credinţa, încît să mut şi munţii, iar dragostea nu am, nimic nu sînt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu sâ-1 ardă, şi dragoste nu am, nici un folos nu-mi este... Acum rămîne:credinţa, nădejdea, dragostea, acestea trei; iar mai mare dintre acestea este dragostea" (1 Cor. 13"
Credinţa şi nădejdea lucrează numai în viaţa aceasta pămîntească. În viaţa de după moarte însă ele vor fi împlinite, căci creştinul nu va mai avea nevoie să creadă în Dumnezeu, pentru că îl vă vedea, nici să nădăjduiască în El, pentru că îl va avea. Dragostea însă rămîne şi atunci: ea „nu piere niciodată" (1 Cor. 138),este veşnică, fiindcă însuşi Dumnezeu Cel veşnic este dragoste... (I.C.O. o.c. pp. 345—7).
Poţi pâmîntu-n mîini să ţii,
Poţi sâ mori şi poţi să-nvii,
Poţi om mare ca să fii
Şi stăpîn pe fire!
Poţi să scazi şi poţi sâ creşti.
Poţi vorbi în, limbi cereşti,'
Dar să stii, nimic nu eşti
Dacă n-ai iubire!
Poţi să stii să scapi de rele
Poţi să stii să numeri stele
Şi din lume toate cele
Să le ai în ştire!
Esti un clopot de' aramă
Un tun groaznic ce dârîmă
Şi-o mînie ce sfărîmă
Dacă n-ai iubire!
De-ai avea toata ştiinţa
De sub cer toată credinţa
Cît să muţi la munţi fiinţa
Numai c-o zîmbire
Nu eşti faclă nici suspin
Nici durere nici alin
Eşti ca cel mai aspru spin
Dacă n-ai iubire!
Di ţi-ai da averea toată
Pentru, cei lipsiţi din gloata
Corpu-ţi fie-ntins pe roată
Ori adus jertfire.
Nu eşti nici măcar pitic
Eşti sub stele cel mai mic
Eşti nimic, nimic, nimic
Dacă n-ai iubire!
Prin iubire-adevărată
Aduci urii nimicire.
Dar prin ură, niciodată,
Nu-ţi aduci în schimb iubire.
(Cel mai mic între Iereii-Monahi
NICODIM MĂNDIŢA
Protosirtghel )
Abonați-vă la:
Postări (Atom)