duminică, 28 februarie 2016

DESPRE CELE ŞAPTE PĂCATE DE MOARTE

DESPRE CELE ŞAPTE PĂCATE DE
MOARTE


ăcatele capitael sunt şaăte la număr şi pe ele vom încerca să le explicăm cu ajutorul preotului de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Constanţa. Aceste sunt: mândria, iubirea de argint, desfrânarea, invidia, lăcomia, mânia şi lenea. Mândria este exagerarea faptelor proprii asociată cu dispreţul faţă de Dumnezeu, semeni şi natură. "Este cea mai bătrână şi cea mai periculoasă dintre toate urzelile diavolului", spune părintele Pricop. "Mândria se combate cel mai greu dintre toate păcatele. Soluţia oferită nouă tuturor ca şi medicament împotriva mândriei constă în primul rând în vizitarea şi slujirea oamenilor suferinzi, meditarea la zădărnicia lucrurilor omeneşti, rugăciune, răbdarea în necazuri şi prigoniri, golire totală de propria strălucire. Iubirea de argint sau avariţia este unul dintre păcatele care este observat tot mai des în lumea noastră. Fie că este vorba de oameni în poziţii cheie care primesc şpăgi sau fură din banul public, fie că discutăm despre conducători de instituţii care nu se abţin din a-şi cumpăra maşini sau haine scumpe. Părintele crede că avariţia este "dragostea dezordonată dusă până la obsesie faţă de acumularea de bunuri şi valori materiale. Ea dă naştere inegalităţii sociale, corupţiei, trădării şi creează cele mai multe conflicte între oamenii unei societăţi mergând până la anarhie şi dizolvarea naţiunilor." Remediile ei sunt: rugăciunea, cugetarea la nestatornicia lucrurilor pământeşti şi la suferinţa pe care acumularea de materie o provoacă nevinovaţilor, cugetarea la caracterul nepreţuit al vieţii trăite în voia lui Dumnezeu, renunţarea efectivă la surplusurile de avere. Desfrânarea este un subiect pe cât de blamat de biserică, pe atât de controversat în societatea modernă. "Caracterul nefiresc şi obscen al desfrânării generează: uciderea de prunci, violenţa, pasiunea pentru beţie şi droguri, nestatornicia, nechibzuinţa, frica de bătrâneţe, cinismul, ura faţă de Dumnezeu. Terapia duhovnicească pentru desfrânare include disciplinarea vieţii prin muncă/efort fizic, ferirea de prilejuri păcătoase, eliminarea discuţiilor şi a imaginilor de orice fel cu conţinut pornografic, rugăciune, deasa mărturisire a păcatelor", spune preotul constănţean. Invidia reprezintă din punctul de vedere al bisericii o degenerare care duce la o manifestare perversă a sentimentelor. "Cel încercat de invidie se întristează de orice reuşită pe care o are semenul său dar jubilează atunci când colegului de serviciu, fratelui, rudei, cunoştinţei i se întâmplă vreun necaz. Prezintă pericol antisocial şi provoacă violenţă oriunde pătrunde. Remediile sunt: respingerea linguşirii şi a instigării, permanenta raportare la modelul jertfelnic al lui Hristos cel Răstignit şi Înviat, recunoaşterea invidiei sub epitrahilul duhovnicului." Lăcomia Pântecului este cea care duce la lipsa de siscernământ, dar şi la boli grave. "Alcoolismul, narcotismul, tabagismul şi alte aşa-zise plăceri/tabieturi moderne sunt expresii ale lăcomiei. De aceea ea poate fi combătută în primul rând prin post, apoi prin regim de viaţă modest, muncă fizică şi rugăciune necontenită", explică preotul Mircea Cristian Pricop. Mânia este apropiată de mândrie şi îmbracă forma răzbunării. Preotul constănţean spune că ea naşte indignare, irascibilitate, blestemul, lovirea, uciderea sau pornirea sinucigaşă. Toate acestea pot fi rezolvate prin tăcere, răbdare, asumarea cu jertfelnicie şi demnitate a jignirilor sau nedreptăţilor la care este supus credinciosul. Ultima pe această listă este Lenea sau nepăsarea faţă de muncă. Părintele din Constanţa crede că efectele ei sunt grave. Lenea poate să ducă la "pierderea din vedere a realităţii, senzaţia de neputinţă, izolarea într-o lume imaginară, goana după jocurile de noroc şi după câştigul nemuncit, înşelarea semenilor, etc. Munca este antidotul cel mai potrivit în această privinţă." Preotul Mircea Pricop spune că omul va ajunge să săvârşească păcatul, "fie din neputinţa firii, fie din prinderea noastră într-o conjunctură nepotrivită a vieţii, suntem încredinţaţi că Dumnezeu, în nemărginita dragoste faţă de propriul copil, ne va scoate în cale noi posibilităţi de revenire la nevinovăţia şi la fericirea iniţală."

Citeste mai mult: adev.ro/nluj2h
Nu orice preot poate să explice, pe înţelesul tuturor, ce este un păcat capital şi cum este el văzut de Biserică. Echipa "Adevărul" a discutat despre acest subiect cu preot doctor Mircea Cristian Pricop. El ocupă funcţia de Spiritual al Facultăţii de Teologie Ortodoxă, din cadrul Universităţii „Ovidius” Constanţa. Părintele constănţean este de părere că, de-a lungul celor două milenii de observare, prevenire şi combatere a bolilor spirituale, Biserica a dezvoltat o adevărată terapie a despătimirii omului. "Eliberarea omului de patimi nu vine în contradicţie ci mai degrabă în împletire cu înţelegerea că fiecare om este copil al lui Dumnezeu. Chiar dacă în viaţa personală a fiecăruia dintre noi intervin –cumva inevitabil - înclinaţiile spre păcat, slujirea Bisericii ne stă permanent în ajutor pe calea împăcării cu Dumnezeu, cu semenii şi cu noi înşine", susţine preotul Mircea Pricop. Păcatul poate fi împărţit în mai multe categorii. Există păcatele uşoare sau grele. Dacă primele sunt generate de slăbiciunea firii, cele din urmă sunt săvârşite cu rea-voinţă. Totodată, păcatele grele sunt capitale, împotriva Duhului Sfânt şi păcatele strigătoare la cer. Păcatele capitael sunt şaăte la număr şi pe ele vom încerca să le explicăm cu ajutorul preotului de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Constanţa. Aceste sunt: mândria, iubirea de argint, desfrânarea, invidia, lăcomia, mânia şi lenea. Mândria este exagerarea faptelor proprii asociată cu dispreţul faţă de Dumnezeu, semeni şi natură. "Este cea mai bătrână şi cea mai periculoasă dintre toate urzelile diavolului", spune părintele Pricop. "Mândria se combate cel mai greu dintre toate păcatele. Soluţia oferită nouă tuturor ca şi medicament împotriva mândriei constă în primul rând în vizitarea şi slujirea oamenilor suferinzi, meditarea la zădărnicia lucrurilor omeneşti, rugăciune, răbdarea în necazuri şi prigoniri, golire totală de propria strălucire. Iubirea de argint sau avariţia este unul dintre păcatele care este observat tot mai des în lumea noastră. Fie că este vorba de oameni în poziţii cheie care primesc şpăgi sau fură din banul public, fie că discutăm despre conducători de instituţii care nu se abţin din a-şi cumpăra maşini sau haine scumpe. Părintele crede că avariţia este "dragostea dezordonată dusă până la obsesie faţă de acumularea de bunuri şi valori materiale. Ea dă naştere inegalităţii sociale, corupţiei, trădării şi creează cele mai multe conflicte între oamenii unei societăţi mergând până la anarhie şi dizolvarea naţiunilor." Remediile ei sunt: rugăciunea, cugetarea la nestatornicia lucrurilor pământeşti şi la suferinţa pe care acumularea de materie o provoacă nevinovaţilor, cugetarea la caracterul nepreţuit al vieţii trăite în voia lui Dumnezeu, renunţarea efectivă la surplusurile de avere. Desfrânarea este un subiect pe cât de blamat de biserică, pe atât de controversat în societatea modernă. "Caracterul nefiresc şi obscen al desfrânării generează: uciderea de prunci, violenţa, pasiunea pentru beţie şi droguri, nestatornicia, nechibzuinţa, frica de bătrâneţe, cinismul, ura faţă de Dumnezeu. Terapia duhovnicească pentru desfrânare include disciplinarea vieţii prin muncă/efort fizic, ferirea de prilejuri păcătoase, eliminarea discuţiilor şi a imaginilor de orice fel cu conţinut pornografic, rugăciune, deasa mărturisire a păcatelor", spune preotul constănţean. Invidia reprezintă din punctul de vedere al bisericii o degenerare care duce la o manifestare perversă a sentimentelor. "Cel încercat de invidie se întristează de orice reuşită pe care o are semenul său dar jubilează atunci când colegului de serviciu, fratelui, rudei, cunoştinţei i se întâmplă vreun necaz. Prezintă pericol antisocial şi provoacă violenţă oriunde pătrunde. Remediile sunt: respingerea linguşirii şi a instigării, permanenta raportare la modelul jertfelnic al lui Hristos cel Răstignit şi Înviat, recunoaşterea invidiei sub epitrahilul duhovnicului." Lăcomia Pântecului este cea care duce la lipsa de siscernământ, dar şi la boli grave. "Alcoolismul, narcotismul, tabagismul şi alte aşa-zise plăceri/tabieturi moderne sunt expresii ale lăcomiei. De aceea ea poate fi combătută în primul rând prin post, apoi prin regim de viaţă modest, muncă fizică şi rugăciune necontenită", explică preotul Mircea Cristian Pricop. Mânia este apropiată de mândrie şi îmbracă forma răzbunării. Preotul constănţean spune că ea naşte indignare, irascibilitate, blestemul, lovirea, uciderea sau pornirea sinucigaşă. Toate acestea pot fi rezolvate prin tăcere, răbdare, asumarea cu jertfelnicie şi demnitate a jignirilor sau nedreptăţilor la care este supus credinciosul. Ultima pe această listă este Lenea sau nepăsarea faţă de muncă. Părintele din Constanţa crede că efectele ei sunt grave. Lenea poate să ducă la "pierderea din vedere a realităţii, senzaţia de neputinţă, izolarea într-o lume imaginară, goana după jocurile de noroc şi după câştigul nemuncit, înşelarea semenilor, etc. Munca este antidotul cel mai potrivit în această privinţă." Preotul Mircea Pricop spune că omul va ajunge să săvârşească păcatul, "fie din neputinţa firii, fie din prinderea noastră într-o conjunctură nepotrivită a vieţii, suntem încredinţaţi că Dumnezeu, în nemărginita dragoste faţă de propriul copil, ne va scoate în cale noi posibilităţi de revenire la nevinovăţia şi la fericirea iniţală."

Citeste mai mult: adev.ro/nluj2h
Nu orice preot poate să explice, pe înţelesul tuturor, ce este un păcat capital şi cum este el văzut de Biserică. Echipa "Adevărul" a discutat despre acest subiect cu preot doctor Mircea Cristian Pricop. El ocupă funcţia de Spiritual al Facultăţii de Teologie Ortodoxă, din cadrul Universităţii „Ovidius” Constanţa. Părintele constănţean este de părere că, de-a lungul celor două milenii de observare, prevenire şi combatere a bolilor spirituale, Biserica a dezvoltat o adevărată terapie a despătimirii omului. "Eliberarea omului de patimi nu vine în contradicţie ci mai degrabă în împletire cu înţelegerea că fiecare om este copil al lui Dumnezeu. Chiar dacă în viaţa personală a fiecăruia dintre noi intervin –cumva inevitabil - înclinaţiile spre păcat, slujirea Bisericii ne stă permanent în ajutor pe calea împăcării cu Dumnezeu, cu semenii şi cu noi înşine", susţine preotul Mircea Pricop. Păcatul poate fi împărţit în mai multe categorii. Există păcatele uşoare sau grele. Dacă primele sunt generate de slăbiciunea firii, cele din urmă sunt săvârşite cu rea-voinţă. Totodată, păcatele grele sunt capitale, împotriva Duhului Sfânt şi păcatele strigătoare la cer. Păcatele capitael sunt şaăte la număr şi pe ele vom încerca să le explicăm cu ajutorul preotului de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Constanţa. Aceste sunt: mândria, iubirea de argint, desfrânarea, invidia, lăcomia, mânia şi lenea. Mândria este exagerarea faptelor proprii asociată cu dispreţul faţă de Dumnezeu, semeni şi natură. "Este cea mai bătrână şi cea mai periculoasă dintre toate urzelile diavolului", spune părintele Pricop. "Mândria se combate cel mai greu dintre toate păcatele. Soluţia oferită nouă tuturor ca şi medicament împotriva mândriei constă în primul rând în vizitarea şi slujirea oamenilor suferinzi, meditarea la zădărnicia lucrurilor omeneşti, rugăciune, răbdarea în necazuri şi prigoniri, golire totală de propria strălucire. Iubirea de argint sau avariţia este unul dintre păcatele care este observat tot mai des în lumea noastră. Fie că este vorba de oameni în poziţii cheie care primesc şpăgi sau fură din banul public, fie că discutăm despre conducători de instituţii care nu se abţin din a-şi cumpăra maşini sau haine scumpe. Părintele crede că avariţia este "dragostea dezordonată dusă până la obsesie faţă de acumularea de bunuri şi valori materiale. Ea dă naştere inegalităţii sociale, corupţiei, trădării şi creează cele mai multe conflicte între oamenii unei societăţi mergând până la anarhie şi dizolvarea naţiunilor." Remediile ei sunt: rugăciunea, cugetarea la nestatornicia lucrurilor pământeşti şi la suferinţa pe care acumularea de materie o provoacă nevinovaţilor, cugetarea la caracterul nepreţuit al vieţii trăite în voia lui Dumnezeu, renunţarea efectivă la surplusurile de avere. Desfrânarea este un subiect pe cât de blamat de biserică, pe atât de controversat în societatea modernă. "Caracterul nefiresc şi obscen al desfrânării generează: uciderea de prunci, violenţa, pasiunea pentru beţie şi droguri, nestatornicia, nechibzuinţa, frica de bătrâneţe, cinismul, ura faţă de Dumnezeu. Terapia duhovnicească pentru desfrânare include disciplinarea vieţii prin muncă/efort fizic, ferirea de prilejuri păcătoase, eliminarea discuţiilor şi a imaginilor de orice fel cu conţinut pornografic, rugăciune, deasa mărturisire a păcatelor", spune preotul constănţean. Invidia reprezintă din punctul de vedere al bisericii o degenerare care duce la o manifestare perversă a sentimentelor. "Cel încercat de invidie se întristează de orice reuşită pe care o are semenul său dar jubilează atunci când colegului de serviciu, fratelui, rudei, cunoştinţei i se întâmplă vreun necaz. Prezintă pericol antisocial şi provoacă violenţă oriunde pătrunde. Remediile sunt: respingerea linguşirii şi a instigării, permanenta raportare la modelul jertfelnic al lui Hristos cel Răstignit şi Înviat, recunoaşterea invidiei sub epitrahilul duhovnicului." Lăcomia Pântecului este cea care duce la lipsa de siscernământ, dar şi la boli grave. "Alcoolismul, narcotismul, tabagismul şi alte aşa-zise plăceri/tabieturi moderne sunt expresii ale lăcomiei. De aceea ea poate fi combătută în primul rând prin post, apoi prin regim de viaţă modest, muncă fizică şi rugăciune necontenită", explică preotul Mircea Cristian Pricop. Mânia este apropiată de mândrie şi îmbracă forma răzbunării. Preotul constănţean spune că ea naşte indignare, irascibilitate, blestemul, lovirea, uciderea sau pornirea sinucigaşă. Toate acestea pot fi rezolvate prin tăcere, răbdare, asumarea cu jertfelnicie şi demnitate a jignirilor sau nedreptăţilor la care este supus credinciosul. Ultima pe această listă este Lenea sau nepăsarea faţă de muncă. Părintele din Constanţa crede că efectele ei sunt grave. Lenea poate să ducă la "pierderea din vedere a realităţii, senzaţia de neputinţă, izolarea într-o lume imaginară, goana după jocurile de noroc şi după câştigul nemuncit, înşelarea semenilor, etc. Munca este antidotul cel mai potrivit în această privinţă." Preotul Mircea Pricop spune că omul va ajunge să săvârşească păcatul, "fie din neputinţa firii, fie din prinderea noastră într-o conjunctură nepotrivită a vieţii, suntem încredinţaţi că Dumnezeu, în nemărginita dragoste faţă de propriul copil, ne va scoate în cale noi posibilităţi de revenire la nevinovăţia şi la fericirea iniţală."

Citeste mai mult: adev.ro/nluj2h
Preotul Mircea Pricop spune că omul va ajunge să săvârşească păcatul, "fie din neputinţa firii, fie din prinderea noastră într-o conjunctură nepotrivită a vieţii, suntem încredinţaţi că Dumnezeu, în nemărginita dragoste faţă de propriul copil, ne va scoate în cale noi posibilităţi de revenire la nevinovăţia şi la fericirea iniţală."

Citeste mai mult: adev.
1. Mândri

Mândria este păcatul de moarte prin care a căzut îngerul şi s-a facut drac şi din lumină a devenit întuneric. Din aceasta se naşte slava desartă, îngâmfarea, ipocrizia, megalomania, aroganţa, înfumurarea, laudaroşenia, neruşinarea, ocara şi altele, care sunt toate fiice ale mândriei. Din mândrie se nasc doua surori: îngâmfarea si nerusinarea. Dupa Sf. Nectarie al Eghinei, îngîmfarea este patima cea mai rea dintre toate si pricina a tuturor relelor dintre oameni. Aceasta produce toate scandalurile, aceasta aduce dezbinarile, provoaca schismele, rastoarna asezamintele, tulbura pacea din lume, aduce lupte si razboaie si toate nenorocirile dintre oameni. Mândria naste nerusinarea, necredinta, ura, mânia, dispretul, dusmania, dispretuirea aproapelui, împietrirea inimii, cruzimea; pe când cel ce are smerenie scapa de toate acestea si le biruieste. Fericit este cel ce are smerenie, caci acela va mosteni pamântul celor blânzi, adica al dreptilor... Caci, cel ce se smereste pe sine se va îna1ta.





2. Invidia.
Invidia este pacat de moarte si dintr-însa ies zece ramuri, adica: complotul, mânia, dusmania, cearta, nemu1tumirea, lua- rea în rîs, bucuria de raul altuia, ura, tinerea de minte a raului, uciderea. lnvidia este patima unui suflet inrautatit, chinuit de bunul mers si faptele bune ale aproapelui. Invidiosul, ca si tuberculosul, este mâncat pe dinlauntru si este mistuit de patima. Invidiosul uraste pe cel ce îl întrce cu situatia, cu bogatia, cu cinstea. Invidiosul pofteste necontenit bunurile aproapelui sau, uraste pe cei frumosi si buni. Este prietenul si ajutorul satanei. Invidiosul se hraneste cu nenorocirea aproapelui sau. "Nu este patima mai otravitoare ca invidia", zice Marele Vasile. Asa cum rugina manânca fierul, asa si invidia macina sufletul celui ce o are". (Acelasi) "Invidia este cea mai nedreapta dintre toate patimile, dar si cea mai dreapta: pe de o parte, izgoneste tot binele, iar pe de alta, chinuie pe cel care o are". (Sf. Grigorie Teologul) Dar cel ce are adevarata dragoste de Dumnezeu si de aproapele, pe toate acestea le biruieste si le nesocoteste si de nici una nu este ranit; pentru ca "dragostea îndelung rabda, este binevoitoare, dragostea nu pizmuieste, nu se lauda, nu se trufeste, nu se poarta cu necuviinta, nu cauta ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeste raul, nu se bucura de nedreptate, ci se bucura de adevar. Toate le sufera, toate le crede, toate le nadajduieste, toate le rabda; dragostea nu cade niciodata", dupa Sf. Apostol Pavel. 




3. Iubirea de argint

Iubirea de argint este radacina tuturor relelor, dupa cuvântul Sf. Apostol Pavel, caci dintr-însa se nasc: marturia mincinoasa, 1acomia, minciuna, nemilostivirea, vic1esugul, nedreptatea, furtul, batjocorirea celor sfinte, camataria, închinarea la idoli. Toate acestea sunt roadele si copiii iubirii de argint. Iubirea de argint este alipirea iraţionala de bani, este patima înfricosata, nedreapta, faradelege şi nesăturata. Iubitorul de argint este mai nenorocit decât toti; are totul si nu are nimic. Niciodata nu se ridica satul de la masa, iar daca este invitat Ia altcineva manânca precum porcul. Niciodata nu este îndestulat cu ceea ce are; iar, pe Iânga ceea ce are doreste, daca ar fi cu putinta, sa gramadeasca toti banii din lume. Iubitorul de argint si lacomii sint cei mai mari, mai înfricosati, rnai vatamatori materialisti si dusmani ai omenirii. Bogatul iubitor de argint se aseamana cu animalul care transporta aur, dar se hraneste cu paie. Marele Vasile zice despre iubitorul de argint: "Necontenit vede aur, necontenit cugeta Ia aur si numai pe acesta îl vede înaintea ochilor si-si aduce aminte numai de el". Dar cel ce face milostenie, pe toate acestea le calca în picioare si de nici una nu este vatamat; caci milostenia face pe om asemenea cu Dumnezeu: milostiv, îndurator, iubitor de oameni, bucuros, compatimitor; il face prieten al lui Durnnezeu, si numele lui este cunoscut tuturor. 




4. Desfrânarea.

Desfrânarea este pacat de moarte, oprit si de cele zece porunci ale lui Dumnezeu. Din acest pacat se nasc: sodomia, onania, coruptia, amestecarea sângelui, silnicia, bestialitatea, adulterul, nefrica de Dumnezeu s.a. Toate acestea sunt copiii si roadele desfrânarii. "Prin patru lucruri, zice un parinte, se trezeste patima desfrânarii si curvia: din mâncare si bautura peste masura; din somn mult; din nelucrare, joaca si multa vorbire si din împodobirea hainelor". Iar Marele Vasile zice: "Cel stapânit de diavolul desfrânarii nu are numai acest pacat, ci adauga si altul. Adica, vorbeste nerusinat, se imbata si ispiteste si pe altii. Iar cel ce are curatie, pe toate acestea le biruieste, le calca în picioare si de nimic nu este vatamat, caci înfrânarea pazeste pe om feciorelnic, curat, nestricat, asemenea îngerilor lui Dumnezeu si aduce lui Dumnezeu jertfa vrednica, totdeauna, în tot timpul si locul.




5. Lacomia pântecelui.


Lacomia este pacatul de moarte din care se naste: risipa, ilegalitatea, juramântul mincinos, betia, furtul, senzualitatea, rapirea, 1ingusirea, nerusinarea, nesaturarea. Toate aeestea sunt progeniturile si rodul lacomiei pântecelui. "Grija de pântece este radacina tuturor relelor. "Cel ce-si îngrijeste stomacul si lupta sa biruiasca duhul curviei este asemenea celui ce voieste sa stinga focul cu gaz. Când pântecele este strâmtorat, se smereste inima; dar când acesta este îngrijit, gândul se fudu1este". (Sf. loan Scärarul) "Cine se îndestuleaza cu mâncarea se aseamana cu animalele si cu fiarele: cu tigrul, cu leul, cu ursul si cu porcii, si nu cu oamenii". (Sf. Joan Hrisostom) "Nu murdaria este rea, ci lacomia pântecelui. Caci multa mâncare si deasa mâncare este cauza desfrânarii". (Maxim Marturisitorul) "Însa mare bun este postul. Acesta nimiceste ranile pacatului, poto1este aprinderea patimilor trupesti si le îmblânzeste, este salasu1 bunatatii, odraslire a rodului bucuriei" (Sf. S. Metafrast). Iar cel ce posteste pe toate acestea le biruieste si le dispretuieste, pentru ca postul este însotit de înfrânare, de nevointa, de curatie si de rugaciune.



6. Trândavia.
Trândavia este pacatul de moarte caruia îi urmeaza: deznadejdea, lenea, nepasarea, neglijenta, impietatea, necredinta, slabanogirea, osândirea altuia, amânarea s.a., care sunt copiii trândaviei. Cel stapânit de trândavie uraste cele prezente si doreste pe cele ce nu sunt de fata" (Sf. Ioan Damaschin). "Multa nepasare si trândavie este mai vatamatoare decât toata lucrarea diavoleasca, si diavolul care îi stapâneste, prin trândavie îi stapâneste. Pe când cel râvnitor si veghetor cu sufletul, de toate acestea este scapat si le biruieste cu totul, caci cel veghetor are aparatori rugaciunea, evlavia, pocainta, caldura, studiul, cinstea, frica de Dumnezeu, spovedania, cugetarea la Sfintele Scripturi, prin care gaseste viata vesnica".



7. Mânia.
Mânia este pacatul de moarte din care se nasc: nebunia, blasfemia, cruzimea, tulburarea, spaima trupului, ocara, iritarea, prostia, schimbarea trupului, uciderea si multe altele, care toate sunt copiii mâniei si iritatiei. Toate pe care le fac oamenii stapâniti de mânie sunt oarbe, fara de minte, pacate. De aceea, zice Sf. loan Gura de Aur, trebuie sa ne pazim de mânie si sa vorbim cu cuviinta; si nu numai a nu ne mânia, ci nici a nu striga, caci racnirea este materie a mâniei. Sa taiem aripile mâniei, ca nu cumva rautatea sa creasca iarasi; caci arzatoare este patima mâniei; arzator si teribil jefuieste sufletele noastre. De aceea trebuie ca totdeauna sa-i astupam iesirea ei. Foc teribil este mânia si pe toate le mistuie. Betie este mânia si mai teribila decât betia, mai mizerabila decât diavolul. Dar, daca ne pazim sa nu ridicam glasul, am gasit calea cea mai buna a filosofiei. Dar omul rabdator pe toate acestea le sufera si le biruie, pentru ca din rabdare se naste nerautatea si resemnarea prin care toate se biruiesc si se risipesc.