miercuri, 18 noiembrie 2009

,,La început a făcut Domnul cerul şi pământul”


,,La început a făcut Domnul cerul şi pământul”: o unitate închegată, o sinteză: duh şi materie. Cerul este
îngerii, întreg tărâmul îngeresc, şi constituie Biserica nevăzută, cerească şi duhovnicească.
Biserica pământească nu poate fi concepută fără de cea cerească, iar cea cerească fără de cea pământească.

Biserica cerească este modelul primar al celei pământeşti: îngerii sunt fraţii noştri.
Ei nu ne sunt vrăjmaşi, ci sunt de partea noastră; împreună cu ei cântăm noi cântarea nesfârşită a laudei –sfânt, sfânt, sfânt – şi împreună cu ei sărbătorim noi dumnezeiasca Liturghie.
Pentru că hrana îngerilor este pâinea cea cerească: contemplarea lui Dumnezeu.

Biserica a venit pe pământ odată cu Adam. Din preaplinul iubirii, şi din libera Sa voire a făcut Domnul pe
om după chipul Său, aşadar cu libertatea voirii. De îndată ce omul, făptură nou-creată, a intrat de bunăvoie în corul îngerilor ca să cânte aceeaşi cântare, s-a întrupat şi Biserica duhovnicească.
Biserica a primit să fie parte văzută şi parte nevăzută: duh şi materie.
Grădina raiului este casa dintâi a Bisericii.

Căderea în păcat a fost o întinare. Omul s-a întors de la lumină, de la iubire, de la viaţă: de la Dumnezeu.
Urmarea pentru el a fost aşadar întunericul, păcatul,moartea. Sufletul lui s-a rănit, vrerea i s-a întinat.
În locul domniei celor cereşti, a prins putere peste el ţărâna. A început să orbecăie pe un pământ
blestemat.
Dar felul firii sale, după chipul Domnului, nu l-a părăsit de tot. S-a tot stricat, s-a tot dărâmat, dar a rămas
ca o lege din adânc, o temelie din această fire.

Şi tot aşa, vrerea omului,cu putinţa de a desluşi între bune şi rele, a rămas. Şi cu ea a rămas şi cinstea omului.
Păcatul l-a îndepărtat pe om de Dumnezeu, dar nu şi pe Dumnezeu de om. Legătura lui Dumnezeu cu omul nu s-a schimbat. El este dragostea: este veşnic şi neschimbător.
Şi în locul credinţei şi al dragostei pe care omul le-a pierdut, i-a dat Nădejdea.

În nădejde a tot trăit omul până acum, nădejdea îl ţine. De-a lungul întregului Testament al vremilor Vechi,
Dumnezeu îl sprijină, îl creşte şi îi arată drumul: îngerii sunt trimişi cu dinadinsul să coboare şi înfăptuiesc astfel acea scară atotdreaptă de la pământ la cer.
Fiinţa omenească slobodă s-a stricat, şi pe aceasta o vrea Dumnezeu tămăduită iarăşi din preaplinul iubirii.

De la El răsare Mântuitorul şi lucrarea mântuitoare în semne, chipuri şi profeţii mereu noi: aşa ne ţine El să
tragem nădejde. Arca lui Noe şi scara lui Iacob, povestea vieţii lui Iosif, stâlpul cel de nor şi şarpele de aramă,poarta templului lui Iezechiel, cei trei tineri în cuptor şi multe altele, toate caută fără de preget la lucrarea mântuitoare de la capăt. Legământul vechi îl cuprinde pe cel nou pe de-a-ntregul; la împlinirea timpului se ajunge la miezul lucrurilor.
Dumnezeu şi omul se vor uni din nou, cerul şi pământul vor fi iarăşi una: duh şi trup: cele două naturi ale lui Hristos într-un singur ipostas.,,Şi Cuvântul trup S-a făcut…” (Ioan I, 14).
Dumnezeu adevărat şi om adevărat, Hristos a înmânat oamenilor voia lui Dumnezeu.
I-a dat chip văzut. Am văzut slava Lui: în trupul Lui omenesc, în porumbelul care s-a pogorât peste El, în lumina de pe muntele Taborului, în pâinea şi vinul luate şi văzute cu ochii…
Nu doar că a ştiut şi a cunoscut cele lumeşti, pe cele văzute,ci le-a şi sfinţit.

Cu învierea trupului Său a stricat hotarul dintre viaţă şi moarte; cu înălţarea trupului Său la cer a unit El în chip văzut cerul şi pământul.
Dar chiar dacă ne-am lipsit de prezenţa Sa pe pământ,totuşi El nu ne-a părăsit nici ca duh şi nici ca trup. În chip de limbi de foc cu totul văzute, a împărţit El Duhul cel chezăşuit, asupra Apostolilor. Nu precum unor feţe despărţite, ci în îngemănare de dragoste şi bună voinţă, ca adunare la rugăciune, (Ecclesia, Biserica) au luat aceştia dovada văzută a venirii Mângâietorului.
A fost întâmplare o singură dată petrecută şi care nu se mai repetă. Şi de atunci trăieşte şi lucrează Duhul Adevărului, şi prin Duhul, Tatăl şi Fiul, în Biserică şi prin Biserică. În Biserica de pe pământ Îşi săvârşeşte Hristos viaţa pământească: Biserica este trupul Său.

Prin punerea mâinilor au dat apostolii mai departe acea stare deosebită pe care au primit-o de la Duhul; dar totodată au primit sarcina de a propovădui Evanghelia, şi chiar şi pe aceasta au dat-o mai departe. La început, au purces la aceasta prin viu grai. Dar mai apoi, tradiţia grăită a luat chipul cărţii: evanghelii, epistolii şi descoperiri s-au înscris în cărţi. Multă vreme cele povestite şi cele scrise au mers mână-n mână. Apoi s-a îndepărtat tot ce nu se potrivea cu conştiinţa Bisericii. Şi în fine, după 300 de ani, Biserica păzită de chiar Duhul, a alcătuit Sfânta Scriptură: după canon.

Fără de canon nu avem Biblie, fără de Biserică nu avem canon; un adevăr repetat!

La urma urmei, nu am avea nevoie musai de Scriptură. Dar întrucât avem un trup, înseamnă că avem
nevoie de ea. Biblia, în întregime, este rodul lucrării trupului cu duhul împreună, al lui Dumnezeu cu oamenii, este o lucrare a Bisericii: o expresie văzută a cuprinsului ei. În Scriptură Biserica găseşte tocmai adevărurile care îi dau viaţă, şi pe care le înţelege ca pe cea mai mare comoară a sa. Biblia este cu alte cuvinte ivită din chiar inima noastră, pentru că noi alcătuim Biserica. Purtăm în noi şi păcatul strămoşesc şi rătăcirea prin pustie şi izbăvirea.

Pentru creştinătatea ortodoxă, Biblia este izvorul cel sfânt, nemuritor şi de neînlocuit al Adevărului: Adevărul cel dezvăluit de Dumnezeu şi pus în literă. De la prima până la ultima pagină este vorba despre Adevăr şi Viaţă: despre Hristos. Aşadar, nu despre adevărul geologic,istoric sau ştiinţific, ci despre Adevărul Duhului cel atotcuprinzător: Adevărul Domnului şi al nostru, ,,tainele mântuirii”. Acesta ne-a fost dat ,,spre învăţătură.”(Romani XV, 4)

Hristos nu a lăsat nici fotocopii, nici stenograme, ci mai mult decât atât, o Biserică vie, trăitoare.
Biserica I-a păstrat cuvântul, dar – în afară de câteva expresii – nu în graiul pe care El însuşi l-a vorbit, ci în tălmăcire, adică luând alt chip. Şi tabloul vieţii Lui şi faptele Sale nu sunt predate nouă în proces-verbal amănunţit, ci la mâna-doua şi a treia, ,,aşa cum ni le-au lăsat cei ce le-au văzut de la început” (Luca I, 2).
Aşa se cade înţelepciunii, că litera omoară, dar duhul dă viaţă, zice Domnul.

Duhul nu e legat de nume, locuri sau de şirul anilor. El este viaţă. Şi chiar dacă nu Moise ar fi scris cele întâi cărţi,1 dacă epistolele lui Petru nu ar fi chiar de la acesta, şi Evanghelia după Ioan nu ar fi scrisă chiar de el, acestea sunt lucruri cu greutate mai mică. Scrierile acestea nu pierd din autoritate sau autenticitate din această cauză.,,Sunt din Biserică, şi pentru Biserică este de ajuns”.(Homiakov)

Orice ortodox citeşte Biblia cu de la sine voie, pe limba lui. Dar cu firească smerenie, el îşi dă seama că
judecarea faptelor după a sa cugetare pătimaşă nu îi e de bună îndrumare: de aceea este nevoie de o privire mult mai cuprinzătoare, de experienţe acumulate, şi, mai mult de toate - de sfinţenie: de curăţia inimii, care te face să-L vezi pe Dumnezeu. Şi acest lucru, muritorul de rând nu îndrăzneşte să creadă a-l avea. (Fapte VIII, 30-31)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

- Deoarece avem nevoie zilnica de hrana spirituala, aici este locul unde vei gasi cate o . . . soapta a Duhului Sfant pentru a te ajuta sa intelegi voia lui Dumnezeu cu privire la viata ta -