Tatal nostru in limbajul florilor

Rugăciunea „Tatăl nostru” în limbajul florilor

Şi vântul porneşte

Ecoul Divin,
C-un freamăt pădurea
Răspunde: Amin.

Plâpândul ghiocel
Ieşind de sub zăpadă
Striga: Tatăl nostru
Ca lumea să-l vadă.

Care eşti în ceruri,
Şopti floarea-soarelui
Şi-un văl de lumină
căzu pe răzoare.

Smerit, busuiocul
Când vântul îl mână
Şi-i scutură roua
Sfinţească-se-ngână.

Când numele-Ţi spune
Trist ochiul-de-bou
Nu ştiu de-a fost şoaptă
Sau numai ecou.

Albastră ca cerul
O nu-mă-uita
Spune: Împărăţia
să fie a Ta.

Şi facă-se voia Ta
Suspină o camee
Calcată-n picioare
Pe alba alee...

Când nuferii-n lacuri
Văd stele că sunt,
Şoptesc: Cum e-n ceruri
Aşa și pe pământ.

Şi grâul, când moara
Vuieşte într-una
A zis: Pâinea noastră
Cea de totdeauna.

Iar nalba şi gura-
De-leu, amândouă,
La fel, rugătoare,
Răspund: Dă-ne-o nouă.

Cu gândul la fluturi
Stau rozele-n glastre
Şi spun: Iartă nouă
Greşelile noastre.

Precum noi iertăm
Greşiţii, încet,
Răspunde garoafa
Uscată-n buchet.

Şi crinii, podoaba
Fecioarei cinstite,
Şoptesc: Nu ne duce
pe noi în ispite.

Iar spinii, ce-odată
Martirii-i purtară
Şi ne izbăveşte
de rele – strigară.

Şi vântul porneşte
Ecoul Divin,
C-un freamăt pădurea
Răspunde: Amin.
(Alfred Moșoiu)