Nu trebuie nici măcar să ne justificăm în fața oamenilor...

Sâmbătă, 20 Decembrie 2014

Tă­cerea vindecă

Nu trebuie nici măcar să ne justificăm în fața oamenilor...

„În situaţiile în care oamenii ne desconsideră şi ne izgonesc, ne prigo­nesc, nu trebuie să vorbim deloc, ci trebuie să tăcem. Nu trebuie nici măcar să ne justificăm, căci justificarea dă prilej pentru o altă judecată, iar tă­cerea vindecă.”

„Oare nu este dureros ceea ce îngăduie Dumnezeu?

Pe Dumnezeu nu-L doare atunci când noi suferim?

Durerea lui Dumnezeu pentru oamenii care sunt chinuiţi de boli, de diavoli, de barbari etc. are în acelaşi timp şi bucurie prin răsplata cerească pe care le-a pregătit-o. Adică, Dumnezeu cunoscând răsplătirea pe care o va primi în Cer cel care trece prin încercări, şi bunătăţile care îl aşteaptă, „suferă” cu uşurinţă durerea ce o simte pentru acela.

Părinte, unii spun: „Oare nu este dureros ceea ce îngăduie Dumnezeu? Oare nu-l doare pe Dumnezeu pentru aceasta?”. Durerea lui Dumnezeu pentru oamenii care sunt chinuiţi de boli, de diavoli, de barbari etc., are în acelaşi timp şi bucurie prin răsplata cerească pe care le-a pregătit-o. Adică, Dumnezeu cunoscând răsplătirea pe care o va primi în Cer cel care trece prin încercări, şi bunătăţile care îl aşteaptă, „suferă” cu uşurinţă durerea ce o simte pentru acela. Iată, Dumnezeu a îngăduit ca Irod să facă atâtea crime. 11.000 de prunci a junghiat şi încă nenumăraţi părinţi care nu i-au lăsat pe soldaţi să le omoare copiii. Acei ostaşi barbari, ca să se arate mai buni în faţa mai-marilor lor, i-au tăiat pe copii bucăţele. Cu cât copiii erau mai chinuiţi, cu atât mai mult îl durea pe Dumnezeu, dar şi mai mult se bucura pentru cea mai mare slavă de care aveau să se desfăteze în Cer. Se bucura pentru aceşti îngeraşi, care urmau să alcătuiască tagma mucenicească şi îngerească totodată, îngeri şi Mucenici!
(Cuviosul Paisie Aghioritul, Viața de familie,

„Însuși Duhul se roagă pentru noi cu suspine negrăite”

Roagă-te pentru mântuirea altora!

Roagă-te pentru iertarea păcatelor altora așa cum te rogi pentru iertarea propriilor tale greșeli atunci când, cu sufletul copleșit de durere și apăsare, simți în tine nevoia să te rogi lui Dumnezeu, cu zdrobire de inimă, cu sinceritate, cu lacrimi, cerându-i milostivire.

Roagă-te pentru iertarea păcatelor altora așa cum te rogi pentru iertarea propriilor tale greșeli atunci când, cu sufletul copleșit de durere și apăsare, simți în tine nevoia să te rogi lui Dumnezeu, cu zdrobire de inimă, cu sinceritate, cu lacrimi, cerându-i milostivire. Roagă-te pentru mântuirea altora întocmai cum te rogi pentru a ta. Dacă vei izbuti să faci aceasta și îți va intra în obișnuință, vei primi de la Domnul belșug de daruri duhovnicești, darurile Duhului Sfânt, care iubește sufletele celor ce arată compătimire față de mântuirea altora, deoarece El Însuși, Duhul Sfânt, dorește în tot chipul mântuirea noastră a tuturor, numai să o dorim și noi să nu fim învârtoșați la inimă. „Însuși Duhul se roagă pentru noi cu suspine negrăite” (Romani 8, 26).

Adevăratele miracole nu trebuie să le vezi, ci să le simţi.

Dumnezeu. Este Iubire

Adevăratele minuni -

Un tânăr făr� credinţă spunea mereu că el nu crede în minuni. Dar într-o zi, mergând pe stradă, a întâlnit un om, care, plimbându-se încet, se oprea la tot pasul şi, privind în dreapta şi în stânga, exclama întruna:
- Doamne, ce minune! Ce minunăţii mi-a fost dat să văd!
- Nu te supăra, a întrebat necredinciosul, dar la ce te uiţi şi te minunezi aşa de tare?
- Cum la ce? La floarea aceasta minunată! Şi la copacul de acolo şi, uite, priveşte norii, cât sunt de frumoşi!
- Ce ţi-e, omule, a mai spus necredinciosul, n-ai mai văzut flori sau copaci până acum? Ce, până acum nu te-ai mai uitat niciodată pe cer să vezi norii şi păsările zburând?
- Nu! – a răspuns omul. Vezi dumneata, până astăzi am fost orb din naştere, însă, cu o săptămână în urmă, familia m-a adus în acest oraş la un medic celebru care m-a operat şi m-a îngrijit cu multă dragoste. Chiar azi dimineaţă mi-a scos bandajele de la ochi şi, după ce a văzut că nu mai am nimic şi m-am vindecat complet, m-a lăsat să plec.
- De când am ieşit din spital, mă plimb însă pe străzi şi nu mă mai satur să privesc atâtea lucruri frumoase, atâtea minuni. Dumneata poate că, văzând în fiecare zi florile, copacii, oamenii din jurul tău, nici nu mai realizezi cât este de minunată această lume, cât este de uimitoare. Dar eu, eu o văd pentru prima oară şi, crede-mă, niciodată nu mi-am imaginat ceva atât de frumos. Mulţumesc lui Dumnezeu pentru toate aceste lucruri frumoase pe care le-a creat şi pentru faptul mi-a ajutat să pot, în sfârşit, să le văd şi eu şi să mă bucur de ele. Dar, dacă tot ne-am întâlnit, spune-mi încotro găsesc o biserică, fiindcă vreau să aprind o lumânare şi să mulţumesc Domnului pentru minunea care a făcut-o ăstăzi cu mine.
Impresionat de cuvintele omului, necredinciosul l-a însoţit pe acesta până la bisericuţă apropiată. Au intrat împreună, au aprins câte o lumânare şi au început să se roage încet, în faţa unei icoane.
În sufletul său, omul necredincios a înţeles că nu lumea era de vină, ci el. Toate erau pline de frumuseţe, toate erau minuni, dar el nu ştia să le vadă. Trece pe lângă ele, fără să le observe.
Ce minune este mai frumoasă decât o floare ce se deschide, oferindu-şi parfumul? Poate cineva să-mi arate o minune mai mare decât dragostea şi devotamentul unei mame pentru copilul ei? Este cineva atât de crud, încât să nu simtă dragostea - minunea minunilor?
Adevăratele miracole nu trebuie să le vezi, ci să le simţi. Şi în orice creştin se întâmplă un miracol atunci când, apropiindu-se de ceilalţi prin dragoste, simte cum se apropie de Dumnezeu.

“Sfinţenia vine din dragoste. Toţi cei ce cred şi iubesc cu adevărat sunt sfinţi" (Sfântul Ioan Gură de Aur)

Ce reprezintă pentru noi Crăciunul?

Crăciunul este o re-creaţie perpetuă a universului şi a lumii, dar şi a fiecăruia dintre noi.

Pentru noi, cei care am primit darul lui Hristos, bucuria naşterii Sale trebuie să izvorască din faptul că suntem fii ai lui Dumnezeu. Dacă sărbătoarea Cră­ciunului nu înseamnă întruparea, creşterea, suferinţa, moartea şi învierea lui Emanuel pentru noi, cu noi şi în noi, atunci nu înseamnă nimic, încredinţaţi fiind că nu este nimic din ceea ce ne cere Hristos să facem în viaţă, care să nu fi fost făcut de El mai întâi. Toate momentele din viaţa Sa sunt prilejuri pentru noi de apropiere de Dumnezeu. Din acest motiv, Crăciunul este o re-creaţie perpetuă a universului şi a lumii, dar şi a fiecăruia dintre noi, chemaţi să devenim fiii lui Dumnezeu după har, prin Hristos Care „S-a dat pen­tru păcatele noastre şi a înviat pentru îndreptarea noastră"

CRACIUNITA -STEAUA CRACIUNILUI

Cand Dumnezeu a creat natura pe pamant a cerut plantelor sa faca flori minunate pentru a le incredinta lumii iar fiecare dintre plante sa isi aleaga un anotimp pentru inflorire. A mai cerut florilor sa daruiasca mereu celor din jur frumusete, dragoste, liniste si intelepciune.
Intr-o zi Dumnezeu a vazut intre toate plantele, una care de la nasterea sa daruia tot ceea ce era mai pretios pentru ea , doar ca sa fie aleasa de catre oameni. Oricat se chinuia aceasta planta, nimeni nu se oprea in fata ei pentru a o admira. Nimeni nu o aprecia pentru ca avea floarea foarte mica iar frunzele erau mari . Aceasta floare incerca din rasputeri sa fie fericita in ciuda faptului ca nimeni nu o dorea.
Dumnezeu, vazand aceasta se adresa plantei “Vad ca esti o planta foarte frumoasa si ca iti faci datoria cu multa daruire chiar daca frumusetea ta nu e apreciata si asta te intristeaza. Lupta pentru a fi fericita dand dragostea ta neconditionata oamenilor deoarece stii bine ca au nevoie. Pentru aceasta iti daruiesc sangele meu , frunzele tale transformandu-se in rosu iar pentru dragostea si intelepciunea ta vei devenii cea mai frumoasa floare in perioada cea mai importanta a anului. Tu vei fi reprezentanta dragostei si esenta divina a universului”
Acel moment a transformat planta cu o floare mica si frunze mari intr-o minunata Stea de Craciun, simbolul dragostei si a sperantei.In fiecare an, reuseste sa isi faca datoria de a aduce frumusete, dragoste, intelepciune si armonie in vietile noastre indeplinind misiunea pe care Dumnezeu i-a dat-o cu sangele sau pe frunzele-i rosii.

Pe pământ, nimeni nu este lipsit de păcat,

                                Pe cât putem, sa iertam din toată inima!

Pe pământ, nimeni nu este lipsit de păcat, toți suntem păcătoși, vinovați și purtăm povara păcatelor care ne-au doborât, pentru că n-am luat aminte la patimile și neputințele noastre.

Toți avem nevoie să primim iertare de la Dumnezeu! Dar pentru a primi schimbarea, iertarea și împăcarea cu Dumnezeu trebuie să ținem cuvântul Evangheliei, care zice: “Dacă veți ierta oamenilor greșalele lor și Tatăl vostru Cel din ceruri vă va ierta greșalele voastre”. Nu vom primi în nici-o situație iertare de la Dumnezeu, dacă nu-l iertăm din inimă pe aproapele nostru!

Iertarea nu necesită osteneală și greutate. Este nevoie de smerenie. Vom primi iertarea nenumăratelor noastre păcate, dacă dăruim și noi iertarea fratelui nostru.

Copiii mei, pe cât putem, sa iertam din toata inima, ca să ne ierte și pe noi Dumnezeu! Aceasta este înțelegerea dintre Dumnezeu și om, “contractul” dintre Creator și om. Iertând și noi din toată inima semenilor noștri, vom fi iertați de către Dumnezeu.

Întreaga noastră viață produce continuu păcate. Păcătuim permanent cu gândul, cu inima, în general cu toate simțurile trupești și duhovnicești ale sufletului. Gândiți-vă ce mare “producție” de păcate avem! Dacă iertăm aproapelui nostru păcatele, anulăm toată această producere a păcatelor.
Când n-avem iubire și iertare, ne părăsește harul lui Dumnezeu.

Cum va șterge Dumnezeu toate aceste catastife cu păcatele noastre, când noi nu vrem să ștergem doar o pagină din greșalele fraților noștri? Trebuie să luptăm împotriva ținerii de minte a răului, a dușmăniei și a răzbunării. Ce-au câștigat toți cei ce se căiesc, fără folos și îndreptare? Câtă vreme ne găsim în viața aceasta, cât timp cortina teatrului lumii prezente n-a căzut și firul vieții noastre nu s-a sfârșit, putem să iertam.

Grija principală a vieții noastre este să iertăm și să ne rugăm pentru oamenii care ne-au făcut rău. Acela care iartă din toată inima și se roagă pentru vrăjmașii lui, va primi iertarea lui Dumnezeu pentru păcatele lui. Ceea ce semănăm, aceea vom și secera. Osteneala, postirea, rugăciunea, privegherea, milostenia vor preschimba inima noastră, o vor face milostivă si iertătoare față de aproapele și durerea celuilalt va deveni și durerea noastră. Să cercetăm cât am învățat din Evanghelie, ca Hristos să prindă chip înlăuntrul nostru, și să devenim și noi, încetul cu încetul, dumnezei după har.

 (din: Avva Efrem Filotheitul, Sfaturi duhovnicești, Editura Egumenița, 2012

28 iulie

               Sfânta Irina Hrisovalantou,

                care a primit mere din rai !

 Sfânta Irina a postit timp de o săptămână, mulțumind lui Dumnezeu pentru acest dar minunat. Când a început Postul Mare, ea a mâncat bucăți mici dintr-un măr în fiecare zi. Pe toată perioada postului, ea nu a mai mâncat sau băut nimic altceva, și în toată mânăstirea s-a răspândit o mireasmă nespusă. În Sfânta și Marea Joi, stareța Irina a rugat maicile să se împărtășească cu Trupul și Sângele Domnului, după care le-a dat bucățele din al doilea măr. Călugărițele au observat că mărul avea o dulceață neobișnuită, și au simțit că și sufletele lor au fost hrănite.

Sfânta Irina Hrisovalantou, care a primit mere din rai, este prăznuită pe 28 iulie.

Ingerul pazitor

 

A fi crestin inseamna a fi calator. Iar calatoria aceasta nu se masoara cu ceasul sau cu zilele calendarului pentru ca este o calatorie spre Imparatia Cerurilor. Nu poti spune ca acest drum poate fi parcurs in cateva ore sau zile pentru ca unii au ajuns la destinatie intr-o clipa (cazul talharului de pe cruce care recunoaste dumnezeirea lui Hristos), in vreme ce altii, nici dupa o viata intreaga. Pentru aceasta calatorie avem nevoie de insotitori. Iata ce este ingerul pazitor - fiinta care ne ajuta sa calatorim. El ne descopera directia.

Pe cale, ingerul pazitor ne fereste de necunoastere, ne ajuta sa nu ratacim. Ne da putere sa nu stam pe loc. Ne imbogateste. Ne sta in preajma atat de discret, incat avem impresia ca nu ne este alaturi. Nu devine invidios atunci cand ii spunem Maicii Domnului ca este mai cinstita decat Heruvimii si mai marita fara de asemanare decat Serafimii.

Nu cunoaste selectia. E alaturi atat de cel mare cat si de cel mic, in fata celui bun si a celui rau, urmarind ca toti sa paseasca pe drumul ce duce spre Imparatia Cerurilor. Sigur ca avem parte si de oameni care nu merg pe acest drum sau care au mers doar o vreme. Dar in cazul acestora nu inseamna ca ingerul a fost nelucrator sau mai putin lucrator. El nu ne poate lua de mana atat timp cat noi nu i-o daruim. In zadar ne face "semne" si ne "striga", daca noi avem ochii inchisi si urechile astupate.

Mai sunt crestini care merg pe acest drum cu anumite boli si suferinte. Si acestora trebuie sa le vestim ca ingerul le este alaturi. Stie Domnul de ce le este necesara calatoria in acest chip.

Pe cale vom intampina nenumarate greutati. Dar sa le primim fara a judeca si a ne revolta. Este foarte posibil sa vedem ca un alt calator de langa noi merge lipsit de "greutati". Sa nu-I cerem Domnului sa ne daruiasca starea celui de langa noi. Sa mergem cu credinta ca daca ne-ar fi fost necesara, am fi pasit pe cale cu pasii celui de langa noi.

Daca vom iesi biruitori din incercari, sa nu ne incredem in puterile noastre. Sa vedem lucrarea ingerului in depasirea pericolelor si sa-i multumim. Sa refuzam sa credem in efectul protector al unor obiecte. Sa stam cat mai mult de vorba cu ingerul pazitor si vom simti ca ne deplasam mai usor si mai rapid spre Imparatie.

Rostiti cat mai des si din inima aceste cuvinte si veti vedea de cate bucurii veti avea parte:

"Ingerule cel sfant al lui Hristos, catre tine cad si ma rog, pazitorul meu cel sfant, care esti dat mie de la Sfantul Botez spre pazirea sufletului si a pacatosului meu trup. Iar eu, cu lenea mea si cu obiceiurile mele cele rele, am maniat prea curata lumina ta si te-am izgonit de la mine prin toate lucrurile cele de rusine: cu minciunile, cu clevetirile, cu pizma, cu osandirea, cu trufia, cu neplecarea, cu neiubirea de frati si cu tinerea de minte a raului, cu iubirea de argint, cu desfranarea, cu mania, cu scumpetea, cu mancarea cea fara de sat, cu betia, cu multa vorbire, cu gandurile cele rele si viclene, cu obiceiurile cele rele si cu aprinderea spre desfranare, avand osebita voire spre toata pofta cea trupeasca. O, rea-voire a mea, pe care nici dobitoacele cele necuvantatoare nu o au! Dar cum vei putea sa cauti spre mine sau sa te apropii de mine, cel necurat? Sau cu ce ochi, ingerule al lui Hristos, vei cauta spre mine, cel ce m-am incurcat asa de rau in lucrurile cele intinate? Sau cum voi putea sa-mi cer iertare pentru faptele mele cele amare, rele si viclene, in care cad in toate zilele si noptile si in tot ceasul? De aceea cad inainte ta si ma rog, pazitorul meu cel sfant, milostiveste-te spre mine pacatosul si-mi fii intru ajutor si sprijinitor asupra pizmasului meu celui rau, cu sfintele tale rugaciuni si Imparatiei lui Dumnezeu ma fa partas cu toti sfintii, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin"

Adrian Cocosila

PUTEREA CELOR 40 DE LITURGHII ŞI PARASTASE

PUTEREA CELOR 40 DE LITURGHII ŞI PARASTASE

de parintele Cleopa

AJUTĂ ȘI VEI FI AJUTAT!
CE ZICEȚI FACEM O FAPTĂ BUNĂ?

DE AȚI CITIT CU RĂBDARE TOATĂ ÎNVĂȚĂTURA PĂRINTELUI SCRISĂ MAI JOS, TRECEȚI LA FAPTE, LUAȚI LEGĂTURA IMEDIAT CU UN DUHOVNIC (preot ortodox) SĂ VĂ SĂVÂRȘEASCĂ ACEASTĂ MARE TAINĂ DUMNEZEIASCĂ!
UN DUHOVNIC SĂ VĂ UNGĂ LA SUFLET TREBUIE SĂ CĂUTAȚI, ÎN CAZ CĂ NU AVEȚI ÎNCĂ!

MULȚI NU ȘTIU DESPRE ACEASTĂ MARE TAINĂ, CARE PRACTIC AJUTĂ SUFLETUL CELUI ADORMIT SĂ AJUNGĂ ÎN ÎMPĂRĂȚIA CERULUI CARE ESTE CASA NOASTRĂ NEMURITOARE!

DISTRIBUIȚI, DUREAZĂ O O SECUNDĂ!

AJUTAȚI-VĂ ADORMIȚII!
ÎNTREBAȚI-VĂ DUHOVNICUL ACUM!

FACEM UN GEST FRUMOS ȘI MÂNTUITOR PENTRU CEI ADORMIȚI NOUĂ?

DISTRIBUITI FRAȚILOR DE MII DE ORI,
VĂ ROG ACEASTĂ ÎNVĂȚĂTURĂ DUMNEZEIASCĂ DESCOPERITĂ PRIN PĂRINTELE CLEOPA!

PUȚINI ȘTIU DE ACEEA, O SECUNDĂ POATE FACE MINUNI PENTRU FRAȚII NOȘTRII ADORMIȚI!

Distribuiți să ajungă la fiecare, să facem o faptă bună, să răspândim cuvântul Părintelui Cleopa, fiindcă suntem datori să ne rugăm pentru cei adormiți, să cunoască MÂNTUIREA lor cât și a noastră. Să ne salvăm unii pe alții, citiți cu încredere învățătura Părintelui Cleopa și răsplată este la Dumnezeu pentru fiecare din noi, avem șansa de a dărui odihnă veșnică pentru cel adormit prin săvârșirea acestor SFINTE TAINE DUMNEZEIEȘTI.

(DE ACEEA VĂ ROG HAI SĂ RĂSPÂNDIM CUVÂNTUL acestui Mare Duhovnic ORTODOX.)

(distribuie sa ne ajutăm unii pe alții)

Din învătăturile părintelui Cleopa

Editie îngrijită de Preot Nicolae STATE-BURLUŞI

Râmnicu Vâlcea - 2005

Înainte vreme, când încă nu se ştia puterea celor 40 de Liturghii, lumea făcea pentru cei răposaţi câte 20, alţii câte 30 de Liturghii. Dar s-a descoperit că sunt mai puternice 40 de Liturghii decât 30. Și cum a fost?

Un preot bătrân dintr-un sat avea peste 80 de ani. El, săracul, nu mai putea sluji. A măritat o fată a lui, iar ginerele rămăsese în locul lui la parohie. Poporul avea evlavie la preotul bătrân, dacă l-a cunoscut, pentru că pe atâţia i-a botezat şi i-a şi cununat şi pe alţii i-a şi înmormântat; îl ştiau drept părintele satului, că era de mult timp acolo. Oamenii aveau evlavie la bătrân. Se mai duceau la spovedit, la citit, să le mai spună un cuvânt, şi tânărul era bucuros că bătrânul mai poate face ceva, de-l ajută pe el.

Dar pe preotul bătrân îl dureau picioarele, căci era bolnav de reumatism. Acum la bătrâneţe reumatismul îşi arată puterea, pe măsură ce slăbeşte omul tot mai tare. Şi i se umflaseră picioarele. Acolo în satul acela era un feredeu, o baie, care avea apă sărată, ce făcea bine la reumatism, la diferite boli. Baia aceasta era într-o grădină mare, cu o livadă frumoasă.

Şi preotul ducându-se acolo să facă baie, se ducea cu nădejdea în Dumnezeu, că aşa-i datoria preotului şi a călugărului şi a creştinului când călătoreşte, mai ales singur, să zică rugăciuni pe drum. Zicea rugăciuni de acasă până ajungea în grădină. Când ajungea acolo în grădină, întâlnea un tânăr plângând şi văitându-se foarte tare, dar care nu vorbea. Și mergea tânărul acesta cu preotul la baie şi arăta multă dragoste să-l ajute pe preot. Preotul bătrân, cât stătea în baie zicea rugăciuni, că el ştia rugăciuni multe pe de rost. Când ieşea din baie, tânărul acela iar venea plângând. Plângea într-una. Ştergea picioarele preotului, îl încălţa, îi dădea haina şi-l petrecea plângând. Acuma bietul preot, văzând pe tânărul acesta că plânge, îl întreabă: „Tinere, de ce plângi?” Iar el nu grăia nimic. Atunci preotul s-a gândit să-i dea bani. Dar acela plângea şi n-a vrut să primească banii. De câte ori venea preotul, găsea pe tânărul ăsta care ieşea de undeva din livadă, că era livadă deasă cu pomi, plângând tare, şi mergea cu el la baie şi îl ajuta până ieşea preotul din grădină, iar el rămânea în grădina aceea.

Atunci, ce s-a gândit preotul? A pus nişte prescuri şi o sticlă de vin curat într-un şervet frumos şi a zis: „Eu am să-i dau prescurile acestea şi o sticlă de vin, poate acestea le va primi, că tare mult bine îmi face omul acesta”.

Când a ajuns preotul, l-a întâlnit iar plângând. A mers la baie, acela iar l-a ajutat, şi când să iasă pe poartă, preotul zice:

- Ia legătura asta cu prescuri şi o sticlă de vin, să le mănânci, că le-am blagoslovit eu.

Atunci a vorbit tânărul acela:

- Oh, părinte, oh! Dacă ai şti cine sunt eu, nu mi-ai da prescuri să mănânc. Vai şi amar de mine!

Și atunci s-a speriat preotul:

- Dar cine eşti tu, fiule? De ce n-ai vorbit până acum, că de atâtea ori am venit eu în grădina asta şi tare mult m-ai ajutat?

- Oh, părinte sfinte, dacă ai sta sfinţia ta în grădina asta şi în baia asta toată viaţa, mare bine mi-ai face mie!

- Dar de ce?

- Că numai sfinţia ta când vii în grădina asta şi cât stai în baie zici rugăciuni, şi numai atât pot sta şi eu în grădina asta a mea.

Bătrânul când făcea baie se ruga şi zicea: „Doamne, pomeneşte şi iartă păcatele aceluia care a făcut baia aceasta”, fiindcă era gratuită şi avea toate cele de nevoie.

- Dar unde eşti tu?

- Eu sunt în iad!

- Dar cine eşti tu?

- Eu sunt proprietarul acestei grădini. Grădina aceasta cu pomi a fost a mea şi baia aceasta am zidit-o pe cheltuiala mea şi am lăsat-o în folosul comunei, dar am murit în floarea vârstei, cu păcate grele şi m-am dus în iad. M-am mărturisit eu, dar degeaba, că n-am avut vreme când face canon. Și iată, părinte sfinte, sunt 80 de ani de când mă muncesc în iad. Și când intri tu, părinte sfinte, în grădina asta şi te rogi, îngerul Domnului vine și mă scoate din foc. Și toţi care stau în baie, numai răutăţi fac, și nu se gândesc la Dumnezeu. Iar dumneata şi când stai în baie şi când intri în grădină, intri cu rugăciunea. Asta dreptate mi-a făcut Dumnezeu, că trimite pe îngerul Domnului şi mă ia din foc, „cât va sta preotul în baie şi în grădină, pentru rugăciunile lui, fiindcă se foloseşte şi preotul, tu să stai în grădina ta”. De aceea am spus, părinte sfinte, dacă ai sta mata în grădina asta până la sfârşitul vieţii, atâta stau eu afară din iad. Cum pleci mata, mă răpeşte îngerul Domnului și mă duce înapoi la munci.

Şi s-a speriat preotul. Şi a întrebat:

- Cum te cheamă, frate?

- Ioan mă cheamă.

- Da? Frate Ioane, şi cum pot eu să te ajut?

- O, părinte, mare putere au preoţii de la Dumnezeu! Multe suflete scot preoţii din iad.

- Dar cu ce?

- Dacă vrei, părinte sfinte, nu-mi da prescuri să mănânc, că eu sunt duh, eu mă arăt ţie aşa, dar eu nu-s cu tot cu trupul aici. Eu nu pot mânca şi bea acuma. Dacă vrei, ia prescurile şi vinul şi să faci pentru mine, părinte sfinte, 40 de Liturghii să mă scoţi din foc, că dacă mă ajuţi, mare plată ai să ai în ziua judecăţii, în ziua cea mare.

Şi cum a zis aşa, cum era cu preotul de vorbă în grădină, n-a mai văzut nimic preotul. I-au ţiuit preotului urechile, s-a speriat, a rămas în grădină şi a început a plânge: „Doamne, Doamne, cum mi-ai adus un suflet din iad ca să vorbească cu mine şi să-mi arate puterea celor 40 de Liturghii!” Până atunci se făceau 30 de Liturghii, cum am spus.

Atunci preotul a venit acasă plângând. Şi l-a văzut ginerele şi fiică-sa, şi l-a întrebat:

- Ce ai, tată, că eşti mâhnit? Ştii, omul se cunoaşte.

- Dragul tatii, ce să am? Sunt supărat. Mă cam dor picioarele; de-acum văd că mi se apropie sfârşitul meu. Uite, măi băiete, ce vreau să fac. Eu, fiindcă am fost preot 60 de ani în comuna asta, vreau să mă duc pregătit din lumea asta. Să-mi dai voie să slujesc 40 de zile Sfânta Liturghie.

- Cine?

- Eu.

- N-ai să poţi, tată! Vezi, mata de-abia te duci.

- Cum va vrea Dumnezeu.

- El a vrut să slujească; să se ostenească el.

Şi atunci s-a minunat.

- Dacă ai să poţi, tată! Am să te mai ajut şi eu. Dar dacă poţi mata, noi te lăsăm să faci.

- Dar nu aşa cum slujiţi voi, numai duminica şi în sărbători, eu fac ca la mănăstiri.

Dar nu le-a spus taina ce a grăit acela şi ce-a văzut în grădină. Şi s-a apucat preotul, s-a pregătit, s-a schimbat, s-a spălat, s-a mărturisit la cel tânăr, că nu poate sluji până nu se mărturiseşte. Și s-au minunat oamenii în satul acela: „Aţi auzit o veste? Preotul cel bătrân a zis că înainte de moarte vrea să facă 40 de zile slujbă”.

Și trăgeau clopotul la biserică în fiecare zi dascălul şi cântăreţul. Oamenii, când auzeau, ziceau: „Hai, măi, că slujeşte preotul bătrân! Asta-i o minune mare!” Dar se minunau toţi cât de uşor făcea slujba. Toată rânduiala, şi în fiecare zi Liturghie, că el dacă se împărtăşea cu Preacuratele Taine în fiecare zi, Sfintele îl întăreau. Sfintele Taine sunt şi pentru întărirea trupului, iar preotul slujitor se împărtăşeşte în fiecare zi, când slujeşte. Şi se minunau toţi: „Preotul cel bătrân a întinerit! Hai să-l vedeţi cum slujeşte, cum cădeşte şi la urmă ţine predică și face panahidă și toate”. Și oamenii, bucuria lor că a început preotul în fiecare zi să slujească. Aşa se slujea înainte în sat. Mergeau şi ei la biserică.

Și atunci a slujit preotul acesta bătrân vreo 20 de zile. La 20 de zile săracul a venit de la biserică foarte obosit. Și s-a dus în camera lui: „Eu mă odihnesc oleacă. Voi mânca când m-oi scula. Acum nu mi-e foame. M-am împărtăşit cu Sfintele Taine”.

Şi preotul bătrân cum era încălţat cu ciubotele, a pus capul să se odihnească. Şi nici n-a adormit bine şi vede un râu mare de foc, de n-avea margine lăţimea lui. O mare de flăcări. Şi auzea fel de fel de vaiete şi ţipete şi scrâşniri din dinţi şi răcnete de disperare şi vedea cum ard oamenii şi cum îi întorc dracii cu furci în flăcări, şi cât de mare e chinul. Și s-a speriat preotul. Când aproape de malul acelui râu de foc, iaca vede pe Ioan al lui. Jumătate era ieşit din flăcări. Şi a început a striga, bătând din palme: „Părinte, părinte, nu mă lăsa. Eu sunt Ioan din grădină! Iată cu Sfintele tale Liturghii, jumătate am ieşit din foc”. El făcuse jumătate din slujbe. „Nu mă lăsa, părinte sfinte, fă înainte şi mă scoate, că mare plată ai să ai în ziua judecăţii!”

Și preotul s-a trezit și n-a mai văzut râul de foc, şi s-a speriat. S-a sculat, şi mai tare s-a îmbărbătat. „Chiar de-oi muri, dar mai fac 20 de Liturghii”, a zis bătrânul. A întinerit. Nici nu simţea că-i bătrân. „Ia uite, domnule, ce putere la el!”

Vezi, omul când ia contact cu lumea de dincolo, cât curaj are? Și a făcut bătrânul încă 20 de slujbe; 20 de Sfinte Liturghii. Şi se minunau oamenii: „Măi, să-l întărească Dumnezeu pe părintele nostru, săracul! La 80 și atâţia de ani face zi de zi!” - cum a făcut stareţul meu Liturghii aici până la 82 de ani. Stareţul care m-a călugărit pe mine, Ioanichie. Aici se vede şi credinţa! Credinţa îl întăreşte pe om.

Şi a făcut încă 20 de liturghii. Și când a ajuns la 40 de zile, la ultima Liturghie, pe când era cu sfântul procovăţ în mână şi cu sfânta linguriţă ca să consume Sfintele, după ce s-au împărtăşit credincioşii, preotul vede deodată intrând în sfântul altar un vultur frumos, cu pene în mii şi mii de culori. Lumea plecase din biserică, pentru că se dăduse anafura. Paracliserul era prin biserică. Şi preotul a strigat:

- Măi, Vasile, ia vino repede încoace! Când a intrat paracliserul şi a văzut vulturul aşa de frumos, grozav s-a minunat. A căzut cu faţa la pământ şi a zis:

- Vai, părinte, de unde-i pasărea asta aşa de frumoasă? N-am mai văzut o aşa pasăre!

Și atunci vulturul a început a vorbi:

- Părinte sfinte, eu sunt Ioan. Iată cu Sfintele şi dumnezeieştile tale Liturghii, 40 de Liturghii, m-ai scos din munca iadului. Eu zbor și mă duc la raiul desfătării. Şi să-ţi dea ţie Dumnezeu plată în ziua cea mare a judecăţii, că ai scos un suflet din muncile iadului. Să ştii aceasta, că prin mâinile preoţilor şi prin Sfânta Liturghie multe mii şi mii de suflete în fiecare zi ies din iad, cum am ieşit şi eu. Deci mare este puterea Sfintei Liturghii, dar de acum înainte să nu mai faci 30 de Liturghii, ci 40 de Liturghii.

Şi zicând aceasta, nu l-a mai văzut.

Și apoi preotul le-a spus:

- Iată azi am terminat 40 de Liturghii. De acum să vă spun taina de ce am slujit.

Şi le-a spus la ai lui și au scris, că avem în prolog scris. „Scrieţi istoria asta, că am văzut-o cu ochii şi am auzit-o cu urechile. Iată cum s-a întâmplat cu mine...”. Le-a spus de când mergea la baie. Și n-a mai făcut preotul baie la picioare pe urmă, l-a întărit Sfântul Duh. Și a mai trăit preotul trei ani de zile şi după trei ani s-a dus la Domnul.

Şi s-a făcut întâmplarea aceasta în Constantinopol, pe timpul împăratului grecesc Heraclie, împărat foarte credincios, acela ce a scos Sfânta Cruce de la Ierusalim, care a fost robită de perşi. Şi v-am spus aceasta ca să cunoaşteţi puterea celor 40 de Liturghii.

*

Dar să vă mai spun o istorioară. Până la anul 1054 Franţa era ortodoxă, şi Italia; toate ţările din lume eram o singură Biserică. Atunci catolicii s-au despărţit de noi. Marea schismă papală când s-au rupt de Biserica noastră pentru anumite reforme pe care le-au făcut. Franţa fiind ortodoxă, un preot din Franţa avea un frate militar. Și au avut francezii război cu mauritanii. Mauritanii erau unde este Africa Franceză azi, dincolo de Gibraltar imediat, către Liberia, împărăţia maurilor de pe vremuri. Și s-a dus armata franceză să se bată cu maurii dincolo de Gibraltar, în Africa.

Fratele preotului acesta din Franţa a mers şi el, era militar într-un regiment. Atunci nu erau tunuri ca acuma şi mitraliere şi avioane şi bombe atomice, atunci se băteau cu săbiile, ca pe vremea lui Ştefan cel Mare, cu suliţa, cu arcul, cum era.

Și trecând armata franceză în Mauritania să se lupte, a fost mare război între armatele europene şi cele din Africa. Şi i-au bătut francezii pe mauri, dar au luat maurii mulţi prizonieri francezi, pe care i-au dus în ţara lor, printre care au luat şi pe fratele acestui preot. Preotul era din Marsilia, portul Franţei, care este port la Oceanul Atlantic. Preotul n-a ştiut că fratele său a căzut prizonier, dar a văzut că n-a mai venit şi a întrebat pe ceilalţi soldaţi, când s-a terminat războiul:

- Măi, dar pe fratele meu nu l-aţi văzut?

- Părinte, cred că a murit, că a fost mare măcel. Stăteau trupurile pe jos cum stau butucii, aşa luptă a fost, şi cred că a murit şi el, săracul.

Preotul, ca frate al lui, a început să-i facă 40 de Liturghii. Fratele preotului nu era mort, dar era prizonier şi-l ţineau în lanţuri într-o temniţă, şi erau mai mulţi legaţi acolo.

Preotul făcând Liturghia aici, când era pe la ora 10 din zi, toate lanţurile cădeau de pe fratele preotului, şi rămânea dezlegat. Şi ziceau ceilalţi:

- Ce este cu tine? De ce cad lanţurile de pe tine? Faci farmece?

Acela a zis:

- Eu nu ştiu farmece.

- Ei, nu ştii farmece!

Toate lanţurile se rupeau şi cădeau jos în fiecare zi la ora zece, aceia îl legau cu alte lanţuri. A doua zi şi acelea, praf jos. Puneau altele. Praf.

- Măi, mare fermecător!

- Eu sunt creştin. Cred în Hristos. Eu farmece nu ştiu, dar eu cred altceva. Fratele meu este preot în ţara mea, în Franţa, şi eu cred că el face Liturghii acuma şi scoate părticele pentru mine, crezând că am murit. Şi, că dacă aş fi în iad, şi acolo aş fi dezlegat, nu numai de la voi. Și eu asta cred că se întâmplă, că numai asta închipuie. Dar nici eu nu ştiu de ce.

- Şi cât timp are să se întâmple aşa cu tine?

- Ştiu că la noi se fac 40 de Liturghii. Şi o să vedeţi că până la 40 de zile cad lanţurile de pe mine.

- Dar atunci ce-o să se întâmple?

- Nici eu nu ştiu ce-o să se întâmple, dar ştiu că o să scap din mâinile voastre.

- Cum? Nu scapi tu din mâna noastră!

- Eu cred că Dumnezeu mă scotea şi din iad, dacă aş fi fost în iad, pentru cele 40 de Liturghii, cu atât mai mult o să mă scoată din mâna voastră de aici.

- Ai să vezi că te punem noi sub pază atunci! Şi au numărat aceia şi n-au mai pus lanţuri pe el.

- Degeaba le punem, că la 40 de zile pică toate.

La 40 de zile erau atenţi cu toţii. Au pus santinele duble la porţi şi au pus lanţuri pe el şi pază. „Păziţi-l, măi, că auzi că acesta la 40 de zile pleacă de aici!”

Şi cum erau ei în pază deodată au văzut că s-a desfăcut acoperişul temniţei în două şi o mână l-a luat de perii capului şi nu l-au mai văzut. Şi unde l-a dus? L-a pus pe prispa casei, la Marsilia, într-o clipă de vreme.

Şi atunci aceia s-au întrebat:

- Ce s-a întâmplat, măi?

- A venit Hristos al lui, căci am văzut o mână. (Ei nu ştiau că era îngerul Domnului). L-a luat dintre noi. Toţi am căzut tremurând. Nu putea nimeni să se ţină pe picioare.

- Şi pe unde?

- Prin acoperişul temniţei, şi temniţa s-a închis apoi.

Acela a spus:

- Vedeţi voi cât de mare-i credinţa creştină? Vezi ce putere are Hristos al lor? Iaca, măi cât l-aţi păzit voi şi l-a luat când a vrut!

Şi preotul când l-a văzut i-a zis:

- Măi, frate, măi, ai venit? Mie mi s-a spus că ai murit. Chiar astăzi am terminat 40 de Liturghii pentru tine şi am scos ultima părticică pentru sufletul tău.

Şi atunci cel scăpat i-a zis:

- Bine ai făcut, frate, că dacă eram în iad, mă scoteai şi de acolo. Dacă am fost pe pământ m-ai scos din temniţă. Să-ţi dea Dumnezeu ţie plată, dar uite cum a fost cu mine. Şi i-a spus istoria cu lanţurile şi s-a scris şi asta. Aceasta despre puterea celor 40 de Liturghii.

*

S-a mai întâmplat încă şi o altă minune în legătură cu cele 40 de Liturghii. Un stareţ bătrân, ieromonah, avea un ucenic. Dar ucenicul acela nu prea asculta de el. Şi de multe ori îi spunea bătrânul: „Ascultă, fiule, ai să te munceşti veşnic”. Şi s-a întâmplat că a murit ucenicul cel neascultător şi l-a văzut bătrânul în iad. Și i-a spus: „Părinte, te rog, fă pentru mine 40 de Liturghii, fiindcă am fost neascultător și rău și te-am amărât”. Şi după ce a făcut bătrânul 40 de Liturghii, a venit ucenicul cu un veşmânt îmbrăcat ca soarele şi i-a zis: „Cu sfintele tale rugăciuni, prin mijlocirea pe care ai făcut-o pentru mine, m-am uşurat şi m-am mântuit”.

*

Pomenirea morţilor o făceau creştinii demult, la Liturghia Sfântului Iacov: întâia Liturghie care se întocmise încă din vremea celui dintâi episcop al Ierusalimului. În timpul ei se rânduise slujbă specială pentru morţi. Dar mai târziu, rânduindu-se alte slujbe pentru morţi, s-a văzut cât de mare folos aduc cele 40 de panahizi (parastase) pentru răposaţi. S-au descoperit multe taine. Acum să vă mai spun o istorioară despre puterea celor 40 de panahizi.

Pe timpul împăratului Nichifor Focas, pe la anul 963, când s-a făcut Marea Lavră a Sfântului Anastasie în Muntele Athos, acest împărat creştin a avut război cu perşii. Totdeauna imperiul Bizantin cu perşii au avut război, pentru că sunt în graniţă. Şi a fost mare luptă. Două împărăţii puternice. Şi atunci perşii, deşi nu i-au biruit pe greci, au luat mulţime de prizonieri şi au făcut cele mai grele munci cu ei. Ca să-i piardă, i-au pus să facă un tunel. Pe atunci nu erau trenuri, dar în tuneluri făceau depozite. Au pus să sape într-un munte să facă tunel, ca să ţină ei acolo multe. La tunel au pus mai mulţi prizonieri, că dacă va cădea tunelul peste ei, acolo să le fie mormântul. Că atunci nu era meşteşug să lege bine tunelul, aşa cum se leagă acum.

Bieţii greci credincioşi lucrau săracii, că aveau santinele lângă dânşii. Și când au ajuns la o distanţă oarecare sub tunel, lucrând, într-o bună zi, vrrrum! A căzut tunelul peste ei. Au murit toţi. Dar prin iconomia lui Dumnezeu, tocmai în fundul tunelului, două pietre mari au căzut vârf la vârf şi dedesubt a rămas un loc liber. Şi acolo în coliba aceea puteau să trăiască mai mulţi, că era larg, dar numai un om a rămas. El când a văzut că pietrele se reazemă, a intrat dedesubt şi nu l-a omorât. Dar ce folos? A rămas în întuneric beznă, că era în pântecele muntelui, întuneric şi rece. Şi se gândea el: „Au să ne mai scoată pe noi păgânii ăştia?” Că dacă ar fi fost vorba de cineva de-ai lor, s-ar fi silit să-i scoată, dar aşa, nu s-a mai gândit nimeni la asta, ci i-a lăsat morţi acolo pe toţi. Şi se gândea el: „Ei, am rămas cu mila lui Dumnezeu, dar tot voi muri aici de foame, de frig şi de urât”. Şi a început să se roage straşnic.

Când s-a terminat războiul, venind curând după înfrângere la satul lor unul din tovarăşii lui de arme, femeia l-a întrebat:

- Pe bărbatul meu nu l-ai văzut?

El zise:

- Bărbatul tău a fost prins de perşi împreună cu alţii şi am auzit că i-au pus să sape un tunel şi a căzut tunelul peste ei şi au murit toţi. Atunci a murit şi al dumitale.

Femeia credincioasă ştia rânduiala care se făcea cu parastasele (ştiţi în Postul Mare, că duce colive la biserică). Ce s-a gândit ea? „Să-i port eu parastasele, dacă a murit, şi pe urmă îi voi face eu şi praznic la 40 de zile!” Dar ce s-a întâmplat? Dumnezeu voia să descopere puterea celor 40 de parastase (panahizi).

Atunci în vechime, Sfânta Liturghie se slujea la sate aşa cum se slujeşte la noi în mănăstire, adică zilnic. Dar în vremea aceea, veneau toţi creştinii la biserică, cum se spune în Faptele Apostolilor, că „erau pururea zăbovind în biserică şi întru frângerea pâinii”.

Şi ce a făcut biata femeie? De când a auzit că a murit, a început să ducă la biserică o prescură, un sfert de vin şi câteva lumânărele, să-i poarte parastasele. Aşa era tradiţia. Preotul scotea la Liturghie şi o părticică pentru robul lui Dumnezeu care murise, după cum i-a spus femeia.

El săracul, până a ajuns vestea la femeie, până nu ştiu ce, el a postit acolo vreo săptămână, mai mult; era gata-gata să moară de foame. Era ultima suflare acolo în întunericul acela, dar se ruga: „Doamne, vreau să mă rog Ţie, dacă Tu ai rânduit ca eu să trăiesc sub aceste pietre, Tu poţi să mă scoţi și de aici, sau dacă nu, mor, şi să mor rugându-mă, că n-am altă nădejde”. Se ruga săracul cu toată inima, că era singur în acel întuneric şi beznă de munte şi ştia că va muri.

Rugându-se el, deodată numai vede că a intrat un tânăr, dar nu ştia pe unde, şi avea în mână o sticluţă de vin, nişte lumânări aprinse şi o prescură.

El era aproape leşinat. Stătea cu pântecele la pământ, că nu mai putea să se scoale. Era mort de foame.

- Scoală, frate, şi ia şi mănâncă prescura asta şi bea vinul ăsta, că numai bine ai şi lumină! Că i-a adus toate lumânările aprinse.

Şi el s-a speriat când a văzut pe tânărul acela.

- Doamne, Tu eşti Mântuitorul Hristos?

- Nu. Eu sunt îngerul, păzitorul vieţii tale, şi acestea ţi le-a trimis soţia ta astăzi la biserică şi Dumnezeu mi-a poruncit, fiindcă eşti în viată, să ţi le aduc, că dacă erai mort, pentru acestea aveai să primeşti lumina cea veşnică; dar fiindcă eşti în viaţă Dumnezeu m-a trimis, fiindcă ai trup aici, să te întăreşti cu hrana aceasta.

El însă nu îndrăznea să se atingă de ea. Şi acela a spus:

- Uite, te rog, ia şi te întăreşte, că dacă nu, mori. El a prins curaj şi a început să mănânce prescura, după aceea a băut câte oleacă de vin, iar mânca oleacă de prescură, şi aşa, încet-încet, a mâncat prescura, a băut vinul și numai bine a avut și lumânări. Şi atunci a spus îngerul:

- Eu îţi voi aduce în fiecare zi, dacă soţia ta va duce la biserică această jertfă. Iar dacă nu, nu.

Şi se gândea el în mintea lui: „Femeia îmi face parastasele. Dar ce are să se întâmple mai târziu? Ştiu că până la 40 de zile are să-mi aducă acestea aici îngerul Domnului. Dar după 40 de zile ce are să se întâmple cu mine?”

Şi nu l-a mai văzut. Şi acuma el aştepta. A doua zi pe la vremea aceea, vine iarăşi îngerul, şi-i aduce iarăşi aşa. I-a adus 20 de zile.

La 20 de zile, soţia lui, grăbită săraca acasă, că avea şi copii, s-a dus să ducă vaca la cireadă. Şi ducând vaca dimineaţa, cireada plecase din sat, şi ea s-a dus tocmai pe câmp unde era. A pus deoparte tot ce să ducă, dar întârziind şi-a zis: „Las' că oi duce mâine, că azi nu mai am timp”. Şi în ziua aceea, nu i-a adus lui îngerul prescura, vinul şi lumânările.

Şi el a început a plânge, zicând: „Vai de mine, mi se pare că soţia mea numai 20 de panahizi mi-a făcut. Azi n-a mai venit îngerul Domnului să-mi aducă prescura, vinul şi lumânările. De acum voi muri iar de foame!” Dar ea, biata femeie, dacă n-a adus în ziua aceea coliva, a dus a doua zi două, ca să fie colivele 40. Şi a doua zi a venit îngerul Domnului şi i-a adus mai multe lumânări, două sticle cu vin şi două prescuri. Şi i-a zis:

- Soţia ta, a fost ieri cu vaca la cireadă, şi n-a avut timp să aducă panahida, dar azi a dus la biserică două şi eu ţi le-am adus pe amândouă. Şi s-a bucurat el tare, când a văzut că femeia are de gând să-i facă 40 de panahizi. Şi a făcut rugăciunea şi a mâncat. Şi nu l-a mai văzut pe înger, că s-a dus.

Şi se gândea el: „Doamne, Dumnezeule, dacă atâta milă şi îndurare ai făcut cu mine aicea sub pământ, încât sub muntele acesta îmi porţi de grijă, cu ce să-ţi răsplătesc eu? Ce pot eu, om păcătos, să fac pentru tine, spre a-Ţi mulţumi?” Şi acum se gândea el: „Hai că soţia săraca până la 40 de zile o să-mi aducă aşa, dar la 40 de zile ce are să fie cu mine? Am să mor!” Aşa se gândea el, că nu ştia ce are să se întâmple la 40 de zile.

Şi se plângea din adâncul inimii şi mulţumea lui Dumnezeu pentru mila Lui cea negrăită, că-i poartă de grijă, să nu moară aşa de repede, ci să mai trăiască. Şi zice: „Tu, Doamne, Care mi-ai purtat de grijă şi ai dat în gând soţiei mele să-mi poarte 40 de panahizi, ajută-mi cu mila Ta şi mă scoate de aici, că Tu le poţi pe toate. Iar dacă voi muri la 40 de zile, să-mi fie iertate păcatele mele”.

Deci femeia a continuat aşa, şi în fiecare zi îngerul i-a adus jertfa pe care o ducea soţia lui la biserică. Iar în ziua a 40-a, stând el la rugăciune, a venit îngerul Domnului ca fulgerul, a spintecat muntele în două, l-a luat de părul capului şi l-a pus acasă pe prispă, tocmai în Grecia, în satul de unde era el.

Şi când s-a trezit, a văzut şi a cunoscut satul, dar n-a ştiut cât de repede a fost dus. Când a venit el, soţia era dusă la biserică. Şi când a venit ea acasă, vede un militar pe prispă. „Vai de mine, cine este acela?” De la poartă i-au slăbit picioarele de emoţie, de frică. „Vai de mine, acesta-i bărbatul meu. Eu azi am isprăvit cu cele 40 de panahizi şi tocmai acum a venit şi el”.

Şi când a văzut-o şi el, a început a plânge. Ea zicea:

- Vai de mine, omule, de unde vii tu? Eu am auzit că eşti mort şi ţi-am făcut 40 de panahizi.

Iar el a zis:

- Cu adevărat, mare milă ţi-ai făcut cu mine! Vino în casă.

Şi s-au adunat toţi vecinii şi ziceau:

- A venit vecinul de care se zicea că e mort.

Şi-l întrebau:

- Cum ai venit? Cum ai scăpat de la pieire, că se auzea că ai fost robit şi că a căzut muntele pe voi?

- Toate sunt adevărate, a zis el. Când ne-a prins, îndată ne-a pus să săpăm un tunel şi tunelul a căzut peste noi şi ne-a acoperit acolo şi au murit toţi. Şi le-a spus ce s-a întâmplat cu el, cum au căzut două pietre, la adăpostul cărora a putut sta, cum în fiecare zi îngerul Domnului i-a adus o prescură, o sticluţă de vin şi câteva lumânări. Şi a întrebat-o pe soţie:

- Aşa-i că la 20 de zile ai uitat să duci prescura la biserică? Ea zise:

- N-am uitat, ci n-am avut timp.

- Dar a doua zi ai dus două.

- Da, două.

- Două am primit şi eu acolo şi toate lumânările.

Şi s-au minunat toţi foarte.

- Cum, cine le aducea sub munte?

- Un tânăr îmbrăcat în alb, foarte frumos. Venea, intra prin munte cum ai intra prin nor, nu-l împiedica nimic.

Aşa sunt îngerii. Dacă Dumnezeu îl trimite în iad, el nu este împiedicat de nimic. Tot aşa în rai.

Când s-a auzit de minunea celor 40 de panahizi, l-a chemat preotul pe acel ostaş la episcopul locului, să spună din nou tot ce s-a întâmplat. Şi i-a povestit acela toate de la capăt, şi i-a scris istoria aceasta ca să ştie toţi puterea parastaselor care se fac pentru morţi, fiind răsplătite de Dumnezeu pentru rugăciunea Bisericii în veacul viitor. Că dacă omul acela ar fi fost în iad, îngerul nu-i aducea pâine şi vin, că acolo nu poate omul să mănânce, ci îi aducea puterea rugăciunii care era făcută pentru sufletul lui. Dar fiindcă el era încă în trup, i-a arătat că tot ce-i aducea femeia la biserică, a folosit trupului şi sufletului lui.

Iată cum s-a descoperit puterea celor 40 de panahizi şi lumea a început şi mai cu dinadinsul să facă parastase pentru morţi.

*

La Liturghie, pune şi unul sau doi săraci, sau o văduvă pe care nu are cine o pomeni şi a murit săraca. Este mare pomană. Asta se cheamă milostenie duhovnicească. Este mai mare decât aceea când îi dai o haină sau o mâncare omului, că-l ajuţi dincolo, în veşnicie.

Pomeneşte, Doamne, pe toţi cei adormiţi din neamurile noastre.

"De la Mine a fost aceasta..."

"De la Mine a fost aceasta..."

- Dumnezeu vorbind omului -

Textul este defapt o scrisoare trimisă de Sfântul Serafim de Viriţa către un fiu duhovnicesc, episcop rus, aflat într-o închisoare sovietică.

"Te-ai gândit vreodată că tot ceea ce te priveşte pe tine Mă priveşte şi pe Mine? Pentru că ceea ce te priveşte pe tine priveşte şi pupila ochilor Mei. Tu eşti scump în ochii Mei, mult preţuit, şi Eu te-am iubit pe tine şi de aceea pentru Mine este o deosebită bucurie să te educ.

Când ispitele stau împotriva ta şi duşmanul vine ca râul, Eu vreau ca tu să ştii că de la Mine a fost aceasta. Că neputinţa ta are nevoie de puterea Mea şi că siguranţa ta stă în aceea de a-mi da Mie posibilitatea să Mă lupt pentru tine. Când te găseşti în situaţii grele printre oameni care nu te înţeleg, care nu iau seama la ceea ce-ţi este necesar şi plăcut, care te îndepărtează de la ei, de la Mine a fost aceasta.

Eu sunt Dumnezeul tău, care dispun de împrejurări. Nu întâmplător ai apărut la locul tău, acela este locul pe care Eu ţi l-am destinat. Nu tu ai cerut ca Eu să te învăţ smerenia? Aşa că iată: Eu te-am pus în acel mediu, în acea şcoală unde se studiază această lecţie. Mediul tău şi cei ce trăiesc cu tine îndeplinesc numai voia Mea. Te afli oare tu în criză de bani, îţi este greu şi dai din colţ în colţ? Să ştii că de la Mine a fost aceasta.

Pentru că Eu dispun de mijloacele tale materiale. Eu vreau ca tu să fugi la Mine şi să depinzi de Mine. Rezervele Mele sunt fără sfârşit. Eu vreau ca tu să te convingi de dreptatea Mea şi de făgăduinţele Mele. Să nu-ţi spună cineva de trebuinţa ta: „Voi n-aţi crezut Domnului Dumnezeului vostru”. Te gândeşti oare la necazuri şi suferi tu noaptea, fiind despărţit de cei apropiaţi şi dragi inimii tale? Să ştii că de la Mine a fost aceasta.

Eu sunt bărbatul durerilor. Când eşti cuprins de boală, să ştii că Eu am îngăduit aceasta ca tu să te îndrepţi spre Mine şi în Mine să poţi găsi mângâiere veşnică. Te-a dezamăgit oare prietenul tău când ţi-ai deschis inima faţă de el? De la Mine a fost aceasta.

Eu am îngăduit ca aceste neînţelegeri să te afecteze, ca tu să ştii că cel mai bun prieten al tău este Domnul. Eu vreau ca tu să aduci toate problemele tale înaintea Mea şi să-Mi vorbeşti.

Te-a clevetit cineva? Spune-Mi Mie şi vino mai aproape de Mine, scăparea ta este când sufletul tău se va ascunde de „amestecarea limbilor”. Eu am încercat ca lumina adevărului tău şi soarta ta să fie în mijlocul zilei (Ps. 36, 6). S-au distrus planurile tale, te-ai implicat sufleteşte şi ai obosit? De la Mine a fost aceasta.

Tu ţi-ai făcut planuri şi mi le-ai adus Mie ca să le binecuvântez. Dar Eu vreau să Mi le arăţi Mie, ca să dispun şi de împrejurările vieţii tale şi atunci răspunderea pentru toate va fi a Mea, fiindcă este prea greu pentru tine şi tu singur nu poţi să te măsori cu ele, fiindcă tu eşti numai arma, nu persoana care acţionează. Ai trecut oare prin insuccese neaşteptate şi tristeţea a cuprins inima ta? Să ştii că de la Mine a fost aceasta.

Pentru că Eu vreau ca inima şi sufletul tău să fie întotdeauna arzând în faţa ochilor Mei şi să învingă prin numele Meu orice neîncredere. Când nu primeşti multă recunoştinţă de la oamenii apropiaţi şi dragi ţie şi, având sufletul sărac, cazi în deznădejde şi cârteală, să ştii că de la Mine a fost aceasta. Pentru că, prin această tânjeală a sufletului tău, Eu încerc puterea credinţei tale, fermitatea făgăduinţelor şi puterea rugăciunii tale insistente pentru cei apropiaţi ţie. Pentru că tu eşti cel care i-ai încredinţat Acoperământului Maicii Mele Preacurate, trecând grija lor pe seama iubirii Mele providenţiale.

Te-a încercat o boală grea, vremelnică sau nu, şi tu ai fost ţintuit în patul tău? De la Mine a fost aceasta. Pentru că Eu vreau ca tu să mă cunoşti pe Mine mai bine în neputinţele tale trupeşti şi să nu cârteşti pentru această încercare trimisă ţie. Nu te-ai străduit să pătrunzi în planurile Mele, în planurile mântuirii sufletelor omeneşti prin diferite căi, ci fără cârtire şi supus ai închinat voia ta harului Meu. Dacă ai vrut să faci o faptă deosebită pentru Mine şi, în locul aceleia, te-ai aşezat pe patul neputinţei, de la Mine a fost aceasta.

Pentru că atunci ai fost adâncit în faptele tale şi Eu nu pot să atrag gândurile tale spre Mine, ci Eu vreau să te învăţ ca gândurile tale cele mai adânci să fie în slujba Mea. Eu vreau să te învăţ să recunoşti că tu eşti nimic. Unii din cei mai buni colaboratori ai Mei sunt cei care, rupţi de activităţile cotidiene, învaţă să dispună de arma rugăciunii neîncetate. Tu eşti chemat ca pe neaşteptate să ocupi poziţia grea şi de răspundere şi să mergi nădăjduind în Mine.

Eu îţi încredinţez aceste greutăţi, pentru că la aceasta te binecuvântează pe tine Domnul Dumnezeul tău în toate faptele tale, în toate drumurile tale, în tot ceea ce va fi făcut prin mâinile tale.

În această zi îţi înmânez acest vas cu ulei sfânt. Foloseşte-l cum vrei, copilul Meu. Fiecare greutate care apare, fiecare cuvânt care te supără, fiecare obstacol în munca ta care ar fi putut să-ţi aducă necazuri şi deznădejde, fiecare descoperire a neputinţei şi incapacităţii tale să fie unse cu acest ulei. De la Mine este aceasta.

Aminteşte-ţi că fiecare obstacol este mângâierea lui Dumnezeu şi pune în inima ta cuvintele pe care Eu ţi le-am spus ţie astăzi: de la Mine au fost acestea.

Păzeşte aceste cuvinte, să ştii şi să-ţi aminteşti întotdeauna că fiecare greutate va slăbi când tu vei învăţa să Mă vezi pe Mine în toate. Toate sunt trimise de Mine pentru desăvârşirea sufletului tău – toate de la Mine au fost..."

LITURGHIA CATEHUMENILOR

                              (PARTEA ÎNTÂI)

   

1.   Prin deschiderea Sfintelor Uşi la începutul Sfintei Liturghii,

se arată că, cerul ni s-a deschis prin jertfa Domnului nostru Iisus Hristos, iar cei care se ostenesc, după puterea lor, a plăcea lui Dumnezeu, vor intra în Împărăţia lui Dumnezeu.

  2.  Ca orice slujbă sfântă, Liturghia începe şi ea, cu o formulă de binecuvântare:

„BINECUVÂNTATĂ ESTE ÎMPĂRĂŢIA TATĂLUI ŞI A FIULUI ŞI A SFÂNTULUI DUH, ACUM ŞI PURUREA ŞI ÎN VECII VECILOR. AMIN“.

Aceste cuvinte ne reamintesc că, suntem datori să lăudăm şi să binecuvântăm Sfânta Treime. În timpul acestei binecuvântări, preotul face semnul Sfintei Cruci cu Sfânta Evanghelie, în mâini deasupra Sfintei Mese, care însemnează că, această Sfântă Slujbă se săvârşeşte după porunca Mântuitorului, spre pomenirea jertfei de pe Cruce a Mântuitorului. De asemenea, suntem învăţaţi că, întotdeauna trebuie să începem orice lucru important din viaţa noastră prin semnul Sfintei Cruci. În timpul rostirii acestei binecuvântări, toţi credincioşii din Sfânta Biserică trebuie să stea cu capul plecat.

3. Acum se închid Uşile Împărăteşti

şi prin acesta ni se arată că, Împărăţia lui Dumnezeu se dobândeşte numai de cei silitori.

  4. Urmează Ectenia mare (Ectenie înseamnă cerere sau rugăminte).

Cu pace Domnului să ne rugăm - zicem aşa, pentru că, fără pace, rugăciunea noastră nu este primită de Dumnezeu.

Pacea de sus - înseamnă pacea pe care a lăsat-o Mântuitorul Sfinţilor Săi Ucenici şi Apostoli.

Pacea a toată lumea – se cere de la Dumnezeu pace în toată lumea.

După fiecare cerere, se răspunde cu Doamne miluieşte, pe care unii îl zic în gând, iar cântăreţii cu voce tare, ştiind că, cel miluit de Dumnezeu, devine fericit. Această scurtă rugăciune, cuprinsă în numai două cuvinte, are o mare putere când este spusă în Duh şi în adevăr.

5. Urmează cele trei antifoane în cinstea Sfintei Treimi.

Antifoanele reprezintă vremea de dinainte de Sfântul Ioan Botezătorul, de dinainte de a se aprinde „Lumina“. Cântăreţii care le cântă, închipuie acum, pe proorocii şi psalţii legii vechi. În Duminici şi la sărbătorile sfinţilor, fericirile care alcătuiesc ultimul antifon, fac parte din predica de pe Munte a Mântuitorului ( Matei 5).

6. La deschiderea Uşilor Împărăteşti,

către sfârşitul antifonului trei, preotul se arată înveşmântat în Uşile Împărăteşti, şi aceasta simbolizează arătarea Mântuitorului nostru Iisus Hristos cu trup omenesc, iar prin plecarea capului, preotul ne îndeamnă să ne plecăm totdeauna voinţei lui Dumnezeu.

7. Vohodul, adică ieşirea cu Sfânta Evanghelie.

Vohod, în limba slavonă înseamnă ieşire. Sfânta Evanghelie simbolizează pe Hristos însuşi. Ridicarea ei de pe Sfânta Masă, ne reaminteşte de naşterea Mântuitorului. Ieşirea cu Sfânta Evanghelie, ne reaminteşte de arătarea Mântuitorului în lume, cutreierarea oraşelor, activitatea mesianică. Oprirea cu Sfânta Evanghelie, ne reaminteşte de Cina cea de Taină, patima de bunăvoie, pogorârea la iad, dezrobirea şi scoaterea drepţilor din iad. Dacă este şi diacon la slujbă, el arată cu orarul spre răsărit, prin aceasta atrăgând atenţia că raiul este deschis. Acum, preotul privind spre răsărit, binecuvântează în semnul Sfintei Cruci, sfânta intrare, aceasta  însemnând pe Mântuitorul, care, prin Jertfa Sa ne-a deschis nouă raiul. Prin cuvântul înţelepciune – se propovăduieşte credincioşilor pe scurt că, înţelepciunea cea adevărată, adică cuvântul Domnului nostru Iisus Hristos este depozitat în Sfânta Evanghelie. Prin al doilea cuvânt drepţi - ni se propovăduieşte ca, atât cu sufletul, cât şi cu trupul să stăm drepţi, adică în poziţie cuviincioasă în faţa Sfintei Evanghelii.

După cum ştim, rânduiala Liturghiei noastre îşi are originea şi
s-a format în părţile Orientului, unde, creştinii ascultau Sfânta Slujbă, stând chiar pe duşumeaua (podeaua) Bisericii. Lumânarea care merge la vohod, înaintea Sfintei Evanghelii, reprezintă tainic pe Sfântul Ioan Botezătorul, care a pregătit calea Domnului, şi pe care Însuşi Mântuitorul l-a numit „Făclie” (Ioan 5:35). Aşezarea pe Sfânta Masă a Sfintei Evanghelii, înseamnă că Mântuitorul după ce S-a suit la ceruri a şezut de-a dreapta Tatălui.

8. Veniţi să ne închinăm …

- În timpul cântării, credincioşii se închină până la pământ.

9. Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi.

Acest imn Trisaghion, este cea mai veche cântare şi, se cântă de trei ori la Liturghia obişnuită, de şase ori la slujba în sobor, şi de nouă ori, după numărul celor nouă cete îngereşti, la slujba Arhierească.

Când zicem SFINTE DUMNEZEULE - ne este înfăţişat Dumnezeu-Tatăl, când zicem SFINTE TARE ne este înfăţişat Fiul, iar când zicemSFINTE FĂRĂ DE MOARTE ne este înfăţişat Sfântul Duh - căci El este izvorul vieţii. În timpul citirii Apostolului, Arhiereul şi preoţii stau pe scaune pentru că au darul apostolic - simbolizând şederea pe cele douăsprezece scaune, iar diaconii care încă nu au acest dar, cădesc. Prin această cădire, înţelegem că, aşa cum Sfânta Biserică se umple de mireasma tămâiei, tot astfel prin vestirea Sfintei Evanghelii, Darul Duhului Sfânt se revarsă cu îmbelşugare în poporul lui Dumnezeu.

10. Citirea Apostolului

În mijlocul Sfintei Biserici, ne înfăţişează înaintea ochilor sufleteşti pe Apostolul despre care se citeşte. Odinioară, lecturile din Cărţile Sfinte erau încadrate sau alternau cu cântări de psalmi. Din    aceşti Psalmi - ale căror versete cântate s-au împuţinat treptat, şi a mai rămas azi, câte un stih sau două, care preced pericopa din Apostol - şi de aceea se numeşte PROCHIMEN - adică aşezat înainte de Apostol.

11. Citirea Sfintei Evanghelii

- Înseamnă propovăduirea Evangheliei ce s-a făcut după Înălţarea Domnului. Iar lumânarea ce stă aprinsă în acest timp, înseamnă Dumnezeiasca Lumină a adevărurilor evanghelice.

12. Urmează Ectenia Întreită.

„Să zicem toţi din tot sufletul şi din tot cugetul nostru,să zicem“

LITURGHIA CELOR CHEMAŢI

(PARTEA A DOUA)

13. Prin aceste cuvinte: „Câţi sunteţi chemaţi ieşiţi, cei chemaţi ieşiţi, câţi sunteţi chemaţi ieşiţi, ca nimenea din cei chemaţi să nu rămână“,

– se porunceşte de trei ori celor chemaţi să iasă din Sfânta Biserică, pentru că ei, fiind încă nebotezaţi şi având asupra lor păcatul strămoşesc, nu sunt nevrednici de a privi la momentele cele înălţătoare ale Dumnezeieştii Liturghii. Azi, nu se mai face această despărţire a botezaţilor.

În acest timp, pe Sfânta Masă, Sfântul Antimis este desfăcut, ceea ce închipuie săparea sau pregătirea mormântului de piatră pe care Iosif Arimateianul îl făcuse pentru sine, dar pe care l-a dăruit pentru îngroparea Domnului. Apoi, imediat se strâng cu buretele miridele de pe Sfântul Antimis care simbolizează pecetluirea mormântului.

La sfârşitul acestei Ectenii pentru catehumeni, se trage Dvera.

14. Cântarea Heruvimică.

Ne arată că, aşa cum Heruvimii înconjoară şi slăvesc în cer pe Mântuitorul nostru, tot astfel şi preoţii, Îl înconjoară şi-L slăvesc pe  El în Sfintele Daruri - pe care le poartă în procesiune, mai înainte de a se sfinţi şi de a se transforma desăvârşit.

Preotul se închină de trei ori rugându-se “DUMNEZEULE, CURĂŢEŞTE-MĂ PE MINE, PĂCĂTOSUL, ŞI MĂ MILUIEŞTE”, apoi, sărută Sfântul Antimis, Sfânta Cruce, Sfânta Masă arătând dragoste pentru pătimirea, jertfa şi înmormântarea Domnului.

Se înclină către credincioşi, şi făcând semnul crucii, zice: “Iertaţi-mă, pe mine păcătosul! Credinciosii trebuie să răspundă: Dumnezeu să te ierte şi să te binecuvânteze sfinţite părinte! Iar preotul binecuvântându-i zice către ei: Dumnezeu să vă ierte şi să binecuvânteze şi pe voi!”

15. Ieşirea cu Sfinţitele Daruri

 înseamnă, călătoria Domnului nostru Iisus Hristos prin Betania unde a înviat pe Lazăr, şi intrarea Lui în Ierusalim, unde a intrat cu triumf împărătesc. Acum, credincioşii stau cu capetele plecate, aşa cum stau Serafimii în cer şi aceşti credincioşi reprezintă pruncii şi mulţimea credincioşilor care l-au întâmpinat la intrarea în Ierusalim. Preotul stând în mijlocul Sfintei Biserici cu Sfintele Daruri în mâini, însemnează Patima, Răstignirea şi Moartea Mântuitorului.

► „Pomeneşte, Doamne…”- Aceste cuvinte sunt ale tâlharului de pe cruce, care mărturisindu-şi păcatele, s-a rugat să-l pomenească în Împărăţia Sa.

► Plecarea cu Cinstitelor Daruri, din mijlocul Bisericii, înseamnă Pogorârea Mântuitorului de pe Cruce, şi ducerea la Mormânt.

► Punerea Cinstitelor Daruri pe Sfânta Masă înseamnă punerea trupului Mântuitorului în mormânt.

► Acoperirea Cinstitelor Daruri cu Sfântul Aer înseamnă acum, acoperirea uşii Sfântului Mormânt de către Iosif şi Nicodim cu piatră.

► Tragerea perdelei după întoarcerea cu Cinstitelor Daruri, în Sfântul Altar, înseamnă pecetluirea Mormântului şi întărirea lui cu ostaşi păzitori.

16. Urmează: „Ca pe Împăratul tuturor să-L primim pe Cel nevăzut înconjurat decetele îngereşti, Aliluia, Aliluia, Aliluia“.

17. Urmează Ectenia: “Să plinim rugăciunea noastră Domnului. Pentru cinstitele Daruri ce sunt puse înaintea Domnului să ne rugăm“.

În timpul acestei Ectenii, în vechea Liturghie creştină exista un rit caracteristic acestui moment, numit Sărutarea Sfântă sau Frăţească, Sărutarea păcii sau a iubirii. Bărbaţii se îmbrăţişau cerându-şi iertare unii altora, şi femeile asemenea făceau, în semn de împăcare şi iubire reciprocă. Dar, din pricina tulburării şi a dezordinii la care dădea loc în Biserică, acest rit a fost înlăturat de mult, păstrându-se numai pentru preoţi la Liturghia în sobor.

18. Auzim cuvintele „Să ne iubim unii pe alţii, ca într-un gând să mărturisim“.

Aici, preotul ne îndeamnă să ne iubim între noi, dar nu cu iubire vicleană, ci cu iubire sinceră, căci, nu se poate aduce jertfă lui Dumnezeu decât în iubire frăţească.

19. Uşile, uşile, cu înţelepciune să luăm aminte.

Prin aceste cuvinte ni se atrage atenţia să fim cu toată luarea aminte, pentru a nu se strecura în mintea şi în fiinţa noastră, gânduri păcătoase ori patimi, care păgubesc sufletul.

20. Crezul

- Înainte de rostirea Crezului se deschide Dvera arătându-ni-se că, ni se lasă slobodă vederea spre Altar, pentru a ne mărturisi credinţa chiar înaintea Tronului lui Dumnezeu. În acest timp preotul sau preoţii, dacă sunt mai mulţi, ridică Sfântul Aer şi-l clatină deasupra Cinstitelor Daruri, ceea ce simbolizează cutremurul care a avut loc înainte de Înviere. Când se zice “Şi a înviat a treia zi…” preotul se opreşte din clătinat şi-l pune deoparte aşa cum Îngerul a dat piatra la o parte de la intrarea Mormântului. Din Sfânta Tradiţie ştim că, Crezul a fost introdus în Liturghie în secolul al
V-lea la Constantinopol, deşi, el era întrebuinţat cu mult înainte în slujba Botezului.

21. Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte Sfânta Jertfă în pace a o aduce.

22. Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu-Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi.

23. SUS SĂ AVEM INIMILE

- credincioşii să-şi înalţe inimile, sentimentele şi cugetele lor la Cel ce S-a jertfit - rugăciune în “duh şi adevăr” .

24. SĂ MULŢUMIM DOMNULUI

- fiecare credincios să mulţumească Domnului pentru toate binefacerile Lui. Îi mulţumim că nu l-a lepădat pe om în căderea lui, ci iarăşi l-a ridicat la cinstea cea dintâi.

25. Apoi auzim preotul zicând: “CÂNTAREA DE BIRUINŢĂ, CÂNTÂND, STRIGÂND, GLAS ÎNĂLŢÂND ŞI GRĂIND“.

Acum ne ducem cu gândul la cele patru vieţuitoare, care simbolizează pe cei patru Evanghelişti. Astfel:

- cel ce cântă cântând este vulturul;

- cel ce strigă strigând este viţelul;

- cel ce-şi înalţă glasul glas înălţând este leul;

- cel ce grăieşte şi grăind este omul. Aceşti tuspatru vieţuitori, proslăvesc dimpreună cu toate zidirile cereşti, pământeşti pe Prea Sfântul Dumnezeu. Chiar concomitent cu cele spuse mai sus, preotul ridică steluţa de deasupra Sfântul Disc şi o atinge cu fiecare din cele patru colţuri, în cele patru părţi ale Sfântul Disc. Iar această atingere ne arată că, învingerea Domnului Iisus Hristos asupra păcatului, a morţii, a diavolului şi a iadului se vesteşte în cele patru părţi ale lumii.

26. SFÂNT, SFÂNT, SFÂNT DOMNUL SAVAOT.

Cu aceste trei sfinţiri ce se împreună în o Dumnezeire se însemnează Stăpânirea şi Împărăţia şi Puterea văzută de Isaia. Sfânta Biserică a completat această laudă cu cântarea pământească adusă de evrei Mântuitorului, atunci când a intrat cu triumf Împărătesc în Ierusalim:„Osana întru cei de sus, bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului. Osana întru cei de sus“. Osana    este un cuvânt evreiesc şi în limba noastră românească el înseamnă „Doamne, mântuieşte-ne“.

27. „Luaţi mâncaţi, acesta este Trupul Meu, care se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor“

 Este vorba despre Cina cea de Taină.

28. „Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu, al legii celei noi, care pentru voi şi pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor“.

Este vorba tot despre Cina cea de Taină când Mântuitorul a binecuvântat vinul din pahar prefăcându-l în Prea Sfânt Sângele Său.

29. „Ale Tale dintru ale Tale Ţie ţi-aducem de toate şi pentru toate“.

Acum se ridică cu mâinile încrucişate Sfântul Disc şi Sfântul Potir cu care se face semnul crucii, deasupra Sfântului Antimis.

30. „Mai ales pentru Prea Sfânta Curata, Prea binecuvântata, Mărita Stăpâna noastră, de Dumnezeu născătoarea şi pururea Fecioara Maria“. 

Acum se trage Dvera, adică perdeaua  de la Uşile Împărăteşti, care înseamnă deschiderea cerului, coborârea Sfântului Arhanghel Gavriil aducând vestea cea bună din cer. Tămâierea în acest timp însemnează, deosebita cinste care, ca o mireasmă duhovnicească o dăm după Dumnezeu, Maicii Domnului.

31. „Cuvine-se cu adevărat“,

- în această cântare se scot în relief toate darurile mai presus de fire, cu care Maica Domnului a fost împodobită de către iconomia Dumnezeiască.

32. Tatăl Nostru.

În timpul acesta, diaconul încinge orarul cruciş pe piept şi pe spate, pentru a-şi arăta pietatea sa către Prea Sfântul Trup şi Sânge al Domnului nostru Iisus Hristos, şi pentru a se împărtăşi fără nici o împiedicare. Încingerea cruciş îi închipuieşte pe Serafimi.

33. Urmează Ecfonisul: „Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava, a Tatălui şi Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin “. 

Prin aceasta preotul arată că, toţi oamenii dimpreună cu toate făpturile văzute şi nevăzute, sunt sub stăpânirea şi purtarea de grijă a Prea Sfintei Treimi.

34. „Să luăm aminte“

- îndeamnă pe toţi credincioşii să fie cu luare aminte, fiindcă prin înălţarea Sfântului Agneţ ni se reaminteşte de înălţarea Domnului pe Crucea Golgotei.

35. „Sfintele Sfinţilor“

 - aceasta înseamnă că, cele ce se înalţă sunt “Sfinte” şi se dau numai sfinţilor, adică creştinilor dreptcredincioşi, celor ce şi-au curăţit „petele păcatelor” din conştiinţă, prin spovedanie şi împlinirea canonului. În acest timp se face semnul Sfintei Cruci cu Sfântul Agneţ deasupra Sfântului Disc, ceea ce înseamnă că, Mântuitorul, după Învierea Sa i-a trimis pe Apostolii Săi în cele patru părţi ale pământului, să predice Evanghelia.

36. „Unul Sfânt, Unul Domn Iisus Hristos, întru Slava lui Dumnezeu - Tatăl. Amin“.

        Recunoaştem că, numai Unul este cu adevărat Sfânt, şi mărturisim că, noi toţi ne sfinţim numai prin “Vistieria Sfinţeniei noastre”, care este Hristos.

37. Acum, în Sfântul Altar se face sfărâmarea Sfântului Agneţ.

Prima parte pe care scrie IS se pune în Sfântul Potir, cu cea de-a doua parte HS se împărtăşesc sfinţiţii liturghisitori (episcopi, preoţi şi diaconi), iar din a treia şi a patra, NI şi KA se împărtăşesc credincioşii.

38. Ultima arătare a Sfintelor Taine

 - înseamnă înălţarea Mântuitorului Iisus Hristos de pe pământ la ceruri, dinaintea Apostolilor care au văzut şi au mărturisit acestea.

39. Urmează o mulţumire generală prin ultima Ectenie:

“Cu pace să ieşim .”

40. „Întru numele Domnului“

- Prin acest răspuns credincioşii făgăduiesc, că sfaturile înţelese din slujba auzită în Sfânta Biserică, le vor urma în numele Domnului, după voia Lui.

41. „Domnului să ne rugăm“ 

- prin aceasta preotul slujitor cere tuturor credincioşilor să se roage împreună cu el.

42. Rugăciunea Amvonului

- aceasta fiind sigiliul tuturor cererilor, toţi credincioşii trebuie să se roage împreună cu el.

43. „Domnului să ne rugăm“.

      44. Urmează Otpustul (încheierea, sfârşitul) pe care-l face preotul.

       

                        Ce spun Sfinţii Părinţi despre Sfânta Liturghie

► Mă întreb: Dacă nu avem răbdare să zăbovim un ceas-două la rugăciune în Sfânta Biserică, să ne rugăm pentru păcatele noastre şi să slăvim pe Dumnezeu după putere, cum vom avea răbdare să stăm o veşnicie în ceruri? (Părintele Ilie Cleopa).

► Doi desfrânaţi, dintre care unul a fost la Sfânta Liturghie în dimineaţa acelei zile, mergând să se plimbe în pădure, au fost apucaţi fără de veste de o furtună năpraznică. În mijlocul tunetelor şi al fulgerelor, tinerii aud o voce care strigă: Loveşte! Loveşte! Cel care nu fusese în dimineaţa acelei zile la Sfânta Liturghie a fost lovit de trăznet şi îndată a murit, iar celălalt a fugit înspăimântat tot mai departe căutând un adăpost, când din nou auzi un glas poruncitor: Loveşte! Loveşte! Cum îşi aştepta moartea, auzi o altă voce strigând: Nu pot! Nu pot! Pentru că astăzi a luat parte la Sfânta Liturghie. Liturghia la care a fost mă opreşte să-l lovesc.

► Să ştiţi că lumânarea nu se roagă. Este numai un simbol. 

Desigur, nu trebuie să renunţăm la nişte practici ale Sfintei nostre Biserici. Noi nu stricăm Sfânta Tradiţie. Dar a intrat în obişnuinţa unora să vină la Biserică, să cumpere un mănunchi de lumânări, să-l aprindă şi să plece şi să-şi vadă de treburile lor, cu conştiinţa împăcată că şi-au făcut datoria de creştini. Aceasta este o concepţie şi o practică greşită. Aşadar lumânare este un simbol şi o jertfă (Părintele Constantin Sârbu).

► Când scriem pomelnic pentru Sfântul Altar, pe cine să trecem în primul rând? 

– Cel mai mare neam pe care îl avem pe faţa pământului nu-i tata şi mama, nu-i soţia, nu-i soţul, ci este preotul care ne-a botezat şi ne-a spovedit şi al doilea este naşul de botez şi de cununie.

► Există unii creştini cărora le este frică să se împărtăşească pentru ca nu cumva să ia microbi.

Dacă ar fi fost aşa, nu ar mai fi trăit nici-un preot, deoarece ei, la sfârşit consumă conţinutul Sfântului Potir din care se împărtăşesc mereu sute de credincioşi. Cu toate acestea, nici-un preot nu a păţit niciodată nimic. Trupul şi Sângele Domnului sunt „foc“. Sfânta Euharistie este foc care arde totul.