Paine si apa pentru suflet.

PREDICĂ DESPRE DOMNUL HRISTOS,
MIRELE BISERICII

„L-a miezul nopţii s-a auzit o strigare: Iată Mirele, ieşiţi întru întâmpinare…!”
(Matei XXV, 6)

F r a ţ i c r e ş t i n i,

Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care are multe numiri în sfânta Scriptură, are şi această numire mare şi de o importanţă covârşitoare. El este şi Mirele nostru, al bisericii, al creştinilor. Fiul Împăratului Ceresc, Dumnezeu, a binevoit să se cunune cu noi, nişte fiinţe slabe, sărace şi bolnăvicioase, nişte fiinţe care locuim pe pământul acesta întunecat, înstrăinaţi de Tatăl şi dezmoşteniţi de patria cerească, căci grozavă a fost căderea neamului omenesc prin păcatul strămoşilor noştri Adam şi Eva. Pierduţi eram şi noi pe veci, dacă nu se cobora la noi cu milă şi dragoste mare, Fiul Împăratului Ceresc, Dumnezeu - Iisus Hristos.
Pierzarea noastră era veşnică, pentru că noi avem suflet nemuritor, nu suntem numai trup cu viaţă vremelnică, cum sunt animalele şi toate celelalte vieţuitoare de pe pământ. Pentru acest suflet nemuritor a venit la noi Hristos, Mirele sufletelor noastre. Ce a trebuit să facă El pentru noi ca să ne dovedească adevărata dragoste şi milă, ştim cu toţii şi ştie toată lumea creştină din Sfânta Evanghelie, care se citeşte în Biserica noastră ortodoxă.
Tatăl ni L-a dat nouă pe singurul său Fiu; Fiul a luat asupra Sa păcatele noastre şi, prin cele mai grele suferinţe, le-a dus pe Golgota să le ardă pe Cruce; Duhul Sfânt ne-a sfinţit şi ne-a înnoit, împodobindu-ne cu podoabe alese şi cu parfumul sfinţeniei dumnezeieşti.
Dar cine poate spune prin cuvinte cu ce vrăjmaşi a trebuit să se lupte Mirele sufletelor noastre, Iisus Hristos?! Şi ce mulţi vrăjmaşi şi-a făcut El pentru noi; dar pentru că ne-a iubit şi i-a fost milă de noi, de sufletul nostru, i-a dispreţuit pe toţi vrăjmaşii şi i-a călcat pe toţi în picioare. Drumul Mirelui nostru până la noi a fost numai spini, bolovani şi mărăcini; dacă nu ne-ar fi iubit atât de mult, nu ar fi ajuns la noi. Este de ajuns să ne gândim că toată viaţa Lui pământească a fost o grea suferinţă de la Naştere şi până la Înălţarea de pe pământ la cer.
O, cu ce monştri, cu ce jivine otrăvitoare au avut de luptat El şi Măicuţa Lui cea Sfântă, Fecioara Maria! Sfânta Scriptură, care este insuflată de Duhul Sfânt, ne arată toată tragedia vieţii Sale. Să medităm mai adânc la jertfa Lui şi să vedem cu ce preţ mare ne-a răscumpărat, căci El n-a dat aur şi argint, bani, ci Şi-a vărsat tot Sângele Său în chinuri grele pe Crucea de pe Golgota.
Ne dăm noi seama ce dragoste mare este aceasta?! Suntem noi conştienţi cât suntem de datori faţă de Mirele nostru Iisus Hristos?!... căci nici o jertfă nu e mai mare ca aceasta, încât să-ţi dai viaţa pentru aproapele. El aşa a dovedit că ne-a iubit şi ne iubeşte şi spune Sfânta Carte că ne iubeşte cu gelozie. Ne dăm noi seama ce înseamnă aceasta, ce fierbinte dragoste are pentru sufletele noastre?!
Să cugetăm mai serios la aceste lucruri, să învăţăm mai bine credinţa, căci mare este taina creştinătăţii: un singur Domn, o singura Credinţă, un Botez - „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat!” - zice Biserica noastră ortodoxă.
Să vedem acum care este ziua când ne-am cununat cu Mirele nostru Iisus Hristos. Această zi mare şi sfântă este ziua când ne-am botezat în numele Sfintei Treimi şi ne-am spălat de păcatele strămoşeşti prin moartea, îngroparea şi învierea Domnului nostru Iisus Hristos.
Mirele nostru Iisus Hristos este Fiul Împăratului Ceresc, este bun, frumos, bogat, are toate calităţile, al Lui este cerul şi pământul cu toate bunătăţile şi bogăţiile, toate cele văzute şi nevăzute de ochiul cel sufletesc şi trupesc al omului. Mireasa - o sărăcie, n-are nici o zestre afară de zestrea păcatelor, este fiica lui Adam şi Eva îmbrăcată în zdrenţe şi plină de buboaiele păcatelor, bolnavă, uscată şi gălbejită. Dar Fiul Împăratului Ceresc, pe aceasta o vrea mireasă, din marea Lui milă şi dragoste, ca să ridice neamul omenesc la înălţimea de unde a căzut prin căderea lui Adam în păcat.
De aceea El este şi doctorul cel mare; o vindecă de toate bubele păcatelor, îi scoate zdrenţele patimilor şi o îmbracă într-o haină împărătească - haina botezului cea luminată, curată şi frumoasă. În momentul când se săvârşeşte această taină a botezului, mireasa se cunună cu Mirele Hristos, Dumnezeu, Împăratul cerului şi al pământului. Atunci mireasa primeşte o mulţime de podoabe, de daruri; atunci se spală de toate păcatele în baia botezului şi imediat i se dă haina cea luminată, să semene şi ea cu Mirele.
Din baia botezului - care închipuie jertfa de pe Cruce, moartea şi învierea Mântuitorului - mireasa devine un om nou, căci ea a făcut şi un jurământ: s-a lepădat de satana şi de lucrurile lui şi s-a împreunat cu Hristos; de aceea se şi împărtăşeşte cu Trupul şi Sângele lui Hristos. Mare este Taina creştinătăţii!
Unirea aceasta cu Domnul îi dă miresei cel mai apropiat grad de rudenie, să fie copil al lui Dumnezeu - copil prin har. De aceea, imediat Tatăl trimite darurile Duhului Sfânt să locuiască în sufletul miresei, în momentul când preotul unge pruncul cu Sfântul Mir Mare, şi tot atunci ni se dă şi un înger păzitor, ca să păzească cetatea noastră cea împrejmuită cu gard de piatră.
Dumnezeu, Care ştie că Adam şi Eva au făcut păcate în libertate, a găsit de cuviinţă să îngrădească libertatea cu gard de porunci; ne-a dat porunci pe care să le păzim. O grădină frumoasă cu legume şi fructe, dacă nu este bine închisă, o calcă în picioare porcii, câinii şi vitele, şi în zadar a mai muncit gospodarul, căci în câteva clipe o fac praf; o spărtură dacă face vreun animal, se prăpădeşte tot. Iată dar, ce bună este îngrădirea cetăţii sufletului nostru! Acest gard - să fim atenţi! - nu-l poate sparge altceva decât păcatul; păcatul face spărtura.
Libertatea este o zestre dată de Dumnezeu omului; prin libertate ne înălţăm sau cădem. Libertatea ne închide sau ne deschide raiul; depinde cum o înţelegem noi. Libertatea face din om înger sau demon, un sfânt sau un criminal - un monstru. Libertatea e ca focul; dacă o întrebuinţăm cu grijă avem mari binefaceri, dar dacă nu strângem bine şurubul la butelie, o singură explozie ne prăpădeşte şi arde tot ce am agonisit.
Să ia aminte toţi aceia care dispreţuiesc îngrădirile libertăţii morale, toţi cei ce nu-şi îngrădesc ochii să vadă spurcăciuni, cei ce nu-şi îngrădesc urechile să intre prin ele lăturile şi lătrăturile dracilor; cei ce nu-şi îngrădesc gura, mintea şi inima, mâinile şi picioarele, fiindcă aceste mădulare au fost pecetluite la Botez cu Sfântul Mir Mare, iar preotul a zis la fiecare loc, la frunte, la picioare, la mâini, peste tot: „pecetea Harului Duhului Sfânt”.
Aşa a sfinţit-o Domnul Hristos pe mireasa Sa când s-a cununat la botez. Iată, de ce spune Sfânta Carte că ne iubeşte cu gelozie şi că prietenia cu lumea este desfrânare şi vrăjmăşie cu Dumnezeu, că aceştia riscă să-şi piardă Botezul cu sfinţenia lui. Aceste daruri ale Duhului Sfânt primite la botez sunt comoara cea ascunsă în ţarină, cum zice Domnul Hristos în pilda cu comoara cea ascunsă în ţarină, iar omul care o găseşte, vinde tot ca să cumpere ţarina cu comoara. (Matei 13, 44).
Darurile Sfântului Botez stau înlăuntrul făpturii noastre în chip nevăzut, aşteptând propovăduirea lucrătorilor bisericii care vor dezgropa comoara, cu învoirea omului care o are cumpărată. Comoara are preţ mare, însă adevăratul preţ îl are când e ştiută, dezgropată şi pusă în valoare, adică Darurile Sfântului Botez aşteaptă voinţa şi mintea omului să vadă: se învoieşte cu aceste daruri, îşi dă el seama de valoarea lor, pricepe el cât este de bogat?... sau nu pune nici un preţ pe ele şi călătoreşte cu nepăsare înainte pe drumul cel larg al pierzării.
De aceea zice Domnul că omul acesta înţelept a vândut tot ce avea ca să cumpere ţarina cu comoara. Un suflet împodobit cu darurile Duhului Sfânt este atât de valoros că nu se poate cumpăra cu tot aurul şi bogăţiile lumii. Nişte bani de aur îngropaţi în pământ şi găsiţi sunt o comoară pământească, au o valoare mare, după pecetea vremii care arată cât a fost Împăratul de puternic şi de mare. Cu atât mai mare valoare are comoara cea ascunsă în ţarina trupului nostru, care este pecetluită de Împăratul Ceresc, Prea Sfântul Duh, devenind comoara Harurilor Sale după pecetluirea la Botez cu pecetea Harului Sfântului Duh, pecetea Împăratului nostru Ceresc, Mirele nostru .
Iată de ce trebuie să vindem toate cele vremelnice, ca să câştigăm pe cele veşnice! Să vindem păcatele, să scoatem relele, să scoatem toate că n-au nici o valoare faţă de valoarea comorii cereşti.
O, ce mare este Taina Creştinătăţii, iubiţii mei, o ce bogăţie de daruri purtăm în noi! Iată aşa devine omul Biserică a Duhului Sfânt şi mireasă a Mirelui Hristos, Dumnezeu! Suntem noi conştienţi de bogăţia Slavei lui Dumnezeu, cu care a cinstit fiinţa omenească?! Ne dăm noi seama cât de mult ne-a iubit Dumnezeu?! Pentru a face o mică comparaţie de iubire a lui Dumnezeu pentru noi, vă voi istorisi o întâmplare adevărată din vechime, povestită de Sundar Singh:
«În anul 1921 a izbucnit un incendiu într-o pădure din Hymalaia. În timp ce o mare parte din oameni încercau să-l stingă, unii dintre ei se opriseră şi priveau la ceva din vârful unui pom. Ei îmi arătară şi mie un cuib de pasăre plin de puişori, înconjurat de ramuri aprinse. Pasărea mamă care era pradă unei mari spaime, zbura pe deasupra cuibului. „Cum am vrea să-i salvăm pe aceşti micuţi”, spuneau martorii dramei, dar acest lucru este imposibil, focul este prea intens ca să ne putem apropia. Şedeam acolo şi priveam tot atât de neputincios ca şi ceilalţi oameni. Deodată văd aprinzându-se şi cuibul. Credeam că pasărea mamă îşi va lua zborul, dar nu… ea, dimpotrivă, se repezi în flăcări, îşi întinse aripile peste puişori ei ca să-i apere, şi într-o clipă fu victima iubirii sale, căci a fost prefăcută în cenuşă de flăcările focului.
N-am mai văzut aşa ceva niciodată; întorcându-mă spre tovarăşii mei, le-am spus: „Această iubire minunată mă înduioşează. Dacă am fost martorii unui astfel de devotament la o creatură aşa de mică, cu cât mai mare este iubirea şi devotamentul pe care-l întâlnim la Creatorul nostru, Dumnezeu, la Mirele nostru Iisus Hristos?! Aceeaşi iubire, infinit de mare, L-a făcut să părăsească cerul, să ia chip de om, să-şi dea viaţa pentru noi şi să moară în chinuri grele pe Crucea de pe Golgota, pentru a răscumpăra păcatele noastre.”»
Ne punem întrebarea: dacă Mirele Hristos a făcut pentru mireasă atât de mult, nu se cade şi miresei să păzească legătura dragostei faţă de Mirele ei?! Se mai pot numi mirese ale lui Hristos acei creştini care dispreţuiesc învăţăturile Lui, care s-au dedat la fel de fel de curvii şi preacurvii, care îşi şterg pecetea Duhului Sfânt privind atâtea murdării la video şi la televizor, sau aceia care s-au unit în păreri, în gânduri, găsindu-i buni pe atei, pe sectanţi, pe toată gloata destrăbălaţilor, beţivilor şi tâlharilor pe care îi văd la video şi televizor?
Ne este cunoscută multora povestirea de la Apocalipsă, cap.17, cu acea femeie desfrânată care şedea pe o fiară roşie cu şapte capete şi zece coarne. Trebuie să vină pedepsirea ei; de aceea este arătată aici la Apocalipsă. Fiara este comunismul; ateismul şi comunismul caută să înghită creştinismul. Femeia desfrânată este creştinismul de formă, creştinii de formă din toate păturile sociale, fie mireni, fie clerici chiar dintre monahi şi monahii, care s-au desfătat şi s-au îmbogăţit prin politica cea anticristică, făcând jaf în biserică şi în lume, pârând şi prigonind pe adevăraţii creştini. Aceasta se numeşte curvie spirituală. Vai, că pedeapsa este aproape şi se va umple iadul cu toţi aceia care nu au vrut să folosească graţierea prin pocăinţă.
Cei care am citit vieţile sfinţilor am auzit prin ce chinuri au trecut sfinţii ca să-şi păzească fecioria sufletească şi trupească, dar mai ales fecioria sufletească. Fecioria trupească o aveau şi cele cinci fecioare nebune, dar nu o aveau pe cea sufletească. Această feciorie o caută Mirele Divin de la noi, nu e vorba de sex, să ţinem seamă!
Cine pierde fecioria trupească mai are şanse de mântuire, dar cine o pierde pe cea sufletească nu mai are garanţii, că trebuie pocăinţă mare şi nu mai avem timp; fecioria sufletească o pierd cei care fac păcatele de mai sus.
Atenţie, creştini, nu vă băgaţi gâtul în jugul diavolului că veţi ara cu el în iad! Să privim mai serios mântuirea noastră! Venirea Mirelui este mai aproape ca oricând.
Sfântul Simeon Noul Teolog spune că cel ce n-a primit Botezul Duhului Sfânt nu s-a născut spre viaţă duhovnicească; unul ca acesta este inexistent, incapabil de a naşte fii duhovniceşti, fiindcă el însuşi este nenăscut. Acest drept şi această putere o au numai cei ce au primit Duhul Sfânt, şi de aceea numai aceştia pot învăţa pe alţii, pot să povăţuiască, să vorbească altora de Dumnezeu, şi numai aceştia sunt pe drept teologi, aceştia pe care Însuşi Dumnezeu i-a pus, cum spune Sfânta Carte, i-a pus în Biserică, să fie apostoli, învăţători cu diferite daruri.
Sunt mulţi care se dau drept învăţători, dar părinţi sunt puţini. Păstori se numesc mulţi, dar fără oi; de aceea sunt unele biserici goale că lipsesc adevăraţii păstori.
Adevăratul scop al vieţii creştineşti constă în dobândirea Duhului Sfânt. Rugăciunea, privegherea, postul, milostenia şi orice faptă bună săvârşită pentru Hristos, sunt mijloacele prin care Îl dobândim pe Duhul Sfânt. În pilda celor cinci fecioare înţelepte şi cinci nebune, cărora nu le-a ajuns untdelemnul, le-a spus: „Mergeţi la cei ce vând şi vă cumpăraţi!”, dar până să cumpere, uşile cămării de nuntă s-au închis, şi ele nu au mai putut să intre înăuntru. Cu toată fecioria lor trupească, n-au putut intra înăuntrul cămării de Mire, pentru că nu-şi păstraseră fecioria sufletească, adică nu făcuseră o schimbare, o renaştere prin Duhul Sfânt. Schimbarea aceasta o doreşte Dumnezeu la noi, căci această schimbare este mireasma curăţeniei şi a sfinţeniei care se lipeşte de suflet şi poate străbate în viaţa veşnică la Mirele cel dorit; schimbarea aceasta este trăirea momentelor duhovniceşti cu Dumnezeu.
Iată, acesta este untdelemnul din candelele fecioarelor înţelepte care a putut să ardă luminat vreme îndelungată, aşa că ele au putut să aştepte pe Mire cu candelele aprinse, Care a şi venit la miezul nopţii şi le-a deschis cămara cea de nuntă bucurie. Cele neînţelepte care au mers în piaţă să cumpere untdelemn, n-au reuşit să se întoarcă la vreme şi, când au venit, uşile cămării de nuntă erau închise şi n-au mai putut intra.
Piaţa unde se vinde untdelemnul este viaţa noastră cea vremelnică până la moarte, uşile închise sunt moartea noastră, fecioarele înţelepte şi neînţelepte sunt sufletele creştinilor; untdelemnul nu închipuie numai faptele bune, ci şi Harurile Duhului Sfânt Care se revarsă înlăuntrul fiinţei noastre prin mijlocirea şi trăirea în fapte bune, în rugăciune, pocăinţă şi lacrimi, prin a căror lucrare fiinţa noastră se transformă din stricăcioasă în nestricăcioasă, din întuneric în lumină, din moarte sufletească în viaţă duhovnicească, din peşteră pustiită de patimi, unde mişunau jivinele şi fiarele sălbatice, în biserica lui Dumnezeu, în cămară prea luminată, plină de bucurii, a veşnicului Mire Iisus Hristos, Mântuitorul sufletelor noastre.
Când Dumnezeu spune: „Iată, Eu stau la uşă şi bat!”, să înţelegem că uşa este timpul vieţii noastre vremelnice; de aceea zice Domnul: „În ce te voi afla, în aceea te voi judeca!”. Grozavă nenorocire va fi pentru cei aflaţi încă împovăraţi de grijile şi plăcerile cele lumeşti. Vai, celor ce se înşeală cu faptele credinţei, făcându-le de formă, şi nu au ajuns să se convertească, adică să trăiască în adevăratul simţ al rugăciunii, într-o viaţă alipită de Dumnezeu, de voia Lui, căci numai aceia ard de dorinţa Mirelui, de Patria Cerească, de veşnicia ei.
Cei care fac faptele bune din obicei, cei care spun rugăciunile ca pe poezii, fără simţire şi trăire, cei care cântă cântările religioase şi nu le simt, nu le trăiesc, nu izvorăsc lacrimi, dovedesc că nu s-au convertit. Această convertire o face Duhul Sfânt, sabia cuvântului, când taie ramurile cele sălbatice şi altoieşte mlădiţă de soi nobil, care face roade bune; dar până la roade trebuie păzit altoiul, să nu îl rupă porcii şi vitele. Altoiul este Botezul.
La începutul creştinismului foarte puţini creştini se duceau în iad, pentru că şi cei ce făceau câte un păcat mai mare, făceau pocăinţă pe măsura lui. Acum creştinii fac păcate mari şi caută preoţii care să-i dezlege repede, fără nici o pocăinţă, să se împărtăşească cu Sfintele Taine doar plătind ceva bani, adică aşa ca Iuda, care a vândut Trupul şi Sângele Domnului pe bani.
Altoiul copiilor celor mici, botezaţi, îl rup însuşi părinţii până se fac copiii mari, căci nu au grijă să-i înveţe dreapta credinţă ortodoxă, iar ei nu ştiu, nu cunosc bieţii de ei despre Răscumpărătorul nostru Iisus Hristos şi despre toată religia noastră ortodoxă n-au aflat decât foarte puţin. De aceea îi atrag sectele şi toate momelile satanei. Vai, ce grozavă răspundere veţi avea şi părinţii cei sufleteşti şi cei trupeşti, şi mai ales ce cumplite remuşcări vor fi la sfârşit, când împreună veţi fi legaţi şi aruncaţi la gunoiul iadului, căci împreună v-aţi veselit şi v-aţi mocirlit în toate pornografiile! Treziţi-vă până nu e prea târziu! Treziţi-vă, iubiţilor, căci vine moartea, se închide uşa şi nu se mai poate face nimic!
Puiul de pasăre, care deşi are ochi şi aripi, nu se poate servi de ele decât după ce devine liber, adică după ce iese din coaja de ou; dar ca să iasă din coajă trebuie ca pasărea mamă să ţină oul cald, să stea pe el să-l încălzească. Aşa şi noi cât timp suntem în lume, avem trebuinţă de prezenţa şi focul Duhului Sfânt, ca să ne pregătească şi să ne încălzească; trebuie să implorăm cu rugăciuni fierbinţi Harurile Duhului Sfânt ca să ne ducă la viaţa veşnică, să vină peste noi şi să ne încălzească.
E bine să ştim şi lucrul acesta şi să fim încredinţaţi că înainte ca omul să înceapă a se ruga, Tatăl nostru şi Maica noastră, Care ne-a creat sunt la lucru deja, adică Dumnezeu dă laptele pentru hrana copilului. Aşa se face creşterea cu sufletul, cum se face şi cu trupul. De când pruncul a luat fiinţă în pântecele mamei, Dumnezeu îi pregăteşte şi hrana, adică, laptele pentru creşterea lui, dar laptele nu vine în gura pruncului decât dacă-l suge. Tot aşa Dumnezeu, Mama noastră spirituală, are pentru noi un lapte care nu ni se dă decât dacă îl cerem prin rugăciune. Când noi luăm acest lapte spiritual, atunci îi cunoaştem dulceaţa, ca şi copilul, şi devenim din zi în zi mai puternici şi luăm puteri nebiruite de toate ispitele satanei.
Şi aşa viaţa cerească începe de pe pământ. Creştinismul nu este numai o nădejde viitoare - că va fi; creştinul adevărat trăieşte în cerul lui Hristos de aici, de pe pământ, pentru că Îl are prezent pe Hristos în suflet şi în trup, în inimă şi în minte în tot momentul. De aceea numai aceşti creştini simt bucuria mântuirii.
Mântuirea nu se poate obţine prin ştiinţă, ci prin credinţă, ascultând şi primind cuvântul lui Dumnezeu. Fără credinţă, fie savant sau ignorant, fie tânăr sau bătrân, cu oricâte licenţe, omul se rătăceşte şi îşi pierde mântuirea dacă-şi pune nădejdea în ştiinţă şi se îngâmfă cu ea. Când unui om îi este sete, ceea ce cere el nu este ştiinţă, ci apă, iar înainte de a o bea, el nu are nevoie să ştie că apa conţine hidrogen şi oxigen. De ar sta mai întâi să înveţe ce sunt aceste elemente ar putea muri de sete. Din cele mai vechi timpuri oamenii şi-au potolit setea cu apă, fără să-şi bată capul să cunoască compoziţia ei. Iată credinţa i-a luminat!
La fel, nu avem nevoie să fim instruiţi să învăţăm teologia pentru a primi apa cea vie pe care Domnul Hristos vrea să ne-o dea spre a răcori şi mulţumi sufletul nostru. Dacă Dumnezeu ne-a lăsat atâta hrană vie, lapte sfânt duhovnicesc, iar noi nu vrem să-l sugem, să ne hrănim, înseamnă că ori suntem bolnavi grav, ori nu suntem din Dumnezeu şi El nu este Mama noastră, căci cine este din Dumnezeu ascultă Cuvântul Lui, aşa cum zice Sfântul Apostol Ioan.
O mare deosebire este între pruncii care se nasc din părinţi care au avut fecioria şi cununia şi cei care se nasc din părinţi care mai întâi au greşit şi apoi s-au cununat, sau, copiii de la a doua sau a treia cununie. Cu aceştia se împlineşte proorocia: „Părinţii au mâncat aguridă, iar copiilor li s-au strepezit dinţii”.
Ce bine zice Domnul Hristos că fericiţi sunt cei ce ascultă Cuvântul Lui Dumnezeu şi-l păzesc pe El. Cuvântul Lui Dumnezeu este viu şi lucrător, este hrana şi doctoria sufletului, dar dacă nu vrem să o întrebuinţăm, adică să împlinim ce citim, ce auzim, nu ne folosim, căci nu auzitorii, ci împlinitorii se mântuiesc, după cum zice Domnul. Ascultătorii Cuvântului Dumnezeiesc nu sunt departe de Împărăţia Lui Dumnezeu, dar împlinitorii sunt intraţi în Împărăţia Lui Dumnezeu; împlinitorii sunt cu Mirele divin, cu fecioarele înţelepte, cu îngerii şi sfinţii, trăind pe pământ ca în cer. Pentru împlinitori, raiul începe de aici, căci au o mare bucurie sufletească şi trupească - bucuria mântuirii.
„Tu nu eşti departe de Împărăţia Lui Dumnezeu”, spuse Domnul Hristos unui tânăr bogat; tânărul s-a bucurat că a auzit aceste cuvinte spuse de Iisus înaintea tuturor oamenilor, dar în acelaşi timp, trebuia să se întristeze înţelegând că încă nu are Împărăţia Lui Dumnezeu. A fi aproape nu înseamnă mare lucru, trebuie să fii înăuntru. Gândiţi-vă la fecioarele nebune cum stăteau, plângeau şi strigau înaintea cămării de nuntă, dar nu puteau să intre înăuntru. A fi aproape salvat, înseamnă aproape pierdut.
Într-o junglă deasă, unde se vânează tigri, vânătorii au la ei cheia unui loc de refugiu, construit acolo pentru a le servi de adăpost în caz de pericol. Într-o zi, unul din ei îşi luă puşca şi plecă; zări un tigru, ochi şi trase, dar nu-l nimeri. Omul, văzând că este urmărit de fiara care se luase după el, ca să ajungă la casa de adăpost, aruncă puşca în faţa acestei căsuţe şi căută repede cheia, dar uitase să o ia cu el când a plecat de acasă. Atunci tigrul sări asupra lui şi-l omorî. Între casa de refugiu şi vânător nu era decât grosimea uşii, şi totuşi omul îşi pierdu viaţa din cauza neglijenţei lui. Tot aşa ar fi murit şi dacă ar fi fost la o depărtare mai mare, ca atunci când a fost atât de aproape de casă.
Nefiind departe de Împărăţia Lui Dumnezeu, mulţi se înşală, neglijează cheia. Şi care este cheia aceasta, iubiţii mei?!... Cheia pocăinţei, cheia rugăciunii stăruitoare, cheia de legătură cu Împăratul, cu Mirele, cu Dumnezeu.
Este mare pericol să pierdem Harul şi darurile pe care le-am primit. Dacă n-ar fi fost aşa, Domnul nostru nu ne-ar fi adresat aceste avertismente: „Iată, Eu vin curând, păstrează ce ai ca nimeni să nu-ţi ia cununa, de aceea vegheaţi şi vă rugaţi!”.
Dumnezeu, Care este iubire şi vrea să ne salveze, ne-a dat prilejul să ne pocăim. Dacă noi dispreţuim acest lucru nu vom mai avea prilejul să ne pocăim după moarte. De aceea vom primi pedeapsa veşnică, nu pentru că am făcut păcate, ci pentru că nu ne-am pocăit de ele, nu ne-am lepădat de ele, nu ne-am căit. Domnul Hristos de aceea S-a coborât pe pământ ca să ne dea posibilitatea să fim salvaţi, şi numai atât este ziuă pentru noi, putem lucra pocăinţa în trupul cu care am făcut păcatele. De aceea trebuie îmblânzită firea cea sălbatică a trupului nostru ca să se domesticească şi să ajungă prin sfinţenie a semăna cu Domnul Hristos în toate virtuţile. Şi mireasa trebuie să semene cu Mirele; acesta este secretul mântuirii.
Sfânta Evanghelie în pilda celor zece fecioare ne spune că fecioarele tot aşteptând şi văzând că Mirele zăboveşte să vină, au aţipit, au adormit toate, adică şi cele înţelepte şi cele nebune. Acest moment parcă îl trăim noi acum, căci un somn adânc a cuprins toată lumea, un somn sufletesc s-a lăsat peste ochii şi mintea lumii creştine. Celor mai mulţi le vine să râdă când le spui că e gata să vină Domnul, e gata să vină judecata, sfârşitul lumii, Mirele Hristos - Dumnezeul nostru. Atât întuneric au în minte că nu se pot ţine pe picioare. De ce oare?!... Biata lume! A obosit-o prinţul întunericului acestui veac cu toate momelile şi jucăriile lui, cu toate programele otrăvitoare şi omorâtoare de suflet. În capcanele acestea au căzut şi o parte din fecioarele înţelepte, adică preoţimea, şi monahismul, călugări şi maici, creştini mai înaintaţi în credinţă. De aceea spune în Sfânta Carte că au adormit şi cele înţelepte.
O, fecioare adormite, dacă vă găseşte Mirele cu ochii în televizor sau video, zadarnice vă sunt posturile, rugăciunile şi toate ostenelile voastre! Căci prietenia cu lumea, cu lumea aceea pe care o vedeţi în acele aparate este vrăjmăşie cu Dumnezeu. De aceea nu credeţi că e gata venirea Mirelui şi sfârşitul la uşă, că vraja ispititoare a lumii e dulce ca somnul de la miezul nopţii.
Mai departe, spune Sfânta Carte, că la miezul nopţii s-a făcut o strigare: „Iată Mirele! Ieşiţi întru întâmpinare!”. Atunci fecioarele s-au sculat şi au pregătit candelele.
O strigare de la miezul nopţii este şi vestirea acestei predici, fraţi creştini, şi ca o trâmbiţă cerească vesteşte venirea Mirelui. Fericite vor fi fecioarele care se vor trezi, dar mai fericite cele care se vor scula din patul fărădelegilor. Căci una este să te trezeşti şi să stai tot în pat, să te întorci pe partea cealaltă, şi alta să te scoli, să părăseşti patul morţii - căci omul când doarme este ca mort - să părăseşti patul dulceţii somnului şi al lenevirii. Aceasta este vremea când trebuie să ne sculăm.
Vremea este aproape şi multe semne ne spun că Mirele este gata să apară pe norii cerului. Să ne sculăm, fraţi creştini, să aprindem candelele! Copilaşilor, să fim mai aprinşi în credinţă şi nădejde, mai înflăcăraţi în dragoste şi să cântăm şi noi cu sfinţii Părinţii noştri:
„Iată Mirele vine, în miezul nopţii, şi fericită este sluga pe care o va afla priveghind, iar nevrednic este iarăşi pe care o va afla lenevindu-se. Vezi dar, suflete al meu, cu somnul să nu te îngreuiezi ca să nu te dai morţii şi afară de împărăţie să te încui, ci te deşteaptă strigând: Sfânt, Sfânt, Sfânt eşti Dumnezeul nostru! Pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi!”. Amin!




PREDICĂ DESPRE
PĂCATUL NECREDINŢEI


„Iisus le-a zis: Luaţi seama şi păziţi-vă de aluatul fariseilor şi al saducheilor!”
(Matei XVI, 6)

F r a ţ i c r e ş t i n i,


Înainte de Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos, poporul evreu, din care S-a născut El, se depărtase mult de la legea pe care i-o dăduse Dumnezeu prin proorocul Moise, pe Muntele Sinai. Unii nici nu-şi mai aduceau aminte de minunile pe care le făcuse Dumnezeu cu ei şi nici nu mai credeau că mai există Dumnezeu, iar alţii se rătăciseră, din cauza mândriei şi a făţărniciei lor, în aşa fel încât făcuseră din lege un prilej de cădere pentru mulţi. Aceştia erau fariseii şi cărturarii, iar dintre ei se formase o sectă numită saduchei, care nu credeau în învierea morţilor.
Toţi aceştia lăsaseră învăţătura cea dreaptă în care era voia lui Dumnezeu, şi unde se vorbea despre Fiul Său, Iisus Hristos, Care trebuia să vină să ne mântuiască şi îşi formaseră ei o învăţătură greşită, care ducea la pierzare sufletească şi trupească. Aşa că, stăruind ei în această rătăcire, au orbit cu totul şi, pentru vicleşugul şi desfrânarea minţii lor, nu L-au putut cunoaşte pe Fiul lui Dumnezeu când a venit între ei să le vorbească şi să le arate calea mântuirii, măcar că a venit blând şi smerit.
Unii dintre ei s-au apropiat de El cu vicleşug, ca să-L ispitească şi I-au cerut să le arate semn din cer, zicând: „Dacă vrei să credem în Tine, arată-ne un semn din cer!”. Drept răspuns Domnul Hristos le-a spus: „Un neam viclean şi preadesfrânat cere un semn. Făţarnicilor, faţa cerului ştiţi să o deosebiţi şi semnele vremurilor nu le puteţi deosebi?!”.
Dintre aceştia erau mulţi care, ca şi în vremurile noastre, cunosc după semnele cereşti când plouă sau când va fi vreme bună, dar alte semne importante pentru mântuirea sufletului, semnele scrise în Biblie şi pe care le arată Dumnezeu pe cer şi pe pământ, nu vor să le ştie; ei nu cunosc semnele sfârşitului omului şi al tuturor lucrurilor. Să nu ne mirăm prea mult, că în secolul acesta, al XX-lea, există o mulţime de necredincioşi şi rătăciţi de tot felul, cărora le vine foarte greu să creadă într-un Dumnezeu puternic şi bun, căci zic ei: „De ce Dumnezeu nu opreşte cruzimile? De ce a creat o lume aşa de rea? De ce păcătoşilor, tiranilor şi răzvrătiţilor, le merge bine şi sunt mai fericiţi decât noi care ne ferim de păcate şi răutăţi?”
Sunt unii necredincioşi care pun religia pe acelaşi plan cu superstiţia, cu ideile înapoiate, cu dogmele ciudate. Aceştia nu pot înţelege de ce Dumnezeu permite ca să domnească moartea pe pământ şi zic: „De ce Dumnezeu, dacă e bun, mi-a luat pe iubiţii mei copii? De ce suferă părinţii mei? De ce a murit prietenul meu aşa de tânăr?”, şi multe alte întrebări, pe care şi le pun chiar şi cei care mai merg pe la Biserică, mai cunosc câte ceva şi mai citesc Biblia; dar cei ce nu au avut niciodată de-a face cu învăţătura bisericească şi nu citesc cărţile Sfintei noastre Biserici Ortodoxe!?... Aceştia sunt zdruncinaţi, dezamăgiţi.
Au dreptate şi aceşti necredincioşi şi puţini credincioşi să vadă lucrurile aşa, fiindcă de unde ar putea să ştie, dacă nu le-a spus nimeni, şi dacă ei nu au fost interesaţi să afle, să pipăie ca apostolul Toma!? Ei nu ştiu nimic despre Dumnezeu şi despre Duhul cel veşnic al Adevărului care conduce lumea, fiindcă sunt prea materialişti şi nu vor să fie nişte oameni morali, nu le place să fie buni, plini de dragoste pentru aproapele, nu le place adevărul, ci le place minciuna. Ei nu citesc cărţile sfinte şi nu vor să asculte învăţăturile Sfintei Biserici; de aceea trăiesc în întuneric şi nu ştiu unde merg.
Mulţi nu pot să se întoarcă la Casa Tatălui Ceresc, ca fiul cel rătăcit, şi nici n-ar mai şti unde s-o găsească în timpul de faţă, fiindcă s-au ivit o mulţime de grupări rătăcite pretinzând că la ei este adevărul, rătăciri de toate felurile, aşa cum a spus Însuşi Mântuitorul nostru. De ce oare se întâmplă aşa?! Pentru că trăim vremurile din urmă şi se împlinesc cuvintele Mântuitorului din Biblie unde zice că: „...vor ieşi hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi, şi chiar în turmă vor intra lupi răpitori, îmbrăcaţi în piei de oi!”.
Mântuitorul i-a făcut atenţi pe ucenici când L-au întrebat care va fi semnul venirii Lui şi al sfârşitului veacului acestuia, şi le-a răspuns: „Băgaţi de seamă să nu vă înşele cineva, că vor veni mulţi în numele Meu şi vor zice: Iată Hristos este în pustie sau în cămăruţe. Să nu vă duceţi acolo, să nu credeţi!”. Vedeţi!? Ne dă poruncă! Le dă poruncă la ucenici şi ne dă şi nouă: Să nu ne ducem, să nu ascultăm, să nu credem! E poruncă şi cine nu o împlineşte greşeşte rău, se duce în iad; mulţi se duc din curiozitate şi zic: „Ia să vedem şi noi ce-o să ne spună?!...” Ce-o să vă spună!? Rătăciri, rătăciri mari, căci au umplut iadul aceşti prooroci mincinoşi cu suflete înşelate de ei.
Trebuia însă să se împlinească toate câte a spus Mântuitorul; trebuia să se împlinească şi acest semn dinaintea sfârşitului, adică prooroci mincinoşi şi hristoşi mincinoşi, pentru că în prezent lumea este pe marginea unei mari prăpăstii. Biblia spune că la sfârşit, pământul va fi distrus prin foc şi corpurile cereşti se vor topi de marea căldură; aceste cuvinte au fost spuse acum două mii de ani de Sfântul Apostol Petru, inspirat de Duhul Sfânt, atunci când nu se cunoşteau elementele chimice şi puterea de distrugere a atomilor, şi nici uriaşa lor temperatură. Iată cum se împlineşte Biblia, cuvintele lui Dumnezeu!
După cum Noe a avut o avertizare din partea lui Dumnezeu, pentru lumea din vremea lui, tot astfel şi Biserica are o avertizare pentru cei din ziua de astăzi; Însuşi Mântuitorul a zis ucenicilor Săi: „Cum s-a întâmplat în zilele lui Noe, aşa se va întâmpla şi la venirea Fiului Omului!”.
Într-adevăr cum era în zilele înainte de potop - căci oamenii mâncau, beau, se însurau, se măritau, sădeau, zideau şi n-au ştiut nimic până când a venit potopul şi i-a înecat pe toţi - aşa va fi şi la venirea Fiului Omului. Iată, Mântuitorul vorbeşte aici cu un fel de regret, cu o mare mâhnire pentru neştiinţa grozavă a lumii, pentru cufundarea lumii în treburile pământeşti! El vedea de atunci starea sufletească a lumii de azi; El vedea că lumea nu se va gândi la acest sfârşit, care va pune capăt tuturor treburilor pământeşti; El ştia că puţini sunt vestitorii acestor adevăruri şi că chiar dintre ucenicii Lui nu vor mai propovădui despre acest sfârşit al lumii - unii din lene, din comoditate, alţii de frică. De aceea a lăsat moartea ca predicator în lume, ca să vadă şi să simtă toţi necredincioşii şi rătăciţii că aici suntem călători, că în lumea aceasta suntem toţi nişte chiriaşi care trebuie să părăsim curând pământul acesta; să nu ne mai legăm deci de lucrurile acestea pământeşti şi să ne preocupăm numai de ele.
Dumnezeu a ştiut că omul va avea gânduri numai de treabă pământească, lumească. Iată de ce a îngăduit ca moartea să ia de aici, de pe pământ, pe tânăr, pe copii, pe soţie, pe părinţi, ca să ne aducă aminte şi nouă, celor care am rămas, să ne pregătim.
Necredincioşii, neştiind ce este viaţa cu Dumnezeu, viaţa veşnică, nu ştiu nici ce este moartea. Moartea este o groază, dacă o dezbrăcăm de mângâierile şi nădejdile religiei. Este o consolare rece să spui celui ce a pierdut pe cineva drag: „Nu-i nimic! Fii liniştită că ţi-ai pierdut soţul pentru totdeauna, să ştii că el nu se va mai întoarce niciodată; dar noi facem progrese mari: în curând ne vom plimba pe lună, vom zbura şi pe Venus!...” Căci aşa zic necredincioşii, că morţii sunt morţi pentru totdeauna, că nu există nici o mângâiere pentru cei loviţi de această pierdere, că cei care s-au despărţit acum nu se vor mai revedea niciodată, că nu există Dumnezeu, nici înviere şi nici viaţă veşnică. Întocmai ca secta evreiască a saducheilor, care nu credeau în învierea morţilor şi pe care i-a mustrat Domnul Hristos aşa de aspru, în Evanghelia de astăzi.
Toţi necredincioşii procedează greşit când trăiesc ca şi când nu vor muri niciodată. Sunt ei siguri că în ultimul moment nu vor regreta că au trăit în nepăsare sau au fost o pildă rea pentru copii şi tineret, sau au atacat religia scriind cărţi cu învăţături greşite ducând în rătăcire milioane de oameni? Ar trebui acum, până nu e prea târziu, să facă bine să se întoarcă la Adevărul dreptei credinţe şi să înveţe din cuvintele spuse pe patul de moarte al unor oameni învăţaţi, savanţi, oameni cu funcţii mari, dar care şi-au trăit viaţa în necredinţă şi în vrăjmăşie cu religia lui Dumnezeu.
Regele Franţei, Carol al IX-lea, a strigat pe patul morţii: „Vai, ce de sânge, ce de crime, ce sfaturi rele am urmat, acum văd că sunt pierdut pe veci!” Marele necredincios Voltaire a strigat înainte de a-i ieşi sufletul: „Sunt părăsit de Dumnezeu şi de oameni, voi merge în iad! O, Hristoase, o, Hristoase, ce-am făcut?!”
Un scriitor cu renume mondial, care a scris cărţi anticristice, pe patul morţii, îngrozit de cele ce vedea, a strigat: „O, Doamne Iisuse, ajută-mă! Nu mă lăsa Doamne, că se apropie iadul! Iată, văd! Vai mie nenorocitul!”. Un alt necredincios pe patul morţii a strigat: „Iată, El este aici! Acum văd că m-am înşelat, ardeţi repede toate cărţile pe care le-am scris!”… dar era prea târziu, prea târziu!
Într-o lume fără Dumnezeu, iubiţi creştini, sufletul devine un sloi de gheaţă; îngheţi şi te socoteşti mort, dacă crezi că eşti numai un produs complicat al reacţiilor chimice. Noi, creştinii ortodocşi, care mergem la Biserică, creştinii care căutăm mântuirea, noi tindem către un Tată, izvor de căldură, de dragoste şi lumină, căci prin El toate nevoile sufleteşti şi trupeşti se pot îndeplini şi în lucrurile Lui Îl putem găsi şi pe El, şi-L putem cunoaşte ca să credem, spre mântuire, însă numai atât cât putem cuprinde cu mintea noastră limitată.
Dacă Dumnezeu ar încăpea în cadrul raţiunii noastre, n-ar mai fi Dumnezeu, ci o fiinţă inferioară nouă; aşa cum un filozof, a cărui filozofie ar fi înţeleasă de fiul lui în vârstă de 5 ani n-ar mai fi filosof, iar învăţătura lui n-ar mai fi filozofie. Nici noi, când eram copii la 4-5 ani, nu-l cunoşteam îndeajuns pe tatăl nostru pe care-l vedeam, cum l-am cunoscut mai târziu, când ne-am făcut mai mari. Însă şi atunci, când eram micuţi, simţeam dragostea lui, simţeam intenţiile şi bunătatea lui pe care o avea pentru noi. Un tată, pentru ce-i dă copilului să mănânce, de ce se îngrijeşte să-l îmbrace, să-l înveţe, să-i facă casă, să poarte grijă de el? Pentru că-l iubeşte, nu?! Ba chiar când îl ceartă şi-l bate, o face tot pentru că-l iubeşte. Aşa ne spune şi Sfânta Scriptură: „Care tată nu-şi ceartă copilul său când greşeşte?”
Tot aşa şi Dumnezeu, Tatăl nostru cel ceresc, a umplut pământul cu frumuseţe şi farmec, cu pomi roditori. El porunceşte pământului să scoată atâtea bunătăţi: pâinica şi porumbul, tot felul de fructe dulci şi acrişoare, fragi, căpşuni şi fel de fel de fructe, pentru om. Atâtea bunătăţi şi atâta hrană pentru noi toţi!... El a făcut să izvorască din pământ ape minerale şi combustibil pentru nevoile noastre; El a făcut munţii şi dealurile, soarele să ne încălzească şi să lumineze, luna şi stelele să lumineze noaptea. Când El a prevăzut toate pentru nevoile noastre, putem să spunem că nu ne iubeşte?!
Numai omul nebun, orb şi mort cu sufletul nu vede, nu simte dragostea lui Dumnezeu, Tatăl nostru cel Ceresc şi nu observă toate bunătăţile şi frumuseţile pe care ni le-a pregătit El nouă. De aceea scrie în Biblie: „Nebunul zis-a în mintea şi în inima lui: Nu este Dumnezeu!”. Aceşti necredincioşi vor să dea mâna cu Dumnezeu ca şi cu un oarecare om şi să-L înjure în faţă. Greşită şi săracă minte au aceştia!
Dumnezeu, fiind Dumnezeu, depăşeşte raţiunea noastră pământească. Nici sfinţii care s-au îndumnezeit cu sufletul nu L-au putut privi în faţă în toată măreţia Lui, căci este cu neputinţă. Sfântul Vasile cel Mare spune că omul este o făptură care a primit poruncă să devină Dumnezeu, iar Sfântul Grigore de Nissa zice că omul este faţa omenească a lui Dumnezeu; şi Sfântul Macarie întăreşte aceste adevăruri, căci zice şi el: „Între Dumnezeu şi om există cea mai strânsă legătură de familie.”
Omul cu mintea sănătoasă Îl poate simţi şi vedea pe Dumnezeu din natură, din lucrurile Lui, din creaţia Lui. Nu vedem noi că Dumnezeu ca un mare înţelept artist şi arhitect cu imaginaţie creează, pictează penele păsărilor, solzii peştişorilor, călăuzeşte păsările peste ţări şi mări, le face să scoată cântece şi sunete frumoase? Este atâta mister în lumea păsărilor, albinelor, animalelor şi a tuturor vieţuitoarelor, că orb să fii şi tot te face să înţelegi existenţa duhului Creator al lui Dum-nezeu, Tatăl nostru. De ce există păsări care cântă precum clopoţeii?! De ce papagalul imită şi vorbeşte ca omul?!...
Într-o zi de toamnă, o cioară vorbea cu un pui de rândunică ce era în primul an al vieţii. Cioara îi zise:
„- Văd că te pregăteşti pentru un drum lung. Încotro zbori?” Puiul de rândunică îi răspunse:
„- Se face din ce în ce mai frig aici şi s-ar putea să îngheţ. Zbor spre o ţară mai caldă!”
„- Hm!” Cioara isteaţă îşi bătu joc de el şi-i zise:
„- Te-ai născut abia acum câteva luni şi cum ştii tu că este o ţară mai caldă, ca să te adăpostească?!” Puiul de rândunică îi răspunse:
„Cel ce mi-a pus în minte şi în inimă această dorinţă, că este o ţară mai caldă, nu mă înşală. Eu Îl cred şi plec!”. Şi rândunica a plecat şi a găsit ce căuta.
Aşa cred şi sufletele credincioase despre ţara cea de sus; acolo nu este întristare şi suspin, ci frumuseţe şi fericire de nedescris, viaţă fără de sfârşit. Toţi ştiu lucrul acesta că rândunelele, berzele, cucii şi alte păsărele, toamna pleacă în ţările calde, iar primăvara vin înapoi la cuiburile lor, pe care le-au lăsat numai pentru câteva luni. Nu cumva Dumnezeu, a pus în căpşorul lor mic acest îndemn, ca să ne facă şi pe noi să înţelegem că aşa va veni vremea să plecăm şi noi undeva mai bine, într-o ţară mai caldă şi mai fericită?!...
În Orient există păsări care-şi cos cuiburile din fire de bumbac toarse de ele însele, există păsări care zic bună dimineaţa în limba engleză, există păsări care înainte de a muri se aşază în cuiburi şi, încetul cu încetul, se topesc, putrezeşte vechiul trup şi înviază din acel putregai o altă pasăre nouă, tânără şi frumoasă. Oare nu este şi acesta un semn că şi noi vom învia din ţărâna trupului?!... Apoi ştim cu toţii că dintr-un vierme urât, că ţi-e scârbă să pui mâna pe el, un vierme puturos care abia se târăşte pe pământ, iese un fluture aşa de frumos colorat, că ai vrea cu drag să-l prinzi şi să-i admiri culorile. Când îl vezi zburând peste pomi, peste case, peste ape, îţi vine să zici: „Minunate sunt lucrurile Tale, Dumnezeule!”
Păi cu cât mai de preţ, măi fraţi creştini, este omul faţă de un vierme sau o pasăre?! Dumnezeu care face să învieze aceste vietăţi, nu va face El să învieze şi trupurile noastre?! Cu siguranţă că da. Aşa că există învierea trupului pentru viaţa veşnică!
Dacă luăm să cercetăm cu de-amănuntul, cum organizează albinele treburile în stup, cum lucrează ele şi ascultă de regina lor şi ce minunat lucrează - îşi construiesc mii de apartamente acolo pentru miere, pentru regina mamă şi pentru pui - te miri de marea înţelepciune a lui Dumnezeu, Care a creat aceste vietăţi micuţe. Te miri de coloritul frumos al unor peştişori, al unor păsărele, fluturaşi şi alte vieţuitoare. Nu-ţi vine să te întrebi: „Pentru cine a făcut Dumnezeu acestea toate?!... Ce rost au ele pe pământ?!...” Înţelepciunea şi puterea lui Dumnezeu se descoperă în multe feluri celor care au ochii deschişi şi ei văd că există Dumnezeu; dar cei orbi şi morţi sufleteşte nu văd nimic…
Domnul nostru Iisus Hristos a scris făgăduinţa învierii nu numai în cărţi, ci în fiecare frunză şi floare a primăverii. „Priviţi crinii câmpului!” zice El. Priviţi trandafirii, priviţi mugurii şi bobocii cum se desfac şi înfloresc. Priviţi pomii cum înfrunzesc şi înviază din moartea iernii şi a gerului că te face să te minunezi şi să simţi fiorii de bucurie ai vieţii de veci, ai fericirii raiului celui pierdut de Adam şi Eva. Te face să înţelegi că tot aşa sunt păsărelele călătoare, de se îndură ele să-şi lase cuibul, să-şi lase căsuţa lor la care au muncit şi să plece în altă ţară, unde se face primăvară, cald şi frumos şi înfloresc florile. Aşa că bine este să credem, iubiţilor creştini, şi să fim siguri că viaţa continuă după moarte, nu se sfârşeşte odată cu moartea.
Un filozof necredincios a zis pe patul morţii: „Mă tem de veşnicia morţii, de veşnicie!”. Moartea punea capăt trupului, dar sufletul mergea în veşnicie. Gândul la veşnicie şi la răsplătirea binelui şi a răului este scris adânc în inima omului. Un trib indian care nu avea nici o religie, nişte oameni sălbatici care nu ştiau să se roage Adevăratului Dumnezeu, Care a creat toate, se rugau aşa: „O, mama noastră, pământule, o tatăl nostru, cerule, suntem copiii voştri. Cu capetele plecate vă oferim sacrificiile noastre! Ţeseţi-ne un veşmânt din lumina soarelui; urzeala să fie din aurora albă, din ploaie fă-i franjuri, iar tivul din curcubeu! Vrem să mergem acolo unde cântă păsărelele, vrem să ne plimbăm prin iarba verde, să ne veselim în veci!” Iată că şi inima oamenilor sălbatici, ca şi inima păsărelelor, simte pe Dumnezeu şi doresc să trăiască într-o ţară unde nu este nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit.
Toate aceste semne de care aţi auzit, nu ne arată oare destul de clar că există un Dumnezeu bun şi milostiv, că există o ţară caldă, veşnică, populată de sfinţii îngeri şi de creştinii care au crezut şi au trăit pe pământ cu frică şi cu dragoste de Dumnezeu?! Primii creştini nu au trăit în necredinţă. Ei credeau din toată inima şi erau gata să-şi dea viaţa oricând, numai să nu se lepede de credinţa cea dreaptă în Dumnezeu, să nu calce legea şi poruncile Lui. Nu cum sunt creştinii de astăzi, care acum Îl înjură, mâine I se roagă, acum Îl iubesc, mâine Îl duşmănesc şi Îl hulesc, şi se leapădă de El întocmai ca nişte farisei făţarnici, care nici ei nu vor să intre în împărăţia lui Dumnezeu şi nici pe alţii nu-i lasă, care nu cred în învierea morţilor cum nu credeau saducheii, evreii din Evanghelia de azi.
În anul 125 era noastră, un filozof creştin, Aristide, i-a prezentat împăratului Adrian viaţa creştinilor, cu principiile morale ale bisericii de atunci. El spune: „Creştinii, împărate, înduplecă cu vorbe bune pe aceia care îi asupresc şi devin prietenii lor. Ei fac bine duşmanilor lor; soţiile lor sunt ca şi fecioarele, iar fiicele lor sunt foarte modeste. Bărbaţii lor se abţin de la relaţii sexuale neîngăduite de lege sau de la necurăţii, în speranţa că vor primi răsplata în lumea cealaltă. Cât despre robii şi roabele lor, pe copiii acestora, dacă au, ei îi conving să devină creştini şi, când au devenit creştini, îi numesc fraţii lor, fără deosebire. Ei refuză să se închine la dumnezei străini; îşi trăiesc viaţa în toată smerenia şi bucuria; nu vei găsi falsitate între ei şi se iubesc unii pe alţii. Nu sunt nepăsători la nevoile săracilor, văduvelor, orfanilor; izbăvesc pe orfani de persoanele care îi asupresc. Cel ce are dă celui lipsit fără şovăire şi fără să se laude. Când creştinii găsesc un străin îl aduc în casele lor şi se bucură de prezenţa lui.
Când se naşte un prunc, ei laudă pe Dumnezeu; dacă pruncul moare de mic, ei mulţumesc lui Dumnezeu că a trecut în veşnicie fără de păcate. Dacă vreunul din cei vârstnici moare în păcate, în nelegiuiri, ei se întristează amarnic şi simt o mare durere, ca pentru unul care urmează să-şi primească pedeapsa chinurilor veşnice ale iadului. Aşa este împărate comportarea creştinilor şi aşa păzesc ei poruncile date lor. Ei recunosc bunătatea lui Dumnezeu faţă de ei, ascund ca pe o comoară faptele bune, nu se iscodesc între ei, se străduiesc să ducă o viaţă neprihănită, sfântă, şi nădăjduiesc să vadă faţa lui Hristos şi să primească de la El cele făgăduite!”.
Vedeţi, cu asemenea oameni, cu asemenea creştini s-a întreţinut biserica şi a supravieţuit prin atâtea prigoane, ură şi lipsuri timp de 20 de veacuri. Aproape două mii de ani, adevăraţii creştini aşa au dus credinţa, uniţi cu Hristos, printr-o dragoste nedespărţită, după cum o mamă suferă cu copilul ei bolnav şi după cum o mireasă iubitoare, suferă cu mirele ei care trece prin necazuri. Aşa trebuie să suferim şi noi împreună cu iubitul nostru Hristos, Care primeşte iarăşi în trupul său pedeapsa pentru păcatele noastre: bătăi şi pumnale, bice şi scuipări, este judecat şi osândit la moarte, întins pe Cruce şi adăpat cu fiere şi oţet. De data aceasta le primeşte de la creştinii necredincioşi, care s-au lepădat de El, de la curvele apocaliptice care sunt cuprinse de isterie lumească şi nu mai slujesc adevărului şi s-au lipit de minciună, de la fariseii şi saducheii necredincioşi de care ne spune Sfânta Evanghelie, că au venit la Domnul Hristos ca să-L ispitească.
Să ştie toţi necredincioşii, toţi rătăciţii de la Adevăr, toţi ipocriţii şi luptătorii împotriva lui Dumnezeu, că nu vor reuşi să-i înşele pe adevăraţii creştini, căci aceştia nu-i vor asculta, aşa cum nici păsările călătoare nu i-ar asculta dacă le-ar zice să nu mai plece în ţările calde că acestea nu există. Creştinii adevăraţi au un singur învăţător pe care Îl ascultă, pe Iisus Hristos, Domnul şi Mântuitorul nostru. Pe El L-au ascultat apostolii când le-a zis: „Feriţi-vă de aluatul fariseilor şi al saducheilor!”, adică feriţi-vă de învăţăturile greşite ale necredincioşilor şi ale sectanţilor - învăţături care nu se potrivesc cu ale apostolilor şi cu ale sfinţilor părinţilor noştri bisericeşti. Acesta este aluatul de care ne spune Sf. Evanghelie să ne ferim, căci duce la pierzare vremelnică şi veşnică pe creştinul adevărat.
Toţi sectanţii, toţi rătăciţii merg în focul veşnic, în iad. Nimeni să nu se înşele şi să se ducă din curiozitate să asculte o predică la ei, fiindcă calcă porunca dumnezeiască, porunca Mântuitorului, care ne spune: „Nu vă duceţi!”. Curiozitatea îi face pe mulţi să se ducă acolo şi să greşească înaintea lui Dumnezeu. Cei care aţi fost chiar numai odată să vă mărturisiţi şi să spuneţi păcatul acesta, că vă aflaţi acolo scrişi la demonii iadului şi vă vor face supărare la ieşirea sufletului.
Ce avem noi de lepădat iubiţi creştini din Sfânta Biserică?! Două mii de ani creştinii au urmat învăţătura adevărată a bisericii, lăsată de Domnul Hristos, de apostoli. Şi acum, s-au găsit mulţi, că şi Mântuitorul spune „vor veni mulţi, în numele Meu - nu zice puţini, vedeţi?!... mulţi - vor veni prooroci mincinoşi, hristoşi mincinoşi”, să spună că nu e bună Biserica, nu e bună Crucea, nu e bună icoana, că de ce să te rogi în biserică; nu e bine să faci pomeni, nu e bine să faci parastase, sărindare şi toate câte le-aţi auzit, că ei le-au lepădat zicând că nu sunt bune.
S-au găsit ei să spună după două mii de ani că nu sunt bune. Vedeţi cum îi arată faptele lor?!... căci şi Mântuitorul spune în altă parte: „Îi veţi cunoaşte după faptele lor!”. Culeg oare oamenii struguri din mărăcini sau smochine din spini? N-ai ce să culegi! Nişte cântece, predici rătăcite, care duc la pierzare. Ce sunt toate aceste rătăciri, că sunt acum peste o mie?! Ce sunt toate aceste grupări?! Sunt ceea ce spune Domnul Hristos în altă parte, tot în Biblie: „Când veţi vedea Ierusalimul înconjurat de oşti, să ştiţi că sfârşitul este aproape!”. Ierusalimul este biserica; aceste secte, aceste grupări sunt nişte oştiri care se luptă împotriva bisericii - Ierusalimului - ca să dărâme sfânta şi dreapta învăţătură, lăsată de Mântuitorul Iisus Hristos şi apostolii Săi.
Să nu vă amăgiţi nici unul! Vom auzi şi vom vedea multe. Sfânta Scriptură zice că vor veni şi vor face şi minuni, până acolo că vor ajunge să pogoare foc din cer, vor face tămăduiri, iar oamenii, cum sunt ei de neştiutori acum, se vor duce cu grămada acolo să se tămăduiască. Aşa şi-au vândut mulţi sufletul necuratului prin vrăji, s-au dat demonilor, numai să se facă sănătoşi şi au înghiţit fel de fel de spurcăciuni, de pe la vrăjitoare şi vrăjitori. Iată cât de slab este omul, din cauza neştiinţei!
Citiţi Biblia şi cărţile sfinţilor părinţi, staţi tari în credinţă, urmaţi Adevărul Evangheliei şi ţineţi-vă de păstori, de adevăraţii învăţători ai bisericii, preoţimea, care trebuie să înveţe, să spună şi să arate tot ceea ce a lăsat Mântuitorul în biserică.
Bunul Dumnezeu şi Măicuţa Domnului să vă învrednicească de Har Ceresc, de lumină cerească, să puteţi vedea lucrurile aşa cum trebuie şi nici unul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică şi să se mântuiască.


Rugăciune,

Doamne Iisuse Hristoase înţelepciunea cea de sus, Tu eşti învăţătorul nostru, Doamne, nu ne trebuie alt învăţător, decât Tu, Doamne!
Ajută-ne să Te ascultăm şi să facem numai ceea ce este bine şi plăcut înaintea Ta!
Înviază-ne şi pe noi sufleteşte ca să ajungem sus în Ţara Minunată, acolo unde eşti Tu, să ne bucurăm cu Tine în vecii vecilor! Amin!



PREDICĂ DESPRE
FOLOSUL SĂRINDARELOR

,,Fericiţi sunt pe care i-ai ales, şi i-ai primit Doamne!”
(Ps. 64, 4)

F r a ţ i c r e ş t i n i,


Din Sfânta Scriptură vedem şi în Vechiul Testament şi în Noul Testament că toţi sfinţii, proorocii şi apostolii şi toţi drepţii, afară de Sf. Ilie şi Enoh, pe care i-a luat Dumnezeu în diferite feluri şi cei buni şi cei răi au trebuit să moară ca să se împlinească cele spuse de Dumnezeu la început lui Adam şi Evei în rai, când le-a poruncit să nu mănânce din pomul oprit, pentru că, în clipa când se vor atinge de el, vor muri. După cum ştiţi şi aţi auzit cu toţii această veche povestire, despre această neascultare a primilor oameni, Adam şi Eva, că n-au ascultat şi, îndemnaţi de diavolul, au călcat Cuvântul Domnului şi au mâncat din pomul oprit. Îndată, prin această neascultare, a intrat moartea în om şi de atunci până la sfârşitul veacurilor, au murit oamenii şi vor muri mereu, şi va veni vremea să murim şi noi.
Unii au murit de copii, înaintea părinţilor lor, alţii au murit ca părinţi înaintea copiilor lor, alţii au murit în floarea vârstei, alţii au murit bătrâni; unii au murit căsătoriţi, alţii necăsătoriţi, unii au murit de boală, alţii au murit prin războaie, unii au murit de foc, alţii înecaţi, unii au fost omorâţi de tâlhari, alţii din cutremure, alţii de foamete şi aşa în diferite chipuri au căzut pradă morţii, căci aceste trei lucruri nu le poate şti omul: când moare, de ce moare şi unde moare.
Au căutat oamenii fel de fel de mijloace ca să poată scăpa de moarte, dar nu se poate cu nici un chip. S-au descoperit fel de fel de doctorii şi plante care mai prelungesc zilele însă nici unul nu vom scăpa de moarte şi ne vine rândul şi nouă, şi nu ştim când şi de ce vom muri: ori de cap, ori de inimă, ori din operaţie, ori de cancer, dar de ceva trebuie să murim şi noi, însă nu ştim unde ne va ajunge moartea, căci aici, în această vale a necazurilor, ne ferim de una şi dăm de alta.
Ne ferim de foc şi poate murim înecaţi, ocoleşti un tramvai şi te calcă o maşină; te vaiţi de stomac şi mori de inimă, te temi de moarte că vine dintr-o parte şi când colo ea vine de unde nu te-ai aşteptat şi prin ce nu te-ai gândit niciodată. Tânăr sau bătrân, împărat sau ostaş, sărac sau bogat, bun sau rău, astăzi eşti... mâine călătoreşti în veşnicie.
Astăzi mănânci, bei şi petreci, iar mâine în muncile de veci; astăzi ai frumuseţe, bani, avere şi dorinţe, mâine o mână de ţărână în suferinţe. Şi aşa... cu fiecare clipă, cu fiecare an, ne apropiem de această mare sărbătoare a ieşirii noastre, a plecării noastre de aici, din lumea vremelnică. Când am venit în această lume, n-am adus nimic cu noi; toţi ne-am născut goi şi săraci.
Întrebarea este cu ce plecăm noi de aici, din această lume, în veşnicie? Cu ce fel de fapte mergem noi acolo, pentru că numai acestea vor lua cuvântul pentru noi înaintea Dreptului Judecător. Frică mare îl cuprinde pe suflet în momentul când încep duhurile să se apropie, când încep durerile înspăimântătoare ale morţii, atunci când stă înţepenit pe pat, îngălbenit de cele ce i se arată înaintea ochilor. Ţipetele înfiorătoare, care bagă spaimă în cei ce-l aud, sunt începutul durerilor lui. Oh!... Numai inima lui ştie cât sunt de grozave aceste dureri ale despărţirii sufletului de trup! Dar cât de groaznice trebuie să fie durerile şi muncile iadului, care-l aşteaptă pe sufletul păcătos. La ieşirea sufletului se arată diavolii iadului şi moartea cea nemiloasă, şi încep să-şi facă lucrarea lor de despărţire a sufletului de trup.
Aceşti diavoli au o uitătură groaznică, înfricoşată şi sufletul cel îngreuiat cu păcate multe, fără de nici o milă, este chinuit de aceşti demoni cu armele lor infernale, căci numai când apar înaintea ochilor celui ce stă întins pe pat, îndată îşi pierde minţile. Atunci, când se vede înconjurat de ei, îşi întoarce ochii într-o parte şi-ntr-alta, începe a scrâşni din dinţi şi a se suci din toate încheieturile, a se întoarce într-o parte şi alta; unii sar jos din pat, alţii umblă să fugă că doar vor putea să scape de acea grozavă şi amară moarte, şi să nu-i mai vadă pe acei urâţi demoni.
Unii se uită la oameni cu milă şi cer ajutor de la cei vii; oamenii ce stau împrejur cunosc din acestea că sufletul vede atâtea grozăvii şi încep şi ei să plângă de mila lui, dar nimeni nu poate să-l ajute.
Oh!... Câte ne-ar spune el acum, dacă i s-ar mai putea dezlega limba! Cu ce foc ar vorbi el lumii despre cele nevăzute, pe care nici el nu le-a crezut când era bine şi sănătos. Oh!... Cum ar fugi el acum dinaintea acelor demoni înfricoşaţi, care-i dau târcoale împrejur, dar picioarele lui sunt înţepenite. Oh, cum s-ar mai duce la Sfânta Biserică acum, să se roage şi să se pregătească! Ar sta numai în Biserică şi nu i-ar mai trebui nimic.
Dar s-a terminat această pomană a libertăţii lui. Acum se află în ghearele morţii şi ale demonilor; e victima lor. Aceştia încep a-l bate cumplit şi întocmai ca nişte vânători care caută să scoată o fiară din vizuină, aşa aceşti înfricoşaţi demoni, îi scot ticălosul suflet, i-l smulg împreună cu moartea, din păcătosul de trup, şi-i zic: „Ia să vedem blestemat suflet, unde sunt visteriile faptelor tale pe care le-ai făcut în viaţă cât ai fost viu cu trupul în lume!”.
Iar sufletul, neavând fapte bune, nu are ce să răspundă şi începe a plânge, a tremura, şi cu mare jale şi umilinţă se uită spre ei, poate se vor milostivi, dar aceia mai tare încep să-l mustre şi să-l întrebe: „Hai, ce stai suflete! Arată-ţi lădiţa cu faptele tale bune, să vedem, cât ai trăit în lume, ce negoţ ai făcut?”
Îndată sosesc diavoli mulţi cu mare veselie, şi toţi ţin în mâini hârtii cu păcatele scrise de ei, şi cu glas mare strigă asupra sufletului: „Al nostru eşti că voia noastră ai făcut!” Atunci merge şi îngerul care i-a fost dat la botez, şi îl ia de la diavoli fără voia lor, şi-l duce înaintea Dreptului Judecător, iar diavolii se ţin după el până aproape. Domnul îl întreabă pe suflet: „Osândite şi ticăloase suflete, unde îţi este chipul şi haina cu care te-am îmbrăcat la botez?” şi el n-are nici un răspuns. Atunci Domnul îi zice: „Fugi dinaintea mea blestemate suflete, du-te în focul cel nestins, în muncile de veci, care sunt gătite diavolului şi slugilor lui!”
Îngerii îl scot afară şi-l lasă singur şi se fac nevăzuţi. Şi deodată, ca nisipul mării, din toate părţile vin asupra lui demonii cu urlete şi strigăte; se reped unii dinainte şi-l împing, alţii dinapoi şi-l ridică-n sus, îl strâng de gât înfingându-şi ghearele lor. Unii îl leagă de mâini şi de picioare, alţii îi dau palme, iar alţii îl zgârâie şi-i rup părul; alţii îi scot limba din gură şi i-o înţeapă cu ace; alţii îl scuipă şi-i toarnă spurcăciuni împuţite în gură. Unii urlă ca lupii şi câinii, alţii joacă ca urşii şi strigă cu ţipete mari de bucurie: „Al nostru eşti! Al nostru eşti căci nouă ne-ai slujit!”, iar sufletul plânge cu mare jale şi zice către diavoli: „Lăsaţi-mă puţin să mă odihnesc, numai un minut, ca să cer iertare de la Hristos! Doar se va milostivi, şi mă va ierta.”
Dar diavolii încep şi mai tare a-l certa şi a râde de el, şi-i zic: „Acum pomeneşti tu de pocăinţă şi de iertare? N-ai avut destulă vreme să te gândeşti şi să te îndrepţi? N-ai auzit niciodată clopotele bisericilor când te chemau să te duci să-L rogi pe Judecătorul în biserică? Nu i-ai văzut şi tu pe alţii, când mureau, că erau duşi la groapă şi acoperiţi cu pământ? Atunci de ce nu te-ai îndreptat, de ce n-ai făcut pocăinţă şi n-ai pus capăt păcatelor tale, şi de ce n-ai făcut fapte bune prin milostenii, rugăciuni şi ajutorarea bisericilor? Când ţi se spunea, ţi se părea că sunt minciuni şi nu credeai. Acum în zadar îţi este credinţa ta, în zadar strigi către Dumnezeu, căci nici o milă nu mai găseşti! Acum vei merge în focul gheenei cu noi, că al nostru eşti ; plânsul nu-ţi mai foloseşte acum. De ce n-ai plâns atunci pentru păcatele tale, când ai fost viu în lume? De ce nu ţi-ai stins atunci văpaia prin lacrimi, pocăinţă şi spovedanie? Nu ştiai că ai să mori?!”
Sufletul cel păcătos, nemaiavând ce zice, plânge cu jale mare şi zice: „Oh,…mai bine nu mă mai năşteam! Ah, amar mie osânditului, vai mie, neîndreptatului şi rătăcitului! Vai mie, că mai bine muream când eram mic sau mai bine n-aş fi văzut lumina zilelor!” Şi aşa diavolii, cu groază mare, îl trag către munci, iar el plânge disperat. Asfel sufletul şade umilit şi aşteaptă în toate zilele să-i trimită şi lui neamurile ceva pomană, prin parastase şi sărindare, care se fac la Sfintele Biserici.
Acestea se petrec cu bietul suflet rămas acolo pe mâna diavolilor, în suferinţele iadului, unde nu are nici o clipă de odihnă, unde nu e niciodată zi, ci numai întuneric şi veşnic chin. Copiii şi rudele, l-au dus până la groapă şi acolo şi-au luat rămas bun, venind fiecare la casele lor, la treburile lor. Unii care mai cunosc ale credinţei, alţii din obicei, mai ştiu că după moarte se mai poate face ceva pentru cei adormiţi şi le fac din când în când câte o colivă şi le mai dau câte ceva de pomană. Alţii ştiu că, odată cu înmormântarea, se face pomană cu jertfă de milostenie mare, împărţindu-se haine şi bucate, apoi poartă de grijă să-i facă cele rânduite la trei zile, la nouă zile, la patruzeci la zile, la trei luni, la şase luni, la nouă luni, apoi la un an, la trei ani, până la şapte ani şi aşa tot timpul.
Unii au fericirea să aibă copii buni sau soţie bună, să le poarte de grijă după rânduială, dar cei mai mulţi sunt uitaţi cu totul în scurt timp. Soţiile se recăsătoresc, copiii nu-şi mai aduc aminte, şi aşa o mare depărtare se face între ei, că bietul suflet stă uitat acolo, în veşnicile munci.
O mulţime de cazuri, unele destul de dureroase, am văzut cu toţii în viaţa noastră; mai ales acum când foarte puţini copii mai cunosc credinţa aşa cum trebuie, când vedem atâtea semne înfricoşate de la Dumnezeu, că nu ştim ce ne aduce ziua de mâine sau în ce chip şi cu ce fel de moarte va fi şi plecarea noastră: prin foc sau prin apă, prin boală sau foame, sabie sau cutremure, fiindcă trăim vremea apocalipsei şi nu e de mirare că trebuie să se împlinească. Nu e de mirare ca într-o noapte să ne pomenim în flăcări sau când se va întuneca cerul de ploaie, să vină foc în loc de apă, ca în Sodoma şi Gomora, să ne ardă de vii; sau să ne trimită Domnul ploaie cu şerpi, să ne mănânce de vii, că de aşa ceva trebuie să murim şi noi.
Mulţi creştini s-au trezit la timp şi au început să-şi facă pomenile şi parastasele, dându-şi cu mâinile lor cele ce ar trebui să le dea alţii. Unii au îndrăznit şi s-au trecut în pomelnicul morţilor, zicând că aşa îşi fac parastasele de vii. Este o greşeală, pentru că pe Dumnezeu nu putem să-L minţim şi nu trebuie procedat în felul acesta. Sunt multe astfel de învăţături băbeşti, însă nu e bine să fie urmate şi de aceea ne-am gândit să vă facem cunoscut însemnătatea cea mare ce o are sărindarul pe faţa pământului.
Aţi auzit cu toţii vorbindu-se despre sărindare. Ce este sărindarul? Acest nume - sărindar - este un cuvânt grecesc care înseamnă patruzeci de zile, patruzeci de liturghii, patruzeci de parastase, patruzeci de colive, patruzeci de prescuri, patruzeci de lumânări, patruzeci de litri de vin. Toate acestea slujite cu Sfânta Liturghie reprezintă un sărindar.
Aşa se face sărindarul, cu acestea, şi cu Liturghie în fiecare zi, şi pentru cei morţi şi pentru cei vii. Deosebirea este că la sărindarul de vii, după cum ştiţi şi aţi văzut, coliva se face în cinstea sfinţilor din fiecare zi; când facem Sfânta Liturghie, în locul veşnicei pomeniri, care se cântă la coliva de morţi, cântăm troparele sfinţilor, şi-i rugăm ca, împreună cu Maica Domnului, să mijlocească la Dumnezeu să ne dăruiască iertare păcatelor. Aceasta este deosebirea dintre sărindarul de morţi şi sărindarul de vii.
Cei care aţi fost atenţi, aţi putut înţelege şi aţi observat că preotul care vine cel mai de dimineaţă în Sfântul Altar, începe sfânta proscomidie şi pomeneşte toate pomelnicile care au fost aduse, şi pentru vii şi pentru morţi. Acolo, la peştera din Betleem, pe măsuţa Sfântului Jertfelnic, preotul are două prescuri: una pentru vii şi una pentru morţi, şi face pomenire, scoţându-se părticele pentru fiecare nume ce se pomeneşte fie la vii, fie la morţi. În alte locuri poate să se pomenească de sute de ori, dacă nu s-a pomenit la sfânta proscomidie este în zadar.
Aţi auzit în timpul slujbei, la ectenia întreită după Evanghelie, când de asemenea preotul pomeneşte şi la vii pe cei ce s-au pomenit la Sfântul Jertfelnic şi apoi la ectenia de morţi, când iese cu lumânarea în faţa sfintelor uşi împărăteşti, zicând: „Şi le fă lor veşnică pomenire!”, iar noi cântăm de trei ori veşnica pomenire. De asemenea la sfârşitul slujbei, vine preotul în faţa mesei de la icoana Maicii Domnului şi, după ce se cântă la strană troparele sfinţilor, citeşte rugăciunile de binecuvântare ale colivelor şi ale tuturor darurilor ce sunt aduse pe masă, care se numesc prinoase la vii, iar la cealaltă masă, la morţi, parastase; aţi auzit la sfârşit cântările parastasului şi dezlegările ce se fac de către preot tot cu numele celor ce s-au pomenit la Sfântul Jertfelnic.
La terminarea acestui număr de patruzeci de liturghii se face o dezlegare, întâi a celor vii şi prezenţi, apoi se face o dezlegare în comun a tuturor acelor pomelnice pentru care n-au fost prezenţi credincioşii care le-au adus.
Aceste sărindare, iubiţi creştini, sunt de mare trebuinţă pentru sufletele noastre ca să ni le pregătim, să le asigurăm în mâinile Domnului, acum cât suntem în viaţă, când putem să mai facem ceva pentru suflet, şi mai ales când mai avem unde să mai facem. Pentru că aşa cum am mai vorbit şi în alte dăţi, nu va mai fi pomana aceasta de la Dumnezeu lăsată mult timp lumii. Încetul cu încetul îşi va retrage harul Său, că nu mai are pentru cine să îl mai lase, căci tot mai puţini rămân adevăraţii credincioşi ai bisericii.
Toţi acei creştini care au făcut şi fac aceste sărindare să ştie că aceste minunate slujbe, înlocuiesc înmormântarea, dacă mor şi nu are cine să le mai facă cele rânduite. Aceste sfinte sărindare înlocuiesc pomelnicele şi soroacele, pe care ar trebui să ni le facă alţii şi nu mai are cine. Mai ales, aceia sunt asiguraţi care iau şi parte la liturghie. Tot aceste dumnezeieşti slujbe descurcă multe treburi pământeşti, greu de descurcat altfel decât numai cu puterea lui Dumnezeu, fiindcă pentru păcate mari şi grele şi pentru uitarea unor suflete care au plecat dintre noi şi se află în iad în suferinţă, Dumnezeu îngăduie să vină asupra noastră fel de fel de necazuri, închisori, boli grele, despărţire între soţi, ură între copii şi părinţi, năpăstuiri, furturi, judecăţi şi alte multe supărări. Prin repetarea acestor sfinte sărindare de mai multe ori, cu credinţă şi mai ales cu participare la sfânta liturghie, şi persoana care are astfel de supărări se va izbăvi de ele.
Pentru izbăvirea de vrăjmaşi, pentru întoarcerea la credinţă a copiilor care au devenit atât de necredincioşi, că aţi auzit de atâtea ori şi prin ziare, că şi-au omorât părinţii, îi alungă pe drumuri, nu-i îngrijesc, nu-i miluiesc, şi pentru tot binele de la Dumnezeu şi aici în lumea aceasta şi în lumea cealaltă, pentru iertarea păcatelor celor răposaţi şi ale noastre - aceste sărindare sunt de mare folos. Harurile şi foloasele ce se dobândesc luând parte la Sfântele Liturghii sunt nenumărate, fiindcă Sfânta Liturghie este jerfa jertfelor, minunea minunilor, rugăciunea rugăciunilor, pentru că Iisus Hristos, Dumnezeu şi om, a rânduit-o pentru biserica Sa, mijloc de închinare, de laudă, de cerere şi de ispăşire. Numărul harurilor şi al binefacerilor de care ne împărtăşim la Sfânta Liturghie, cine ar putea oare să ni-l spună?
Vom înşira totuşi câteva învăţături ale bisericii despre Sfânta Liturghie şi binele ce-l face ea în lume. Aşa spun Sfinţii Părinţi că o singură Liturghie ascultată cu evlavie, cu credinţă, ne face mai bogaţi decât tot universul. Domnul Hristos, de câte ori luăm parte la Sfânta Liturghie, stropeşte cu Sângele Său sufletele noastre şi le curăţeşte în chip nevăzut de petele păcatului şi le sfinţeşte.
Când aducem Tatălui ceresc aceste laude din partea Fiului Său, îi aducem laude pe care nici îngerii nu le pot aduce. Sângele cel preascump al Domnului Iisus Hristos strigă îndurare, tot de atâtea ori, câte sunt picăturile ce le-a vărsat ; rănile Sale imploră iertarea noastră. Toţi îngerii prezenţi la Sfânta Liturghie, în chip nevăzut, cu noi şi printre noi, se roagă pentru noi şi-i oferă rugăciunile noastre Stăpânului Veşnic. Prin puterea Sfintei Liturghii diavolul este ţinut legat, departe de noi. Preotul se roagă în chip deosebit pentru cei de faţă, şi le face jertfa Sfintei Liturghii mult mai folositoare. Prin ascultarea Sfintei Liturghii facem cel mai mare cult de închinare, dăm cea mai mare cinste omenirii lui Hristos unite cu dumnezeirea Lui, cinstim patimile Domnului dobândind roadele sfinţeniei, o cinstim şi o bucurăm pe Maica Domnului, îi cinstim şi îi bucurăm pe îngeri şi pe sfinţi mai mult decât prin oricare rugăciune.
Sfânta Liturghie este mijlocul cel mai potrivit de a ne îmbogăţi sufleteşte, este cea mai bună faptă ce o putem face, este un act suprem de credinţă care ne asigură o mare răsplată în veşnicie. O sfântă a avut o vedenie în timpul Sfintei Liturghii. După sfinţirea sfintelor Taine, a apărut Mântuitorul în uşile împărăteşti şi, cu mâinile în chipul crucii, a binecuvântat poporul adunat zicând: „Vă binecuvântez pe toţi care credeţi în Mine şi aţi luat parte la jertfire!”
O creştină croitoreasă plătea în fiecare lună şi lua parte la Sfânta Liturghie, rugându-se pentru câte un suflet care era în închisorile iadului, şi aici în lume nu avea pe nimeni ca să se roage pentru el. Într-o zi a căzut şi ea la o boală grea şi îndelungată din care cauză şi-a pierdut toţi clienţii şi nu mai venea nimeni la ea să le mai coasă. Rămânând săracă a fost nevoită să caute să intre servitoare la cineva, ca să poată trăi. Plecând ea să caute, cu credinţă, a mai intrat încă o dată într-o Sfântă Biserică să plătească şi să asculte Sfânta Liturghie, şi a dat ca plată ultimul bănuţ pe care îl mai avea, înnodat într-o batistă, tot pentru un suflet ca să fie salvat din iad.
La sfârşitul slujbei ieşi din biserică şi se îndreptă spre locuinţa unei prietene a ei. Mergând pe stradă, un tânăr cu o înfăţişare luminată îi ieşi înainte şi-i zise:
„ - Cauţi loc de servitoare, nu-i aşa?”
„ - Da caut domnule, dar de unde ştii dumneata? Eu nu mi-am descoperit gândul nimănui şi nici pe dumneata nu te cunosc.” .Tânărul zâmbind îi zise:
„ - Mergi pe această stradă la numărul cutare şi vei găsi o doamnă care te va angaja şi acolo vei fi fericită pe deplin.” Apoi tânărul se făcu nevăzut.
Maria, căci aşa îi era numele acestei croitorese, merse la numărul spus de tânăr şi găsi o doamnă bătrână care-i deschise. A întrebat-o dacă este adevărat că îi trebuieşte o servitoare.
„ - Da, zise ea, este adevărat, eu caut o servitoare, şi tocmai vroiam să ies în oraş, pentru aceasta. Nu ştiu însă cum ai ştiut să vii aici, să mă întrebi?”
Maria începu să-i spună cum i-a ieşit un tânăr înainte şi i-a spus să meargă la acel număr. Bătrânica a rămas foarte impresionată. Intrând în camera stăpânei sale, Maria, a văzut o fotografie de mărime naturală, într-o ramă frumoasă în perete, şi nu s-a mai putut stăpâni, spunând şi strigând cu glas mare, cu bucurie bătrânei:
„ - Iată doamnă, acesta este tânărul care m-a îndreptat la dumneavoastră!”. Bătrâna se îngălbeni la faţă ca ceara. Se aşeză într-un fotoliu şi-i zise:
„ - Ce spui tu?! Acela e portretul fiului meu care e mort de patru ani.”
Maria înţelese numaidecât că bunătatea lui Dumnezeu i-a venit în ajutor şi îngenunchind lângă sărmana mamă, îi povesti toate cu deamănuntul şi cum a plătit liturghie, şi cum Dumnezeu i-a răsplătit dragostea ei.
„ - O, scumpă copilă, zise bătrâna, eu îţi datorez aşadar mântuirea fiului meu. Murise atât de frumos încât credeam că se află în rai. Dar iată el a stat atâta timp la suferinţă în iad! El te-a trimis. Să fie Dumnezeu lăudat! Vei rămâne de acum înainte cu mine nu ca servitoare, ci ca o prietenă, ca o soră.”
Iată, deci, iubiţi creştini, cât de puternică este jertfa Sfintei Liturghii! Nenumărate sunt minunile care se fac prin jertfa Sfintei Liturghii, prin sfintele sărindare. Nu ne-ar ajunge timp îndelungat să vorbim despre minunile acestei mari şi minunate taine, pe care ne-a lăsat-o Domnul nostru Iisus Hristos, că e de mare folos să le ştim şi să le spunem şi altora.


Rugăciune

Doamne Iisuse Hristoase, Împăratul cerului şi al pământului, Cela ce pentru noi ai venit din cer şi Te-ai făcut om ca să ne mântuieşti, primeşte-ne şi pe noi în Sfânta Jertfa Ta; iartă-ne păcatele ce le-am înaintea ta şi a sfinţilor Tăi îngeri, din ziua când am putut păcătui, până în acest ceas de acum!
Toate păcatele noastre ale celor vii şi ale celor morţi ce au fost pomenite la Sfântul Jertfelnic arde-le Stăpâne cu focul dragostei Tale, cu jertfa Ta şi cu Sângele Tău, şi şterge pentru totdeauna întinăciunea sufletelor, şi spală toată necurăţia fărădelegilor noastre, primindu-ne cu îndurare şi desăvârşită iertare.
Primeşte rugăciunile credincioşilor şi împlineşte dorinţele lor cele bune, trebuinţele părinţilor, ale prietenilor, ale fraţilor şi rudeniilor noastre, pentru dragostea Ta, pentru rugăciunile Maicii Tale, ale tuturor sfinţilor Tăi şi ale sfinţilor îngeri pe care i-am cinstit în toate zilele şi i-am rugat în tot timpul să ne fie protectori şi fierbinţi rugători înaintea Ta Stăpâne. Amin!


PREDICĂ DESPRE
CLEVETIREA ŞI OSÂNDIREA APROAPELUI


„Iisus a zis: Cel ce este fără de păcat, să dea cel dintâi cu piatra în ea!”
(Ioan VIII,7)

F r a ţ i c r e ş t i n i,


Multe sunt părerile unora sau altora cu privire la păcatul desfrânării. Unii socotesc că păcatul acesta nu este chiar aşa de greu, iar alţii socotesc că acest păcat este mai greu ca toate păcatele. Din Sfânta Evanghelie vedem că fariseii şi cărturarii din vremea Mântuitorului, I-au adus într-o zi o femeie pe care au prins-o în desfrânare şi I-au zis: „Învăţătorule, Moise porunceşte în lege ca să le ucidem cu pietre pe astfel de femei! Tu ce zici?” Atunci Iisus le-a zis: „Cel ce este fără de păcat, să arunce cel dintâi cu piatra în ea!”.
Minunat răspuns le-a dat Domnul Hristos acestor farisei făţarnici, care nu căutau decât să-i osândească pe alţii, socotindu-se pe ei drepţi, sfinţi şi neprihăniţi; ei, în inimile cărora clocoteau tot felul de spurcăciuni şi mişunau toate răutăţile, înveninând sufletul aproapelui.
Evreii se lăudau cu moralitatea lor şi priveau cu groază apucăturile desfrânate ale păgânilor. Prezenţa ofiţerilor romani în Palestina, a adus şi o mulţime de apucături păgâne, de distracţii imorale şi destrăbălate; cântecele uşuratice tulburau liniştea oricui ar fi vrut să trăiască şi să împlinească Cuvântul lui Dumnezeu. De aceea şi aceşti evrei, care se lăudau ca oameni morali, încă nutreau în inimă pe ascuns păcatul desfrânării. Sufletul lor era plin de fiere amară, prins de lanţurile fărădelegii, căci pe bună dreptate, cel care găseşte plăcere în a privi scene murdare, cei care asistă cu priviri pofticioase pot fi uşor atraşi de păcate făţişe, gânduri urâte, care stau ascunse în cămăruţele inimii.
Chiar numai gândul păcătos este privit ca păcat. De aceea zice Domnul Hristos: „Oricine se uită la o femeie ca s-o poftească, a şi preacurvit cu ea în inima lui!”. Dacă numai privirea şi gândul păcătos te pătează, atunci cine mai poate să spună că a rămas neîntinat de păcatul acesta al desfrânării?! Cine nu vede că destrăbălarea merge mereu crescând şi din ce creşte mai mult se adânceşte?
Dar de ce oare din zi în zi creşte păcatul acesta?! Fiindcă omul a ajuns să nu mai aibă frică de Dumnezeu, să nu-i mai fie ruşine de nimeni şi să nu se mai poată înfrâna de la distracţii şi plăceri păcătoase. Atât de jos a decăzut omenirea, încât ferirea de desfrânare a unor creştini, este luată în râs şi socotită ca o lipsă de bărbăţie, de cei mai mulţi oameni, care şi ei pretind a fi creştini. De aceea zic unii: „Eşti tânăr!... Să petreci! Că doar n-ai să te distrezi şi să joci la bătrâneţe!” Iată încuviinţarea desfrânării şi a altor păcate de acelaşi fel.
Câţi tineri mai ajung oare acum să se cunune religios, neîntinaţi cu trupurile?! Câţi tineri ascultă cuvintele Apostolului Pavel care zice: „Fugiţi de poftele tinereţii!” Câţi vor să ştie că tovărăşiile rele, strică obiceiurile bune? După ce că omul este pornit spre păcat, având în el o fire păcătoasă şi stricată, mai vin şi din afară tot felul de aţâţări: cărţile rele, romane imorale în care păcatul desfrânării este zugrăvit aproape fără perdea; apoi câte tablouri atrăgătoare înfăţişând trupuri goale, filme şi reviste imorale, care se găsesc în case de oameni moralişti şi care se cred serioşi, ca şi fariseii din vremea Mântuitorului.
Moda femeiască este o ispită atrăgătoare în păcatul desfrânării: rochii scurte, decoltate şi despicate, braţe goale, bluze străvezii, blugi strâmţi de se văd mădularele prin ei, părul tuns, vopsite şi machiate. Toate acestea au avut influenţă să alunge ruşinea dintre oameni şi să facă lumea tot mai neserioasă, aruncând-o în păcatul desfrânării sufleteşti şi trupeşti.
Bătrânii se iau la întrecere cu tinerii în glume proaste şi vorbe cu două înţelesuri. Până şi copiii au ajuns să vorbească între ei vorbe ruşinoase, porcoase. O mulţime de femei şi-au vândut trupul pe bani, pentru desfrânare; bărbaţi, cu neveste şi copii, trăiesc în nelegiuire, fără nici o ruşine. Câte lucruri scârboase nu se fac de către tineri, mai ales unde sunt mai mulţi la un loc!
Păcatul este grozav de molipsitor şi s-a răspândit cu o mare iuţeală. Răul de care vorbim este aşa de scârbos că nu se poate spune prin cuvinte. Şi totuşi… păcatele ascunse nu rămân mereu tăinuite, căci dacă te duci într-un spital de nebuni, vezi acolo urmările acestor păcate. Câţi copii nu se nasc cu suferinţe grele în trupurile lor, din cauza acestui păcat al desfrânării!
De aceea, oraşele mari, Sodoma şi Gomora, au fost nimicite de Dumnezeu, din pricina acestor scârboase păcate - curvia şi sodomia - care se încuibaseră în ele şi au rămas de pomină ca Dumnezeu să arate lumii cât de mult urăşte păcatul acesta şi ce pedeapsă grea vor primi cei ce se ţin de astfel de păcate!
Pentru aceasta şi Mântuitorul, ca un Înţelept învăţător, cu înţelepciunea cea dumnezeiască de sus, ne spune că, numai dacă priveşte cineva o persoană şi o pofteşte în inima sa, a şi preacurvit. El vrea să scoată răul din rădăcină, ca să nu ajungă la înfăptuirea păcatului nimeni. De aceea toţi sfinţii părinţi, împreună cu apostolii şi cu adevăraţii părinţi duhovniceşti ai vremii noastre, condamnă din răsputeri toate pricinile de păcătuire, toate plăcerile deşarte care smintesc ochii, inima omului şi mintea şi interzic cu desăvârşire creştinilor distracţiile, jocurile, modele, filmele imorale şi toate cursele care-l pot duce pe om la săvârşirea păcatului, fiindcă fiecare plăcere este un burghiu al diavolului, cu care sfredeleşte şi face o gaură în corabia sufletului şi a trupului nostru. Cu cât se fac mai multe găuri, cu atât se scufundă mai uşor şi mai repede corabia noastră sufletească.
Diavolul are multe burghie de acestea. Cu unul sfredeleşte prin ochi, cu altul prin inimă, cu altul mintea, cu altul tot trupul. Să fim cu luare aminte, să nu-l lăsăm pe spurcatul acesta să ne spargă corabia, căci el se străduieşte să înece corăbiile cele pline cu bunătăţi, nu pe cele goale. Câtă pagubă se face când se scufundă o corabie plină cu bogăţii şi bunătăţi!
Acum să ascultăm şi sfaturile unui Sfânt Părinte din Pateric, care ne spune aşa: „Cel care se luptă cu păcatul curviei, să se străduiască să vadă din care pricină s-a pornit războiul asupra lui, fiindcă războiul curviei se porneşte asupra omului din aceste cauze: ori din dezmierdări, din desfătări, ori din somn prea mult, sau din mândrie, sau te socoteşti mai bun decât alţii, sau ai vorbit şi ai osândit pe cineva, când l-ai văzut păcătuind”. Tocmai acest păcat îl fac cei mai mulţi din creştinii noştri. Cum au auzit de la cineva o vorbă calomniind o persoană oarecare, numai ce au auzit şi gata… încep să bată toba, să umple lumea cu veştile: „Auzi dragă, auzi că a fugit fata lui cutare cu băiatul lui cutare!”, sau: „Ştii ceva?! Să-ţi spun eu!.. Bărbatul lui cutare, trăieşte cu femeia lui cutare!” şi aşa le macină gura clevetiri şi osândiri, de se cutremură o lume întreagă, înmulţind păcatul acesta ca o boală de la unul la altul. Un astfel de om să se aştepte la războiul curviei şi la cădere mare. Iar dacă acea persoană, fiind în vârstă, n-a căzut ea în păcatul acesta, Dumnezeu îngăduie să cadă copiii ei în păcat, pentru păcatul acesta mare al ei.
N-avem voie, ne spune Sfânta Lege a lui Dumnezeu, să vorbim de unul şi de altul, chiar dacă i-am fi văzut păcătuind. Avem voie să vorbim de păcatul curviei şi de toate păcatele în general, prin predici, prin cuvântări, dar nu dând exemplu pe anumite persoane pe care le-am cunoscut, pe care le ştim.
Ca dovadă, iată ce ne spun Sfinţii Părinţii noştri din Pateric:
Sfântul Isac Tebeul l-a văzut pe un frate păcătuind şi l-a osândit imediat. După aceea, a plecat în pustie. Când s-a întors la chilia lui din pustie, a găsit un înger al Domnului lângă uşă, care i-a zis: „Nu te las să intri!” „Dar pentru ce, sfinte îngere?” Atunci i-a zis îngerul: „Dumnezeu m-a trimis să te întreb: «Unde porunceşti să-l aşeze pe fratele pe care l-ai judecat? La ce fel de chinuri din iad să-l aşeze Dumnezeu?» pentru că l-ai judecat tu şi l-ai osândit?” Atunci recunoscându-şi greşeala, a zis: „Iartă-mă Doamne, iartă-mă Doamne!”, şi s-a pocăit de păcatul acesta.
Un alt părinte, mergând la oraş pentru trebuinţele lui, a văzut în drumul lui doi inşi păcătuind, iar el şi-a întors faţa şi mergea mai departe, dar iată îngerul Domnului cu o sabie în mână îi zice: „Nu ziceai ceva, că iată sabia!”
Deci, iată care trebuie să fie atitudinea noastră în astfel de situaţii! Dacă aceşti părinţi i-au văzut cu ochii lor pe cei ce păcătuiau şi au primit mustrări şi dojeniri de sus, de la Dumnezeu, cu atât mai mult vom fi mustraţi noi şi pedepsiţi de Dumnezeu, dacă nici n-am văzut, ci numai am auzit de la cineva, de la o gură bârfitoare şi minte spurcată, ca a fariseilor din Sfânta Evanghelie şi ne-am pornit să-l vorbim şi să-l calomniem pe om. Aşa că, iubiţilor, să ne păzim cu sfinţenie, că grozavă este căderea celor ce osândesc şi judecă păcatele altora.
Găsim scris tot în Pateric despre cineva care a judecat si Însuşi Domnul l-a numit antihrist, pentru că s-a găsit el să-l judece, mai înainte de a-l judeca Domnul. Mare frică trebuie să avem, căci nu ne jucăm cu păcatul acesta. Domnul Hristos spune într-un loc în Sfânta Evanghelie că: „...Vor intra în Împărăţia cerului desfrânaţii şi desfrânatele, iar fiii luminii vor fi scoşi afară!”, ca să ne facă să înţelegem şi mai mult că Dumnezeu a lăsat pocăinţă, iertare şi mântuire tuturor păcătoşilor.
Cine suntem noi ca să-i vorbim şi să-i osândim?! Sfântul Apostol Pavel ne spune şi el că: „Cine păzeşte toate poruncile şi calcă una, se face vinovat de toate!”. Să nu se împlinească cu noi vorba aceea bătrânească: „Hoţul este cu un păcat, iar păgubaşul cu o mie.”, adică cel ce a greşit are numai un păcat, pe care îl ştie el şi Dumnezeu, iar cel ce-l spune lumii, pârându-l, înmulţeşte păcatul acela al lui de mii şi mii de ori.
Pe drept cuvânt se spune că aceştia sunt propovăduitorii dracilor şi mult câştig au demonii de pe urma lor, aşa că trebuie să fim atenţi cum înţelegem credinţa adevărată, pentru că Dumnezeu are scări şi de ridicat şi de coborât. Mai plăcut este înaintea Domnului păcătosul smerit, care-şi vede păcatul lui, decât dreptul mândru, care se socoteşte pe sine neîntinat, neprihănit, după cum găsim scris de sfinţii noştri părinţi, că omul păcătuieşte foarte mult cu mintea, aşa cum zice Sfântul Părinte Gherontie tot din Pateric: „Sunt unii, spune el, care curvesc fără să se apropie de trupuri şi aceştia curvesc cu mintea, chiar dacă trupurile lor rămân fecioreşti”.
Aşa observăm şi în pilda celor 10 fecioare că cinci fecioare erau bune, iar cinci fecioare erau nebune şi n-au fost primite, deşi cu trupul erau fecioare, pentru nebunia minţii lor, pentru desfrânarea minţii lor, pentru că se înecau în pofte păcătoase, în plăceri, în distracţii, în chefuri şi în lux. Cu nici un chip nu ni se cade nouă, să vorbim şi să judecăm păcatele altora! Cel ce râde de păcatele altuia se aseamănă unui ostaş fără minte aflat pe front, care râde de rănile, primite în luptă de tovarăşul său, uitând că se află şi el tot pe front şi la orice pas ar putea fi rănit.
Sfinţii Părinţii noştri merg mai departe sfătuindu-ne cu învăţătura. Iată ce zice Sfântul Pimen: „Dacă vom acoperi greşeala fratelui nostru şi Dumnezeu o va acoperi pe a noastră! Iar dacă vom descoperi păcatele fratelui nostru şi Dumnezeu va arăta păcatele noastre!”.
Aşa vorbeau odată două creştine în faţa icoanei Sfintei Pelaghia; căci una dintre ele, deşi erau surori, nu ştia ce sfântă este în acea icoană, iar cealaltă, îi răspunde cu dispreţ zicând: „Asta e aia care a fost desfrânată!”. Atât de departe merg unii cu îndrăzneala, că îi judecă şi pe sfinţii care, deşi au păcătuit, dar prin pocăinţă au ajuns la fericirea veşnică, la sfinţenie. În loc să reţină faptele de pocăinţă ale sfinţilor, strădania lor, postul lor, rugăciunile lor, le-a rămas în minte doar păcatul acesta, al desfrânării, pentru care sfinţii s-au căit toată viaţa.
Aşa au ajuns unii să-I hulească şi pe Domnul Hristos şi pe Maica Domnului, despre Care, spun ei, că a mai avut copii şi alte multe hule la adresa Maicii Domnului. De aceea unii au gânduri murdare, când văd icoana Domnului Hristos şi a Maicii Domnului; gânduri urâte şi spurcate se strecoară în minte, că se depărtează Darul şi Duhul lui Dumnezeu de clevetitori şi de cei ce judecă pe alţii.
Sunt multe persoane care cred că dacă nu au căzut în păcatul desfrânării, n-au păcate, şi atunci n-au de ce să se spovedească la duhovnic. Voi reda aici exact cuvintele părintelui nostru Ioan Iacob de la Ierusalim, mănăstirea Hozeva, ale cărui moaşte se află acolo. Este un sfânt român, de curând trecut la cele veşnice, pe care Dumnezeu l-a proslăvit pentru viaţa lui curată. Cineva care a fost acolo, mi-a adus una din predicile lui şi m-am minunat de învăţătura lui cea duhovnicească, dreaptă şi adevărată.
Iată ce spune el: «Sunt câţiva ani de când îl îndemn pe un frate de mănăstire să meargă la duhovnic pentru mărturisire. „Ce am eu cu duhovnicul?!” - îmi zice el - „că doar nu l-am omorât pe tata şi nici nu trăiesc în păcate?!”» Iată cum înţelegea el păcatul! Sunt mulţi care înţeleg ca şi el, chiar dintre cei care merg la duhovnic. Fratele cu pricina socotea ca o năpăstuire îndemnul pentru mărturisire; el, nevinovatul, nu ştie încă de duhovnic, pentru că nu are păcate, căci ştiindu-se fără femeie, el se credea fără de păcat. Iată unde se mărgineşte păcatul după socoteala lui! Din nenorocire mulţi sunt părtaşi cu el şi se împărtăşesc regulat, fără să ştie de părinte duhovnic, merg din biserică în biserică, se împărtăşesc, fără să se spovedească unii.
Prăpastie adâncă este aceasta pentru bietul suflet, pentru că se defăimează cea mai trebuincioasă taină pentru mântuire, adică taina pocăinţei - care împreună cu Sfântul Botez, deschide uşa raiului la toată lumea. Cine se socoteşte că nu este păcătos, acela nu are nici pocăinţă şi nu ştim unde este mântuirea lui! Iată de ce nu se mântuiesc sectanţii, fiindcă mai toţi se bat cu pumnul în piept şi spun că ei nu sunt păcătoşi, nu mai au păcate; ei sunt drepţi, nu le trebuie preot, nu le trebuie spovedanie, nu le trebuie împărtăşanie, nu le trebuie biserică, etc. Ei se socotesc drepţi, sfinţi, dar nu se mântuiesc, căci fără pocăinţă, nu este mântuire.
Sfinţii Părinţi ne învaţă că orice abatere de la bine, este socotit păcat. De-ar trăi omul şi numai o zi pe lumea aceasta, tot nu este scutit de păcate, că şi pruncul are mânie şi pizmă. Sfântul Prooroc David se plânge că: „... întru păcate m-am născut Doamne, în păcate m-a zămislit şi m-a născut maica mea!” (Psalmul 50), iar noi, care am îmbătrânit în rele, zicem că nu facem păcate. Oare numai desfrâul trupesc este păcat?! În tablele legii, câte porunci ne-a dat Dumnezeu până la porunca a şaptea: să nu faci desfrânare? Iar în cele nouă fericiri din Sfânta Evanghelie, oare fericeşte Domnul numai pe cei curaţi cu trupul?! Nici nu aminteşte de aceasta, căci dacă n-ai inima curată, nici trupul nu este curat şi nici sufletul!
Avem sute de mărturii despre aceasta şi noi ne înşelăm adesea, socotind numai desfrâul ca păcat, iar altele care sunt mai vătămătoare, nu le luăm în seamă. Oare numai cel ce tuşeşte este bolnav?! Câţi nu sunt bolnavi de oftică, de cancer sau de alte boli lăuntrice şi dacă nu tuşesc şi nu scuipă, oare ei nu sunt bolnavi?!
Povestea un părinte misionar din Grecia că, mergând odată către un sat aproape de Salonic, s-a întâlnit cu un ţăran care se întorcea de la câmp. Ca să-l încerce pe om de răbdare i-a zis preotul:
„ - Bună seara, păcătosule!” La această vorbă i-a sărit omului ţandăra, răspunzând preotului cu mânie:
„ - Eu păcătos! Dar de unde ştii aceasta? Eu sunt cel mai bun creştin din sat, că nu mă ştiu să fi făcut vreun păcat în lume”.
Văzând preotul nostru că a dat de bucluc a căutat să schimbe vorba, ca să-l liniştească, dar n-a fost chip. Omul n-a vrut să mai vorbească şi a plecat supărat. Interesându-se preotul în sat despre omul cu pricina a aflat că el era eroul certurilor şi al tulburărilor în sat. Toţi se fereau de el ca de o vacă ce împunge. Poate vreţi să râdeţi cumva de supărarea ţăranului şi de socoteala lui; gândiţi-vă însă puţin, şi veţi vedea că mai toţi avem aceeaşi socoteală. Acela, pentru că se ştia în căsătorie legitimă, adică în căsătorie cinstită, avea părerea că el e cel mai drept din tot satul şi cel mai bun creştin.
De asemenea şi noi creştinii, chiar călugării şi maicile, oricât ne-am feri de microbii desfrâului lumesc, să nu socotim că ne-am înstrăinat de păcate şi suntem aşa de neprihăniţi, că atunci mândria din capul nostru, ajunge la măsura lui Lucifer. Aşa cred unii creştini, că se mântuiesc numai dacă n-au făcut păcatul desfrânării, chiar dacă îl întrec pe Iuda prin iubirea de argint, chiar dacă ar fi mândrii ca Lucifer, chiar dacă ar fi mânioşi şi zavistioşi, chiar dacă ar mânca din carnea fratelui prin clevetire şi bârfire, chiar dacă ar fi lacomi şi trândavi, chiar dacă s-ar bălăci în mocirla tuturor fărădelegilor şi ar umbla în calea fariseilor prin făţărnicie.
O, sărmane suflete! Vi se pare că sunteţi ca nişte porumbiţe nevinovate dacă n-aţi căzut în desfrâu. Ferice de voi, nevinovaţilor, că nu umblaţi în calea păcătoşilor! Dar, fraţilor şi surorilor, ia staţi puţin să ne dezmeticim, nu cumva ne înşelăm cu părerea? Ia s-o luăm de la începutul lumii, să vedem, noi suntem greşiţi sau a greşit Scriptura?!
Lucifer, mai marele îngerilor, n-a făcut desfrânare, căci nu avea trup şi iată-l că s-a prăbuşit din cer cu a treia parte din îngeri prefăcându-se în diavoli! Mare este păcatul mândriei! Este cel dintâi păcat care s-a făcut, pe care l-au făcut ei întâi - îngerii.
Adam şi Eva n-au făcut desfrânare şi totuşi au pierdut raiul, s-au osândit la moarte. Oare lăcomia şi obrăznicia nu sunt păcate ca şi desfrâul?! Că ei pentru lăcomie, pentru îndrăzneală şi pentru neascultare au pierdut raiul; au fost scoşi afară, că nu L-au ascultat pe Dumnezeu, să nu mănânce din pomul oprit.
Pizma lui Cain a născut primul omor între oameni. Oare nu este acest păcat mai greu ca desfrânarea?! Şi Iuda, pentru ce L-a vândut pe Domnul Hristos, oare pentru desfrânare trupească, nu pentru lăcomie şi iubire de bani? Ereziile şi prigoanele care s-au născut în sânul Bisericii, n-au ieşit oare din cauza minciunilor, a mândriei şi a zavistiei?! Războaiele şi toată prigoana cea nebună, nu este păcat ca şi desfrânarea?
Vedeţi, că până la desfrânare mai sunt şi alte păcate mai grele şi mai greu de vindecat!? Ne înşelăm dacă socotim păcate numai căderile trupeşti, curvia şi neamul ei. Să nu creadă cineva că este fără de prihană, dacă a fost ferit cumva de gripa desfrâului trupesc. Boala aceasta se arată azi în toată lumea ca un microb molipsitor, dar i se cunosc cauzele şi le-aţi auzit cu toţii. Însă, gândiţi-vă câte boli ascunse se cuibăresc în sufletul nostru, fără să fie vădite şi arătate şi fără să pricepem de unde se nasc şi cu ce leacuri s-ar vindeca?!
Deci, fraţilor şi surorilor, să nu ne fericim pe noi, sărmanii, că sunt destule păcate mult mai grele ca păcatul desfrânării, care rod ca şi viermii haina sufletului nostru. Să nu-l socotim păcătos numai pe cel care a făcut păcate trupeşti, că atunci facem mincinoase Scripturile Sfinte şi nu ne putem nici îndrepta, nici cunoaşte boala sărmanei noastre făpturi.
Nimănui să nu i se pară că facem o îndreptăţire acestui păcat trupesc, dar mai grea decât curvia trupească, este cea sufletească! Cine a păcătuit trupeşte se spală cu lacrimi de pocăinţă, ca atâţia sfinţi şi sfinte, pe care îi avem pildă cu vieţile lor în Sfânta noastră Biserică, cu modul lor de îndreptare. Avem sfinţii şi sfintele care au trăit înaintea noastră. Dar curvia sufletească este despărţire de Dumnezeu, lepădare de dreapta credinţă, prin multe forme şi multe feluri. Aici să se intereseze fiecare şi să citească la Apocalipsă, cap. 17, unde se vorbeşte de desfrânata pe care o va nimici Dumnezeu, pentru destrăbălările ei.
Toţi aceia care propovăduiesc nelegiuiri şi învaţă lumea, că nu este păcat să fumezi, să joci, să descânţi, să faci avorturi, să ai prieten, prietenă pentru păcate, să cânţi lumeşte şi alte multe feluri de păcate de acestea; căci sunt nişte desfrânaţi cu sufletul, care învaţă aşa, fiindcă mai întâi, ei nu pot să se lase de aceste păcate, şi nu predică cum au predicat apostolii, nu învaţă aceeaşi credinţă dreaptă, aşa că nu-i ascultaţi, că vă duc la pierzare.
Trebuie să stingem răul de la rădăcină, aşa cum ne învaţă Mântuitorul. Nu să smulgem buruiana numai deasupra - frunza, şi rădăcina s-o lăsăm în pământ, că foarte repede creşte iarăşi. Luaţi învăţătura aceasta curată şi sfântă, că şi noi am luat-o de la mai marii noştri, de la Sfinţii Părinţi şi credeţi tot ce vi s-a spus! Ascultaţi şi împliniţi, că aproape este venirea Stăpânului, să răsplătească fiecăruia după faptele lui!
Să privegheaţi şi vă rugaţi ca să nu cădeţi în ispită şi să punem untdelemn, faptele cele bune în candela sufletului nostru, să ardă cât mai frumos, că Stăpânul este la uşă, e gata să vină! Să ne găsească pregătiţi şi cu candelele aprinse!
Acum, văzându-ne fiecare fărădelegile şi păcatele noastre, să lăsăm şi noi pietrele jos, să nu mai dăm în nimeni; şi ruşinaţi de murdăria păcatelor noastre, să nu osândim pe nimeni. Fiecare să-l vedem pe aproapele mai bun, mai primit înaintea lui Dumnezeu şi să ne ferim cu toţii, de călcarea oricărei porunci dumnezeieşti fiindcă în păzirea poruncilor constă viaţa şi mântuirea noastră, iar în călcarea lor, este blestemul şi pierzarea sufletelor şi a trupurilor noastre.
Mi-amintesc că a venit într-o zi la mine o femeie în vârstă, plângând de săltau hainele de pe ea, şi mă întreabă: „Ce să fac, părinte, cum să-mi îndrept bărbatul, că vrea să mă omoare, vrea să mă distrugă, fiindcă a auzit de la o vecină, că eu în tinereţe am făcut păcatul desfrânării cu cineva?!”.
A fost întrebată numai atât: „Ia gândeşte-te, dumneata bine! Stai aici şi gândeşte-te: în viaţa dumitale, ai vorbit de cineva tot aşa, ai spus de păcatul acesta că l-a făcut cineva şi a suferit de pe urma vorbelor spuse?” A stat puţin femeia şi s-a gândit şi şi-a adus aminte, că într-alt loc unde stătuse cu chirie, băgase zâzanie între soţ şi soţie, fiindcă a pârât-o pe soţia aceia, spunând la fel, cum a fost şi ea pârâtă, că a trăit cu cineva şi el nu ştie. Şi din pricina aceasta s-au despărţit.
„- Şi l-ai spus la vreun duhovnic, te-ai mărturisit?”
„- Am spus toate păcatele cred, dar pe acesta nu l-am spus, părinte, deloc.”
„ - Să-l spui că pentru acest păcat te chinuieşti acum!”
„ -A îngăduit Dumnezeu ca bărbatul dumitale, să descopere acum la bătrâneţe şi să te chinuiască, să te omoare cu bătaia, - că era fugită de acasă de câteva zile, - pentru că ai făcut acel păcat, şi i-ai despărţit pe acei tineri, cu gura dumitale, pârând şi calomniind”.
Aşa că, nu este păcat uşor, iubiţi creştini! Ce avem noi să vorbim despre lucrurile acestea? Că ai auzit ce a făcut cutare sau cutare? Să smulgem spinii, pălămida şi buruienile din grădina sufletului nostru, că se înmulţesc, cresc şi rodesc, dacă noi nu luăm seama şi nu ne îndreptăm şi nu băgăm în seamă cuvintele lui Dumnezeu, care porunceşte să le păzim.
Cu aceste cuvinte, să-L rugăm pe bunul Dumnezeu să ne învrednicească pe toţi iertării păcatelor şi mântuirii sufletelor!



Rugăciune

Dumnezeul cerului şi al pământului, Dumnezeul celor văzute şi nevăzute, Dumnezeul milei şi al îndurării caută cu ochiul Tău milostiv, asupra noastră, a păcătoşilor robilor Tăi şi dă-ne inimă înfrântă şi smerită ca să nu judecăm şi să nu osândim pe aproapele nostru şi să ne vedem păcatele noastre, Doamne, că binecuvântat şi preaslăvit eşti acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin!