Cine da, lui isi da
Intr-un sat un biet mosneag,
Chinuit de vremuri rele,
Isi facura un bordei,
De pamant si de nuiele.
Chiar la marginea padurii,
La tulpina unui fag,
In mijlocul creaturii,
Locuia bietul mosneag.
Fara nici o mangaiere,
Fara nici un ajutor,
Razimat in doua carje,
Sprijinea al sau piceor.
Chinuit asa sarmanul,
Isi ducea al vietii fel,,
Pana cand l-aduce unul
Din bordei la cimitir.
Cand si Cand pornea mosneagul,
Inspre sat la sarbatori,
Garbovit cu sacu-n spate,
Sa cerseasca de mancare.
Si in loc de multumire,
Le spunea vorba ce-i place,
"Cine da, lui isi da,
Cine face, lui isi face"
An cu an trecut-au iute,
Multi n-ainte lui murise,
Pe el harul si iubirea,
Domnului il sprijini-se.
Si din cand in cand cu jale,
Inspre sat pornea mosneagul,
Fara a schimba nici macar,
Sacul, carjea sau sumanul.
Il stia de mult tot satul,
Si la orice sarbatoare,
Cei cu inima miloasa,
II da ceva de mancare.
El in loc de multumire,
Le spunea, plecand in pace:
" Cine da, lui isi da,
Cine face, lui isi face ".
Intr-o zi o gospodina,
Din zisa societate,
Egoista, fara mila,
Si plina de rautate,
Se gandi cum s-amuteasca
Glasul celui cersetor,
Ce cersea de-atat vreme,
Pe la poarta tuturor.
Repede facu o paine,
Din faina cea mai alba,
Si pusa-i otrava-ntransa,
Si-apoi o coapse-n graba.
Si cand vine cersetorul,
I-o da painea otravita,
Si-a ei inima tresare,
Ca de-acuma cersetorul
Nu va mai veni la poarta.
Iar mosneagul isi ia darul,
Privindu-l cu bucurie,
Fiind painea cea frumoasa
Se gandeste s-o mai tie,
Isi repeta apoi zicala,
Ce asa de mult ii place:
'Cine da, lui isi da,
Cine face, lui isi face'.
Dupa ce colinda satul,
Se intoarce la bordei,
Obosit se odihneste,
Pe un scaunel de tei.
Dar nu se aseaza bine,
Cand se-arata pe carare,
Un flacau, voinic din sat,
Venind de la vanatoare.
Obosit si rupt de foame,
Dupa el venea un caine,
Rataci-se prin padure,
Fara nici un strop de paine.
Vine la bordei la mosul,
Si-l intreba cu mirare:
"Mosule sa nu te superi,
Nu ai ceva de mancare? "
"Cum sa nu" raspunse mosul,
"Chiar acum am fost in sat,
Si chiar mama dumitale,
O paine alba mi-a dat.
Ia-o taica, si-o mananca,
Potoleste-ti foamea-n pace"
"Cine da, lui isi da,
Cine face, lui isi face".
Dupa ce manca feciorul,
Multumind pleaca spre sat
Fara-a banui sarmanul,
De aceea ce s-antamplat.
Ajungand acasa bine,
Mamasa-l inbratiseaza,
Se dezbraca si in fine,
El la masa se aseaza.
Insa feciorul de-odata,
Se ridica in picioare,
" Vai, mi-e rau, mi-e rau
O mama,mama mor
Totul ma doare".
Mama-sa se ingrozeste,
El se vaita disperat,
"Cum!Ce ai? intreaba mama,
Spune-mi draga ce-ai mancat?"
"N-am mancat, raspunse fiul,
Decat painea ce frumoasa,
Ce ai dat la cersetorul,
Astazi cand a fost pe-acasa".
Un fior de groaza-atuncea,
Mame-i inima-i cuprinse,
Fiul ei isi da suflarea,
Si in fata ei se stinge.
Ingrozita se arunca,
Peste-a fiului ei fata,
Si cu mana tremuranda
Dupa gat i se agata.
Apoi isi priveste fapta
Corpul lui i se raceste,
Iata cum Acel din Ceruri,
Orice fapta rasplateste.
Si-n urechi i suna glasul
Mosului ce nu mai tace
"Cine da, lui isi da,
Cine face, lui isi face".
.jpg)
.JPG)
.JPG)
Vânturi rele, pierzătoare,
Ameninţă azi mereu
Pe noroadele smerite
Care cred în Dumnezeu.
Bate “Crivăţul” năprasnic,
De la Nordul Comunist,
Răspândind în toată lumea
“Dogmele” lui Anticrist.
Din Apus “Austrul” suflă
Aducând cu el “Progres”,
Care naşte necredinţă
Şi împrăştie eres.
De la Miazăzi mai tare,
“Băltăreţul” s-a pornit
Şi, lovindu-se de “Crivăţ”
Pe cei negri i-a-nroşit.
Iar la Răsărit de soare,
“Valul galben al lui Gog”
Spumegă şi se frământă
Cu “vlăstarii lui Magog”.
Ucenicii stricăciunii
Forfotesc îngrozitor
Căutând să otrăvească
Pe sărmanul muritor.
Grabnic uneltesc perzarea
Cei cu duhul “răzvrătit”
- Şi precum se vede lumea
Nu-i departe de sfârşit -
Urâciunea pustiirii
Şi-a găsit învăţăcei
Care dăscălesc pe oameni
Ca să meargă după ei.
Aceste versuri au fost scrise în
ziua Sfintei Maria Magdalena,
cea întocmai cu Apostolii,
22 iulie 1960, în Sihăstria “Sf. Ana”
de la Hozeva (potrivit cu starea
furtunoasă din cele patru
continente) de către smeritul
Ieroschimonah Ioan Iacob.
Sunt ultimele versuri ale Sfântului Ioan