Rugaminte

<<Nu-mi spune nimic... Iti cunosc mizeria, necazurile, luptele si ispitele sufletului tau, asa cum esti tu! Da-mi inima ta! Daca o sa astepti sa devii un inger ca sa Mi te daruiesti intru iubire, atunci n-ai sa Ma iubesti niciodata.
Chiar daca esti las, fricos, neincrezator in implinirea dragostei si in savarsirea dragostei si a sfinteniei, chiar cand ai sa recazi in acele pacate pe care nu ai vrea sa le mai faci, Eu nu iti dau voie sa nu Ma iubesti. Iubeste-Ma asa cum esti tu.
In orice moment si in orice situatie te-ai afla, in credinciosie sau in tradare, in ravna sau in uscaciune, tu iubeste-Ma asa cum esti. Eu vreau sa Ma poti iubi din putina si saraca ta inima.
Daca voi astepta pana cand vei fi desavarsit, atunci n-ai sa Ma iubesti niciodata. N-as putea Eu, oare, sa fac din fiecare fir de nisip un serafim?! Un inger care sa straluceasca de curatie si dragoste? Nu sunt Eu oare Domnul Dumnezeu care a creat toate si pot totul? Omule, ti-ai dat tu viata pentru lume din dragoste pentru oameni, sau ai murit din iubire pentru Mine? Atunci din ce motiv nu Ma lasi sa te iubesc? Fiul Meu, lasa-Ma sa te iubesc, Eu iti vreau inima, care este locasul Meu.
Desigur, cu timpul am sa te schimb, insa pana atunci, iubeste-Ma asa cum esti tu, fiindca Eu te iubesc cu toate ca esti asa. Eu vreau ca dragostea ta pentru Mine sa se nasca din putina si saraca ta inima; din adancul neputintei si al murdariei tale. Eu te iubesc si cand esti slab si necurat .
Nu vreau o dragoste izvorata si hranita din mandria virtutilor tale, ci dintr-o inima smerita pe care o poti curati oricand. N-am nevoie de virtutile tale, de talentele tale, de intelepciunea ta. Eu vreau doar sa ma iubesti si sa lucrezi cu dragoste pentru Mine.
Nu virtutile tale le doresc daca ti le-as da, tu esti asa de slab si de mandru, incat as hrani amorul tau propriu si nu M-ai cinsti pe Mine. Deci ele sa nu fie un motiv pentru care tu nu Ma cauti si stai departe de Mine. Apropie-te cu dragoste!
Unui fier negru flacarile unui foc nu numai ca i-ar curata rugina, dar l-ar face incandescent. Iubeste-Ma deci, si pacatele se vor arde, si tu vei fi fericit.
Iubeste- Ma nu numai ca sa fii curat, asta ar fi din nou o mandrie pentru tine, ci pentru ca Eu vreau sa odihnesc in inima ta. Deci nu te mai ingrijora de asta.
As putea sa fac prin tine lucruri mari pentru mintea omeneasca, dar nu; tu ai sa fii sluga rea si nefolositoare si neputincioasa. Am sa-ti iau si putinul pe care tu te increzi ca-l ai. Eu te-am facut din iubire, si pentru ca sa-ti dau iubirea, fara ca tu sa-mi poti da ceva.
Nu incerca sa-Mi platesti iubirea prin nimic, asta Ma doare atat de mult la tine.
Iubeste-Ma in dragostea Duhului Meu si fara motive, nu mai sta departe de Mine; iti lipseste nu sfintenia pe care numai Eu ti-o pot da ci o inima gata sa Ma iubeasca oricand si pana la capat.
Astazi Eu stau la usa inimii tale ca un cersetor, Eu singurul si adevaratul Imparat si Domn. Eu bat si astept. Grabeste-te sa-Mi deschizi prin smerenie; nu mai aduce motiv intinaciunea si saracia ta. Daca ti-ai cunoaste-o pana-n adanc si deplin, ai muri de durere. Dar ceea ce M-ar durea pe Mine ar fi ca tu si acum sa te indoiesti de dragostea ce o am Eu pentru tine.
Crede ca Eu pot totul si tu nu poti nimic fara Mine; doar pacatul esti in stare sa-l faci fara ajutorul Meu.
Sa nu te increzi in tine fara Mine, caci altfel voi fi nevoit sa te las in cadere in masura cu care tu te apreciezi.
Nu te framanta ca n-ai virtuti, am sa-ti dau Eu Sfintenia Mea. Deschide-ti inima prin pocainta si Ma primeste in potirul sufletului tau prin Trupul si Sangele Meu, pe care in dar ti-L dau la Sfanta Liturghie. Atunci o sa te fac sa intelegi totul si sa ma iubesti mai mult decat poti sa-ti inchipui.
Lasa sa curga Sangele Meu in sangele tau si sa bata inima Mea in inima ta.
Eu ti-am dat-o pe Sfanta si Preacurata Mea Maica. Lasa sa treaca totul prin inima Ei curata, incat sa poata mijloci pentru tine.
Orice s-ar intampla, nu astepta nicidecum sa devii sfant, ca pe urma sa Ma iubesti. In acest fel tu nu m-ai iubi niciodata.
Si acum, du-te!
Eu sunt cu tine!!!>>

Dumnezeu sa va dea sanatate.
Post usor si cu duhovnicie.
Amin

ÎNFRICOȘĂTORUL CEAS AL MORȚII ȘI VIAȚA DUPĂ MOARTE

Dupa moarte urmeaza vesnicia. Fiecare om, la un moment dat, va parasi lumea cu trupul, iar cu sufletul va merge in vesnicie, la viata fara de sfarsit.
Judecatile lui Dumnezeu sunt adanci si cine ar putea sa le masoare pe ele si vointa Lui? El le cunoaste si le randuieste pe toate dupa stiinta Lui. Ochii nostri neputinciosi vad diferit lucrurile, dupa starea duhovniceasca a fiecaruia si, in functie de aceasta, judecam orice situatie. Dumnezeu, ca un parinte iubitor de oameni, vede lucrurile total diferit. De multe ori, ia dintre noi oameni de o varsta tanara, de mare folos duhovnicesc. Ii ia mai devreme decat ne-am astepta noi. Domnul stie cand omul este pregatit si hotaraste ca atare.
In Pateric citim ca un eremit, un nevoitor din pesteri, avea un ucenic si intr-o zi i-a dat ceea ce lucrase el si i-a zis:
- Fiule, sa mergi in cetate sa vinzi acestea, sa cumperi cele necesare si sa te intorci.
Calugarul, ca un ucenic ascultator, a coborat si a ramas cateva zile ca sa-si implineasca ascultarea. Intr-una din acele zile a vazut o inmormantare foarte stralucitoare, savarsita dupa randuielile vremii, cu trasuri si animale dintre cele mai impodobite. Era urmata de lume multa, intr-o zi foarte frumoasa, cu un soare stralucitor. El se gandea, mirandu-se. „Ce om mare a murit, de i se face o inmormantare atat de stralucitoare?” A intrebat un trecator, si acela i-a spus ca a murit cea mai mare desfranata a orasului. Vestea aceasta l-a surprins, dar si-a incheiat zilele in care trebuia sa vanda lucrurile si s-a intors la batranul lui.
Cand a ajuns inaintea pesterii, a auzit inauntru racnetele unui leu care il sfasiase pe parintele lui pustnic, pe acest om imbunatatit. Imediat i s-a cutremurat cugetul, puterea de judecata, si a zis:
„Cum este posibil ca desfranata aceea sa fie inmormantata cu atata cinste si stralucire, iar un om sfant sa sufere o moarte atat de infricosatoare, sa-l manance fiarele? Care este judecata lui Dumnezeu?“.
A privit cu mintea lui nedreptatea si indiferenta lui Dumnezeu si s-a gandit sa se intoarca in lume, pentru ca lucrurile nu erau asa cum le invatase el. Si cand voia sa-si indrepte pasii catre lume, Dumnezeul pentru rugaciunile batranului lui, S-a plecat spre el si i-a aparut ingerul care i-a zis:
- De ce ai gandit atat de nedrept fata de judecatile lui Dumnezeu?
- Dar cum sa nu gandesc, sfinte ingere, asa, din momentul in care am vazut atata diferenta intre moartea batranului meu, care era un om sfant si moartea acelei femei desfranate?
- Da, asa par lucrurile la prima vedere, dar judecata lui Dumnezeu este deosebita. Femeia desfranata, om fiind si ea, a facut anumite lucruri bune. Si batranul tau, inainte sa se nevoiasca, ca mirean a savarsit si el anumite pacate. Dumnezeu i-a inapoiat desfranatei pentru faptele ei bune plata cuvenita si astfel nu-i mai datoreaza nimic. Pentru ca trecutul ei era incarcat de pacate, trebuia sa-i rasplateasca dupa cuviinta putinele ei fapte si a facut-o prin mariri, prin ziua insorita, prin podoabele maririi si, astfel, nu-i mai datoreaza nimic. Batranul tau si-a platit datoria pacatelor lui din lume si a venit la dreapta judecata a lui Dumnezeu, luminos, curat cu desavarsire, neavand urma de intinare pe vesmantul sufletului lui.
Ucenicul, smerit, cand a auzit de la inger despre judecatile lui Dumnezeu, si-a cerut iertare, s-a mustrat pe sine insusi si s-a intors la viata duhovniceasca, in pestera batranului.
De aceea, nu trebuie sa alergam fara sa gandim si sa judecam la intamplare moartea si faptele omului. Dumnezeu nu poarta de grija doar de mantuirea celui plecat, ci ne ajuta si pe noi cei vii sa ne indreptam fiecare pe sine. Omul trebuie sa cugete si sa vada ca toate cele omenesti sunt desertaciune si ca viata lui, intr-adevar, este un vis. Asadar, sa nu ne ingrijim de ea si sa-i dam asa mare importanta, ci fiecare sa ia seama sa-si indrepte constiinta, s-o linisteasca de mustrari, sa asculte de ea si, astfel, cand vine moartea fizica, oricare ar fi ea, sa-l gaseasca pregatit.
„Vai, cata lupta are sufletul cand se desparte de trup! Vai, cat lacrimeaza atunci si nu este cine sa-l miluiasca pe dansul! Catre ingeri ridicandu-si el ochii, in zadar se roaga; catre oameni mainile tinzandu-si, nu are cine sa-l ajute“ (Troparul slujbei de iesire a sufletului). Sufletul singur se pregateste sa mearga la dreapta judecata, ca sa dea raspuns pentru faptele lui. Si frica si cutremur il cuprinde in acel ceas. Noi vorbim acum, ascultam, dar n-am trait acel moment. Cei care au plecat si s-au lovit de el nu sunt aici, ca sa ne marturiseasca si sa ni-l descrie, daca el se poate exprima prin cuvinte omenesti.
Toti vom trece prin acest martiriu al mortii si ceea ce sta in mainile noastre, in puterea noastra, cu ajutorul si iubirea de oameni a lui Dumnezeu, este sa ne pregatim pe noi insine sa primim acea clipa cat mai curati sufleteste, pentru ca aceasta stare ne va usura teama si frica mortii.
Asa cum ne amintesc sfintele tropare ale slujbei de inmormantare si sfaturile Sfintilor Parinti, in acel ceas infricosator apar demonii care inspaimanta si infricoseaza, ne ameninta si ne dispera. Ei se straduiesc ca sufletul sa deznadajduiasca, sa nu mai spere mantuirea si ni-L prezinta pe Dumnezeu, infricosator si nemilos. Pe toate cate le spun acestia, le cunosc si cei care au plecat din aceasta viata. Sufletul, singur, cand ii vede, isi iese din sine, pentru ca ce poate sa spuna, cum sa se apere si cine il va ajuta? El gandeste ca este singur, pentru ca si-a pierduit orientarea, iar cei care sunt langa el, cum sa-l ajute? Acesta se mangaie doar cand se apropie ingerii lui Dumnezeu, fratii lui mai mari care pot sa-i dea ajutorul. Catre acestia isi intoarce ochii, privirea cu toata puterea la ei, ca sa primeasca ajutorul si sa implore: „Mantuiti-ma, scapati-ma de demoni“. Desigur, ingerii, prin prezenta lor, ii dau curaj, dar, mult mai mult, nadejdea izbavirii vine mai intai din ajutorul lui Dumnezeu si dupa aceea din constiinta linistita. Aceasta este cea care va juca rolul cel mai important. Daca constiinta nu osandeste sufletul, curajul si nadejdea ca Dumnezeu si ingerii il vor apara sporesc. Cand, insa, constiinta in acel moment ne judeca, din acel ceas incepe pregustarea chinului vesnic. Dumnezeu sa aiba mila de orice suflet in acel ceas infricosator. Sufletul care a iesit nu va putea sa scape de rapirea demonilor, cand pacatele lui sunt de moarte si mari. El va cere sa scape de ei si sa urce spre cele inalte. In cazul unui suflet mantuit sau al unuia aproape de mantuire, ingerii il preiau si-l conduc la dreapta judecata. In timp ce urca, el trece prin vamile vazduhului, care prezinta, fiecare, un pacat de moarte. Va trece prin cercetarea ficarei patimi si slabiciuni si, daca va fi gasit vinovat, in orice vama va fi oprit. Daca, insa, va trece de toate, atunci se va inchina Stapanului Hristos si, dupa Traditia Bisericii noastre Ortodoxe, va cutreiera impreuna cu ingerul pazitor, asa cum am auzit si din textul sfant, locurile Imparatiei lui Dumnezeeu. Va merge, dupa aceea, in iad si, apoi, in toate locurile in care a trait in toti anii vietii lui. In a patruzecea zi va incheia aceasta calatorie si se va intoarce inaintea lui Hristos, ca sa auda hotararea. Ganditi-va ce frica si ce cutremur simte sufletul cand, pe de o parte, vede Imparatia lui Dumnezeu si se bucura, iar pe de alta, se gandeste: „Oare voi reusi sa vin sa locuiesc aici? Nu stiu!“. Cand este dus sa vada iadul, se intreaba din nou: „Nu cumva voi veni aici? Vai de mine, nenorocitul! Nu cumva iadul tine doar cativa ani? Nu, va fi vesnic...” Plimbandu-se prin locurile vietii lui, va vedea multe. Acolo unde a savarsit pacatul, sufletul se va rusina sa priveasca, iar unde a savarsit binele se va bucura. Dar in toata aceasta perioada, el va cunoaste, va pricepe in ce masura hotararea lui Dumnezeu va fi pozitiva sau negativa. Toate acestea constituie marele adevar al Bisericii noastre. Noi am vazut moartea, taina ei, la oamenii care au plecat si care ne-au aratat, prin modul lor, prin imaginea fetei, prin ochii, prin tulburarea lor si prin binecuvantarea lor, ce se intampla in chip nevazut acolo. Credem nezdruncinat ca ceea ce ne spun Sfintele Scripturi, Sfanta Traditie si Traditia ascetica a Bisericii este adevarat, si nu se intarmpla alttfel. De aceea, sa avem in vedere, mai intai eu, care le spun pe toate acestea, realitatea si sa punem in randuiala viata noastra. Adica, s-o pregatim, in asa fel incat sa fugim de vesnicia iadului si sa dobandim, cu milostivirea si iubirea de oameni a lui Dumnezeu, Imparatia Cerurilor. Trebuie sa spunem lucrurilor pe nume, anume ca mantuirea nu este un joc, ceva pe care putem sa-l tratam cu indiferenta, in gluma.
Iata, ii vedem pe oamenii care au plecat, pe parintii nostri cu care putin mai inainte eram impreuna. Unde sunt fratii nostri cu care discutam, vorbeam, spuneam atatea si acum nu mai sunt printre noi? Nu cunoastem unde sunt, de aceea ne gandim:
„Unde sa fie oare? S-au mantuit sau nu? Cat de repede trec aceste zile pentru cei care parasesc lumea si obstea noastra! Maine cei ramasi vor cugeta si ei acestea si vor spune si despre noi la fel“.
Deci sa privim tinta mantuirea noastra, oricat ne-ar ingrozi si ne-ar rusina. Sa ne indreptam viata, sa-I multumim din inima lui Dumnezeu si sa-I aducem doxologie pentru ca ne aflam in viata si putem sa punem sufletul in randuiala si sa ne pregatim. Asa cum vedem in fapt, nu cunoastem nici ziua, nici ceasul, nici clipa cand lasam lumea. Sa ne facem canonul, rugaciunile, sa nu lasam privegherea, sa nu ne lenevim, sa coboram la Biserica, la slujirea noastra. Apoi, sa avem iubire intre noi, caci Dumnezeu este iubire si “cel ce ramane in iubire ramane in Dumnezeu si Dumnezeu in el” (I Ioan 4, 16).

Cuvântare ţinută la Sfânta Mănăstire Filotheu, 30.11.1984.
(din: Ne vorbeste Staretul Efrem Filotheitul. Mestesugul mantuirii, Editura Egumenita)

“Minunata încruntare” a Sfântului Ioan Botezătorul,

,

“Minunata încruntare” a Sfântului Ioan Botezătorul,
 
“Niciodata n-am putut uita privirea Sfantului Ioan de la Schitul Prodromu (de la Muntele Athos)! Tristete si mahnire are-n ochi, dar nici mânia parca nu-i este straina…

Grecii spun ca initial nu a fost pictat astfel si ca Sfantul s-ar fi incruntat pe la 1821, dupa represaliile turcilor asupra eteristilor. Care eteristi s-ar fi ascuns si pe la schitul romanesc, iar cand osmanii au intrat in paraclis, au si inceput sa traga inspre altar, de frica sa nu fie vreun grec acuns dupa iconostas. Atunci s-ar fi incruntat Sfantul Ioan Inaintemergatorul si si-ar fi modificat si cautatura, fiindca el se afla in stanga altarului, iar turcii care l-au suparat intrasera pe usa ce se deschidea la mijlocul laturii de apus. Si exista marturii ale batranilor de la Marea Lavra care spun ca le-ar fi intors turcilor si gloantele trase, incat cei scapati de moarte au luat-o la sanatoasa, lasand si schitul in buna pace.

Totdeauna cand am intrat in paraclis am simtit ca ma vede! (acum icoana se afla in biserica mare, nn). N-am putut scapa de senzatia asta nici macar atunci cand intram cu mai multi inchinatori si speram ca va fi mai bland cu pacatele mele. Si cu toate acestea, niciodata nu pot sa ajung in Prodromu si sa nu ma inchin lui! Il simt acolo, viu, in dreapta schitului, in micul paraclis, ca un batran strajer ce ocroteste monahii prodromiti de sute de ani!

Mi-e si mai mare frica de el – pentru multimea pacatelor mele – dar mi-e si tare drag… Cel mai mare om nascut vreodata din femeie! Sa spuna Insusi Dumnezeu asa ceva despre tine! Oare de ce sa mai spun eu altceva?…”

***

... Rugăciune pentru vrăjmaşi ...


Binecuvântează-i pe vrăjmaşii mei, Doamne. Eu însumi îi binecuvântez şi nu îi blestem.
Vrăjmaşii m-au purtat către îmbrăţişarea Ta, mai mult decât au făcut-o prietenii.
Prietenii m-au legat pământului, vrăjmaşii m-au slobozit din robia pământului şi mi-au dărâmat toate năzuinţele mele lumeşti.
Vrăjmaşii m-au făcut străin tărâmurilor lumeşti şi locuitor în afara lumii. Precum un dobitoc hăituit îşi găseşte un adăpost mai sigur decât unul ce nu e hăituit, la fel şi eu, prigonit de vrăjmaşi, am aflat cel mai ferit Lăcaş, adăpostindu-mă dinapoia Cortului tău, unde nici prietenii, nici vrăjmaşii nu îmi pot omorî sufletul.
Binecuvântează-i pe vrăjmaşii mei, Doamne. Eu însumi îi binecuvântez şi nu îi blestem.
Ei, mai degrabă decât mine, au mărturisit păcatele mele înaintea lumii.
Ei m-au pedepsit, de câte ori am pregetat să o fac eu însumi.
Ei m-au chinuit, de câte ori am încercat să scap chinurilor.
Ei m-au ocărât, de câte ori m-am linguşit în sine-mi.
Ei au scuipat asupră-mi, de câte ori m-am umplut de mândrie.
Binecuvântează-i pe vrăjmaşii mei, Doamne. Eu însumi îi binecuvântez şi nu îi blestem.
De câte ori m-am făcut înţelept, ei mi-au zis nebun.
De câte ori m-am ridicat întru mărire, m-au batjocorit precum un pitic.
De câte ori am vrut să conduc oamenii, m-au împins în spate.
De câte ori m-am grăbit spre a mă îmbogăţi, m-au împiedicat cu o mână de fier.
De câte ori am crezut că voi dormi în pace, m-au trezit din adormire.
De câte ori am încercat să zidesc o casă spre o viaţă lungă şi liniştită, au dărâmat-o şi m-au alungat.
Cu adevărat, vrăjmaşii m-au îndepărtat de la faţa lumii şi mi-au întins mâinile către poala veşmântului Tău."
Binecuvântează-i pe vrăjmaşii mei, Doamne. Eu însumi îi binecuvântez şi nu îi blestem.
Binecuvântează-i şi îi sporeşte; înmulţeşte-i şi fă-i pe ei şi mai înverşunaţi împotriva mea:
pentru ca fuga mea către Tine să nu aibă întoarcere;
pentru ca toată nădejdea mea în oameni să se împrăştie precum pânza de păianjen;
pentru ca liniştea desăvârşită să înceapă a domni în sufletul meu;
pentru ca inima mea să ajungă mormânt celor doi gemeni ticăloşi, mândria şi mânia;
pentru ca să pot chivernisi toată comoara mea cea cerească;
ah, pentru ca să pot odată să mă slobozesc din înşelarea de sine, care m-a prins în îngrozitoarele mreje ale vieţii celei neadevărate.
Vrăjmaşii m-au învăţat să cunosc ceea ce puţini alţii mai cunosc, că cineva nu are alţi vrăjmaşi în lume decât pe sine.
Cineva îşi urăşte vrăjmaşii doar atunci când nu îşi dă seama că nu-i sunt vrăjmaşi, ci prieteni nemiloşi.
Cu adevărat, greu îmi este a spune cine mi-a făcut mai mult bine şi cine mi-a făcut mai mult rău, în lume: prietenii sau vrăjmaşii.
Prin urmare, binecuvântează-i, Doamne, atât pe prieteni, cât şi pe vrăjmaşi.
Un rob îşi blesteamă vrăjmaşii, căci nu pricepe. Dar un fiu îi binecuvântează, pentru că el pricepe.
Căci un fiu cunoaşte că vrăjmaşii săi nu îi pot atinge viaţa.
Prin urmare, el păşeşte slobod în rândul lor şi se roagă Domnului pentru ei.

de Sf. Nicolae VELIMIROVICI

Sfântul Munte Athos.

Sfântul Munte Athos.

Durerea unui preot: Pierdem mult atunci când întârziem la biserică Se cuvine să știm că în fiecare dimineață la biserici se săvârșește Utrenia și în continuare Dumnezeiasca Liturghie, dacă este Duminică sau sărbătoare, iar în fiecare după-amiază se săvârșește Vecernia, iar la unele biserici și Paraclisul. Sună clopotul în fiecare dimineață, sună și în fiecare după amiază, ca să ne aducă aminte că începe o rugăciune de obște și ne cheamă la ea. Mulți cred că aceste slujbe îi privesc pe preoți sau pe monahi și se săvârșesc pentru ei. Nu, frații mei, slujbele nu-i privesc numai pe preoți și pe monahi, ci ne privesc pe toți. De aceea toți, dacă este cu putință, suntem datori să mergem în biserici la aceste ore. Aici vă rog să-mi îngăduiți să fac o observație și, totodată, să formulez și o rugăminte. În fiecare Duminică și sărbătoare cei mai mulți veniți la biserică în ultima jumătate de oră sau chiar sfert de oră, adică cu puțin înainte de a se sfârși Dumnezeiasca Liturghie, și vă simțiți satisfăcuți că v-ați împlinit „îndatorirea” de a merge la biserică. Unii treceți pe la biserică după terminarea Dumnezeieștii Liturghii, aprindeți o lumânare și vă simțiți mulțumiți. Sună clopotul prima dată și ne spune: „Veniți, că începem slujba!”. Sună a doua oară, atunci când se cântă imnul Maicii Domnului: „Ceea ce ești mai cinstită…” și ne silește să ne grăbim. Sună și a treia oară, la Doxologie, ca să ne spună: „Întrăm în Dumnezeiasca Liturghie, ați întârziat”. Cu toate acestea noi încă mai întârziem. La teatru, după ce a început reprezentația, se închid ușile, și chiar un minut de întârziem, rămânem afară. La programele de la televizor nu pierdem nici un minut, la serviciu trebuie să-ți marchezi cartela la ora stabilită, la întâlnirile noastre, la cumpărăturile noastre, peste tot ne străduim să fim punctuali și vai de cel care nu-și ține orarul cu exactitate. Numai într-un lucru nu ne respectăm orarul, în mersul la biserică. Dumnezeu așteaptă, Dumnezeu nu pedepsește, Dumnezeu nu are ceas. Dar v-ați gândit vreodată câte pierdeți atunci când nu veniți din timp la biserică? Mă refer mai ales la slujbele de Duminică, în timpul cărora premerge Utrenia și urmează Dumnezeiasca Liturghie. Utrenia este pregătirea preotului și a credincioșilor pentru Dumnezeiasca Liturghie. Din păcate, puțini creștini vin la Utrenie, dar aceștia dobândesc mult. Cei mai mulți nici nu știu ce înseamnă Utrenie, dar nici Dumnezeiasca Liturghie nu știu ce este, de vreme ce vin în ultima clipă, chiar și atunci când vor să se împărtășească. Fraților, să învățăm ce înseamnă cultul dumnezeiesc, să aflăm ce importanță are el pentru viața noastră, pentru a participa cu o dorință arzătoare la el, și astfel să ne bucurăm de foloasele lui. Și să considerăm o mare pagubă, atunci când pierdem chiar și câteva minute, iar nu ceasuri, din slujba dumnezeiască. Sursa: http://www.marturieathonita.ro/pierdem-mult-atunci-cand-intarziem-la-biserica/ Foto: Mănăstirea Dochiariu, Sfântul Munte Athos, Arhiva LD

Scrisoare lui Dumnezeu

   Anastasie (acesta a fost numele de botez al Sfântului Nectarie) a avut o copilarie foarte grea: foame, frig, singuratate, durere. Durere, foame, lacrimi. Si iara lacrimi, singuratate, durere. Ce copilarie poate fi mai trista decat aceasta? Trebuie spus ca singuratatea sa nu era o singuratate ca cea pe care o traieste omul zilelor noastre: diferenta este enorma. Micul Anastasie credea cu putere in Dumnezeu. Si oricat de tare l-ar fi apasat rautatea oamenilor, el nu contenea sa isi ridice ochii spre Dumnezeu. Si Dumnezeu i-a primit rugaciunile. Intr-o noapte, Hristos i s-a aratat in vis, si l-a intrebat de ce plange necontenit. Sufletul copilului era însa atat de patruns de amaraciune, incat nu a putut sa raspunda la intrebare. Dar, trezindu-se din somn, Anastasie a scris urmatoarea scrisoare: ,,Hristoase al meu, m-ai intrebat de ce plang. Mi s-au rupt hainele, mi s-au prapadit incaltarile de mi-au iesit degetele afara si mor de frig. Mi-e foarte frig acum iarna. M-am dus aseara la stapânul meu si m-a alungat. Mi-a spus sa scriu acasa, alor mei, sa-mi trimita ei. Hristoase al meu, de atata amar de vreme muncesc aici si n-am trimis maicii mele nici un banut… Acum, ce sa ma fac? Cum sa o scot la capat fara haine? Tot muncind, s-au rupt. Iarta-ma ca Te necajesc. Ma inchin Tie si Te iubesc eu, robul Tau, Anastasie.” A pus scrisoarea intr-un plic, si pe plic a scris adresa destinatarului: ,,Pentru Domnul nostru Iisus Hristos – in ceruri”.

   Ce credeți că s-a intamplat dupa ce Anastasie a scris scrisoarea? Dumnezeu a intervenit intr-un mod smerit. Daca scrisoarea ar fi ajuns la posta, poate ca vreun postas ar fi aruncat-o, sau poate ca si daca ar fi citit-o, tot nu ar fi putut sa il gaseasca pe expeditor pentru a-l ajuta.

   Dar Dumnezeu a randuit ca un negustor sa se ofere sa duca scrisoarea la posta, pentru a-l scuti pe Anastasie de drum, caci afara era frig. Citind pe plic destinatarul scrisorii, negustorul a fost curios sa citeasca scrisoarea. Si, citind-o, si-a dat seama ca din randuiala lui Dumnezeu ajunsese sa o citeasca. A facut un colet cu haine, incaltari, mancare si bani, si l-a trimis lui Anastasie impreuna cu o carte postala pe care scria: ,,De la Hristos, pentru Anastasie”.

   Coletul nu ar fi fost trimis daca Anastasie nu ar fi scris mai intâi scrisoarea. Am putea spune: ,,Si nici scrisoarea nu ar fi fost scrisa daca Hristos nu i S-ar fi aratat in vis, si nu l-ar fi intrebat de ce plange”. Dar tot asa am putea spune si ca nici Hristos nu i S-ar fi aratat daca el nu i S-ar fi rugat, vreme indelungata si nu si-ar fi pus nadejdea in ajutorul dumnezeiesc.

    Sfântul Nectarie ne invata sa ne rugam lui Dumnezeu.

    Anastasie a rabdat vreme indelungata inainte ca suferinta sa sa primeasca usurare. Dar aceasta suferinta nu a ramas neroditoare: a fost treapta a sfinteniei.

In Eghina a fost aflata, o manastire ruinata,

In Silivria  s-a nascut,
Si in Hristos a fost crescut,
Si acum este mare Sfant,
In al Greciei Pamant
Anasatasie se numea,
Cu drag lui Hristos slujea
Cosea coala de hartie ,
Pentru ca vroia sa scrie
Toata Sfanta Liturhie
Mintea lui  cea Inteleapta,
Retinea treapta, cu treapta
Cuvantul Evangheliei Sfinte,
Si il purta mereu in minte
La paisprezece ani ,Sfantul a plecat,
Zarva in lume a fost, dar el nu a cedat,
Si-a pastrat credinta, cu frica si iubire,
Fata de Dumnezeu si a sa Zidire.
Prima carte scrisa  cu dragoste fierbinte,
Poarta titlul€œ Vistierie de Cuvinte€
Lasand pravila apoi,a fost acest Sfant
Pedagog la Metocul Sfantului Mormant.
Al vietii monahale, doritor fierbinte
Se deda cu ravna scrierilor Sfinte,
Era sarac,  n-avea cele necesare,
Si  ce-a simtit a scris, dar la lumanare,
A scris odata o scrisoare,
Ce destinatie avea oare?
Si scrisese Domnului,
Dand-o apoi postasului,
Nu banuia el nicicand,
Ca va ajunge mare Sfant
Era smerit ai supus,
In  Hios prima data tuns,
Lazar a fost atunci numit,
Ca secretar a slujit.
La un an apoi a fost hirotonit,
Cu numele Nectarie,un Sfant azi,mult iubit.,
In Alexandria Sfantul, mult s-a bucurat,
Sofronie patriarhul de grija i-a purtat
Si s-a intors Ia Atena,unde a studiat
Teologia si-a apoi, o treapta a mai urcat.
La Biserica din Cairo Sfantul a primit,
De la Sofronie rangul de Arhimandrit.
Cu trecerea timpului, Ai ajutorul Domnului,
Al Pentapolei loc sfintit,
Arhiereu a fost numit..
Multe ispite a avut ,insa pe toate le-a trecut,
Desii unii il iubeau, Si vrednic il considerau,
Erau printre ei Ai oameni care aspru-l judecau.
Spunand ca Sfantul tronu-l vrea,
Lucru ce  nici nu-l gandea
Slujea cu mare drag Ai dor,
In al Egiptului popor.
Si cel ce l-a hirotonit,
Cand  vorbele le-a auzit,
A cazut brusc in pacat,
Tare rau s-a maniat
Din  Egipt l-a alungat.
Amara incercare, pentru Sfant a fost,
Dar el cu toate acestea multumind lui Hristos.
Pentru nedreptatea ce i se facuse,
Sfantul Nectarie atunci in gand ii spuse:
Ca la fel  si sfintii au fost nedreptatiti
Si prin ravna lor ei  au ajuns sfinti.
Dar, mangaiat fiind de a lui Hristos cuvinte,
Indemnat fiind ca sa Tina minte,
Ca cei ce-s prigoniti, pentru a lor  dreptate
De Imparatia Lui  vor avea  atunci  parte.
Dar Dragostea lui mai ales trezvia,
L-au ajutat pe Sfant a predica-n Evia.
In acest timp In care In Evia a predicat,
Din Egipt o veste, Sfantul a aflat:
Sofronie patriarhul la Domnul s-a mutat,
Ca egiptenii  vor ca Sfantul sa revina,
Ca  fiind singurul vrednic acel tron sa-l detina.
La Rizarion slujind, si acolo oferind,
Al virtutilor nectar, Sfantul oferea In dar,
Fiind o mana ceresca pentru calea preoteasca.
In Eghina  a fost aflata, o manastire ruinata,
Pe care Sfantul refacand-o, Sfanta Treime a numit-o
Acestui lacas Sfantul s-a dedicat ,
De celelalte griji fiind lepadat,
S-a ocupat de aspectul vazut si nevazut,
Casei lui Hristos punand bun inceput.
De-atunci Eghina este a Sfantului Gradina,
Unde oamenii vin cu dragoste crestina.
Desavarsit monah si ascet fiind,
Predica, slujea,diverse savarsind,
Dar fiind de Duhul Sfant,
Invrednicit minuni a face,
Caci era smerit si cauta pace.
La  Icoana Maicii Domnului Iisus,
La Hrisoleontyssa atunci cInd a ajuns
Ultima rugaciune,Sfantul plangand a spus.
A incalecat apoi pe asin a si plecat,
Gasind In drumul sau al crucii semn sapat
Descalecand ,iarasi Sfantul s-a rugat,
Si apoi spre manastire drumul si-a€indreptat.
Nu se simtea bine,  era foarte slabit,
Monahii de acolo ,vazand s-au sfatuit,
 Sa-l duca la spital,unde cinci zile a stat
 Si n-ziua a noua la Domnul s-a inaltat.
 A unsprezecea luna, in a noua zi ,
 Sfantul s-a mutat In rai cu Ingerii.
 Trupul sau era profund inmiresmat ,
 Si in Biserica apoi  el a fost mutat.
 La  Eghina fiind dus, De multa lume a fost plans,
 Iar din chipul sau curat, Sfantul mir s-a revarsat,
 Vesmintele i-a-nmiresmat, asa a fost Sfantu-ngropat.
 Din ziua ingroparii sale, minunile€incepeau sa curga,
Si sunt si-n zilele noastre , De ne-ndreptam spre Sfant o ruga.
 De facem al sau acatist, O ruga sau un paraclis,
 Al Eghinei Sfant ne-ajuta , Sa ne-mplinim orice vis,
 De cancer tamaduitor, Sfant al iubirii, al tuturor,
 Nectarie,ale tale moaste ,Ne dau Sansa de a renaste.

sursa: Vedenii și minuni ale Sfântului Mare Mucenic Efrem Făcătorul de Minuni, vol 4, Oros Amomon Attikis, 1992

Sfântului Mucenic Efrem cel Nou

De aceea și toți credincioșii

ție ți se-nchină
și cu dor în inimă
pe tine te roagă
să le dăruiești sănătate
căci har cu prisosință
ai de la Dumnezeu și Domnul
ești o mlădiță a Lui
cerească, nepătată
cu flori împodobită,
cu har și cu mireasmă
inundată.

Sfântului Efrem
Sfinte Efreme preadulce,
marele nostru Părinte,
prin atât de multe chinuri ai trecut
în ziua aceea când
sălbatici de-o altă credință
la loc de osândă
pe tine te-au târât
și trupul tău l-au sfârtecat,
când l-au tiranisit.
Dar tu, cu credință în inimă,
dragoste și slujire,
pentru Hristos al nostru ai tras
dumnezeiească chinuire.
Te-a durut și ai gemut
dar pe El L-ai slăvit,
de aceea te-a și încununat
cu sfintele cununi
iar îngerii au slăvit
sfintele tale moaște.
De aceea și toți credincioșii
ție ți se-nchină
și cu dor în inimă
pe tine te roagă
să le dăruiești sănătate
căci har cu prisosință
ai de la Dumnezeu și Domnul
ești o mlădiță a Lui
cerească, nepătată
cu flori împodobită,
cu har și cu mireasmă
inundată.
Pentru aceea și pe noi
ne umbrește, cerescule Părinte,
binecuvintează-ne pe noi,
dăruiește-ne și nouă
binecuvântarea,
ca să slăvim și noi
moaștele sfinte
și din adâncul inimii
să te slăvim pe tine
cu dragoste și bucurie
să te lăudăm anume.
(Vedenii și minuni ale Sfântului Mare Mucenic Efrem Făcătorul de Minuni, vol 4, Oros Amomon Attikis, 1992)

Harisma tamaduirilor

Harismele Cuviosului Paisie Aghioritul

Aveți mai jos un text cutremurător, mai ales pentru cei necredincioși care nu cunosc puterea lui Dumnezeu și cum binevoiește Acesta întru Sfinții Săi. Sunt enumerate darurile (harismele) dincolo de fire ale Cuviosului Paisie Aghioritul (1924-1994). Mulțimea mărturiilor fac imposibilă contestarea acestor fapte, mai ales că vorbim de un nevoitor contemporan care acum 20 de ani era încă în viață. (LD)

1. Harisma tamaduirilor
Cuviosul Paisie Aghioritul i-a vindecat pe multi oameni care sufereau de boli incurabile: cancer, leucemie, paralizie, orbire, boli de inima, a dezlegat sterpiciunea multor femei, etc. Parintele Paisie ii vindeca uneori doar prin cuvintele: “Nu ai nimic, esti bine.”, alteori ii insemna pe bolnavi cu Sfintele Moaste si ii ungea cu untdelemn de la candela Maicii Domnului in Semnul Sfintei Cruci, alteori se ruga indelung.

2. Harisma scoaterii si a biruirii diavolilor
Cuviosul Paisie Aghioritul a vindecat multi demonizati, scotand diavolii din ei, si s-a luptat adesea in coliba sa cu diavolii in persoana, biruindu-i cu desavarsire.

3. Harisma inainte-vederii (a proorociei)
Cuviosul Paisie Aghioritul a spus multor oameni lucruri care li se vor intampla in viitor si a profetit evolutii viitoare in istoria Greciei.

4. Harisma stravederii (era “vazator cu duhul”)
Cuviosul Paisie Aghioritul uneori, cu Harul lui Dumnezeu, cunostea cine erau oamenii care veneau la el sa-l viziteze, cum ii cheama pe fiecare, dispozitia lor, starea lor duhovniceasca, locul de obarsie, trecutul lor, ce gandeau, ce servici aveau, ce probleme ii preocupau, inainte ca acestia sa ii spuna vreo ceva; de asemenea, smeritul monah Paisie Aghioritul cunostea inima fiecarui om mult mai adanc si mult mai curat decat cunostea omul despre sine insusi. Cuviosul Paisie Aghioritul avea propriul sau “televizor duhovnicesc” si vedea chiar si o persoana care era departe de el: ce face, ce gandeste si cum se simte. Cunostea de asemenea ce scrie intr-o scrisoare pe care i-o trimiteau si dadea raspunsul fara sa o citeasca, precum cunostea si ce contine un pachet fara sa-l deschida.

5. Harisma discernamantului
Cuviosul Paisie Aghioritul cunostea in fiecare situatie care era voia lui Dumnezeu, precum si daca trebuia sa o arate sau nu; cunostea care era solutia cea mai buna si mai corecta in fiecare situatie, chiar si pentru subiecte stiintifice, cu toate ca nu terminase decat primele patru clase primare.

6. Harisma mangaierii
Asa cum soarele alunga ceata si incalzeste, tot astfel si Cuviosul Paisie, prin harisma mangaierii, alunga mahnirea si mangaia pe orice suflet chinuit care se apropia de el. Multi veneau la Parintele Paisie mahniti si plecau usurati sufleteste. Chiar si numai daca il vedea cineva, primea putere si bucurie. Cuviosul Paisie Aghioritul lua toata durerea si mahnirea oamenilor si punea in loc bucurie si mangaiere. Mergeau la smeritul Parinte Paisie multi monahi chinuiti de ganduri si ispite, dar dupa o scurta discutie cu el se simteau usurati, parca le-ar fi crescut aripi, si plecau “zburand”. Schimbarea tuturor celor care mergeau la Parintele Paisie Aghioritul era atat de vadita, incat toti observau lucrul acesta si ii intrebau: “Nu cumva ai mers la Parintele Paisie?”

7. Harisma deosebirii duhurilor
Cuviosul Paisie Aghioritul cunostea cu exactitate daca un gand sau o intamplare duhovniceasca era de la Dumnezeu sau de la cel viclean (adica de la necuratul, diavolul), care cauta sa insele si sa indemne la rau.

8. Harisma cuvantului si a teologiei – cea mai inalta dintre toate harismele Duhului Sfant
Cuvantul Cuviosului Paisie Aghioritul era simplu, ca cel al pescarilor-Apostoli, practic, viu, expresiv, atragator, bland, dulce si cadea ca o roua peste sufletele insetate. Vorbea adeseori in pilde, dadea exemple din natura si viata. Exprimarea sa era limpede, poetica si plina de apoftegme. Putea vorbi liber toata ziua fara sa se pregateasca, dar cu toate acestea ascultatorii nu-si puteau dezlipi privirile de la el. Cuvantul sau mergea direct la sufletele oamenilor. Sunt uimitoare cunostintele sale din toate domeniile, intelepciunea sa si memoria sa nemaiintalnita. Povatuia duhovniceste monahi si manastiri, rezolva problemele mirenilor casatoriti si necasatoriti, se intretinea cu oameni de stiinta, care se minunau de cunostintele si agerimea sa. Smeritul Parinte Paisie Aghioritul cobora sau urca la nivelul cultural si la starea duhovniceasca a oamenilor, tinand cont de caracterul, meseria, obarsia si preocuparile lor. Din multele experiente duhovnicesti pe care le-a avut cu Sfintii, cu Ingerii, cu Maica Domnului, dar si cu vederi ale Luminii necreate, devenise un adevarat teolog si cunostea in profunzime tainele lui Dumnezeu. Solutiona in cateva minute neclaritatile teologice adunate in ani de zile ale profesorilor universitari de la Facultatea de Teologie.

9. Harisma depasirii legilor firii
Inaintea Parintelui Paisie Aghioritul uneori stihiile naturii se plecau, dar si el insusi actiona, depasind si anuland legile naturale.

Uneori, Cuviosul Paisie Aghioritul nu era udat de ploaie – desi in jurul sau ploua, pe el nu il atingea nicio picatura! Cand Cuviosul Paisie Aghioritul vroia, se facea nevazut: desi se aflau oameni in jurul sau, nu il vedeau! De multe ori, Parintele Paisie Aghioritul, in vremea rugaciunii, se ridica in vazduh si cu trupul; chiar si atunci cand lucra sau mergea, a fost vazut ca nu calca pe pamant (era ridicat de la pamant cam la vreo treizeci de centimetri).

Oriunde mergea, Cuviosul Paisie Aghioritul raspandea peste tot har dumnezeiesc, prin care ii ajuta pe oameni sa depaseasca legile firii in diferite situatii; printr-o simpla binecuvantare, ii umplea pe oameni de har si ii facea sa simta prezenta lui Dumnezeu. Mai mult decat atat, chiar prin simpla sa prezenta, smeritul monah Paisie Aghioritul ii adapa pe oameni cu bucurie, pace si siguranta dumnezeiasca.

Desi era un om firav (datorita vietii sale ascetice), Parintele Paisie Aghioritul, dupa ce isi facea Semnul Sfintei Cruci si se ruga putin, ridica doar cu mainile sale chiar si stancile peste masura de grele, stanci care nu au putut fi ridicate de mai multi oameni !

Parintele Paisie Aghioritul nu era “prins” in fotografii sau pe casete audio; datorita smereniei sale, Cuviosul Paisie evita sa fie fotografiat, filmat sau inregistrat; ceda doar in fata oamenilor sensibili si smeriti, ca sa nu fie raniti de refuzul sau – din dragoste isi jertfea chiar si smerenia. Multi oameni l-au fotografiat in ascuns, dar fotografiile ieseau complet negre, ca si cum obiectivul ar fi fost acoperit cu capacul de protectie, alteori se ardea filmul sau se bloca aparatul, sau fotografia iesea foarte clar, dar Cuviosul Paisie Aghioritul nu aparea in poza. Atunci cand unii il inregistrau pe Parintele Paisie in ascuns, uneori caseta nu mergea deloc, sau se derula complet si nu inregistra nimic, sau se inregistrau toate celelalte sunete (discutii ale altor persoane care erau de fata, ciripitul pasarilor, alte zgomote), dar vocea Parintelui Paisie lipsea; alteori, casetofoanele inregistrau numai inainte si dupa discutia cu Parintele Paisie. In toate situatiile in care oamenii incercau sa-l inregistreze pe ascuns, desi ii rugase la inceput sa inchida aparatele, Cuviosul Paisie Aghioritul stia ca este inregistrat, si uneori le spunea: “Chiar daca nu le veti inchide, nu vor inregistra”, lucru care se si intampla.

10. Harisma anularii distantelor
Cuviosul Paisie Aghioritul, uneori, se deplasa cu trupul sau material – intr-o fractiune de secunda – din Sfantul Munte Athos la Tesalonic, sau in Epir sau in Macedonia. De nenumarate ori, Parintele Paisie Aghioritul a salvat de la moarte diferite persoane care se aflau la mii de kilometri distanta fata de el. Desi nu pleca de la Coliba sa din Sfantul Munte Athos, Cuviosul Paisie Aghioritul se deplasa adeseori foarte departe, pentru a ajuta pe cineva care se primejduia sau pentru un alt oarecare motiv. In timp ce se ruga in chilia sa, de multe ori Duhul Sfant il ducea pe Parintele Paisie in spitale, in casele oamenilor indurerati, la oamenii care erau gata sa se sinucida. Uneori Cuviosul Paisie Aghioritul se arata si oamenii il vedeau si il auzeau (in vis sau aievea). Alteori, urmarea fara sa fie vazut ce se intampla unei oarecare persoane, unei familii sau intr-o manastire.

Sursa:  “Viata Cuviosului Paisie Aghioritul”, scrisa de Ieromonahul Isaac, traducere de Pr. Stefan Nutescu, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2005 via http://cuviosul-paisie-aghioritul.blogspot.ro/

Foto: Icoană a Cuviosului Paisie Aghioritul, Iconar Eleni Dadi (sus),
Chilia Panaguda (ce aparține de Măn. Cutlumuș), locul unde a viețuit o bună vreme Cuviosul Paisie Aghioritul (jos) © Laurențiu Dumitru

Parastasul (Sărindarul) pentru odihna sufletelor

PUTEREA CELOR 40 DE LITURGHII ȘI PARASTASE pentru adormiți

Bătrânul Daniil Aghioritul (+1929), înțeleptul isihast de la Katunakia (Sfântul Munte Athos), are menționat în manuscrisele sale și următorul caz, care s-a petrecut în 1869, în patria sa, Smirna.
Un oarecare creștin virtuos, în cele din urmă ale vieții sale l-a chemat pe duhovnicul său, părintele Dimitrie, și i-a spus:
- Eu astăzi mor. Spune-mi ce să fac în această clipă hotărâtoare?
Preotul cunoscând virtutea aceluia și pregătirea ce o făcuse, i-a propus următoarele:
- Dă poruncă ca după moartea ta să ți se facă un sărindar (40 zile) într-o biserică.
Așa s-a și făcut. Dimitrie – acesta era numele lui – a lăsat poruncă fiului său să-i facă 40 de Liturghii după adormirea sa. Acela, ascultând de ultima dorință a bunului său tată, fără întârziere i-a încredințat părintelui Dimitrie săvârșirea lor. Smeritul levit a primit să facă 40 de Liturghii, mai ales că el însuși i-a propus aceasta celui adormit, și în toată această perioadă s-a retras la Biserica Sfinților Apostoli, aflată în afara orașului.
Au fost săvârșite treizeci și nouă de Liturghii fără piedici, iar a patruzecea trebuia să se săvârșească într-o zi de Duminică. Sâmbătă seara însă, l-a apucat pe părintele Dimitrie o puternică durere de dinți, atât de puternică, încât a fost nevoit să se întoarcă acasă. Preoteasa i-a propus să scoată dintele, însă părintele a refuzat, pentru că a doua zi trebuia să săvârșească ultima Liturghie. La miezul nopții durerea a ajuns la culme și părintele Dimitrie a fost nevoit să-și scoată dintele. Din pricină că a început să-i curgă sânge, a amânat ultima Liturghie pentru luni.
Între timp, sâmbătă după-amiază, Gheorghie, fiul celui adormit, a pregătit niște bani pentru osteneala preotului, intenționând să-i dea a doua zi. La miezul nopții s-a trezit pentru rugăciune. După rugăciune s-a așezat pe pat și a început să-și aducă în minte virtuțile, harismele și cuvintele înțelepte ale tatălui său. La un moment dat i-a trecut prin minte un gând: „Oare parastasele aduc folos sufletelor celor adormiți sau le-a rânduit Biserica numai pentru mângâierea celor vii?”.
Si îndată a fost cuprins de un somn ușor și a văzut că se află într-o câmpie de o frumusețe de negrăit. Se simțea nevrednic să stea în acel loc sfânt. Înaintea sa se întindea o grădină nesfârșită plină de pomi, care răspândea o mireasmă de nedescris. „Acesta este cu siguranță Raiul”, și-a spus în sinea sa. „O, ce fericire îi așteaptă pe cei care trăiesc virtuos pe pământ!”. Cercetând cu uimire frumusețile cele mai presus de lume, a văzut un palat strălucitor cu o arhitectură minunată. Zidurile sclipeau de diamante și aur. Mergând mai aproape, vede – o, ce bucurie! – în poarta palatului pe tatăl său cu totul luminos, îmbrăcat în haine strălucitoare.
- Cum ai ajuns aici, fiul meu? l-a întrebat acela cu blândețe și dragoste.
- Nici eu nu știu, tată. Îmi dau seama că nu sunt vrednic de acest loc. Dar spune-mi cum petreci aici? Al cui este acest palat?
- Iubirea de oameni a Mântuitorului Hristos, prin mijlocirile Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, la care am o deosebită evlavie, m-a învrednicit să petrec în acest loc. Trebuia să intru astăzi în palat, însă iconomul care îl construiește a avut un necaz. În seara aceasta și-a scos un dinte și astfel nu a sfârșit cele patruzeci de zile ale construcției lui. Din această pricină voi intra mâine.
După aceasta Gheorghie s-a trezit plin de lacrimi și uimit. A petrecut cealaltă parte a nopții înălțând laude și doxologii lui Dumnezeu. Dimineața, după Dumnezeiasca Liturghie, a luat prescuri, vin și lumânări de ceară curată și a pornit spre Biserica Sfinților Apostoli. Părintele Dimitrie l-a primit cu bucurie. Atunci Gheorghie i-a povestit cele văzute noaptea trecută. Când a ajuns cu povestirea în punctul în care tatăl lui spunea că nu a putut intra în palat, deoarece iconomul și-a scos un dinte, părintele Dimitrie a fost cuprins de frică și de uimire. Apoi a spus cu bucurie:
- Eu sunt iconomul care a lucrat la construcția palatului tatălui tău. Astăzi nu am liturghisit, pentru că mi-am scos un dinte. Însă voi liturghisi mâine și astfel voi sfârși palatul duhovnicesc al tatălui tău.

Ce înseamnă Sfânta Liturghie

Ce înseamnă Sfânta Liturghie

Viața religioasă a creștinului ortodox, în general, și în special, al celui ortodox român, este centrată pe cultul divin public și particular deopotrivă, ca fundament al relației vii și autentice cu divinitatea treimică. Din această relație rezultă  o stare de epectază, adică de creștere duhovnicească, creionată după modelul principal al cultului divin, Sfânta Liturghie.
Este binecunoscut faptul că  frumusețea și varietatea cultului ortodox emană autenticitate și unicitate în întreaga creștinătate. Lucrarea harică  metamorfozează puternic  sufletul  omenesc, îl  întărește și îl înalță duhovnicește,  conducâdu- l spre izvorul vieții veșnice, Mântuitorul Iisus Hristos. Ortodoxia nu poate fi înțeleasă  sau cunoscută fără actele sale liturgice, de cult. Esențialul și specificul  Ortodoxiei constă în Sfânta Liturghie, ca centru vital de revitalizare morală și socială. Așa putem explica de ce de-a lungul veacurilor ortodocșii români și nu numai, au intuit, au trăit și au păstrat Ortodoxia prin cultul ei, prin participarea plină de evlavie la sfintele slujbe care le-au îmbogățit sufletul și le-au înfrumusețat necontenit viața spirituală.
Cultul ortodox este, în această privință, o dogmatică vie, la îndemâna tuturor. În rânduiala sfintelor slujbe sunt încadrate numeroase pasaje din Sfânta Scriptură: pericope din Sfintele Evanghelii și Epistole ale Sfinților Apostoli  sau din Psalmi și versete din diferite cărți ale Vechiului Testament. În Simbolul Credinței (Crezul), pe care credincioșii îl rostesc cu multă cucernicie – adeseori în grup, la unison – la Sfânta Liturghie, sau cu prilejul altor slujbe, se află sintetizată întreaga învățătură de credință a Bisericii.
Sfânta Liturghie este  percepută astăzi de credincioșii ortodocși ca o istorie vie, practică și utilă a mântuirii noastre. Ea reușește să pună accent pe dimensiunea umană cea mai pură și să o mobilizeze să nu fie inertă. Umanitatea transmisă de gesturile liturgice nu se pot finaliza odată cu actul liturgic, ci ea se prelungește în viața reală și practică ce se trăiește în comunitate. De altfel, pentru credincioșii noștri, noțiunile de Biserică și de Liturghie au conținut identic. Ele nu pot fi separate cu nimic, iar jertfa euharistică săvârșită în cadrul lor,  cimentează în chip desăvârșit această identitate. Ideea de comuniune în Hristos este în același timp bisericească și liturgică.

Elementul definitoriu al Sfintei Liturghii este reprezentat de conștiința dinainte, din timpul și de după Sfânta Liturghie. Rugăciunea în común pentru toți este prima etapă a impactului social ce o presupune Jertfa Euharistică, dincolo de zidurile în care se oficiază. Explicația este simplă: eu, ortodoxul, în Sfânta mea Biserică, vin să mă rog pentru cei bolnavi, în primul rând, apoi, pentru cei cu care sunt în conflict, și abia, în cele din urmă, pentru mine ca să- mi pot întări sufletul cu liniște și bucurie. După ce le- am primit pe acestea le externalizez, adică le dau și celor aflați în nevoie și lipsă, după cuvântul de îndemn al Sfintei Liturghii: ”Cu pace să ieșim… Întru numele Domnului”. Trebuie să fim atenți, în acest context, să nu încălcăm următorul îndemn al Mântuitorului: ” Nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare şi, întorcându-se, să vă sfâşie pe voi.”(Matei 7,6)
”Boala, suferința sau chiar moartea”, după cum ne spune Sfântul Apostol Pavel, se pot trata cu frumoasele cuvinte odihnitoare ale Sfintei Liturghii și ale predicii duminicale. Omul bolnav trupește și/ sau sufletește are nevoie de o vorbă bună pe care să se sprijine nădejdea lui în vindecare. Prezența unui credincios ce a fost la Sfântul Liturghie și s- a împătășit cu Trupul și Sângele Mântuitorului, înaintea unui om bolnav, dă sentimentul de unitate și de neuitare din partea lui Dumnezeu, căci ”nu voiesc moartea păcătosului, zice Domnul Dumnezeu; întoarceţi-vă deci şi trăiţi!”(Iezechil 18, 32)
Faptul că avem puterea de a ne ruga pentru dușmani este o măsură socială. Cine ne sunt dușmanii? Cei care, în opinia noastră, ne- au furat și distrus viața și bunurile, nu?! Ei, bine, dar uitați ce spune Sfânta Scriptură: ” Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii.
Căci….în temniţă am fost şi aţi venit la Mine”. (Matei 25, 34 și 36) Iată ce reglementare socială avem pentru răufăcătorii noștri.
De asemenea, iubirea de semeni, dacă rămâne la stadiul de teorie, putem foarte simplu, să o numim normă filosofică. Însă, Domnului Iisus Hristos, Bucuria noastră, ne- a spus altceva. Ia ascultați: ” Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; Gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat”. (Matei 25, 34- 36) De aceea, parohiile noastre au comitete filantropice, pentru a pune în aplicare, pe scară largă, mesajul social al comuniunii în ”credință, nădejde și dragoste”(I Cor 13, 13)
Dragii mei!
V- am vorbit astăzi despre conștiința lucrătoare a ortodoxului și cum se manifestă ea. Adevărul este că două mii de ani de la venirea Mântuitorului Iisus Hristos pe pământ, sunt puțini pentru a înțelege cu adevărat dimensiunea socială a unei conștiințe creștine, mai ales dacă aceasta nu se face în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.
Latinii spuneau ”Ora et labora”, adică ”Roagă- te și muncește”. Mulți dintre noi spunem astăzi, din păcate, doar: ”Dă Doamne”; ”Să dea guvernul”; ”Să dea primăria”, etc. Fals. Fals. Un părinte al Bisericii Ortodoxe Române, trecut la cele veșnice, mult iubit de popor, părintele Arsenie Papacioc, spunea așa: ”Creștinul nu este un milog ca să stea mereu cu mâna întinsă” Și, câtă dreptate are!  Câtă dreptate!
Exemplul Mântuitorului Iisus Hristos, Bucuria tuturor, care S- a dat pe Sine omenirii, mai întâi, este uitat de mulți. Participarea la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie înseamnă, astăzi, asumarea îndatoririlor, în primul rând, de om, de creștin și abia, apoi, gândul nostru să fugă la drepturile ce le avem.
Sfintele Liturghii ale Sfântului Ioan Gură de Aur, Sfântului Vasile cel Mare și Sfântului Grigorie Teologul, pe care le săvârșim în biserica noastră ortodoxă, ne modelează în acest sens al lepădării de sine și al sacrificiului pentru semenul nostru. Și, ca să înțelegeți mai bine acest lucru, acum în încheiere, vă rog să vă gândiți la următoarele întrebări, ca temă de reflecție: Ce puteți face cu o mare cantitate de bucurie, ce v- a cuprins inima, dacă nu aveți cui să o împățiți?! Mai este ea bucurie sau doar amăgirea diavolului care ne trimite niște ”E”- uri de dragoste creștină?!
Dumnezeu să ne aibă în paza Sa cu binecuvântări pe care să le înțelegem!

Buletine cu cip din Aprilie! Prigoana impotriva crestinilor a inceput

Parintele-IOAN-de-la-Rarau-despre-cipuri-si-viitorul-sinod-panortodoxVa rog sa distribuiti filmuletul ca sa afle cat mai multa lume! Este foarte important! De la 1 Aprilie vom avea buletin cu cip 666, prigoana impotriva crestinilor a inceput!Actele de identitate cu cip si in general toate actele care contin acest cip reprezinta primul “val” contra crestinatatii, vor mai urma si altele dar daca suntem cu Iisus Hristos nu trebuie sa ne inecam nici din primul “val” nici din celelelalte care vor urma. Asa sa ne ajute Dumnezeu! “Cauta-L pretutindeni pe Cel care este pretutindeni!”† Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu miluieste-ne pe noi pacatosii! Amin. †“Imi pare rau de voi ca sunteti slabiti in credinta. Veti cadea din cauza fricii. Frica-i de la diavol; nu va fie frica pentru a va salva sufletele. Vor veni vremuri foarte grele, dar toate sunt ingaduite de Dumnezeu, Care este tovarasul de drum al fiecaruia, de la nastere pana la moarte. Vor cadea si cei alesi. Imi pare rau ca sunteti cei de pe urma. Va vor cerne. Vor pune impozite, taxe si alte ingradiri. Vor lua totul!” citat Arsenie Boca- Parinte Ioan, Sfintia Voastra cum vedeti problema aceasta a cipurilor? Cum afecteaza ele mantuirea si cum sa se raporteze credinciosii la ele, atata timp cat insisi episcopii si duhovnicii lor ii indeamna la aceasta pecetluire?- Ce pot sa spun? Este limpede ca ni se pregateste o cumplita dictatura. Aceasta dictatura a cuprins si paturile bisericesti, din pacate si in curand sinodul se va transforma intr-o dictatura colectiva, incat nimeni sa nu se poata impotrivi. Se vorbeste mereu de Ortodoxie, suntem ortodocsi, dar ce fel de ortodoxie? Ecumenica? Satanica? Mantuirea vine numai prin doua lucruri: dreapta credinta si faptele. Fara dreapta credinta poti sa faci orice fapta buna, poti sa arzi si in foc pentru Hristos, dar daca nu ai dreapta credinta, degeaba… Daca nu mergi pe drumul cel drept cu masina, n-ajungi la destinatie. Asa cad bisericile toate. Apropo de antihrist, ati citit vedenia Sfantului Ioan de Kronstadt cu Sfantul Serafim de Sarov? O vedenie infricosatoare, ca intr-o noapte a aparut Sf. Serafim de Saraov la Sf. Ioan de Kronstadt si l-a luat intro rapire duhovniceasca prin vazduh si s-au aratat acolo munti de trupuri insangerate… Asta a fost cu vreo suta de ani in urma si s-a petrecut in Rusia, dar ce s-a intamplat acolo se intampla peste tot. „Pai, ce-s cu trupurile astea?” „Astia sunt mucenicii de pe timpul lui antihrist. Rau de sange”. „Ce-i cu asta?” „Asta e sangele varsat pentru Hristos de pe timpul lui antihrist”. Vede deodata norii si niste sfesnice albe frumoase ardeau sus, la Sfanta Treime. Si au inceput sa cada: unul, zece, o suta, trei sute, cu miile cadeau jos. Cand ajungeau jos, se stingeau, se sfarmau cu desavarsire, nu mai era nimic. „Ce inseamna asta”? „Asa vor cadea bisericile in erezie”. La urma au ramas numai sapte sfesnice arzand. Astea sunt cele sapte biserici, care au ramas in dreapta credinta. Trebuie sa va ganditi: Ce inseamna astfel de biserici? Vor fi biserici intregi sau biserici regionale sau biserici statale, cum va fi? Nimeni nu stie. Scris este: «Cel ce va rabda pana la sfarsit, acela se va mantui». Niciodata nu trebuie sa te miri de cei ce cad. Sa te miri de cei ce stau. De cazut e usor. Cel ce iubeste viata aceasta, o pierde pe cea din vesnicie. Aceia sunt cei ce se leapada pentru interesele materiale de Iisus Hristos, de dreapta credinta. Il caut pe Dumnezeu cu adevarat, nu ma leaga nimic in lumea asta. Preotii de mir sunt o problema; ei sunt casatoriti, au o familie, si singura lor sursa de existenta este preotia. Si ca sa-si intretina familia, sa-si ia hrana la copii, se leapada de Hristos. Ei fac cica „sfanta ascultare”, asa i-a invatat comunistii pe preoti si pe ierarhi – „sfanta ascultare”. De cine sa asculti: de Dumnezeu sau de satana? Aici e intrebarea. Ascult de Dumnezeu, de satana n-avem nevoie.- Parinte, si cui lasam turma? Oamenii nu stiu, sunt prost informati, preotii nu le spun nimic.- Pai ce sa le spuna preotii? Nu prea ii intereseaza pe preoti. Preotul isi vede de familia lui, de spovedit, de impartasit, de inmormantat, de botezat, isi fac datoria.- Multi isi pun problema: Ce fac daca nu iau actele acestea cu cip? Cum voi putea vietui?- Depinde ce fel de trai vrea: trai in Hristos sau trai in lumea asta, ca sa traiesti bine pe pamant. Isav, pentru un blid de linte s-a lepadat de dreptul de intai nascut. Asa si noi de mantuire, pentru o paine, pentru un blid de linte. Cine are nevoie de cip sa-l ia, cine nu, nu. Am gasit scris in ziar ca guvernul englez acum a hotarat sa nu-i mai oblige pe oameni sa aiba buletinele de identitate, numai cine vrea. Au incredere in cetateni, au incredere. Celor care vin de pe alte continente, care au alt sistem de comert, de resurse economice, pentru aceia care lucreaza acolo, numai acelora sa le faca buletin cu cip. La cetatenii englezi, nu. Si buletinele astea cu cip costa enorm de mult. Acum vorbeau de cinci miliarde de euro. Daca va puteti inchipui cati bani se risipesc pe nimicuri!- Asa-i, parinte, dar unii propovaduiesc ca daca ai credinta in suflet, poti sa primesti cipul si nu-i lepadare.- Dar unde-i credinta daca primesti cipul? In numele cui crezi? Cipul pe cine reprezinta?- Ei spun ca trebuie sa dai Cezarului ce-i al Cezarului, sa dam statului ce ne cere.- Problema e ca cipurile nu cer cele ale Cezarului, ci pe cele ale lui Dumnezeu. E un buletin cu cip, nu? Ce inseamna buletin cu cip? Identitatea ta, nu? A cui? A lui 666, nu? Atunci, ce-am facut eu? M-am lepadat de Hristos.- Am inteles ca vor incerca sa puna un cip chiar la nastere, noilor nascuti. Si atunci mama ce sa faca, in cazul in care va fi obligata sa-si lase copiii implantati de la nastere?- Sa duca viata curata, ca si o fecioara. Sa nu mai fie mama, ca sa nu bage un suflet in iad si sa se duca si ea cu el cu tot in iad.- Dar ce sa faca cele care sunt acum insarcinate, care trebuie sa nasca?- Inainte nu existau case de nastere. Se gasea cate o batrana, cate o baba, cate o moasa. Caci daca vrea Dumnezeu sa traiesti, traiesti, daca vrea sa mori, mori. Mori crestin, nu mori lepadat de Hristos. Ce va folosi unui om daca va castiga lumea toata, dar isi va pierde sufletul sau? Degeaba ai functie mare, degeaba ai bani multi, degeaba ai viata lunga, – la ce-ti foloseste?- Atunci inseamna ca nu mai este de folos sa te casatoresti.- Pai, nu prea e de folos, mai ales pentru aceste vremuri. Daca era de folos, ma insuram si eu. Viata, o singura data o ai data de Dumnezeu aici pe pamant. Ce faci cu ea? Cum o folosesti? Asta conteaza. Poti sa castigi viata cea vesnica, si poti s-o pierzi definitiv. Fiecare alege. Nu culege, alege. Daca culegi, mananci mere stricate pana mori.- Parinte, stiti ca se pregateste cel de-al optulea sinod ecumenic. Ce efecte credeti ca va avea el aspra Bisericii?- Cred ca acest sinod va fi mai mult unul ecumenic, decat panortodox. Un sinod de amestec. Una-i prietenia sociala, tehnica, politica, alta este prietenia duhovniceasca. Eu niciodata nu am sa pot sa fiu prieten cu un catolic, nici cu un protestant, nici cu un otoman, nici cu un iudaic, nici cu un pagan, nici cu un ateu.- Si cum ne raportam la ei?- Intr-o familie sunt mai multi frati, nu? Sunt si ascultatori si neascultatori, sunt crestini si necrestini. Sunt si oameni cinstiti, si sunt si banditi si hoti. Suntem creati de Dumnezeu, dar nu toti suntem fiii lui Dumnezeu. Cum pot sa fiu eu prieten cu un adventist care scuipa o icoana a Maicii Domnului? Eu fac cruce, el scuipa crucea; eu sarut icoana, el scuipa icoana. Cum pot eu sa fiu prieten cu el? Se poate? Nu se poate.- Stiti ca in doua biserici stim noi, una in Iasi si una in Timisoara, sunt inregistrari facute ca s-a slujit un ritual masonic, oficiat de preoti ortodocsi, ca si la calugarie, un ritual al cavalerilor de la Malta.- Nu dau atentie dreptei credinte. Asta este. Nu stiu ce inseamna dreapta credinta. Daca se spune in sinoade ecumenice ca cel ce se roaga cu ereticii sa fie anatema, cum nu ne infricosam? Dar masonii nu sunt eretici? Ce sunt ei? Daca eu ma rog cu un catolic, cu un mason, nu cad sub anatema? Cad. Prieten pot sa fiu cu el, in masura in care cumparam o paine impreuna, lucram un ogor impreuna, facem o masina impreuna, nu? Negot facem, dar in ceea ce priveste credinta, nu. Ce legatura are intunericul cu lumina? Adevarul cu minciuna? Dreptatea cu nedreptatea?- Ce sfat le dati credinciosilor care nu mai au in jurul lor duhovnici care sa marturiseasca dreapta credinta si care sa lupte impotriva sistemului acesta antihristic? La cine sa se duca?- La Hristos sa se duca. Sa se roage. Ce sa faca altfel? Sa se spovedeasca, sa se impartaseasca, ca harul lucreaza in continuare …daca preotul e hirotonit si nu-i eretic.- Dar daca slujeste cu ereticii?- Treaba lui, nu ma mai duc. Sa se roage la Dumnezeu. Ce faceau primii crestini cand erau prigoanele acelea pagane? Il slujeau pe Hristos si mureau. Asta e solutia. Ori murim, ori traim, ai Domnului sa fim.- Ce sfant e mai apropiat de romani, acum in vremurile acestea?- Maica Domnului, Mantuitorul nostru Iisus Hristos, Dumnezeul nostru. Dar, din punct de vedere istoric il avem pe Sfantul Andrei, Apostolul care a pasit pe pamantul tarii noastre. Daca nu-i Maica Domnului, nu exista mantuire. Nu exista. Cel ce nu se impartaseste des, ca sa ia legatura cu Iisus Hristos si cel ce nu are pe Maica Domnului de prieten si de ajutor, nu se poate mantui. Nu zice Mantuitorul ca „cel ce mananca Trupul Meu si bea Sangele Meu voi petrece intru el”? Noi ce dorim, decat sa petrecem cu Iisus Hristos, nu? Si mai zice ca „cel ce nu mananca Trupul Meu si nu bea Sangele Meu, nu are viata intru el”. Ce rost are viata fara Hristos? Vorbim de viata in Hristos, viata duhovniceasca, dar carei aceea? Degeaba faci mancare daca nu mananci, nu? Vorbesti despre Dumnezeu, dar fugi de El. Ce inseamna vrednicie pentru impartasanie? Intai si intai sa ai dreapta credinta, in al doilea rand sa ai dragoste si sa-l doresti pe Iisus Hristos, ca sa te unesti cu El, in al treilea rand sa fii impacat cu toata lumea, sa fii spovedit, sa te rogi pentru vrajmasi; cauta, vezi poruncile si apoi te impartasesti. Nu-i asta viata in Hristos? Cam asa spune Sfantul Nicolae Cabasila, nu? Mantuitorul a zis ca „cel ce nu mananca Trupul Meu si nu bea Sangele Meu nu are viata intru el”. De unde viata? Nu de la Hristos? Dar dracul intotdeauna incearca sa-i desparta pe crestini de Sfanta impartasanie, ca sa nu se impartaseasca; sa nu aiba putere, sa nu aiba legatura cu Dumnezeu, ca daca te impartasesti cu Sfintele Taine, te unesti cu Iisus Hristos. Cum spun Sfintii Parinti: Trup cu trup, Sange cu sange si Duh cu duh, fac una cu Iisus Hristos. „Cine mananca trupul Meu petrece intru Mine”. Cine nu vrea sa petreaca cu Iisus Hristos? Cine nu vrea sa-L aiba pe Iisus Hristos in El? Masonii, ateii, necredinciosii, nu? Ce faceau primii crestini? Se impartaseau in toata ziua si erau atat de infocati in credinta, incat lasau familii, lasau servicii, averi, tot si-l marturiseau pe Hristos in public. Si primeau cele mai crunte chinuri, si asa Il marturiseau pe Iisus Hristos. Daca n-ai pe Mantuitorul Iisus in tine, tremuri la prima adiere de vant. Ce-i foloseste omului viata, daca n-are pe Dumnezeu si traieste ca un pagan? Prin rabdarea voastra va veti mantui sufletele voastre. Prin rabdare, rabdare… Ne supunem la toate, dar pana la credinta. Ne-am nascut crestini ortodocsi, trebuie sa murim crestini ortodocsi, altfel nu ne mantuim.- Si daca biserica noastra va pactiza cu catolicii?
- Eu n-am sa fiu catolic niciodata. Nu-i mai pomenesc. Papa uzurpa tronul lui Iisus Hristos, nu? Cine a facut pe papa vicar? S-au uitat sute de milioane de oameni la televizor cand a fost intronizat papa, dar cand L-au vazut pe Iisus sa vina sa-l aseze pe el vicar? Unde era papa cand Mantuitorul S-a rastignit pentru oameni? Unde era papa cand Dumnezeu a creat lumea? Dar cand au facut inchizitia si cand au facut cruciadele? A auzit toata lumea, stie toata lumea de faradelegile lor. Marturie sunt mucenicii de la Muntele Athos si din alte parti. Toate minciunile sunt de la romano-catolici, toate inselaciunile. Ei nu se apropie de dreapta credinta, ei n-au harul Duhului Sfant si nici nu fac invocarea Duhului Sfant. Asa cum a inceput lumea, asa si sfarseste.- Adica?- Prin mucenicie. Cum a inceput crestinismul asa si sfarseste. Si-i ia Dumnezeu pe cei ai Lui.- Credeti ca vom reveni la biserica de catacomba?- Asta Dumnezeu stie. Nu stiu daca catacomba va mai fi de vreun folos. De folos iti este sa pastrezi dreapta credinta, sa marturisesti. Si asta a spus-o Apostolul Pavel: sa crezi cu inima, sa marturisesti cu gura. Si unde sa te mai cobori in catacomba, ca te vede de la 15 kilometri inaltime si la 4-5 metri adancime.- Deci sa ramana fiecare acolo unde este si sa marturiseasca?- Dar unde sa te duci? La turci, la paganii aceia? In Italia, la eretici? Unde sa te duci? Asta e o inselaciune. Ma duc sa ma retrag, sa ma ascund. Unde? Dupa care copac? Acelasi lucru l-a spus si parintele Iustin. Mai, stati acolo, si marturisiti. Asa cum s-a intamplat la manastirea Iviru, la cruciada a patra cu icoana Maicii Domnului, Portarita. Au luat-o de la poarta, in biserica, ca sa-i ocroteasca de furia cruciatilor. Icoana s-a dus iar la poarta. Au luat-o in biserica, s-a dus iar la poarta. Cand s-o ia din nou, le-a spus Maica Domnului: „Eu va apar pe voi, nu voi pe mine”. Ce, noi il aparam pe Dumnezeu? Dumnezeu ne apara pe noi. Si cand au atacat cruciatii, intr-o secunda, un nor asa de gros, o ceata asa de mare de nu se mai vedea mana, a venit peste ei. A fost furtuna, a rasturnat tot, s-a desfiintat cruciada a patra. Am fost nu stiu la ce manastire la Muntele Athos, unde s-a daramat biserica. Uitati, foarte interesant. Era la cruciada a patra. La o parte din preoti le-a fost frica de cruciati, cand ii vedeau imbracati cu zale, cu sulite, cu iatagane si au primit sa slujeasca cu romano-catolicii in biserica. Iar in timpul liturghiei, s-a daramat biserica pe ei si i-a omorat. Acum cativa ani in urma, m-am dus acolo la manastirea aceea si bucatarul era un oltean de-al nostru si tocmai se ridica biserica. Erau cinci romani zidari, erau sus acolo cu o macara, rezideau biserica. Ce-i cu asta? Ce s-a intamplat? De ce o ridica. Zic ca Uniunea Europeana a dat treisprezece milioane de euro ca sa refaca biserica, sa zideasca, ca sa nu mai vada biserica daramata, ca sa nu mai intrebe nimeni de ce s-au daramat biserica si sa afle ca s-a daramat dupa ce au slujit ortodocsii cu catolicii. M-am mai dus o data si n-am mai vazut biserica deloc. Era o cladire mare, acoperita, inautru se vedea biserica, dar afara nu se mai vedea, ca sa nu se mai stie trecutul. La manastirea Marea Lavra, doi preoti acolo au slujit cu catolicii, dar cand au murit, n-au mai putrezit. Ei vor sa ingroape trecutul, dar nu vor reusi. Insa nici noua nu ne va fi usor; va fi vreme de mucenicie! Dar sa nu ne temem ca nu noi, ci Maica Domnului ii va apara pe toti cei care nu s-au inchinat lui veliar.

Duminica

Este o zi în care ne ridicăm mințile și inimile spre Dumnezeu, mulțumind pentru toate bunătățile pe care ni le-a dat în cursul săptămânii...

Duminica este ziua Domnului și ar trebui să ne-o petrecem diferit față de celelalte zile din cursul săptămânii. Este o zi în care ne ridicăm mințile și inimile spre Dumnezeu, mulțumind pentru toate bunătățile pe care ni le-a dat în cursul săptămânii care se încheie și rugându-ne să Își reverse Harul Său peste noi în săptămâna care urmează. În Vechiul Testament ziua de Duminica echivala cu Sabatul. Moise zicea: Adu-ţi aminte de ziua odihnei, ca să o sfinţeşti. Lucrează şase zile şi-ţi fă în acelea toate treburile tale, iar ziua a şaptea este odihna Domnului Dumnezeului tău: să nu faci în acea zi nici un lucru: nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici sluga ta, nici slujnica ta, nici boul tău, nici asinul tău, nici orice dobitoc al tău, nici străinul care rămâne la tine. (Ieșire 20, 8-10) În Vechiul Testament, pedeapsa pentru cei care nu țineau această zi era moartea sufletului.
Care sunt motivele pentru care trebuie să respectăm ziua Domnului?
a. A fost sfințită de Dumnezeu în amintirea creării lumii. În cartea Facerii găsim scris: Şi a sfârşit Dumnezeu în ziua a şasea lucrarea Sa, pe care a făcut-o; iar în ziua a şaptea S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut. Şi a binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că într-însa S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut şi le-a pus în rânduială. (Facere 2, 2-3)
b. Cel de-al doilea motiv al respectării zilei Domnului este aducerea aminte a eliberării poporului Israel de sub asuprirea egipteană, după cum suntem atenționați în cartea Deuteronom 5, 12-15: Păzeşte ziua odihnei, ca să o ţii cu sfinţenie, cum ţi-a poruncit Domnul Dumnezeul tău. Şase zile lucrează şi-ţi fă toate treburile tale; Ziua a şaptea este ziua de odihnă a Domnului Dumnezeului tău. Să nu faci în ziua aceea nici un lucru: nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici boul tău, nici asinul tău, sau alt dobitoc al tău, nici străinul tău care se află la tine, ca să se odihnească robul tău şi roaba ta cum te odihneşti şi tu. Adu-ţi aminte că ai fost rob în pământul Egiptului şi Domnul Dumnezeul tău te-a scos de acolo cu mină tare şi cu braţ înalt şi de aceea îi-a poruncit Domnul Dumnezeul tău să păzeşti ziua odihnei şi să o ţii cu sfinţenie. Tot așa, oamenii Noului Testament au fost izbăviți de puterea diavolului prin moartea Domnului nostru Iisus Hristos, care a schimbat ziua de odihnă, din cea care cinstea ieșirea din Egipt, sâmbăta, cu cea a Învierii Sale din morți, care a avut loc Duminica. Mitroplitul Grigorie al Sankt-Petersburgului zice așa: Domnul ne-a dat 6 zile pe săptămână ca să ne ocupăm de cele necesare trupului și existenței noastre pe Pământ, dar în cea de-a 7-a zi, numai una, Dumnezeu a făcut-o spre odihnă, pedepsind cu chinurile cele veșnice pe cei care nu o vor respecta. Sfântul Ioan Gură de Aur ne sfătuiește astfel: Bunăvoința lui Dumnezeu ne-a dăruit o zi pe săptămână pe care să o dedicăm odihnei și nevoilor spirituale. În Faptele Apostolilor vedem că cei dintâi creștini se adunau Duminica pentru frângerea pâinii și ascultarea învățăturilor Lui: În ziua întâi a săptămânii (Duminică) adunându-ne noi să frângem pâinea, Pavel, care avea de gând să plece a doua zi, a început să le vorbească şi a prelungit cuvântul lui până la miezul nopţii. (Fapte 20, 7)
Sunt câteva îndatoriri pe care trebuie să le împlinim Duminica:
1. Să renunțăm la grijile și îndeletnicirile pe care le avem în cele 6 zile ale săptămânii;
2. Să ne ferim de lucrurile lipsite de pietate, necuviincioase, care ne distrag sufletul de la chemarea lui Dumnezeu, de la rugăciunea pe care o datorăm Creatorului nostru. Aceasta include citirea lucrurilor nefolositoare sau chiar care ne vatămă sufetul, conversațiile sau jocurile care ne îndeamnă la păcat.
3. Să participăm la Sfânta și dumnezeiasca Liturghie, care este de fapt o rememorare a vieții pământești a Domnului Hristos, a morții, învierii și înălțării Sale la cer. Prin prezența noastră noi Îl cinstim pe Dumnezeu, Îi mulțumim și Îi cerem ca prin rugăciunile noastre să reverse asupra noastră Harul Său, totodată unindu-ne prin Sfânta Împărtășanie cu Trupul și Sângele Său.
4. Să reflectăm asupra întregii creații și asupra Puterii Sale dumnezeiești, a Înțelepciunii, Dumnezeirii și Dragostei nemărginite pe care o are pentru noi. Ar trebui să reflectăm la viața Sa, la patima, moartea și Învierea Sa, la calea pe care ne-a pus-o înainte pentru a ne putea mântui. Mitropolitul Grigorie al Sankt-Petersburgului ne sfătuiește: Tu, cel care-L iubești pe Dumnezeu, urmează calea pe care Mântuitorul ți-a arătat-o ca să te mântuiești și nu te teme de nimic...încearcă numai să-I faci voia și apoi, amintindu-ți de cuvintele Sfântului Apostol Pavel care zice „Dacă Dumnezeu e cu noi, cine este împotriva noastră?” (Romani 8, 31), nu te teme de nimic și încearcă să te ferești de lucrurile și situațiile care îndeamnă la păcat, prin care vrăjmașul încearcă să ne piardă. Gândește-te cât de mult a suferit Mântuitorul Hristos pentru noi, având ca reper cuvintele Sfântului Evanghelist Ioan care zice: Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. (Ioan 3,16)
5. Să citim din Sfânta Scriptură, la fel cum făceam primii creștini. (Fapte 20, 7) Cu toții suntem chemați să trăim o viață sfântă, după exemplul Domnului nostru Iisus Hristos: Precum întru El ne-a şi ales, înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără de prihană înaintea Lui. (Efeseni 1, 4)
6. Mitropolitul Grigorie al Sankt-Petersburgului ne amintește: Trebuie să ne cercetăm pe noi înșine în fiecare zi în ceea ce privește mântuirea noastră, și cu atât mai mult Duminica. În această zi, cu mult mai mult decât în celelalte de peste săptămână, trebuie să ne cercetăm conștiința și să facem o examinare atentă și minuțioasă a stării noastre sufletești, reînnoind intenția noastră de a scoate din viața cea de toate zilele, cele ce sunt „împotriva lui Dumnezeu și a mântuirii noastre.”
Sursa:Doxologia

Noi, ortodocsii, ne iubim inainte sa ne cunoastem

Odată, când am fost la Muntele Athos, acum mulţi ani, am fost entuziasmat de căldura cu care am fost primiţi de călugări. Ce primitori erau! Ce înţelegători! Şi i-am spus unui călugăr: “Oriunde aş intra aici, în mănăstire şi schituri, pe oricine aş vedea, parcă l-am cunoscut din copilărie.” Ce mi-a răspuns călugărul? Zice: “Noi, ortodocşii, ne iubim înainte să ne cunoaştem.” Şi am înţeles că este adevărat cuvântul lui. Esenţial ne cunoaştem, mai ales cei care trăim cu rugăciunea.

Biserica ortodoxă nu este o Biserică între altele, ci este, pur şi simplu, firea în care Dumnezeu l-a creat pe om. Esenţa Ortodoxiei este firea omului. Şi a luat în istorie nume de dreaptă slăvire, nume foarte frumos şi foarte sugestiv, adică nume care trădează, dacă vreţi, ceea ce au căutat Părinţii cei adevăraţi, care n-au căutat nici slavă lumească, nici filosofie mai adevărată, ci au căutat un singur lucru: să rămână în dreapta slăvire, descoperită de Însuşi Dumnezeu; au încercat să păstreze nestricată viziunea acestei firi omeneşti.

Căutăm ce nesaţ viaţa adevărată, în toate direcţiile vieţii noastre, prin cultură, prin călătoriile noastre duhovniceşti, ba chiar şi în păcat. Şi în păcat omul, până la urmă, îşi caută menirea lui cea adevărată. Dar păcatul ne este adevăr şi de aceea ceea ce Domnul nu ne-a dat ca poruncă, noi numim păcat, nu în sens moral sau etic, ci în sens ontologic, al firii. Chiar dacă noi nu înţelegem deplin poruncile, avem încredere în Dumnezeu, Care ne-a dezvăluit nouă ceea ce ştie El mai bine că ne trebuie, fiindcă El ne-a făcut şi El ne dezvăluie, prin cuvintele Sale, care sunt năzuinţele noastre şi unde găsim hrana ce o căutăm cu atâta poftă, adică viaţa veşnică.

Omul, prin fire, este ortodox: chinez, libian, negru din Africa, piele roşie orice ar fi el, prin firea lui este ortodox. Ortodoxia este singura realitate a omului. Este în firea omului. Această fire, puţin câte puţin, s-a conştientizat; omul şi-a pierdut-o prin căderea în păcat şi psalmistul îl plânge pe om ca tot omul fiind mincinos, dar cred că trebuie înţeles oarecum ca traducerea în slavonă: “tot omul este minciună.”

Omul, dacă nu şi-a găsit identitatea lui, rămâne în minciună. Omul este minciună până când, în Hristos, devine adevăr ca şi Hristos Care S-a numit Adevăr. Or, ca omul să-şi regăsească, să zicem, identitatea, să-şi revină în fire, cum se spune în limba română, a trebuit ca Dumnezeu însuşi să Se întrupeze, să devină om, să trăiască mizeriile noastre, să trăiască toate defectele astea ale căderii, până şi moartea, până şi iadul. A făcut şi un lucru pe care primul Adam nu l-a ştiut. Că revenind prin Înviere la viaţă, a putut şi să Se înalţe la ceruri şi să şadă de-a Dreapta Tatălui, completând calea fiinţei omului, dacă vreţi calea “devenirii întru fiinţă” a omului, până la şederea de-a dreapta Tatălui.

Numai în Hristos omul îşi poate reveni în firea lui cea adevărată ca identitate, numai astfel îşi regăseşte firea lui cea adevărată, aşa cum a fost concepută de Dumnezeu mai înainte de veci, când S-a gândit să facă pe om în chipul şi asemănarea cea dumnezeiască.

Biserica ortodoxă nu atât convinge, cât seduce, adică atrage inima şi sufletul omului întreg. Cand se descopera „in duh si in adevar”, adevarul seduce, adica convinge toata firea, pana in maduva oaselor. Si aceasta este puterea Ortodoxiei, pe care am vazut-o de multe ori. Ortodoxia nu are un adevar relativ sau un adevar micsorat, deviat, cum am gasit astfel de adevaruri in toate confesiunile si religiile de care am auzit cite ceva, cu intuitii de multe ori extraordinare, ci adevarul deplin care, negresit, duce la mantuire.

Zice Domnul că nu este o poruncă mai mare decât aceasta de a iubi pe Dumnezeu, şi pe aproapele. Păstrarea dragostei, însă, trece prin multe greutăţi, care ne oţelesc duhovniceşte. Ne oţelesc într-un fel foarte curios, paradoxal. Ajungem nu să ne simţim puternici, ci, atunci când suntem slabi, cum spune Sfântul Apostol Pavel, atunci suntem puternici. Suntem puternici pentru că atunci ne smerim şi atunci înţelegem pe aproapele şi se poate naşte în sufletul nostru duioşie faţă de aproapele. Căci iubirea în Domnul este duioasă. Şi atunci, în smerenia şi duioşia de care vorbeam, poate lucra nu înverşunarea omului, ci asceza noastră; atunci lucrează în om harul lui Dumnezeu.

Duhul Ortodoxiei nu este afişare, nu este nici prozelitism; duhul Ortodoxiei este exprimat în Liturghie şi revin la ideea aceasta: atenţie la cuvântul liturgic, la cuvântul de rugăciune. Deci, duhul Ortodoxiei este exprimat în Liturghie. Amintiţi-vă cuvântul: “Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul!” Şi noi, păcătoşii, încercăm, smeriţi, să gustăm şi să vedem că bun este Domnul în locul în acre ne-a pus, lângă “râurile” acelea ale Babilonului apusean, şi gustăm şi vedem şi bem.

Neamul nostru se cheamă Hristos. Sau, dacă vreţi, neamul nostru se cheamă Israel, adică poporul lui Dumnezeu. Noi suntem Israelul cel nou, Israel în duh. Căci iar revenim la tema Duhului şi a adevărului. Patria noastră nu este România sau Rusia sau Anglia, este Ierusalimul cel de sus; paria noastră este cea care vine, nu cea unde ne-am născut. Ne-am născut într-un “cuib” ca şi păsările, şi trăim în el până ce ne vor creşte aripile, până ce vom zbura şi noi, ca să ne luăm zborul veşnic. Iarăşi zic, nu dispreţuim neamul. Pentru mine, mai ales, a mă naşte român a însemnat mai cu seamă a primi Botezul Ortodox şi pentru asta am fost, mai mult decât pentru toate, recunoscător lui Dumnezeu.

Pr. Rafail Noica