Părinte, de ce cinstim noi, creştinii, Sfânta Cruce?
Aş putea să răspund printr-o altă întrebare: "Cum să nu o cinstim?" Este aproape inadmisibil şi imposibil să nu o cinstim, pentru că omul este făcut în Cruce. Părintele Daniel Tudor, întemeietorul mişcării "Rugul aprins", are poate cele mai profunde meditaţii despre Sfânta Cruce şi spune aşa: "Crucea este temeiul lumii, totul este făurit prin Cruce", şi mai zicea: "Crucea este începutul şi sfârşitul". Dumnezeu-Tatăl însuşi îşi asumă crucea creaţiei, apoi Dumnezeu-Fiul îşi asumă crucea răscumpărării, mântuirii omului. Prin Cruce a biruit iadul, moartea şi păcatul şi a deschis porţile Împărăţiei cereşti, iar la Înălţare a trimis pe Duhul Sfânt, care îşi ia crucea conducerii Bisericii, inima Bisericii, care îi inspiră pe conducătorii văzuţi ai Bisericii. Şi, cum spune Sfântul Apostol Pavel, Duhul Sfânt îşi asumă şi Crucea mântuirii noastre personale, se roagă în noi.
Istoric vorbind, temeiul Sfintei Cruci porneşte de la revelaţia împăratului Constantin cel Mare, căruia, înaintea luptei cu Maxenţiu, i s-a arătat pe cer semnul Sfintei Cruci cu mesajul: "Prin acest semn vei învinge!" Sfântul Constantin a primit această descoperire şi a pus peste tot semnul Sfintei Cruci şi a intrat biruitor în Roma, dând Edictul de la Milano. El a dispus, prin mama sa, căutarea lemnului Sfintei Cruci. Aşa a început cultul Sfintei Cruci, însă temeiurile cinstirii ei sunt mult mai adânci în istoria omenirii. Vedeţi, când Sfânta Cruce era ascunsă în pământ şi nu se cinstea de către creştini, pentru că nu puteau din cauza persecuţiilor, ea se arată pe cer şi se impune, chiar unui mare împărat.
Creştinii, astăzi, au o mulţime de modalităţi pentru a aduce cinstire Sfintei Cruci. Ce stări trebuie să îmbrace omul în faţa Sfintei Cruci?
Crucea este simbolul iubirii dumnezeieşti, ea arată Sfânta Treime, prin care ne îmbrăcăm în puterea, în lumina şi în iubirea Sfintei Treimi. Trăirea noastră duhovnicească a devenit foarte naturală, omul, când se trezeşte din somn, primul lucru pe care îl face este semnul Sfintei Cruci şi Îi mulţumeşte lui Dumnezeu că i-a mai dat o zi. În Sfânta Liturghie, Sfânta Treime se mărturiseşte, direct sau indirect, de mai mult de 50 de ori.
De ce ne facem semnul Sfintei Cruci?
Semnul Sfintei Cruci semnifică tocmai iubirea noastră faţă de Sfânta Treime, faţă de Dumnezeu şi mărturisirea lui Dumnezeu Cel întrupat Care a iubit crucea ca obiect de suferinţă, care până atunci era lemn de ocară, mijloc de tortură. El a primit-o, a îmbrăţişat-o ca pe o mireasă şi a făcut-o lemn de sfinţenie. Prin Cruce s-a realizat mântuirea.
Privind la Crucea Domnului Hristos, omul se vede aşa cum este, îşi vede şi posibilităţile creştine de a trăi fericit, prin răbdare, curăţie, prin post, prin rugăciune, dar în acelaşi timp vede şi opusul lor în faţa Crucii, vede şi ura câtă este în lume, vede şi mânia, uciderea, nedreptatea, bolile, necazurile pe care trebuie să şi le asume. Omul este condamnat la libertate, e tot timpul condamnat să aleagă, suntem condamnaţi şi în faţa Crucii să alegem să suferim din iubire pentru Dumnezeu şi pentru oameni sau să suferim din ură şi neglijenţă, din nepăsare, din prostie, pentru că nu există, în starea în care omul este acum, să nu trăim în suferinţă. Şi aceasta nu se poate decât prin Sfânta Cruce, pentru că omul se naşte din două realităţi, între plăcere şi durere. Se naşte în plăcere, sfârşeşte în durere, refuză durerea şi aleargă la plăcere şi, prin aceasta, îşi creşte durerea. Până nu îmbrăţişează durerea, adică crucea, de bunăvoie, din dragoste, omul va suferi mai mult căutând anumite plăceri din lumea aceasta.
Sa nu uitam niciodata de om, de omul de laga noi, mai ales de omul de langa noi, pentru ca omul de langa noi este pus anume ca prin el sa ne inmultim iubirea. Se spune in Pateric - Sfantul Antonie cel Mare are cuvantul acesta - ca "de la aproapele vine si viata si moartea. Ca daca folosim pe aproapele, pe fratele, pe Dumnezeu dobandim si daca gresim fratelui, lui Hristos gresim", iar Cuviosul Ioan Colov spunea ca: "Nimeni nu cladeste o casa de la acoperis in jos, ci de la temelie in sus". Si intrebat fiind ce inseamna acest cuvant a zis: "Temelia este aproapele, ca pe el mai intai sa-l folosesc, pentru ca de el atirna toate poruncile lui Hristos". Deci indreptarea noastra, inaintarea noastra, depasirea de noi insine este in masura in care relatiile noastre cu cei din jurul nostru, cu cei apropiati ai nostri, sunt bune. E ceva extraordinar de important si de frumos! Adica sa ne raportam la omul de langa noi. De altfel, cel mai important om din lumea aceasta pentru fiecare din noi este omul de langa noi, aproapele nostru, vecinul nostru. Se zice ca mai mult te folosesti de un vecin de aproape decat de fratele de departe.
Putem sa ne silim sa iubim pe Dumnezeu si pe oameni cat putem noi mai mult si atunci suntem pe calea cea buna, suntem in cuprinsul fericirii, stim sa ne coboram la cel la care trebuie sa ne coboram si stim sa-l ridicam pe cel pe care trebuie sa-l ridicam. Cum se poate face aceasta o stie numai cel ce iubeste.
Sa stiti ca noi cu iubirea fata de aproapele suntem foarte deficitari. Nu stiu cine ar putea zice ca iubeste pe aproapele ca pe sine insusi, ca urmareste binele aproapelui cum urmareste binele propriu. Chiar si in familie, nu totdeauna parintii sau copiii sunt dispusi sa renunte la ceva din partea lor ca sa se simta bine cei din jurul lor.
Bineinteles ca aproapele nostru poate fi cineva si foarte departe de noi spatial dar pe care-l purtam in noi prin iubire.
Si calugarul si mireanul pot sa foloseasca pe aproapele prin fapta buna care i se cere. Degeaba vrei sa castigi pe cineva prin ceva ce nu-ti cere el. Omul are nevoie de noi intr-o anumita directie, pentru o anumita chestiune. Daca nu-l folosim cum isi doreste, nu-l folosim deloc. Mai putem folosi pe aproapele indirect, cand acela nu are trebuinta de ceea ce am putea face noi pentru el, prin exemplul nostru bun si prin dragoste.
Se spune ca la un om care cersea cineva i-a dat o floare. Niciodata nu s-a asteptat omul acela ca cineva sa-i dea o floare. N-a asteptat floarea, dar floarea l-a bucurat, pentru ca o floare spune ceva despre cel care o daruieste.
Sfantul Evanghelist Marcu si Sfantul Evanghelist Luca, in legatura cu slabanogul de la Capernaum, spun ca cei patru care l-au adus pe acesta in fata Domnului Iisus Hristos, l-au adus prin acoperisul casei si l-au coborat in fata Domnului Hristos. Asta este ceea ce facem cand ajutam pe un om, il ducem in fata Domnului Hristos prin ceea ce facem noi pentru el.
Sa ne gandim ca si noi avem o scaldatoare in care s-ar putea face minuni, si anume virtutea capabila de cunostinta, fapta cea buna care se intareste in suflet si care dupa aceea aduce cunostinta de Dumnezeu - si cunostinta de Dumnezeu este o bucurie. Sa ne gandim ca asa cum noi nu avem de multe ori gand intelept, asa altii nu ne au pe noi in ajutor cand am putea sa le fim omul de ajutor. Sa ne gandim la el. Sa ne gindim la binele pe care-l putem face si atunci darul lui Dumnezeu va fi cu noi, Maica Domnului ne va fi ocrotitoare, sfintii ne vor ajuta cu rugaciunile lor, iar Domnul nostru Iisus Hristos ne va da gandul cel bun care sa ne arunce in virtutea capabila de cunostinta, iar cunostinta cea de la Dumnezeu va fi pentru noi bucurie in toate zilele vietii noastre. Sunt multe suferinte in aceasta lume care au ca pricina pacatele. Noi insa nu suntem judecatorii oamenilor, ci suntem ajutatorii oamenilor. Noi trebuie sa facem ce a facut Domnul Hristos. Domnul Hristos nu l-a intrebat despre pacatele lui pe slabanogul de la Capernaum, nici pe cel de la Vitezda. N-a discutat viata lui de mai inainte ci a fost gata sa-l ajute si l-a ajutat si pe unul si pe celalalt. Si cu aceasta ne da un exemplu, sa fim si noi binevoitori, sa fim ajutatori. Nu vom fi vindecatori. Nu suntem in stare sa ne vindecam nici pe noi insine. Dar avem putere de a mangaia. Avem putere de a lumina, avem putere de a mangaia pe oamenii din jurul nostru in credinta, avem putere de a iubi, avem putere de a ne revarsa iubirea fata de aceia care au trebuinta de ajutor si pe care ii parasesc cei multi.
Nu ezitati unde stiti ca puteti ajuta cu ceva, unde stiti ca puteti interveni cu ceva nu numai dand ceva din mana, ci dand ceva din inima. Sfantul Isaac Sirul spune ca atunci cand ii dai cuiva ceva, veselia fetei tale sa fie mai mare decat darul pe care i-l dai. Sa simta omul ca vrei sa-l ajuti, ca esti alaturi de el, ca nu-l parasesti, ci stai cu bunavointa fata de el.
Despre Maica Tereza din Calcuta se spune ca era odata langa un bolnav si curata niste rani care miroseau urat. Ea voia sa-l ajute pe omul acela care era in necaz si cineva care a trecut pe acolo i-a zis: "Eu n-as face asta nici pentru un milion de dolari". Si Maica Tereza a raspuns: "Nici eu, pentru un milion de dolari n-as face, dar pentru Dumnezeu fac!". Asta inseamna sa ai credinta, sa faci ceva ce n-ai face pentru lumea asta intreaga, dar pentru Dumnezeu faci. Si daca nu faci, sa stii ca esti in lipsa cu credinta. Dar daca ai credinta biruiesti si-l ajuti si pe altul sa biruiasca.
Cand te lauzi si te trufesti, impingi pe celalalt in jos. Tu esti ceva si el nu e nimic, sau e neinsemnat fata de tine. Te scoti pe tine in sus si pe el il apesi in jos.
Nu se poate sa fim cinstitori de Dumnezeu cata vreme nu suntem si cinstitori de oameni, mai ales cinstitori ai oamenilor lui Dumnezeu. Nu se poate sa-I slujesti lui Dumnezeu cata vreme ii ocolesti pe oamenii lui Dumnezeu, pe oamenii pe care Dumnezeu I-a pus sa fie martorii Lui in aceasta viata.
Avand in vedere niste principii si tinand seama de niste repere, te poti modela dupa principiile respective si dupa reperele pe care le ai in vedere. Mi-aduc aminte, cand eram copil am auzit la biserica citindu-se la Apostol, din Epistola Sfantului Apostol Pavel catre Romani. Aveam vreo 12-13 ani atunci si am auzit cuvantul: "Datori suntem noi cei tari sa purtam slabiciunile celor slabi si nu noua sa placem. Ci fiecare sa faca spre placerea aproapelui intai ce-i bine spre zidirea lui" (Romani 15, 1-2). Si cand am auzit cuvintele acestea, le-am luat in seama si am ajuns intr-o imprejurare in care n-as fi vrut sa fac un bine pe care-l impunea situatia. Mama mea pleca la camp, tata era absent din gospodarie, parca era-n armata, nu mai stiu ce s-a-ntamplat si trebuia sa mearga mama cu cineva la lucru. Si atunci mama m-a rugat sa am grija de copiii femeii aceleia, sa stau cu ei acasa si sa le port de grija si pe mine ma cam incomoda lucrul acesta. Dar mi-am adus aminte de cuvantul Sfintului Apostol Pavel: "Nu noua sa placem, ci fiecare sa faca spre placerea aproapelui". In felul acesta te ajuta un principiu.
Cat priveste raportarea la Dumnezeu, la oameni si la noi insine, in Mantuirea pacatosilor se spune: "Fata de Dumnezeu sa avem inima de fii, fata de aproapele sa avem inima de mama si fata de noi insine inima de judecator". As zice eu mai bine: minte de judecator.
Fiecare om care ne vine in fata este un candidat la iubirea noastra. Pentru clipa in care ne intalnim cu el, pentru totdeauna, omul de langa noi este omul cel mai insemnat, este aproapele nostru si fiind aproapele nostru trebuie sa fim preocupati pentru binele lui.
Un parinte de la noi de la manastire zicea: "Draga, pe om daca-l iei de bun, bun il gasesti, si daca-l iei de rau, tot pe acela, si rau il gasesti".
In Pateric se spune ca un boier i-a dat unui sarac o haina, si saracul a luat haina si a vandut-o si a baut-o. Si atunci omul era ingrijorat: "Uite, eu i-am dat-o sa se imbrace si el a vandut-o si a baut-o", si era nemultumit si noaptea a avut un vis in care se facea ca i se arata Domnul Hristos imbracat cu haina pe care el a dat-o saracului si l-a intrebat pe binefacator: "Cunosti haina aceasta?" Si el a zis: "Da, Doamne, o cunosc, a mea este!". Si Domnul Hristos a zis: "Nu te intrista, Eu o port". Ei, constiinta aceasta vrea Domnul Hristos sa o formeze in viata oamenilor, sa avem in consideratie faptul ca ceea ce facem pentru omul de langa noi, pentru omul care are trebuinta de ajutorul nostru, facem de fapt pentru Mantuitorul si ne va fi de folos la Judecata de Apoi.