Închinându-ne Fiului lui Dumnezeu ne închinăm deopotrivă şi Tatălui şi Sfântului Duh;

Duminică de Duminică întâmpinăm în biserică, ca-ntr-un foişor încuiat, pre Domnul înviat, cu buze credincioase sărutând Sfânta Evanghelie din mijlocul bisericii, parcă pipăindu-I picioarele, palmele străpunse şi coasta-I împunsă: “Şi a venit Iisus, uşile fiind încuiate, şi a stat în mijloc şi a zis: Pace vouă!” ^{In. 20, 26} …Cutremurătoare întâlnire; fără de aseamăn regăsire! Dintr-o privire necredinţa se preschimbă în în-credinţare, tăcerea în des-tăinuire, iar temerea este înlocuită de pace… o pace ca de isihie: “Lăsaţi-ne să-L contemplăm pe Dumnezeu în liniştire (isihie)” scriau pe zidurile mânăstirii cu litere “de-o şchioapă” călugării odată… Pacea regăsirii; pacea firii înviate; fireasca pace, pacea încredinţării! “Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoşeze” ^{In 14, 27}…Până la urmă, pacea Domnului este cu totul alta decât a lumii, la fel şi modul cum ea este dată… Ea nu tulbură inima precum o face cea venită de la lume şi nici nu o înficoşează când e dată!

Care va să zică nu e vorba nicidecum de necredinţă în sensul negativ al cuvântului, ci de în-credinţare. Acel “nu fi necredincios, ci credincios” ^{In. 20, 27} spus de Mântuitorul lui Toma cred că are un sens duhovnicesc aparte, ascuns şi tainic… Până la urmă nu doar Toma a fost singurul care s-a îndoit de Învierea Domnului, căci zice: “Şi văzându-L, I s-au închinat, ei, care se îndoiseră” ^{Mt. 28, 17} În-credinţarea lui Toma arată mai degrabă ancorarea lui în Dumnezeu, decât o prealabilă îndoială a acestuia. “Singurul lucru nou sub soare”[1] pentru Toma era acum în-credinţarea învierii Fiului lui Dumnzeu.

Tatăl Îl trimite pe Fiul, iar Fiul la rându-I, dându-le apostolilor pace, îi trimite în numele Său în lume, suflând asupra lor şi zicând-le: “Luaţi Duh Sfânt; Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” ^{In. 20, 23} Această succesiune perpetuă, dinamicitate şi împreună-lucrare revelează Treimea în relaţie cu omul. Totodată, ea vădeşte teandria hristică – dubla natură a Logosului înomenit. De ce spun aceasta? Fiincă cei zece apostoli au primit harul Duhului Sfânt cu care Îl puteau recunoaşte şi mărturisi lumii pe Hristos Înviat ca Dumnezeu şi Om, primind şi puterea de a ierta şi de a ţine păcatele. Taină mare!… dar de care Toma nu se învrednicise, fiindcă nu a fost cu ei atunci, şi aceasta s-a făcut prin dumnezeiasca iconomie. Cum putea mărturisi[2] el lumii pe Hristos Înviat, dacă nu avea Mângâietor pogorât asupra lui care să-l înveţe totul[3] şi să-i aducă aminte toate cele pe care Hristos le spusese?

Peste opt zile însă, venind a doua oară Hristos în mijlocul lor, Toma primeşte încredinţarea Învierii, căci recunoaşte în Duhul Sfânt pe Iisus Hristos înviat şi mărturiseşte atât de teologic, deschizându-i-se şi lui ochii prin pipăirea coastei precum lui Luca şi Cleopa la frângerea pâinii în Emaus: “Domnul meu şi Dumnezeul meu!” ^{In. 20, 28} O, prea-frumoasă mărturisire, care arăţi lumii pe Iisus Hristos ca Domn şi Dumnezeu! Cu o singură închinare acesta a slăvit pe Logosul întrupat  care a înviat trupul asumat. Duhul Sfânt se sălăşluise acum în Toma şi îi arătase cum să se închine, cinstind cu o închinare deopotrivă Dumnezeirea şi trupul asumat şi pnevmatizat. Despre această cinstire pe care trebuie să o aducem Domnului, Sf. Ioan Damaschin vorbeşte lămurit în a lui Dogmatică, spunând:

“Către cei care spun: dacă Hristos are două firi,

sau adoraţi creaţia închinându-vă unei firi create,

sau spuneţi că o fire este adorată şi una neadorată

Închinându-ne Fiului lui Dumnezeu ne închinăm deopotrivă şi Tatălui şi Sfântului Duh; înainte de înomenirea Lui Îl adorăm necorporal, dar acum, după întrupare, Îl adorăm pe Acelaşi întrupat şi făcut om, dar şi Dumnezeu. Aşadar, trupul lui Hristos, în virtutea firii sale proprii, dacă vei despărţi pe cale abstractă vizibilul de spiritual, este neadorat, pentru că este creat; dar pentru că este unit cu Dumnezeu Cuvântul, este adorat din pricina Cuvântului şi în Cuvânt. Căci în chipul în care împăratului i se dă închinăciunea şi când este dezbrăcat şi când este îmbrăcat; iar porfira, ca simplă porfiră, se calcă în picioare şi se aruncă, dar când ajunge îmbrăcăminte împărătească este cinstită şi slăvită, iar dacă ar dispreţui-o cineva este condamnat la moarte, lucru care s-a întamplat de multe ori; şi după cum simplul lemn se poate pipăi, dar când este unit cu focul şi făcut cărbune nu poţi să-l atingi, nu din cauza lui, ci din cauza focului unit cu el – căci firea lemnului nu este inaccesibilă pipăitului, ci cărbunele, adică lemnul înroşit în foc – tot astfel şi trupul, în virtutea firii sale, nu este adorat, dar este adorat în Cuvântul lui Dumnezeu întrupat; nu este adorat din pricina lui, ci din pricina lui Dumnezeu Cuvântul, unit cu el după ipostasă. Şi nu spunem că ne închinăm unui simplu trup, ci trupului lui Dumnezeu, adică Dumnezeului întrupat”[4]… care a şi înviat, iar pe Toma l-a încredinţat.