Sfantul Trifon s-a nascut in satul Lampsac, din provincia Frigia, la sfarsitul secolului al III-lea, regiune care astazi apartine Turciei. Dumnezeu i-a daruit din copilarie darul vindecarii bolnavilor si putere asupra demonilor. Pe cand avea 17 ani, a scos de sub stapanirea diavolului pe fiica imparatului roman Gordian. Dupa sase zile de post si rugaciune, Sfantul Trifon le-a descoperit paganilor existenta diavolului. La porunca sa, diavolul s-a aratat tuturor, in chip de caine negru, avand ochii ca de foc. Prin aceasta minune a atras pe multi pagani la crestinism.
Mai tarziu, in vremea imparatului Deciu, persecutorul crestinilor, Trifon a fost prins si supus la multe chinuri: a fost lovit cu batele, a fost ars, i s-au batut cuie in talpi si dus descult prin oras, pe vreme de iarna. Toate acestea sfantul le-a indurat cu rabdare. Pentru ca nu va sluji zeilor, a fost condamnat la taierea capului cu sabia. S-a rugat lui Dumnezeu sa moara inainte de a fi supus la pedeapsa data de imparat. Astfel, cand soldatii au ridicat sabia sa-i taie capul, sfantul si-a si dat sufletul in mainile lui Dumnezeu.
Crestinii au luat trupul Sfantului Trifon, cu intentia de a-l ingropa in Niceea. Insa, sfantul li se va descoperi si le va cere sa-l duca trupul in satul natal, Lampsac. Mai tarziu, moastele Sfantului Trifon au fost mutate la Constantinopol si apoi la Roma.
“Zis-a Iisus pilda aceasta: un om avea doi fii. Si cel mai tanar din ei i-a zis tatalui sau: Tata, da-mi partea de avere ce mi se cuvine. Si el le-a impartit averea. Si nu dupa multe zile, adunand toate, fiul cel mai tanar s-a dus intr-o tara indepartata si acolo si-a risipit averea traind in desfranari. Si dupa ce a cheltuit totul, s-a facut foamete mare in tara aceea si el a inceput sa duca lipsa. Si ducandu-se, s-a alipit de unul din locuitorii acelei tari, si acesta l-a trimis la tarinile sale sa pasca porcii. Si dorea sa-si sature pantecele din roscovele pe care le mancau porcii, dar nimeni nu-i dadea. Dar venindu-si in sine,a zis: Cati argati ai tatalui meu sunt indestulati de paine, iar eu pier aici de foame ! Sculandu-ma, ma voi duce la tatal meu si-i voi spune: Tata, gresit-am Cerului si fata de tine; nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul tau. Fa-ma ca pe unul din argatii tai. Si sculandu-se, a venit la tatal sau. Si inca departe fiind el, tatal sau l-a vazut si i s-a facut mila si, alergand, i-a cazut pe grumaz si l-a sarutat. Si i-a zis fiul: Tata, gresit-am Cerului si fata de tine si nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul tau. 22. Si a zis tatal catre slugile sale: Aduceti-i degraba haine cea mai scumpa si-l imbracati, si inel puneti-i pe mana, si incaltaminte in picioare; si aduceti vitelul cel ingrasat, injunghiati-l si, mancand, sa ne veselim; caci acest fiu al meu era mort si a inviat, pierdut era si s-a aflat. Si au inceput sa se veseleasca. Iar fiul lui cel mare era la tarina. Si cand a venit si s-a apropiat de casa, a auzit cantece si jocuri. Si chemand-o pe una din slugi, a intrebat: Ce sunt acestea ? Iar ea i-a spus: Fratele tau a venit si tatal tau a injunghiat vitelul cel ingrasat, pentru ca l-a primit sanatos. Si el s-a maniat si nu voia sa intre; dar tatal sau, iesind, il ruga. Iar el, raspunzand, i-a zis tatalui sau: Iata, de atatia ani iti slujesc si niciodata nu ti-am calcat porunca. Si mie niciodata nu mi-ai dat un ied, ca sa ma veselesc cu prietenii mei; dar cand a venit acest fiu al tau, care ti-a mancat averea cu desfranatele, pentru el ai injunghiat vitelul cel ingrasat … Iar el i-a zis: Fiule, tu-ntotdeauna esti cu mine si toate ale mele ale tale sunt. Trebuia insa sa ne veselim si sa ne bucuram, caci fratele tau acesta mort era si a inviat, pierdut era si s-a aflat. Amin.”
Spre sfarsitul secolului al XI-lea, la Constantinopol se iscase din nou o mare disputa legata de cei trei ierarhi pe care ii serbam astazi, oamenii intrebandu-se care este mai mare: Sfantul Vasile cel Mare, Sfantul Grigorie Teologul sau Sfantul Ioan Gura de Aur. Dupa cativa ani de la declansarea neintelegerilor, cei trei sfinti au inceput sa i se arate aievea, unul cate unul, episcopului Evhaitelor, Sfantului Ioan Mauropous. In cele din urma, in anul 1084, intr-o vedenie, fericitului i-au aparut cei trei sfinti impreuna.
Cuvintele pa care cei trei ierarhi i le-au adresat Sfantului Ioan ne arata modul in care sfintii conlucreaza – cu Dumnezeu si intre ei -, asa cum si noi trebuie sa ne unim, in cuvant si in lucrare:
"Dupa cum vezi, noi la Dumnezeu una suntem si nici o vrajba nu este intre noi. Fiecare din noi, la timpul sau, indemnati de Duhul Sfant, am scris invataturi pentru mantuirea oamenilor. Cum ne-a insuflat Duhul Sfant, asa am invatat. Nu este intre noi unul intai si altul al doilea. De chemi pe unul, vin si ceilalti doi. Drept aceea, sculandu-te, porunceste, celor ce se invrajbesc, sa nu se mai certe pentru noi. Ca nevointa noastra, cat am fost in viata si dupa moarte, a fost sa impacam pe oameni si sa aducem in lume pace si unire. Impreuneaza-ne, dar, facandu-ne praznic la cate trei intr-o singura zi, si instiinteaza cu aceasta pe crestini, ca noi in fata lui Dumnezeu, una suntem."
In urma acestei vedenii, Sfantul Ioan a ales ziua de 30 ianuarie pentru praznuirea comuna a celor Trei Ierarhi, stingandu-se astfel si disputele din capitala, lumea unindu-se in sarbatorirea impreuna a Sfantului Ierarh Vasile cel Mare, a Sfantului Grigorie Teologul si a Sfantului Ioan Gura de Aur.
Curajul
Este o prea rareori pomenita si totusi esentiala insusire crestina.
Poate ca,indata dupa virtutile teologale,ocupa locul de frunte.Fara de curaj existenta Bisericii nu ar fi de conceput : a fost nevoie,ca sa ia fiinta,de curajul Intemeietorului ei;ca sa dureze,de cel al discipolilor Sai.
Ni se vorbeste de blandetea Domnului,care-I asemuit unui miel bland si lipsit de glas. Metafora e indreptatita si induiosatoare. Nu mai putin este aceea ce adopta drept cuvant-imagine un leu viteaz.Cine oare s-ar fi urcat pe cruce, primind de buna voie una din mortile cele mai cumplite din cate se pot inchipui,de nu un viteaz cu inima de leu? Care fire ,de nu una de inflexibila tarie ar fi indurat vreme de trei ani si jumatate,senina si calma,ura,vrajba,perfidia,ambuscadele vrajmasilor? Ar fi stat,neclintita si neanfricata,in fata dregatorului si a sinedriului?(a nepasarii unuia si inversunarii celorlalti?).Si cum altfel decat act de indrazneala ar putea fi socotita plecarea Apostolilor la propovaduire printre oameni ostili fara a duce cu ei nici traista,nici toiag,nici paine,nici bani? Si care insi de nu dintre cei mai darji si mai nestiutori de teama ar fi rabdat chinuri cu adevarat atroce mai degraba decat sa-si lepede,fie si in schimbul celor mai ademenitoare fagaduieli,credinta?
Nu-i deloc neexact din punct de vedere istoric ori exagerat din punct de vedere psihologic a spune ca sangele martirilor constituie podoaba,purpura si vizonul Bisericii;e si temeiul ei,in sensul cel mai strict si mai tehnic al cuvantului.
Ca asa stau lucrurile o dovedeste nu numai procesul evolutiv al institutiei ecleziastice,ci si textul insusi al Scripturii care,parca prevestitor,a pus accentul pe aceasta calitate intrinseca si sine qua non a crestinismului. Mantuitorul si ucenicii Lui directi au stiut prea bine si ab initio unde salasluieste marea taina a cresterii si durabilitatii Legii noi.De aceea si aflam nenumarate referiri-in Evanghelii,in Faptele Apostolilor,in Epistole-la socotirea curajului drept trasatura esentiala a caracterului unui crestin.
Martir inseamna martor,dar sinonimul substantivului este:erou.Desigur ca mucenicii au depus marturie de fidelitate, smerenie, statornicie, putere de patimire.Si-au marturisit deopotriva inimosia, vrednica de a celor mai bravi dintre eroii vietii profane(militare si civile).Si voi sunteti militari,le rosteste colonelul Chabert, personajul titular al unei frumoase nuvele de Balzac,calugaritelor caminului de pensionari unde e gazduit.
Si nu incape indoiala ca pentru militari curajul e particularitatea specifica.
Mucenicii, anticipand cuvintele lui Saint-Just, au confirmat cu mult inainte de revolutia franceza spusa ca imprejurarile nu sunt grele decat pentru cei care se dau inapoi din fata mormintelor lor.Ei,mucenicii, nu s-au dat inapoi, ba au si mers, nu o singura data, catre ele, fara a fi constransi, plini de incredere, de voiosie si de hotarare.
Pentru ei n-au existat imprejurari dificile, situatii imposibile, greutati de neanvins. Lor, fraza lui Brice Parain, filologul francez din veacul nostru, pare sa le fi fost cunoscuta:e simplu,daca vrei sa fii liber trebuie sa nu-ti fie frica de moarte.Iata de ce aurul, vizonul, purpura si podoaba Bisericii se confunda cu sangele de pe Cruce si cu sangele martirilor.Paralel celor mai stralucite victorii militare ale istoriei profane.De la Duhul Sfant si din sangele acesta s-a intrupat si a dainuit si de-a pururi va dainui Biserica lui Hristos.
In textele scripturistice ,indemnurile la curaj ale Domnului sunt numeroase.
Nu te teme ii spune (Marcu5,36;Luca8,50) mai marelui sinagogii,lui Iair, cand vin unii si-i vestesc ca fiica lui a murit.Nu te teme,crede numai si se va izbavi.Credinta este,prin urmare , recunoscuta a fi o fapta de curaj, iar curajul e declarat, aidoma credintei,o taina).
Lui Simon , la fel i se graieste: Nu te teme, de acum inainte vei fi pescar de oameni(Luca5,10). Ucenicilor si multimii, tot asa:Nu te teme,turma mica(Luca12,32).Nu te teme gasim si in Apocalipsa(1,17). Acelasi indemn apare si in forma plurala:Deci nu va temeti(Matei 10,26); asadar nu va temeti(Matei10,31);indrazniti, Eu sunt,nu va temeti(Matei14,27;Ioan6,20):toate pentru Apostoli,cand s-au speriat vazandu-L ca umbla pe mare. La Schimbarea la Fata , dupa trecerea norului luminos,se apropie de Petru,Iacov si Ioan si atingandu-i le zice asijderea:sculati-va si nu va temeti(Matei17,7).Ingerul catre femeile venite la mormant:Nu va temeti(Matei28,5), iar Domnul repeta si El,acelorasi:Nu va temeti(Matei28,10).
Ingerul Domnului catre pastori:”Nu va temeti”(Luca2,10)”caci iata vestesc voua bucurie mare”.Cand Iisus se arata celor unsprezece si ei se infricoseaza crezand ca vad duh(Luca 24,36-37),nu rosteste aceleasi cuvinte,dar sensul vorbelor:”Pace voua” si “De ce sunteti tulburati?”-este identic cu “nu va temeti”. (”Sa nu se tulbure inima voastra,nici sa se infricoseze”sta scris la Ioan 14,27).Cand scena umblatului pe apa pe vreme rea este povestita de Ioan (6,19-20),cuvintele folosite sunt aceleasi ca la Matei:”Ei s-au infricosat;iar El le-a zis:Eu sunt,nu va temeti”.
Alteori intalnim:nu va inspaimantati. Astfel,la Marcu 16,6(Ingerul catre femei,in dimineata Duminicii dupa rastignire).
Frica e vrednica de certare si de dojana:de ce va este frica putin credinciosilor? li se spune (Matei8,26) celor din corabie ,spaimantati de valurile ce o acopereau.La fel la Marcu 4,40:”Pentru ce sunteti asa de fricosi?Cum de nu aveti credinta?”.Fara frica isi dorise sa primeasca darurile ceresti si Zaharia,tatal Inaintemergatorului,dupa ce a scris numele copilului pe tablita.Formele negative nu te teme,nu va temeti,nu va inspaimantati,sa nu se tulbure inima voastra sunt adesea inlocuite prin imboldul la curaj:indrazneste fiule(Matei 9,2:catre un slabanog)indrazneste ,fiica(Matei 9.22;Luca 8,48:catre femeia cu scurgere de sange);Indrazniti(Matei14,27;Ioan10,33);”In lume necazuri veti avea;dar indrazniti. Eu am biruit lumea” ;Indrazniti(Marcu6,50) ;Indrazneste,scoala-te!(Marcu10,49:catre orbul Bartimeu).
Care este efectul principal al fricii? Indepartarea de Hristos.Relatarea de la Luca8,37 e pe deplin edificatoare:dupa ce scoate duhurile rele din omul demonizat,iar porcii se arunca in lac,multimea din tinutul Gadarenilor “e cuprinsa de frica mare”.Urmeaza consecinta: “L-au rugat pe El toata multimea sa plece de la ei”.(Matei8,34 si Marcu5,17 zic:L-au rugat sa treaca-sau:sa se duca-din hotarele lor). Legatura de cauzalitate e limpede:ii cer sa plece pentru ca le este frica. Frica, asadar,aduce cu sine ruperea de Hristos.
Daca „nu va tulburati” este echivalentul lui „nu va infricosati”,caci ingrijorarea e tot o forma a fricii,probabil ca Marta a fost certata si din pricina aceasta,Domnul stiind ca ingrijorarea zamisleste simtaminte si stari ale mintii straine invataturii Lui.
La Faptele Apostolilor apar mereu aceleasi povete :indrazneste,indrazneste Pavele,iar el(ei) indraznind.
De asemenea ,in mai toate Epistolele Sfantului Pavel:”De aceea nu ne pierdem curajul(2 Corinteni4,16) ;”indraznind deci totdeauna”(2 Corinteni5,6);”Fara sa va infricosati intru nimic”(Filipeni1,28);”Caci Dumnezeu nu ne-a dat duhul temerii”(2 Timotei 1,7):frica, asadar ,e de la diavol,ca si pacatul,ca si moartea;textul acesta e capital,ne da posibilitatea sa desprindem adevarata sorginte a fricii. Apostolul,crestinilor,mai inainte de orice le cere sa fie indrazneti. „Drept aceea,fratilor,avand indrazneala,sa intram in Sfinta Sfintelor,prin sangele lui Iisus”(Evrei10,19).Tot el adopta in repetate randuri stilul si tonul cel mai militar cu putinta:”in lupta voastra cu pacatul,nu v-ati impotrivit pana la sange”(Evrei12,4): David,Hanibal,Cezar,Napoleon,nu le-ar fi vorbit altminteri ostasilor lor;”Lupta-te lupta cea buna a credintei,cucereste viata vesnica...”(1 Timotei 6,17) „Lupta ...ca un bun ostas al lui Hristos Iisus(2 Timotei2,3).
Textul de la Efeseni 6,11 si urm. e plin de cuvinte cu iz ostasesc: ...intariti-va intru puterea...imbracati-va cu toate armele...luati toate armele...toate biruindu-le...stati deci tari...avand mijlocul vostru incins...imbracandu-va cu platosa...pavaza...credintei...luati si coiful mantuirii si sabia Duhului... S-ar zice ca rasfoim un regulament militar,ca citim un ordin de zi al unui capitan de osti.
Exista in Noul Testament un stil imperativ al curajului,obarsia caruia se afla in porunca data lui Avraam:”Iesi din pamantul tau,din neamul tau si din casa tatalui tau”(Facere 13,1)-si Avraam asculta,plin de curaj,nestiind incotro merge si unde se va opri,ca un bun ostas ce se afla(vezi si Evrei 11,8). Stilul evanghelic militar se manifesta si prin verbele „active”,verbe imbolditoare,imperioase,rasunatoare ca:staruiti,intrebati,vegheati,privegheati,treziti-va,cuceriti,priviti cu luare aminte,fiti gata,mergeti,cereti,cautati,bateti,incingeti-va.
Acestea toate din partea Mantuitorului si Apostolilor Sai.Dar si crestinul,avand buna indrazneala,le spune in acelasi mod,in aceeasi tonalitate a neanfricarii:”Nu ma voi teme!”(Evrei13,6). De ce? Pentru ca stie doua lucruri: mai intai ca „partea celor fricosi...este iezerul care arde cu foc si pucioasa”(Apocalipsa 21,8-insusirea osanditilor incepe cu fricosii,ei mai intai ;necredinciosii,spurcatii,ucigasii,desfranatii,fermecatorii,inchinatorii la idoli si mincinosii sunt mentionati in urma lor)-iar apoi,si mai ales,ca „In iubire nu este frica,ci iubirea desavarsita alunga frica”(1 Ioan 4,18).
In felul acesta curajul ajunge a fi alaturi de dragoste,singura virtute in veci nepieritoare.
Domnul ne scoate din robia pacatului si totodata ne elibereaza din tirania fricii. Ne daruieste cele doua nestemate: libertatea si curajul. Asa fiind,crestinului nici nu-i incumba indatoriri mai sfinte si mai cu seama decat a iubi si a-si dovedi curajul.
Ca unii care suntem urmasi prin credinta ai celor care L-au vazut pe Dumnezeu intrupat,ni se explica textul de la Evrei 11,27, reprodus pe statuia amiralului Coligny,pe una din strazile pariziene: „A ramas neclintit ca unul care a vazut pe nevazutul imparat”.Covarsitoarea insemnatate acordata curajului atat de Domnul Hristos cat si de Biserica rezulta si din aceea ca precum scrie la Matei 11,12”imparatia cerurilor se ia prin straduinta si cei ce se silesc pun mana pe ea”. Cerurile,spune limbajul popular(tot in stil martial),se cuceresc. In traducerea Radu Vasile si Gala Galaction se folosesc de termeni mai tari,o graire mai directa :imparatia se ia cu navala si cei ce dau navala pun mana pe ea. Francezii spun si ei ca imparatia e silita si ca violentii o insfaca(s’en emparent).
Tot de violenta si forta pomenesc versiunea veche si versiunea noua a Bibliei englezesti.
Verbul to seize este concordant cu a insfaca,a pune mana pe. In talmacirea lui Luther substantivul Gewalt nu e deosebit de forta si violenta,nu e deosebit de weg reisen e aprig si expresiv,aproape de a rapi.
Drept concluzie as cere voie sa afirm: Daca vechea Lege a putut fi rezumata in doua porunci: sa iubesti pe Dumnezeu si sa iubesti pe aproapele tau(Matei 22,37;Marcu12,30-31; Luca 10,27),Legea noua poate-sub aspectul ei operational –fi conspectata astfel: crede, iubeste si nu te infricosa. Frica: pacat urat in ochii Domnului; curajul:virtute mult placuta Lui si consubstantiala situatiei de crestin.
Nicolae Steinhardt,Daruind vei dobandi
Sa dam slava lui Dumnezeu pentru toate, Poate ca nu ai stiut, dar este un pacat sa-i laudam pe oameni. Toate laudele i se cuvin numai lui Dumnezeu, caci El este Vistierul Bunatatilor, El da daruri oamenilor. Omul lucreaza cu darul lui Dumnezeu, cum lucreaza meseriasul cu o unealta sau cu un utilaj din dotare. Daca utilajul este performant, atunci meseriasul trebuie sa produca mai mult si mai bine, altfel îşi pierde serviciul, iar utilajul i se da altuia, care vrea sa lucreze cu devotament pentru patronul lui.
Sa stii ca eu sunt ingrijorat pentru faptul ca nu lucrez dupa masura „uneltelor” din dotare. Totusi ma bucur ca te-ai folosit de materialele din acest blog care imi apartin intr-o mica masura.
imi amintesc de vremea cand il cautam pe Dumnezeu, dar nu reusea nimeni sa mi-l ofere pe intelesul meu, desi aveam prieteni avansati in cunostinta duhovniceasca. Mi se parea ca vorbesc pe alta limba. Dar vazand Dumnezeu dorinta mea vie de a cunoaste credinta, mi-a trimis pe cineva ca sa vorbeasca pe limba mea...
In ziua in care se face pomenirea Aducerii moastelor Sfantului Ioan Gura de Aur, se aminteste ca acesta a acuzat-o pe imparateasa Eudoxia ca si-a insusit via vaduvei Calitropia. Sfantul Ioan Gura de Aur a fost izgonit de doua ori din scaunul patriarhal, ca dupa un timp, sa fie rechemat in scaunul patriarhal. A treia si cea din urma data a fost trimis la Cucus. De aici a fost dus la Aravissos si apoi la Pitius, unde a murit in anul 407. A fost ingropat in Comane.
In anul 434, unul dintre ucenicii sai, numit Proclu (434-447), ajungand Patriarh de Constantinopol, a cerut voie imparatului bizantin Teodosie, sa aduca in Constantinopol trupul Sfantului Ioan Gura de Aur. Abia in anul 438 crestinii au reusit sa aduca trupul Sfantului Ioan Gura de Aur in capitala Imperiului Bizantin. Moastele Sfantului Ioan Gura de Aur au fost duse mai intai in Biserica Sfantului Apostol Toma, numita "a lui Amantie", iar dupa aceea la Biserica Sfanta Irina. A doua zi, dis de dimineata, Sfintele sale Moaste au fost duse in Biserica Sfintii Apostoli. Potrivit Traditiei, in momentul in care au fost asezate in aceasta din urma biserica, din gura Sfantului Ioan s-au auzit cuvintele: "Pace tuturor."
Racla cu Sfintele Moaste a fost ingropata in Sfantul Altar, langa Moastele Sfantului Grigorie Teologul.
Dupa venirea cruciatilor in Constantinopol, Moastele Sfintilor Ioan si Grigorie Teologul au fost duse in Venetia, iar apoi in Roma. Cinstitul sau trup a fost asezat mai intai intr-un pridvor al unei Biserici medievale, inchinata Sfantului Apostol Petru. Mai tarziu, in data de 1 mai 1626, acestea vor fi transferate in Biserica cea mare a Sfantului Petru, fiind asezate intr-o Capela special amenajata pentru ele.
In ziua de 27 ianuarie se face pomenirea mutarii Sfintelor sale Moaste din Constantinopol in Roma. Dupa 800 de ani, moastele celor doi sfinti au ajuns sa fie inapoiata Bisericii din Constantinopol. Papa Ioan Paul al II lea restituite Bisericii Constantinopolului, in data de 27 noiembrie 2004, Moastele Sfintilor Ioan Gura de Aur si ale Sfantului Grigorie Teologul.
Saptamana Patimilor
Saptamana Sfintelor Patimi incepe in Duminica Floriilor. In toate zilele acestei saptamani se savarsesc Deniile.
Luni, in Saptamana Patimilor, se face pomenirea patriarhului Iosif, vandut de fratii sai cu treizeci de arginti. El este o preinchipuire a lui Hristos, care a fost vandut de Iuda.
Tot in aceasta zi se face pomenire si de smochinul neroditor, blestemat de Hristos sa se usuce pentru ca nu avea rod. E o pilda data omului, din care trebuie sa retina, ca Dumnezeu este atat iubire cat si dreptate. Deci, la judecata de apoi, El nu doar va rasplati, ci va si pedepsi pe cei ce nu au rodit.
Marti se face pomenirea celor zece fecioare. Este o pilda care are menirea sa ne tine treaza datoria de a trai permanent in Hristos. Concluzia acestei pilde este ca Hristos, trebuie sa Se regaseasca in fiecare dintre noi in orice moment.
In Miercurea Saptamanii Sfintelor Patimiri se face pomenirea femeii pacatoase care a spalat cu lacrimi si a uns cu mir picioarele Mantuitorului, inainte de Patima Sa, ca simbol al pocaintei si indreptarii omului pacatos. A anticipat inmormantarea lui Hristos si pregatirea Lui cu miresme, "aducand mir de mult pret".
Joia Patimilor este inchinata amintirii a patru evenimente deosebite din viata Mantuitorului: spalarea picioarelor ucenicilor, ca pilda de smerenie, Cina cea de Taina la care Mantuitorul a instituit Taina Sfintei Euharistii, rugaciunea arhiereasca si inceputul patimilor prin vinderea Domnului.
In Vinerea Mare se face pomenirea de sfintele, infricosatoarele si mantuitoarele Patimi ale Mantuitorului si de marturisirea talharului celui recunoscator care a dobandit raiul.
In Sfanta si Marea Sambata praznuim ingroparea lui Hristos cu trupul si pogorarea la iad cu dumnezeirea pentru a ridica din stricaciune la viata vesnica pe cei din veac adormiti.
Triodul este o chemare la unirea cu Hristos. Ne descopera ca omul nu este cu adevarat om decat in comuniune cu Dumnezeu, si ca doar atunci este cu adevarat liber.
"Vestirea postului sa o primim cu bucurie, ca de l-ar fi pazit stramosul, n-ar fi suferit caderea din Eden. Ca frumos era la vedere, dar nu la mancare, rodul care m-a omorat. Sa nu ne lasam furati de cele vazute, nici sa se indulceasca gatlejul nostru cu bucate scumpe, care dupa mancarea lor sunt fara de cinste. Sa fugim de neinfranare si sa nu ne supunem patimilor care vin din saturare".
Sursa: CrestinOrtodox.ro
Triodul, cale spre Inviere
Incepand cu Duminica "Vamesului si a Fariseului", am intrat in perioada Triodului, o etapa premergatoare Sfintelor Pasti. Denumirea de „triod” vine de la cartea in care sunt redate slujbele din acest timp. Cuvantul "triod” provine din termenul grecesc "triodion”, format din cuvintele "tria” (trei) si "odi” (oda) si inseamna cantare in trei strofe, ode.
Perioada Triodului cuprinde 10 saptamani. Ea incepe cu trei saptamani inainte de Postul Mare si ia sfarsit in Sambata Pastilor. Aceasta perioada cuprinde zilele pregatitoare Postului Sfintelor Pasti; Postul Sfintelor Pasti si Saptamana
Inchide Ne pare rau, a aparut o eroare in timpul adaugarii evaluarii tale.
acum 2 minute
“A randuit Iisus in Biserica Sa mai intai pe apostoli, apoi pe urmasii lor, episcopii si preotii ca sa continue intreita Sa lucrare intre oameni. Asa ca numai slujitorii Bisericii sunt inzestrati cu puterea de a face cele sfintite. De altfel aceasta autoritate a intarit-o Mantuitorul cand a zis: „Drept aceea, mergand invatati toate neamurile…cine va asculta pe voi, pe Mine Ma asculta, si cine se leapada de voi, de Mine se leapada”. Toti cei ce se leapada de Biserica, de preotie, aceia se leapada de Dumnezeu. Sectantii,carora nu le trebuie preot,nu le trebuie Biserica si Sfintele Taine,s-au lepadat de Dumnezeu. Paziti-va de acestia si tineti-va de Biserica si de ucenicii Domnului, preotii. Preotii,buni sau rai,sunt slujitorii lui Hristos.
Numai prin preoti primim sfintele Taine. Orice slujba savarsita de un preot este la fel de valabila facuta si de unul mai bun sau mai putin bun. Dzeu lucreaza prin Harul Preotiei. Darul preotiei pe pamant este foarte mare, caci Domnul Hristos a dat preotiei puterea de a lega si dezlega pacatele omenesti si a facut aceasta pentru ca Dumnezeu a stiut ca omul este neputincios si va cadea in pacate. A dat astfel posibilitatea de indreptare si de iertare pentru cei care vin cu lacrimi si cu cainta la spovedanie, caci a zis Domnul: „Luati Duh Sfant, carora veti ierta pacatele, iertate vor fi, iar carora le veti tine, vor fi tinute”.
Sa te fereasca Dumnezeu sa mori in blestem preotesc,spune un sfant,caci acest blestem e mai mare decat cel de parinti. Preotul nu blesteama,nu are voie,dar cei ce fac pacate la adresa unui preot si a celor preotesti,cad in BLESTEM PREOTESC…asa se zice. Sa te fereasca Dumnezeu sa mori neiertat prin spovedanie la preot! Sa crezi ca e suficient sa faci,asa cum fac sectantii,spunand pacatele unii altora si crezand ca sunt iertati. Nu! Sfintele Taine nu pot fi implinite decat de slujitorii bisericii. Toti preotii sunt egali in Harul sfintitor.
Insa in ceea ce ne priveste,sfaturile pe care le cerem de la preoti pentru viata noastra personala,trebuie sa fim cu bagare de seama cui ii cerem sfatul. Si preotii sunt ca si doctorii. Unii mai experimentati,altii mai putin… “
Sfantul Xenofont, sotia sa, Maria, si fiii lor Arcadie si Ioan
Xenofont a fost unul din cei mai bogati oameni din Constantinopol. Impreuna cu sotia sa Maria, isi duceau viata potrivit voii lui Dumnezeu. Hotaraste sa-si trimita fiii la scoala din Beirut, in Fenicia. Din cauza unei boli, isi cheama fiii pentru a fi alaturi de el pe patul suferintei. Ii indemana pe acestia sa ia ca plida de trai viata sa: „socotesc ca nu va va fi de trebuinta alt invatator; caci invatatura cea din casa prin cuvinte si inchipuita prin fapte mai folositoare este decat invatatura cea din afara”.
Xenofont ii cere lui Dumnezeu sa-l tina in viata pana isi va vedea fiii in toate desavarsiti. Dumnezeu ii asculta rugaciunea si ii descopera in vis ca se va insanatosi. In urma acestei minuni, cei doi fii, Ioan si Arcadie, decid sa revina in Beirut. In timpul calatoriei lor pe mare, se produce o furtuna. Datorita rugaciunilor au ajuns la uscat, insa, fiecare in alta tara: Ioan la un loc ce se numea Melfitan, iar Arcadie, in Tetrapirghia. Fiecare nestiind de salvarea celuilalt, petrecea in intristare. Ca multumire ca nu au pierit in mare, cei doi vor imbraca haina monahala in locuri diferite.
Tinand seama ca timp de 2 ani nu au mai primit nicio veste de la cei doi fii, Xenofont trimite o sluga la Beirut sa cerceteze motivul pentru care acestia nu au mai dat semne de viata. Sluga nu-i gaseste, dar il intalneste intr-o manastire pe unul din insotitorii celor doi de pe corabie. Acesta ii marturiseste ca numai el a scapat din cumplita furtuna. Ajuns la curtea lui Xenofont, sluga ii vesteste acestuia ca fiii lui au murit inecati in mare. In urma rugaciunilor facute de Xenofont si sotia sa Maria, Dumnezeu le descopera in vis, ca cei doi fii sunt in viata. Decid sa mearga la Locurile Sfinte spre a-si vedea fiii. Nu erau aici, dar prin purtarea de grija a lui Dumnezeu, cei doi ajung la Locurile Sfinte pentru inchinare. Dupa ce isi revad fiii, Xenofont si sotia sa Maria intra in monahism. Datorita bunei vieturi, Xenofont si Maria au primit darul de a face minuni.
“Dimineata eu imi indrept rugăciunea spre Tine, si astept” (Psalmul 5:3)
Poate crezi că duci lumea pe umeri, dar nu e asa! Este lumea lui Dumnezeu, nu a noastră.
La inceputul fiecărei zile Dumnezeu ne aminteste că El are un plan, că El controlează rezultatele si că ii pasă de fiecare aspect din vietile noastre.
Modul in care ne trezim in fiecare dimineată stabileste tonul intregii zile, asa că incearcă următoarele: primul lucru mâine, stai câteva clipe singur cu Dumnezeu. Nu incerca să stai o oră, pentru inceput ajung cinci minute. Dacă ai o agendă de parcurs, uită-te la ea impreună cu Isus. Pe măsură ce o parcurgi, iti vor apărea anumite ingrijorări.
Incredintează-I-le Lui. Poate ai observat că te ingrijorează o anumită intâlnire sau problemă. Cere-I intelepciune. Dacă nu-ti dă un răspuns imediat, trebuie să stii că El doreste să te increzi in El. El a pregătit ceva mai bun pentru tine, ceva la care tu nu te-ai gândit incă. Multi dintre noi isi incep ziua ingrijorati, in grabă, plini de teamă sau repeziti. Dar noi nu trebuie să facem asa. Ziua incepe oricum; de ce să nu o incepem cu Isus? Avem noi oferte mai bune? Oricum vom avea primul gând, vom rosti primul cuvânt, asa că de ce să nu fie adresate lui Dumnezeu, inaintea Căruia toate ingrijorările noastre dispar? Putem face lucrul acesta. Ne putem incepe ziua cu Dumnezeu.
Stai o clipă si meditează la acest verset: “Satură-ne in fiecare dimineată de bunătatea Ta, si toată viata noastră ne vom bucura si ne vom veseli” (Psalmul 90:12).
Sa dam slava lui Dumnezeu pentru toate, Poate ca nu ai stiut, dar este un pacat sa-i laudam pe oameni. Toate laudele i se cuvin numai lui Dumnezeu, caci El este Vistierul Bunatatilor, El da daruri oamenilor. Omul lucreaza cu darul lui Dumnezeu, cum lucreaza meseriasul cu o unealta sau cu un utilaj din dotare. Daca utilajul este performant, atunci meseriasul trebuie sa produca mai mult si mai bine, altfel îşi pierde serviciul, iar utilajul i se da altuia, care vrea sa lucreze cu devotament pentru patronul lui.
Sa stii ca eu sunt ingrijorata pentru faptul ca nu lucrez dupa masura „uneltelor” din dotare. Totusi ma bucur ca te-ai folosit de materialele din acest blog care imi apartin intr-o mica masura.
imi amintesc de vremea cand il cautam pe Dumnezeu, dar nu reusea nimeni sa mi-l ofere pe intelesul meu, desi aveam prieteni avansati in cunostinta duhovniceasca. Mi se parea ca vorbesc pe alta limba. Dar vazand Dumnezeu dorinta mea vie de a cunoaste credinta...
Sfanta Xenia era originara din Roma. In momentul in care parintii au hotarat sa o marite, ea a ales sa fuga impreuna cu doua slujitoare in Insula Cos. Face acest lucru din dragoste fata de Hristos, caci pentru ea adevarata logodna era unirea cu El. Renunta la numele Eusebia si isi ia numele de Xenia, care se talcuieste "straina", vrand sa arate prin acest gest, ca se instraineaza de lumea aceasta. In urma rugaciunilor, il intalneste pe ieromonahul Pavel, iar la indemnul acestuia se stabileste in cetatea Milassa din Careia si imbraca haina monahala. Aici va ridica o bisericuta inchinata Sfantului Mucenic Stefan. Va fi locul in care se va nevoi impreuna cu cele doua slujitoare si cu alte fecioare.
Sfanta Xenia era intr-o continua priveghere, infranare si smerenie. Purta niste haine vechi, dar considera ca trupul sau este nevrednic si de acestea. Toata viata ei era intru umilinta si varsare a lacrimilor. In Sinaxarul zilei in care se face pomenirea ei se spune ca "puteai sa vezi izvoarele apelor in vreme de arsita secand, decat ochii ei incetand de lacrimi... facutu-s-au lacrimile ei paine ziua si noaptea ”. Era straina de lume, insa, locuitoare a cerului. A fost vazuta in trup, dar s-a asemanat cu ingerii cei fara de trup.
Diavolii se temeau de infranarea ei si nu indrazneau sa se apropie de ea. Manca uneori a doua zi, alteori in a treia zi, iar de multe ori si toata saptamana petrecea fara hrana. Iar cand era sa primeasca hrana, nu manca verdeturi, linte, poame de gradina, ci numai putina paine, udata cu lacrimile sale. Lua din cadelnita cenusa si presara painea sa. Aceasta o facea in tot timpul vietii sale, implinind cuvantul prorocesc: "Cenusa cu paine am mancat si bautura mea cu plangere am amestecat”.
In momentul in care cuvioasa Xenia a trecut la cele vesnice, pe la amiaza, pe cer s-a aratat, deasupra manastirii, o cununa de stele foarte luminoasa avand in mijlocul ei o cruce. Aceasta cununa stralucea mai mult decat soarele. Prin acest semn, Dumnezeu a dorit sa arate tuturor, sfintenia cuvioasei Xenia.
Viata sa a fost cunoscuta de ceilalti, dupa moartea ei. Cuvioasa Xenia le cerusera celor doua slujnice sa nu spuna nimanui nimic despre viata sa. Astfel, nimeni nu a stiut unde si cand s-a nascut, din ce fel de familie si de ce a ales sa paraseasca lumea aceasta, pana in momentul in care una din slujnicele ei va face cunoscut motivul instrainarii ei pentru Hristos.
Tot in aceasta zi, face pomenirea: - Sfintilor Mucenici Pavel, Pavsirie si Teodotion; - Sfantului Mucenic Vavila din Sicilia, impreuna cu ucenicii sai Timotei si Agapie; - Sfantului Cuvios Macedonie; - Sfintilor Mucenici Ermoghen si Mamant; - Cuviosului Filipic; - Aducerii moastelor Sfantului Cuvios Mucenic Anastasie Persul in Cezareea si Roma. - Sfantului Cuvios Filon, episcopul Calpasiei; - Sfantului Cuvios Zosima; - Sfantului Mucenic Varsim; - Sfantului Cuvios Dionisie.
Dumnezeule, milostiv fi mie, pacatosului ! (Luca 18, 13)
Fratilor,
De astazi inainte, Sfanta Biserica ne porunceste si ne invata sa incepem pregatirea duhovniceasca pentru ziua cea mare, pentru sarbatoarea sarbatorilor, pentru Sfanta Inviere.
Pregatirea aceasta o putem face: prin pocainta si infranare, prin post si rugaciune. Prin pocainta pentru pacatele trecutului, prin post si rugaciune si prin infranare de la toate cele rele, pentru viata prezenta si viitoare.
Nimeni nu poate spune ca n-are nevoie de pocainta, pentru ca nimeni nu poate spune ca este fara pacat.
Pocainta, fara indoiala, o putem face dupa orice greseala si pacat savarsit, ca nici cugetul sa nu ne mustre, nici inima sa nu ni se impietreasca. Pocainta suntem datori sa o facem mai ales in timpul Sfantului si Marelui Post, care este timp de doliu, pentru Sfintele si infricosatele Patimi si moartea pe cruce a Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos, pentru pacatele si faradelegile noastre, pentru mantuirea si fericirea sufletelor noastre.
In timpul acestui Sfant si Mare Post, biserica se imbraca in vesminte de doliu, in cursul saptamanii; Sfintele Slujbe sunt mai tainice, cantarile mai jalnice si mai induiosatoare, rugaciunile si citirile mai lungi si toate impreunate cu multe metanii mari la pamant.
Pocainta si infranarea, postul si rugaciunea, chiar pentru multi dintre bunii crestini, sunt ca niste doctorii amare si gretoase. Cu mare greutate se hotaresc sa le ia, desi cred in puterea lor vindecatoare si binefacatoare.
Iata pentru ce Sfanta Biserica, incepand de astazi, cu trei saptamani inainte de inceperea Sfantului si Marelui Post, cauta sa ne obisnuiasca cu aceste sfinte si binefacatoare doctorii, indemnandu-ne sa cerem mila milostivirii lui Dumnezeu si a Maicii Domnului, pentru a ne invrednici sa le primim cu bunavointa, nu cu sila, spre a ne fi de folos la mantuirea si fericirea sufletelor.
Incepand de astazi, iata cum ne invata Sfanta Biserica sa ne rugam in toate duminicile urmatoare: Usile pocaintei deschide-mi, Datatorule de Viata, ca maneca duhul meu la biserica Ta cea sfanta, purtand locas al trupului cu totul spurcat. Ci, ca un indurat, curateste-l pe el, cu mila milostivirii Tale!
Cararile mantuirii indrepteaza-mi, de Dumnezeu Nascatoare, caci cu pacate grozave mi-am spurcat sufletul si cu lenevim viata mea toata am cheltuit. Cu rugaciunile Tale, izbaveste-ma de toata necuratia.
Si apoi: La multimea faptelor mele celor rele cugetand eu, ticalosul, ma cutremur de infricosata ziua judecatii; ci, indraznind spre mila milostivirii Tale, ca David strig Tie: "Miluieste-ma, Dumnezeule, dupa mare mila Ta".
In fiecare duminica, apoi, ne prezinta prin cantarile si Sfanta Evanghelie pilde cu invataturi care de care mai convingatoare, de a nu respinge, ci de a primi din toata inima, calea pocaintei, a mantuirii si fericirii sufletelor noastre. Astazi, asadar, ne infatiseaza pilda vamesului si a fariseului.
Sa vedem ce invataturi se desprind din aceasta pilda si pentru ce incepe tocmai cu ea.
Doi oameni s-au suit la templu ca sa se roage: unul era fariseu si altul vames. Fariseul era tipul oamenilor cinstiti, care nu sunt hrapareti, nedrepti, desfranati si pacatosi; care fac milostenie, care postesc si se roaga. Asa era fariseul din Sfanta Evanghelie de astazi. Vamesul era un functionar; un incasator de dari catre stat. Clasa aceasta de oameni era cea mai urata si dispretuita pe vremea Mantuitorului, pentru ca mai toti vamesii erau rai, nedrepti, inselatori, lacomi si hrapareti. Din aceasta pricina, cuvantul de vames se confunda cu cel de pacatos. Vamesul deci este tipul omului incarcat de pacate.
Acesti doi oameni, care se deosebeau cu totul unul de altul, mergeau pe acelasi drum la templu si cu acelasi scop, sa se roage. Ei bine, rugaciunea fariseului celui cinstit si cu atatea fapte bune a fost respinsa, pe cand rugaciunea vamesului celui incarcat de pacate a fost bine primita de Dumnezeu. Fariseul a plecat de la templu mai pacatos de cum venise, iar vamesul mai drept, mai luminat si usurat de pacate.
Pricina cred c-o intelegeti fiecare: este mandria. Fariseul intrase in templu tantos, ingamfat, dispretuind pe ceilalti, pana a ajuns la Sfantul Altar.
Acolo, fara a se aseza in genunchi, ramanand in picioare, cu tinuta semeata si cu ochii ridicati, la cer se ruga. Dar se ruga el oare? Nu, caci nimic nu cerea lui Dumnezeu. Si daca-i multumea, nu facea aceasta din datorie, ci numai ca sa-si insire lista pretinselor lui calitati, pentru ca sa-si atraga lauda si admiratia lumii. Fariseul era mandru si fatarnic.
Vamesul intrand in templu, a ramas mai la usa. Si acolo, simtindu-se impovarat de multimea pacatelor, se credea cu totul nevrednic de a ridica ochii catre cer, ci, in genunchi, cu capul plecat, isi batea pieptul, isi recunostea pacatosenia si se ruga. Da, el intr-adevar se ruga caci cerea mila de la Dumnezeu: Dumnezeule milostiv, fi mie pacatosului! Vamesul era sincer, era smerit si pocait.
Fratilor,
Mandria este cel dintai dintre pacatele de moarte. Este cel mai urat nu numai lui Dumnezeu, ci si oamenilor. Este obarsia, este mama tuturor pacatelor. Din pricina acesteia, ingeri luminati au devenit diavoli intunecati. Din pricina acesteia, primii nostri parinti au fost scosi din raiul pamantesc. Din pricina acesteia, s-au intamplat si se intampla atatea rele si nenorociri in lume. Mandria rascoala popor impotriva altui popor, clasa impotriva altei clase de oameni; frate impotriva fratelui, fiu impotriva tatalui. Caci mandria naste egoismul, neascultarea, ambitia, incapatanarea, dispretul fata de aproapele, invidia, ura si alte multe rele, care, daca pun stapanire pe sufletul cuiva, il fac din om neom; il fac fiara salbatica, incat calca in picioare orice lege, tot ce e mai curat si mai sfant.
Panaghia Tricherousa este o icoana de iconostas, foarte veche, cunoscuta ca "Icoana Maicii Domnului cu trei maini”. Icoana se afla in prezent la Manastirea Hilandar din Muntele Athos. Cei ce nu cunosc istoria acestei icoane inclina sa creada, in mod gresit, ca cele trei maini reprezentate sunt ale Maicii Domnului. Insa nu este asa. Initial era o icoana realizata intru totul dupa canoanele iconografice, asemanatoare cu Maica Domnului Hodogitria – "Aratatoarea caii”. Potrivit traditiei, aceasta icoana a Maicii Domnului era zestrea de familie a Sfantului Ioan Damaschin si o avea in casa lui din Damasc, chiar cand fusese intaiul sfetnic al stapanitorului saracinilor, califul musulman Ualid (705-715).
Dupa ce Sfantul Ioan Damaschin a tinut cuvantarile pentru apararea icoanelor, iconoclastii i-au taiat mana dreapta. Atunci Sfantul Ioan, tinand mana sa taiata, a cazut inaintea acestei icoane a Maicii Domnului, cerand sa-l vindece, si Maica Domnului intr-adevar a vindecat mana Sfantului, care s-a alipit in chip minunat la locul ei.
Drept multumire si recunostinta nemarginita, Sfantul Ioan a adaugat la icoana Maicii Domnului o mana din argint, in partea de jos, astfel incat da impresia ca Maica Domnului are o a treia mana. De atunci in aceasta icoana purtand numele "Cu trei maini” (sl.:Troerucica; gr.: Tricherousa), sub mainile Maicii Domnului, este reprezentata si mana Sfantului Ioan Damaschin.
Pana in secolul al XIII-lea, icoana a fost pastrata in Lavra Sfantului Sava, cand Sfantul Sava, primul Arhiepiscop al Serbiei, a venit aici in pelerinaj, iar parintii manastirii i-au daruit-o ca binecuvantare. Acesta a luat icoana in Serbia, iar mai apoi, in chip minunat a ajuns in Sfantul Munte Athos. In vremea unei rascoale civile din Serbia, in timpul domniei Regelui Urosh al V-lea, catarul care purta icoana in fata armatei s-a pierdut, ajungand in chip necunoscut la Hilandar.
Una dintre minunile Maicii Domnului, savarsite in Manastirea Hilandar, a avut loc in momentul in care calugarii au inceput sa se certe pentru a ocupa postul de staret. In acel moment, icoana Maicii Domnului Tricherousa a plecat singura, de unde era pusa mai inainte, si s-a asezat in scaunul de staret. Un calugar pustnic, cu viata sfanta, a venit la manastire si a spus celor de aici urmatoarele: "De acum inainte, pentru a evita mahnirea si cearta, nici un staret nu va mai fi ales in Manastirea Hilandar, din moment ce insasi Maica Domnului ocupa aceasta pozitie si conduce manastirea."
Cu toate ca acest tip de icoana nu este cuprins in nicio erminie a zugravilor, exista chiar si in tara noastra, in special in nordul Moldovei, icoane ale Maicii Domnului, cu cea de-a treia mana. Bisericii "Maica Precista" din Ploiesti, Tarul Alexandru al II-lea al Rusiei, a donat in anul 1877, o icoana in care este reprezentata Maica Domnului cu trei maini. Icoana de acest tip a fost pictata pentru comercializare, si vanduta in reproduceri de sute de mii de exemplare, chiar prin intermediul Patriarhiei Romane. Din pacate, unii iconografi, care au pictat copii dupa aceasta icoana, au lasat o interpretare eronata in acest sens, ca si cum ar fi vorba despre cele trei maini ale Nascatoarei de Dumnezeu.
Pomenirea icoanei Tricherousa se face in 4 decembrie, de praznicul Sfantului Ioan Damaschin, si in chip deosebit in zilele de 28 iunie si 12 iulie.
Cele patru manastiri ortodoxe copte cu viata monahala activa in prezent sunt comori ale artei religioase copte (restaurarile actuale se fac cu ajutorul unor echipe de specialisti din Olanda, Polonia etc), in aceslasi timp cuprind vestigii arheologice atestand amploarea vietii monahale din vechime, dar cele mai mari comori ale lor sunt moastele sfintilor despre care am citit in Patericul Egiptean sau vestigii cum ar fi copacul viu si acum, plantat de catre Sf. Efrem Sirul in timpul viziei sale pe aceste locuri (Manastirea Sirienilor).
Cel ce paseste pe calea vietii crestine, fiind inca slabanog, bolnav, neoranduit, trebuie sa posede deja o mare forta si tarie. Altfel, va cadea sub povara suferintelor si a nevointelor, care i se pregateste. Puterea care il face rezistent si care ii face roditoare toate ostenelile este ravna, osardia, sarguinta, grija de a-I bineplacea Domnului si de a-si mantui sufletul. Dupa cum cel ce cauta o comoara adevarata nu se uita la greutati, nu pierde vremea si nu se infricoseaza de piedici, la fel si crestinul, cand are ravna si dorinta de a cauta, va depasi toate greutatile si va parcurge nevatamat intregul drum. Cine cauta gaseste tot ce cauta; Domnul ne-a dat o fagaduinta deosebita: cauta si vei gasi. Cautarea este duhul vietii, prin stingerea ei, viata se stinge. Ea este focul adus de Mantuitor pe pamant; este lumina si viata Lui.
Vaporul se opreste cand aburul este eliminat; la fel, cel ce-L urmeaza pe Hristos cade sau se rostogoleste inapoi cand se raceste [cu duhul]. Iata cu ce trebuie sa ne aprovizionam, pasind pe calea plinirii poruncilor si a curatirii de patimi! Altfel, nici nu putem sa incepem aceasta lucrare intr-un duh adevarat; si chiar de-ar incepe-o careva, se va osteni fara rod, fara vlaga. Este o osteneala in zadar. Exista multi oameni trecuti prin nevointe si ispite, dar fara folos: roadele sunt ale duhului, iar duhul lui Dumnezeu sta in ravna. El patrunde in patimasa si necurata fire prin nevointe sau prin pravilele vietii - care sunt inrudite cu el si cu noi - si intocmeste acolo vindecare, tamaduieste si desavarseste. In consecinta, nevointa si fapta sunt conductorii harului; iar calea sau firul conducator este duhul ravnei.
De aceea, toti parintii insista cu deosebire ca duhul acesta sa nu fie lasat sa se stinga. Sfantul Isaac Sirul il numeste ogar care latra si porunceste sa-l intaratam necontenit. Pe cel ce a pierdut acest duh, Sfantul Casian il considera ca pe acela caruia Domnul ii spune: "Am sa te vars din gura Mea, pentru ca nu esti nici fierbinte, nici rece, ci vlaguit" - ba face, ba nu face, ba face una ii nu face alta.
Macarie cel Mare spune: "Cauta si atat; in aceasta este inceputul; pe aceasta usa sa intri". Tu doar cauta si Domnul nu te va uita... Cel ce are sarguinta este deja in legatura cu Dumnezeu. Sfantul Varsanufie ne sfatuieste aproape neincetat sa incalzim in noi focul cel adus de Domnul. Si la Scararul, ravna este ba foc care mistuie vreascurile, ba temelia cea buna, sigura si neprimejdioasa. De aceea, el porunceste sa ne grabim sa o restauram, daca se va intampla, prin cine stie ce intamplare, sa o pierdem. Altora li se nazare ca ar fi mai bine sa inlocuim ravna prin taria vointei, temandu-se de nesabuinta ravnei. Dar taria vointei este periculoasa, ea se apropie de judecata rationala, de indiferenta rece si de gestul egoist. Ea este potrivita in lume; in viata crestina este insa periculoasa. Periculoasa este si ravna, lasata de capul ei; dar cine a imprejmuit-o cu ascultarea sau cu lepadarea de voia si de judecata proprie si a legat-o cu pravile, acela n-are de ce sa se teama: n-are decat sa ravneasca ! Este adevarat ca ravna presupune rapiditatea actiunii, dar nu si nesabuinta sau nesocotinta. Ea inseamna: mergi, nu pierde vremea, nu taragana, alearga cu sarg, dar alearga supravegheat, pe calea indicata.
Toata alcatuirea acestei ravne poate fi exprimata asa: cauta nadajduind, fara sa iscodesti, incepand iarasi si iarasi. Asa cugeta Sfantul Macarie cel Mare, repetand aceasta idee aproape necontenit. Se vede, asadar, ca din pricina unui neajuns al celor ce trebuie sa intre aici, ravna se strica sau slabeste.
In fata sunt multa osteneala si multe primejdii; dar mergi, caci vei avea roade. Lucratorul pamantului se osteneste in sudoare si apoi mananca paine; la fel este si cu tine. Grabnic vei trece de greutati si vei avea liniste si iti vei mangaia sufletul si aici, si acolo. Esti un luptator: priveste cununa si nu te teme de moarte. Curand se vor ivi semnele curatiei, vlastarii imbunatatirii inimii. Cu cat mai hotarat, cu atat mai repede, mai bine si mai mantuitor.
Alearga, faptuieste, osteneste-te, dar nu te gandi la roade. Roada este darul lui Dumnezeu pentru osteneala ta, iar a darui este treaba Daruitorului. De aceea, orice ai face, sa nu spui "am ajuns" sau "voi ajunge", ci „daca voi ajunge". Navigatorul, cand parcurge trei sferturi din cale, inca nu a ajuns si nu este in stare sa spuna daca va ajunge. La fel si tu, niciodata sa nu te consideri ajuns, ci doar in cautare. Nu te increde in implorarile patimilor, nu te increde in taria virtutilor tale. Caci poti pierde totul intr-o clipita. Nu te uita indarat, ci inainte. Tot ce ai este de la Dumnezeu; tot in puterea Lui este a ti le lua inapoi. De aceea, nimic sa nu consideri de nadejde, ci roaga-te numai: "Doamne, mantuieste-ma ! Atottiitorule, izbaveste-ma!".
De aceea, niciodata sa nu-ti spui: "Gata, m-am ostenit indeajuns, pot sa ma odihnesc". O astfel de inlesnire si vlaguire este primul dusman. Gandul, cu toate ca este mic si slab, este cel mai viclean tradator: el deschide portile vrajmasilor. Cine se impaca cu el, acela cade. El a fost observat de Sfintii Parinti si fiecarui incepator i se repeta necontenit: vezi, sa nu spui: "gata, acum pot s-o las mai moale'' ci intreaba-te pentru ce esti aici sau de ce nu faci nimic. Sau, adresandu-te Domnului, roaga-te sa te ajute ca sa pui inceputt mantuirii si incepe iarasi si iarasi! Incepe din nou si osteneste, dar ia inlesniri sau favoruri nici sa nu te gandesti, ci pastreaza-ti in inima ta gandul ca vei avea de dus greutatea si stramtorarea pana la moarte ca nu te asteapta nici o usurare, ci numai greutati.
Iata adevarata alcatuire a duhului ravnitor, care este neprimejdioasa, solida, neingaduind nicio fisura: nici infierbantare naravasa, nici incredere in sine, nici ingamfare !
