*****************

***Dă-mi izvoare de lacrimi, Mireasa lui Dumnezeu şi mărturisire păcatelor mele şi iertare greşelilor mele***

 

Cer Fecioară , să îmi dai harul Duhului Sfânt ca să deschidă smerita mea gură şi să îmi fie dat mie darul cuvântului ca să te laud pe tine, Născătoare a Cuvântului.
Înţelepţeşte-mă pe mine, cel întunecat pururea de beţia plăcerilor şi fără de minte fiind, adăpându-mă cu vinul pocăinţei, Născătoare de Dumnezeu, căci ai odrăslit strugurele cel copt al nestricăciunii.
Potoleşte chinurile cele de iad, de Dumnezeu dăruită, ceea ce ai născut, Fecioară, fără chinuri pe Cel necuprins cu mintea, pe Care roagă-L să mă izbăvească de toată chinuitoarea răutate.
Acoperământul, nădejdea şi apărarea creştinilor, pe mine cel ce cred în tine şi alerg la tine izbăveşte-mă de păcate şi de patimi şi de necazuri, Fecioară, şi din mâinile vrăjmaşilor celor ce se luptă cu mine, ca să te slăvesc pe tine cu mulţumire.
Dă-mi izvoare de lacrimi, Mireasa lui Dumnezeu şi mărturisire păcatelor mele şi iertare greşelilor mele, ca să te măresc pe tine, cel izbăvit prin acoperământul tău şi păzit pururea.
Mi-am întinat, nobleţea sufletului, Curată, şi dumnezeiasca vrednicie a chipului. Vai, mie, ce voi face? Vino, Fecioară, Născătoare de Dumnezeu, şi mai înainte de sfârşit dă-mi mie chipuri de mântuire şi vrednică pocăinţă.
Mă împresoară şi mă înviforează întreite valuri ale patimilor şi ale gândurilor şi suflările potrivnice ale plăcerilor mă scufundă, fecioară, ci tinde mâna te şi mă izbăveşte.
Puterea mea şi lauda mea, tu eşti Stăpână, fii mie spre mântuire ceea ce ai născut mântuirea lumii, pe Hristos, Izbăvitorul şi Mântuitorul meu.
Bolile trupului şi ale sufletului meu, rogu-mă, tămăduieşte-le, Curată, ceea ce ai născut pe Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre şi mă mântuieşte cu dumnezeieştile tale rugăciuni.
Uşa cea cerească, deschide-mi mie uşile pocăinţei, Născătoare de Dumnezeu, ceea ce ai deschis uşile Raiului şi de uşile iadului mă izbăveşte.
Ajutor în chinuri pururea eşti pământenilor, Curată, şi, pe cele grele făcându-le uşoare, pe slujitorii tăi păzeşte-i nevătămaţi.
Răscumpărarea celor căzuţi, tămăduirea celor bolnavi, Cuvioasă, bucurie celor întristaţi te-a dăruit pe tine Hristos şi lauda celor ce te laudă pe tine.
Harul cel neasemuit al îndurării tale şi puterea dumnezeiască a stăpânirii tale ştiindu-le, Fecioară Maică Marie, strig ţie cu stăruinţă :Din toată întristarea smulge-mă pe mine, robul tău, şi umple-mă de veselie, ca să te laud pe tine.
Râuri de lacrimi dăruieşte-mi, Prealăudată, ca să sting înfricoşătoarea osândă veşnică şi să cant Fiului tău: Dumnezeule, bine eşti cuvântat.
Cuvintelor gurii mele şi curgerile lacrimilor plecându-te, Curată, schimbă întristările sufletului meu în bucuria cea adevărată a Fiului tău.
Vezi, răutatea sufletului meu şi deznădăjduirea şi degrabă mă slobozeşte din chinuri, ca să te slăvesc pe tine întru toţi vecii.
Să nu aud încă:,,Pământ eşti şi în pământ vei merge”, căci tu de pe pământ la cer m-ai adus, o, fără de prihană, Fecioară, ca una care ai născut pe Cel ce din pământ a plăsmuit pe începătorii neamului omenesc.
Noaptea patimilor şi întristile m-a cuprins şi întunecă strălucirea minţii mele, fără de prihană, Fecioară, dar tu, ceea ce a născut pe Soarele slavei, străluceşte sufletul meu cu lumina bucuriei şi a nepătimirii.
Adâncul tămăduirilor şi noianul harurilor te-am cunoscut pe tine, noi, păcătoşii, pentru aceea te rugăm: Scoate-ne din toate greutăţile pe noi, cei ce te mărim .
Mângâie degrabă inima mea care se tânguie de mulţimea chinurilor, mângâierea mea şi scăparea mea, ca şi eu să strig: Rugăciunile tale bucură sufletul meu, Multlăudată.
Somnoros şi trândav fiind, Stăpână, şi neînfrânat, sfârşind în fapte întunecate, toată viaţa mea am cheltuit-o, dar ajungând la apusul vieţii pe tine, Răsăritul cel cu totul luminos, te rog să mă luminezi.
Umple de veselie , Curată, grăbeşte de ne slobozeşte din chinurile care ne împresoară, din nenorociri, si din plânsuri şi din toată răutatea vrăjmaşilor celor mândri şi ucigaşi, din rătăcire, din amara robie si de înfricosatoarea judecată.
Stăpână, miluieşte-ne pe noi cei ce suntem în primejdii şi nu ne lăsa până în sfârşit, miluieşte-ne şi pierde pe vrăjmaşii ce se luptă cu noi.
(Sfântul Părinte Ignatie Patriarhul Constantinopolului)
(Culegere selectivă)

—

Mormantul Sfintei Paraschevi - Pounta

Mormantul Sfintei Mucenite Paraschevi, aflat in manastirea ortodoxa din Pounta, este unul dintre locurile mult-iubite de pelerinii crestini care pasesc pe pamantul Greciei. Sfanta Paraschevi, mucenita din Grecia, sarbatorita pe 26 iulie, nu trebuie confundata cu Sfanta Cuvioasa Parascheva, cea mai populara dintre sfintii ale caror Moaste se afla pe teritoriul Romaniei, sarbatorita pe 14 octombrie.
Sfanta Mucenita Paraschevi a trait pe vremea imparatului Antonin, fiind originara din Italia. Tanara, nascuta intr-o zi de vineri (paraskevi) a manifestat interes deosebit pentru cunoasterea tainelor credintei crestine, citind carti si participand la rugaciuni, in biserica. Dupa moartea parintilor, ea si-a impartit averea saracilor, s-a calugarit si a inceput sa propovaduiasca, reusind sa intoarca multi eleni la credinta in Dumnezeu.
Minunandu-se de frumusetea si priceperea ei, imparatul a incercat s-o determine sa se lepede de credinta crestina. Sfanta Paraskevi a refuzat si de aici au inceput chinurile si suferintele ulterioare, ce aveau s-o transforme in mucenita. Astfel, se stie ca sfintei i s-a pus un coif de fier ars pe cap, dar nu a suferit; ca a fost aruncata intr-o caldare cu untdelemn fierbinte, dar ea se racorea; mai mult, ca l-a stropit pe imparat cu ulei incins, din care cauza acesta a si orbit. Lovit in lumina ochilor, imparatul a strigat: "Miluieste-ma pe mine, roaba adevaratului Dumnezeu, si da-mi mie lumina ochilor mei; ca atunci voi crede in Dumnezeul pe Care Il propovaduiesti tu." Sfanta a spus o rugaciune si indata imparatul Antonin a vazut si impreuna cu toti din casa lui au crezut in adevaratul Dumnezeu, botezandu-se in numele Preasfintei Treimi.
Plecand de acolo, Sfanta Paraschevi s-a dus prin cetati si sate, a propovaduit numele Domnului, i-a insemnat pe oameni cu semnul Sfintei Cruci si a marturisit ca este crestina. Pentru credinta ei nestramutata, s-au mai incercat si alte cai de a o ucide, precum aruncarea ei la un balaur, vatamarea cu foc incins etc. Nu a putut fi clintita in nici un fel de la dreapta credinta. Pana la urma, in ziua de 26 iulie, i s-a taiat capul cu sabia.
Mormantul Sfintei Paraschevi - Pounta
Potrivit traditiei pastrate de crestinii din Epir, mucenita nu a fost martirizata in Roma, precum marturisesc unele biografii ale acesteia, ci in regiunea Tesprotia, pe locul unde se afla astazi Manastirea Sfanta Paraschevi din Pounta. Potrivit aceleiasi traditii, puternic marturisite de localnici, dupa decapitarea sfintei, cinstitul ei trup a fost inmormantat in acest loc, mormantul ei putand fi vazut si astazi.


Se marturiseste ca ighemonul a tarat-o pe sfanta pana pe malul raului Acheron, unde mai apoi i-a taiat capul. Se spune ca, in timp ce calaul a ridicat sabia, spre a o lovi pe sfanta, aceasta a imbratisat o bucata mare de piatra, urmele ambelor palme ramandu-i imprimate pe stanca. Pe acest loc a fost ridicata mai apoi o biserica, inchinata ei. Cinstitul ei cap a fost pastrat in aceasta biserica pana ce a fost dus la Manastirea Petraki, in Atena.
Pounta, ca loc in care a fost martirizata si inmormantata sfanta mucenita, este intarit si de urmatoarele marturii: Sfantul Cuvios Nicodim Aghioritul marturiseste ca "prin Sfanta Paraschevi, multi greci s-au intors la cunoasterea lui Dumnezeu"; martirologiul din Roma, de data mai recenta, omite detaliul oferit de Sfantul Nicodim; multe localitati din regiunea Tesprotia (Valanidia, Kerasovo, Agia Kyriaki, Popovo, Tsangario si Karamachi) isi sarbatoresc zilele in data de 26 iulie, cand Biserica Ortodoxa o cinsteste pe Sfanta Mucenita Paraschevi; particele din Moastele sfintei sunt pastrate in foarte multe biserici si manastiri din Grecia, dupa cum urmeaza: Manastirea Petraki din Atena, Manastirea Cutlumus si Manastirea Dionisiu din Sfantul Munte Athos, Manastirea Sfantul Ilie din Thira.

Sa căutați să fiți pomeniți la Sfintele Liturghii.

Sa căutați să fiți pomeniți la Sfintele Liturghii. Pentru că se pune, dragii mei, în Sfântul Sânge, părticica aceea cu numele tău. Și se spune așa de preot: „Spală, Doamne, păcatele celor ce s-au pomenit aici, cu cinstit Sângele Tău, pentru rugăciunile sfinților Tăi“. Și se pun toate de pe disc, în Potirul cu Sfântul Sânge.
Și vă dați seama, unde poți să fii, chiar dacă ești mort, chiar dacă ești viu, ești salvat; se pomenește și pentru morți și pentru vii. Și cât te costă? Căutați să fiți pomeniți la Liturghie. Fie că vă cunoaște un preot sau vă cunoaște duhovnicul, fie că frățiile voastre dați la Liturghie, dar să fiți pomeniți. Asta e totul.
Liturghia nu e o lucrare omenească, dragii mei. Nici îngereasca. E direct divină! Pentru că nu poți tu să transformi acolo. El este Cel ce este. Și dacă ar fi cu putință să se deschidă cerurile și chiar tavanul Altarului, n-ai vedea în cer mai multă lumină și mai multă așezare cum este în Sfântul Altar, cu îngerii, căci Hristos este cu noi.Noi chiar avem o rugăciune, când facem Vohodul: „Și fă, Doamne, să intre cu noi și îngerii care Îți slujesc împreună cu noi!” Deci preotul are autoritate. Pentru că ei sunt acolo: o gloată de îngeri! E Hristos! Ce, te joci?! Deci, căutați să fiți pomeniți la Liturghie.
(Extras din Ne vorbește părintele Arsenie)

Ce să faci dacă ţi-e ruşine să mărturiseşti un păcat?

Ieromonah Savatie Baștovoi

Răspunsul la această întrebare îl vei găsi în orice îndreptar de spovedanie, cred însă că nu pe cel tămăduitor. Sunt sigur că tocmai pentru asta cauţi un răspuns, un alt răspuns decât cel pe care nu mă îndoiesc că îl ştii deja, dar care, în starea în care eşti, nu-ţi este de niciun folos. De aceea, nici eu nu te voi apostrofa clasic: „E de la dracu' ruşinea, trebuie să o depăşeşti şi să-ţi mărturiseşti păcatul!”

Vlădica Antonie, episcopul Surojului, îşi amintea cu duioşie o întâmplare din adolescenţa sa, care i-a schimbat viaţa. Mărturisesc că această întâmplare a avut acelaşi efect şi asupra vieţii mele. Odată, după terminarea slujbei, tânărul s-a apropiat la miruit de preotul care îl smintise prin faptul că-i părea beat. Totuşi, dintr-o politeţe făţarnică, a încercat să-i sărute mâna, pe care preotul şi-a tras-o ruşinat, scuzându-se pentru starea în care este.

După ce lumea s-a împrăştiat, tânărul, atins de gestul părintelui, s-a apropiat de el să-şi ceară iertare. Părintele era atât de mâhnit, încât aproape că plângea. Şi i-a mărturisit tânărului că îi pare rău că e aşa, dar nu mai poate, pentru că tocmai i-au murit într-un accident soţia şi copilul.

Atunci, viitorul mitropolit al Surojului a avut următoarea revelaţie simplă, dar fundamentală. El a înţeles că una este a citi în Biblie despre răbdarea lui Iov şi a-l da ca exemplu altora, când îi vezi necăjiţi, şi alta este să ţi se întâmple chiar ţie un necaz atât de mare.

Viaţa creştină autentică începe cu înţelegerea acestui lucru simplu. Să înţelegem că nu întotdeauna putem îndeplini sfaturile atât de bune, de altfel, ale Sfinţilor Părinţi şi chiar ale Mântuitorului.
Nu întotdeauna avem puterea necesară, curajul şi, pur şi simplu, voinţa. Dar, cu toate acestea, să nu uităm că chiar şi atunci, fie că suntem ispitiţi şi chiar stăpâniţi de draci, fie de pornirile normale ale firii, noi, totuşi, rămânem creştini. Nişte creştini loviţi, dar creştini. Să înţelegem că viaţa creştinului nu este alcătuită doar din victorii, doar din reuşite, ci, poate, mai ales, din înfrângeri, dar din nişte înfrângeri suportate cu bărbăţie.

Pentru noi, creştinii, o înfrângere suportată cu bărbăţie e mai mare decât o victorie dobândită mişeleşte, adică cu îngâmfare. Foarte uşor o astfel de victorie te poate arunca în afara terenului de luptă. Adică, în cazul nostru, cineva care îşi mărturiseşte păcatele cu prea multă uşurinţă îşi poate pune întrebarea de ce i se întâmplă asta? Nu cumva tocmai pentru faptul că nu îi par chiar atât de grave? Nu cumva, tocmai pentru faptul că şi-a pierdut duhul adevăratei pocăinţe?

Da, păcatul tău poate fi şi avort, şi homosexualitate, şi crima. Dar să ştii că sunt oameni care mărturisesc aceste păcate aproape cu seninătate, iar undeva, în vreo mănăstire uitată, există poate un frate care se tânguie grozav pentru faptul că a mâncat un măr din copacul din care nu avea binecuvântare să mănânce. Avem în Pateric cazul unui frate care era chinuit îngrozitor de faptul că, făcând ascultare la trapeză (bucătărie), mânca din oala cu unt.
Aşa că, după părerea mea, ruşinea pe care o simţim, atunci când vine vremea să mărturisim un păcat, poate că nu depinde atât de gravitatea păcatului săvârşit, cât de intensitatea pocăinţei noastre. Pentru a nu permite încununarea unei pocăinţe atât de bărbăteşti şi atât de plăcute lui Dumnezeu, diavolul se ridică împotriva noastră şi ne îngreuiază şi mai mult frământarea, sporindu-ne nu doar ruşinea, ci, odată cu ea, şi deznădejdea.

Dar ce înseamnă să te declari învins? Oare faptul că nu poţi mărturisi un anume păcat preotului? Nu. Încă nu. Aceasta este doar o lovitură, o lovitură pe care e şi firesc ca orice luptă să o presupună. Dar încă nu este înfrângere, încă este încăierare. Înfrângerea este atunci când noi începem să fugim nu doar de preot, ci chiar şi de Hristos, când ajungi să crezi că nu doar preotul nu te mai poate înţelege, ci până şi Hristos, până şi El nu te mai poate ierta.

Ziceam că ruşinea aceasta poate fi nu atât din cauza gravităţii păcatului, cât poate din cauza intensităţii pocăinţei. Şi-ar fi prea trist să ratăm şansa unei încununări pe măsura zbuciumului nostru. Cununa însă stă pe un loc mai înalt decât noi şi închipuie-ţi că nu avem nimic pe care să călcăm pentru a o ajunge: nici scaun, nici vreo piatră sau buturugă. Tot ce avem la îndemână e păcatul nostru, pe care trebuie să călcăm, ca pe o scară, ca pe un loc înalt şi să ajungem până la cunună.

Aşadar, dacă nu o poţi spune preotului la care te spovedeşti de obicei, du-te şi o spune unui preot necunoscut, du-te într-un oraş străin, într-o ţară străină, unde nu te mai ştie nimeni, şi spune-o primului preot care îţi iese în cale, numai spune-o.

Dacă ţi-ai pierdut încrederea în preoţi, că poţi cădea şi în această ispită, spune-o unui om în care ai încredere. Dacă nu ai nici măcar un astfel de om, spune-o direct lui Dumnezeu, spune-I-o neîncetat. De fapt, sunt convins că amintirea păcatului te obsedează oricum, dar tu spune-o deschis, cu nădejde, nu fugind de Dumnezeu.

Ia cazul lui Petru şi Iuda. Şi Iuda s-a aprins de pocăinţă, a fugit şi a aruncat banii dobândiţi pe sânge. Iuda, spre deosebire de Petru, a recunoscut sângele lui Hristos ca fiind „nevinovat”, adică, practic, a înfruntat hotărârea iudeilor, a înfruntat tot Templul care L-a condamnat pe Hristos la moarte.

Petru nu a avut putere să facă aceasta, nici măcar în faţa unei simple femei care i-a zis că l-a văzut printre ucenici. Petru s-a lepădat cu jurământ de Hristos, în timp ce Iuda L-a mărturisit fără frică „nevinovat” şi nu doar în faţa unei simple femei, care nu i-ar fi putut face nimic, ci în faţa legiuitorilor iudei, care îl puteau da la moarte.

Şi cu toate acestea, pocăinţa cea mare a lui Iuda nu i-a folosit la nimic, pentru că Iuda, deşi se căia, fugea de Dumnezeu, nu avea îndrăzneala să I se mărturisească. Iuda, care a avut curaj să mărturisească înaintea oamenilor, nu a avut curaj să mărturisească lui Dumnezeu, iar Petru, deşi s-a speriat şi s-a ruşinat de oameni, totuşi, atunci când a fost vremea, s-a mărturisit lui Dumnezeu.

Care a fost mărturisirea lui Petru? A zis el oare: „Doamne am greşit că Te-am trădat, iartă-mă!”? Nu. Petru a mărturisit altfel, şocant pentru noi. Petru a zis: „Doamne, Tu ştii toate, Tu ştii că Te iubesc”. Aşa să repeţi şi tu, chiar dacă nici tu nu o crezi. Să o spui, tocmai pentru că e o minciună, dar e o minciună care ai vrea să fie adevărată. Poate chiar e un adevăr, un adevăr la care puţini dintre noi putem ajunge, dar îl râvnim. Să plângi şi să repeţi minciuna aceasta lui Dumnezeu, să I-o spui în faţă: „Doamne, Tu ştii toate, Tu ştii că Te iubesc!”

Dumnezeu ştie păcatul nostru, Îl ştia chiar mai înainte de a ne fi adus pe lume. Şi totuşi, El nu a împiedicat naşterea noastră. Oare nu arată asta încrederea lui Dumnezeu faţă de noi, oare nu arată marea nădejde pe care şi-a pus-o El în noi? De ce să dezamăgim pe Cineva atât de minunat cum este Dumnezeu?

Acelaşi vlădică Antonie, într-o predică la Naşterea Domnului, care ştiu bine că n-a fost tradusă în româneşte, propune o discuţie, nu atât despre credinţa omului în Dumnezeu, care este o temă arhidiscutată, cât despre credinţa lui Dumnezeu în om.
Vlădica aminteşte de o povestioară, se pare, fără o prea mare valoare literară, în schimb de mare adâncime duhovnicească. Autorul îşi închipuie sfatul Sfintei Treimi la facerea omului. Dumnezeu Tatăl ar fi spus: „Să facem om după chipul şi asemănarea noastră”. „Da, dar omul acesta va cădea - zise Duhul -, şi Tu, Fiule, va trebui să mori pentru El”. „Să-l facem, dar, sau să nu-L facem?” - a întrebat Tatăl. „Să-L facem” - a zis Fiul.
Iată nădejdea pe care şi-a pus-o Dumnezeu în om! Acestui Dumnezeu ne mărturisim noi, de acesta ne ruşinăm, pe acesta Îl iubim.

Dacă încă nu-ţi poţi mărturisi păcatul tău preotului, nu deznădăjdui, spune-l lui Dumnezeu. Şi adaugă la acel păcat şi toate motivele pentru care nu-l poţi mărturisi. Să-i spui lui Dumnezeu toate aşa cum sunt, cu simplitate. Să nu te desparţi de Dumnezeu. Poţi să-I spui că nu e drept cu tine, că este chiar El vinovat pentru păcatul Tău, poţi să cleveteşti tot pământul înaintea Lui, toţi preoţii şi episcopii, dar să spui totul cu faţa către El şi să nu te linişteşti până când nu obţii un răspuns de la El. Poate că, la un moment dat, îţi vei da seama că ceea ce-i spui este o minciună, poate că nu. Să ştii însă că El te va înţelege, orice i-ai spune. Şi să te linişteşti.

Lui ai voie să-i spui toate, tocmai pentru a nu ajunge să te reverşi înaintea oamenilor. Dar să te păzeşti a cleveti pe preoţi sau pe oricare alt om în faţa oamenilor, până ce te vei linişti desăvârşit.
Numai lui Dumnezeu să-i pârăşti pe toţi, că El te va înţelege, El ştie toate. Şi-n toată vremea, oricât de deznădăjduit sau revoltat vei fi, să nu uiţi că totul nu este decât o ispită, o ispită vremelnică, pe care trebuie să o înfrângi.

Va veni şi timpul când o vei putea spune preotului, adica tot lui Dumnezeu, dar cu martor. Nu-ţi va părea atât de greu, om este şi el, chinuit de gânduri ca şi tine, pentru că, aşa cum spune Apostolul Pavel, oare nu „tot trupul geme şi suspină cu suspine negrăite, aşteptând infierea”?

Gândeşte-te că acesta nu e decât un păcat neînsemnat, un păcat oarecare. Că viaţa s-ar putea să te arunce, de acum înainte, în nişte păcate atât de mari, încât cele pentru care te frămânţi acum să-ţi pară fleacuri. Şi, dacă pe acesta nu-l poţi mărturisi, cu acelea ce vei face?

„Îndrăzneşte, Eu am biruit lumea”.

Harul lui Dumnezeu nu depinde de timp, ci de modul în care vieţuieşti şi de mila Domnului.

Cum se dobândește harul lui Dumnezeu?

Harul lui Dumnezeu nu depinde de timp, ci de modul în care vieţuieşti şi de mila Domnului.

Experienţa se dobândeşte, într-adevăr, o dată cu trecerea timpului, dar harul - de aceea se numeşte har, adică dar, pentru că depinde de Dumnezeu - se dăruieşte în funcţie de căldura credinţei, de smerenie şi de voia cea bună. Solomon a primit har când era de  doisprezece ani. Daniil la aceeaşi vârstă. David pe când păştea turmele tatălui său. La fel toţi cei vechi şi noi. Imediat ce omul ajunge la căinţa adevărată, harul se apropie de el şi sporeşte o dată cu creşterea zelului. Experienţa cere nevoinţă îndelungată.

Înainte de orice lucru, cel care cere har de la Dumnezeu trebuie să îndure ispitele şi necazurile, în orice fel ar veni acestea. Iar dacă în timp de ispită se nelinişteşte şi nu arată destulă răbdare, nici harul nu va veni, nici virtutea nu o săvârşeşte şi nici nu se învredniceşte de vreun dar duhovnicesc.

Dacă cineva a aflat care este darul lui Dumnezeu, cum că sunt necazurile și, în general, tot ceea ce ne aduc ispitele, acesta a aflat cu adevărat care este calea Domnului. Acesta aşteaptă ispitele să vină pentru că prin acestea se curăţeşte, răbdând se luminează şi ajunge să-L vadă pe Dumnezeu.

(Cuviosul Iosif Isihastul, Mărturii din viaţa monahală, Ed. Bizantină, 2003, p. 78)

Moartea pentru o cauză, aşa cum s-au jertfit atâţia oameni în închisorile comuniste, n-a fost zadarnică.

E groaznic când din moarte nu înțelege nimic cel care rămâne în viață

”Nu moartea e groaznică, groaznic e faptul când din ea nu înţelege nimic cel care rămâne în viaţă, cînd ea nu serveşte unei cauze. Moartea pentru o cauză, aşa cum s-au jertfit atâţia oameni în închisorile comuniste, n-a fost zadarnică. Dacă noi îi cinstim azi, dacă le aprindem o lumânare şi le preţuim gesturile şi sacrificiul, înseamnă ca n-au murit degeaba, poporul înţelege ceva din martirajul lor şi ia aminte. Oamenii care mor în epidemii sau accidente mai sunt cinstiţi aşa cum sunt cinstiţi cei care au murit în numele patriei? De asta, cel care a scăpat din temniţa comunistă trebuie să depună mărturie în numele celor care au murit acolo. Moartea acolo nu a ales, acolo moartea a luat cum a vrut ea, pe cine a vrut ea, dar şi după cum a dictat Dumnezeu.”
(Părintele Iustin Pârvu, Daruri duhovnicești, Editura Eikon, p. 64-65)

SĂ NU UITAŢI NICIODATĂ OAMENI BUNI:

Duminica este zi de sarbatoare, inchinata Invierii Mantuitorului Hristos din morti !

SĂ NU UITAŢI NICIODATĂ OAMENI BUNI: „SUNTEM

SĂRACI PENTRU CĂ MUNCIM DUMINICA, NU

PENTRU CĂ NU MUNCIM, DECI LUCRUL DE

DUMINICĂ NU ÎMBOGĂŢEŞTE NICIODATĂ PE

NIMENI, CI DIMPOTRIVĂ, ÎL SĂRĂCEŞTE!“