Suirea la Ceruri

Şi pe tine, dacă nu te-ar fi păzit Hristos de mică ca pe un pui de cloşcă sub aripile Sale, poate că astăzi erai cea mai păcătoasă din lume. De aceea să-L slăveşti zi şi noapte pe Bunul Dumnezeu pentru acest mare dar al Său şi să verşi lacrimi de bucurie şi de recunoştinţă faţă de El.

- Gheronda, cum ajunge omul la Dumnezeu?

- Sunt două căi pe care poate urca cineva acolo sus la Dumnezeu ca să-L înduplece să coboare şi să rămână cu el. Prima cale este pocăinţa sinceră pe care o fac cei foarte păcătoşi. Când aceştia îşi dau seama de marile lor căderi şi se smeresc mult, Dumnezeu pentru multa lor smerenie îi iubeşte mult şi îi înalţă până la Ceruri. „Mare bucurie se face în Ceruri pentru un om care se pocăieşte”, spune Evanghelia. E firesc atunci ca şi păcătoşii să-L iubească mult pe Dumnezeu, fiindcă le-a şters o datorie mare. A doua cale este atunci când omul se păstrează curat de păcatele de moarte. Se cuvine atunci ca el să-I mulţumească Bunului Dumnezeu pentru că l-a păzit încă de mic copil şi nu l-a lăsat să-şi întineze haina sufletului.

Şi pe tine, dacă nu te-ar fi păzit Hristos de mică ca pe un pui de cloşcă sub aripile Sale, poate că astăzi erai cea mai păcătoasă din lume. De aceea să-L slăveşti zi şi noapte pe Bunul Dumnezeu pentru acest mare dar al Său şi să verşi lacrimi de bucurie şi de recunoştinţă faţă de El. Aceste lacrimi au aceeaşi putere – sau poate chiar una mai mare – ca şi lacrimile pocăinţei. Atunci omul se înalţă la Ceruri, ajunge la Dumnezeu şi Îl slăveşte neîncetat, precum Îngerii. Şi, deşi trăieşte pe pământ, e ca şi cum ar trăi în Cer. Atunci toată viaţa lui este o doxologie, iar moartea o aşteaptă slăvind pe Dumnezeu, pentru că se gândeşte că va merge pentru totdeauna lângă Dumnezeu, Care este destinaţia lui. Atunci izbucneşte în doxologia cea mai înaltă: „Slavă Ţie, Celui ce ne-ai arătat nouă lumina...”.