Nu contează ...

Fiţi milostivi, precum Tatăl vostru milostiv este.

Părintele Sârbu se ducea în toate părţile unde prezenţa lui era binefăcătoare: în case modeste cu oameni suferinzi, prin cămine de bătrâni, peste tot. E uimitor cum găsea timp pentru toţi!

Odată, într-o duminică după-amiază, în loc să mă duc pe la spitale, cum făceam de obicei, m-am dus, nu mai știu de ce, la biserică. L-am văzut de departe pe Părintele Sârbu trăgând după el un căruţ mic cu roate pe care îl avea. De obicei punea în el de toate. Acum se ferea, căci avea în el pachete. Eu nu m-am arătat, m-am ascuns. Părintele s-a dus la o curte de pe lângă biserică, a deschis poarta și a pus toate pachetele acolo. Apoi a închis poarta și a plecat. Asta făcea el în fiecare duminică după-amiază!

În zilele rânduite de Biserică pentru pomenirea morţilor, Părintele amintea întotdeauna să se aducă prinoase (pomană), pe care le ducea apoi la cele mai sărace cămine de bătrâni; ne atrăgea atenţia să dăm ce este mai bun, mai ales, mai frumos și darul să fie frumos ambalat, cu ceva deosebit în pacheţel, totul din cea mai mare dragoste pentru cel plecat; căci e mare păcat - spunea - să dai de pomană ceea ce-ţi prisosește sau ca și cum ai arunca!

La sărbătorile mari - la Paști, la Crăciun, la Rusalii - mergeam înprima zi la azilul de la Ciolpani, mai oropsit (sărman), care, fiind în afara Bucureștiului, pe șoseaua Ploiești, nu primea ajutoare, condiţiile de viaţă ale bătrânilor fiind mult mai grele. Uneori mergeam chiar cu 3 mașini. Erau încărcate cu oale cu mâncare caldă, cu haine, cu pachete pentru fiecare, conţinând vase: căni, farfurioare, castroane emailate, tacâmuri, etc. Părintelese interesa dinainte de numărul bătrânilor aflaţi la azil, încât știam numărul pachetelor ce trebuiau făcute. Unii dintre bătrânii de la azil împleteau, croșetau, lucrau sacoșe din aţă pescărească. Pe aceastea le vindeam la biserica noastră și banii îi duceam celor care le-au lucrat. În această situaţie erau, de exemplu, domnul Radu Mironovici cu soţia. Abia în ultimii ani am aflat că ei aveau, de fapt, un „domiciliu obligatoriu” acolo, că făcuseră mulţi ani de închisoare politică, domnul Mironovici fiind unul dintre întemeietorii Mișcării Legionare. Așa mi-am explicat de ce Părintele mă trimitea să le duc și în timpul anului pachete cu alimente sau bani. Poate îi cunoștea dinainte, de la Huși. Părintele, fiind anchetat mereu de Securitate, își lua măsurile de prudenţă și chiar când venea la Ciolpani, mă trimitea uneori pe mine la anumiţi bătrâni, pe când el stătea de vorbă cu personalul azilului.

Părintele ne sfătuia ca atunci când facem pomană să nu împărţim între noi, ci să dăm celor care nu au, celor lipsiţi. Zicea:

- Acolo unde locuiești, nu e vreun bătrân bolnav, care nu are pe nimeni? Tu, care te numești creștin, te-ai dus la ușa lui să-l întrebi dacă nu are nevoie de pâine, de lapte, de medicamente?! Cred că nu! Bine că ai tu de toate, bine că se strică mâncarea în frigider, bine că ţi-e șifonierul plin de haine, altul neavând nici ciorapi! Și te numești creștin și tot ceri mereu lui Dumnezeu. Nici El nu va lua aminte la rugăciunea ta! Când mergi la biserică, dacă întâlnești pe cineva care nu se simte bine, care are nevoie de ajutor, renunţă la Sfânta Liturghie și mergi de îngrijește pe cel bolnav! Tu, care vii la biserică și vezi că nu obosesc a te învăţa, tu să fii lumină în casa ta, în inima ta, să nu dai prilej celor din jur să spună că degeaba mergi la biserică, pentru că ai aceeași comportare cu cei care nu merg.

La biserica noastră era o bătrână - mama Ana - văduvă cu 2 copii și o pensie de urmaș mică. Venea cu regularitate la toate slujbele, tocmai din Șoseaua Giurgiului, până la vârsta de 86 de ani, când a căzut răpusă de o congestie cerebrală. Era foarte credincioasă. Părintele Sârbu o cerceta și o ajuta mereu, iar cu puţin înainte de a muri (înainte de a muri Părintele) i-a spus:

- Ană, eu poate nu mă mai întorc din spital, dar tu să nu părăsești bisericuţa aceasta, că aici lumea te știe că ești o credincioasă de nădejde, dar în altă parte te va considera o cerșetoare. Să vii aici, că oamenii te vor ajuta pânăla sfârșit! Și așa a fost.

Din dragoste și înţelegere, Părintele trimitea preoţilor de la Patriarhie din prinoasele pe care le primea el. Zicea:

- Colegii mei de acolo sunt strâmtoraţi, au salarii mici, timpurile sunt grele. Eu am mai mult decât îmi trebuie. Și așa ţin regim, am copii buni, mănânc la ei. Dar acestora nu le dă nimeni nimic!

Când Părintele a trimis odată la un preot de la Patriarhie o femeie cu o sacoșă cu câte ceva, preotul, întrebând-o de unde vine și auzind că darurile primite sunt de la Părintele Sârbu, i-a spus un mare adevăr:

- Ţine minte de la mine, popă ca popa Sârbu n-aţi pomenit și nici n-o să mai pomeniţi!

(Lacrimă și Har. Preotul Martir Constantin Sârbu)