Cum se cuvine a ne corecta sentimentele prin diferite metode

Cum se cuvine a ne corecta sentimentele prin diferite metode
Cand vezi lucruri frumoase si cinstite pe pamant, considera-le toate nimic si gunoi fata de frumusetea si bogatia cerurilor de care te vei bucura dupa moarte, daca vei sti sa dispretuiesti toate ale lumei. Intoarce-ti privirea la soare si cugeta ca sufletul tau va fi mai stralucitor decat acesta, daca vei ramane in harul Creatorului; iar de nu, va fi mai intunecat si mai neplacut decat intunericul infernal. Privind cerul, ridica-te cu ochii sufletului mai sus, la cerul de foc , acolo fixeaza-ti gandul, fiindca-i locasul tau de bucurie gatit pentru totdeauna, daca vei trai pe pamant cu nevinovatie.

---

42. Cerul este locasul tuturor fericitilor, avandu-si fiinta din lumina cea mai curata. Sf. Calliot spune ca, dupa teologi este: "scaunul Domnului", dupa cuvintele: "scaun imi sunt Cerurile", sau "Cerul Cerului Dumnezeu". E locasul ingerilor si al oamenilor, e imparatia mult dorita a Cerurilor, despre care vorbeste fericitul Augustin: "Pentru o singura zi as fi dorit sa ma indulcesc de imparatia cereasca si atunci toate ale lumii si toata indulcirea trupeasca as fi defaimat". Iar fericitul Ieronim, aratandu-se invins lui Augustin zicea: "Frate, fericirea cereasca e negraita, necuprinsa de minte; de ea se indulcesc ingerii, dreptii o mostenesc si raman crezand astfel".

---

Primavara, cand auzi cantecul pasarilor in padure, si orice alta cantare dulce, ridica-ti mintea la acele dulci cantari ale Paradisului si cugeta ca acolo neincetat rasuna Aliluia si celelalte doxologii ingeresti ⁴³ si roaga-te lui Dumnezeu sa te invredniceasca a-i canta totdeauna cu duhurile ceresti: "Si dupa aceasta am auzit glas mare de multe popoare in cer, zicand: Aliluia!" (Apoc. 9,1).

---

43. Sunt trei doxologii mai de seama cu care cele doua cete ingeresti slavoslovesc pe Sfanta Treime: a Scaunelor, Heruvimilor si Serafimilor, Gel-Gel; (Iezechil 1,13) care iese din roatele Heruvimilor, si, dupa Dionisie Areopagitul insemneaza rostogolire; a doua, a Domniilor, a Puterilor si a Stapaniilor este: Sfant, Sfant, Sfant, iar a treia a incepatoriilor, Arhanghelilor si Ingerilor "Aliluia", dupa cum se exprima Nichita Stitat (p. 851), Filocalia, c. 99.

---

Cand vei simti ca te ispiteste dulceata fapturilor, aminteste-ti ca acolo sub dulceata, e ascuns sarpele infernal gata la panda sa te ucida ori cel putin sa te muste. Si atunci sa zici asupra-ti: "0h, sarpe blestemat! Cum stai ascuns gata sa ma inghiti!"
Apoi intoarce-te la Dumnezeu si zi: "Bine esti cuvantat Dumnezeul meu ca mi-ai aratat mie pe vrajmasul meu si m-ai izbavit din gatlejul turbat si din undita lui". Alearga indata la ranile Celui Rastignit, consacrandu-I-te si mediteaza cat de mult a suferit Domnul in Sfantul Trup sa te scape de pacat si sa te faca a ura placerile carnii. Iti mai amintesc de un lucru, ca sa poti scapa de acest farmec primejdios si de aceasta pofta a carnii. Iata ce este: deschide-ti mintea si da-ti seama ce va fi acea fata care te tulbura, dupa moarte, adica, putreziciune, viermi si rau mirositoare. Cand mergi la fiecare pas si calcatura de picior, aminteste-ti ca in acest fel te apropii de mormant. Iar cand vezi pasari zburatoare in vazduh, ori ape curgatoare pe pamant, gandeste-te ca viata iti zboara cu mare iuteala si ajunge la sfarsitui ei.
Iarna, cand se ridica vanturi mari, ori vara fulgere si tunete, adu-ti aminte de ziua cea infricosata a judecatii. Pleaca-ti genunchii, roaga-te lui Dumnezeu sa-ti dea har si timp a te pregati bine ca sa stai cu indrazneala inaintea Slavei Celui Prea Inalt.
De asemenea daca se abat asupra ta diferite nenorociri, exerciteaza astfel: cand, de pilda, esti stramtorat de vreo durere ori tristete, sau suferi caldura, frigul ori altceva, inalta-ti mintea la Vointa lui Dumnezeu, care a socotit ca ti-e folositor sa suferi atunci si in astfel de masura acea boala si amaraciune; bucura-te de aceasta pentru dragostea ce o are Dumnezeu fata de tine si de prilejul oferit a-I sluji in toate aceste lucruri care-I sunt foarte placute. Zi in inima ta: "Iata asupra mea implinirea Vointei Dumnezeului meu, Care din veac a randuit cu dragoste sa sufar aceasta. Totdeauna fie binecuvantat prea bunul meu Stapan". Iar cand iti vine in minte vreun gand bun, intoarce-te la Dumnezeu, recunoaste ca de la El a venit si multumeste-I.
Cand citesti, socoteste ca, sub acele cuvinte, vezi pe Dumnezeu si primeste-le ca venite din gura Lui dumnezeeasca, cand vezi ca apune soarele si vine noaptea, intristeaza-te si roaga pe Dumnezeu sa nu cazi in intunericul cel vesnic.
Iar daca vezi Crucea, adu-ti aminte ca ea e semnul si steagul ostii si al razboiului tau. De te vei departa de ea, vei cadea in mainile vrajmasilor; iar de ii vei urma, vei ajunge la ceruri, incarcat cu glorioase trofee.
Cand vezi icoana Maicii Domnului, intoarce-ti inima la Dansa ceea ce imparateste in rai si multumeste-I, fiindca a stat gata totdeauna la Vointa Dumnezeului tau, pentru ca a nascut, a alaptat si a hranit pe Mantuitorul lumii si fiindca niciodata nu ne refuza, in razboiul nevazut, ocrotirea si ajutorul Ei.
Pune inaintea mintii tale chipurile Sfintilor si cugeta ca ai atatia aliati si mijlocitori catre Dumnezeu. Ei se roaga pentru tine. Isi arunca cu barbatie sulitile, alearga, ti-au deschis calea pe care umbland, vei fi si tu incununat cu dansii intr-o marire vesnica.
Intre celelalte ganduri evlavioase cand vezi bisericile, socoteste ca si sufletul tau este o biserica a lui Dumnezeu: "Noi suntem templul Dumnezeului Celui viu" (2 Cor. 6,16). Se cuvine sa-ti pazesti sufletul curat si fara viclesug.
Iar auzind in fiecare clipa felicitarile ingerului, aduse Nascatoarei de Dumnezeu, astfel mediteaza:

1. Multumeste lui Dumnezeu pentru acea vestire trimisa din ceruri pe pamant, care a pus inceputul mantuirii noastre;
2. Bucura-te cu Pururea Fecioara Maria de marea slava la care s-a ridicat pentru exceptionala si adanca Ei smerenie;
3. Roaga-te cu Ea si cu Arhanghelul Gavriil dumnezeescului Prunc, care atunci indata s-a zamislit in prea sfantul ei pantece; lucru ce se cade a-l face de trei ori in fiecare zi, seara, dimineata si la amiaza.

Iar Joi seara mediteaza la mahnirile Maicii Domnului pentru sudoarea insangerata ce a curs de la Iubitul Ei Fiu, in Gradina, unde se ruga, cand au venit ostasii cu Iuda si L-au prins. Mediteaza si la intristarea ce a avut-o toata acea noapte Fiul Sau. Vineri avand in minte intristarea si durerea ce a avut-o Ea, cand Unicul Ei Fiu a stat in fata lui Irod, pentru condamnarea la moarte, pentru purtarea Crucii. Patimeste, iubite frate, impreuna cu Dansa. De la amiaza pana Sambata, aminteste-ti de sabia durerii ce a strapuns inima Unei astfel de prea vrednice Doamne, de rastignirea si moartea unicului Ei Fiu, de cruda impungere in sfanta Lui coasta, de ingroparea Lui, si de celelalte.
In scurt, totdeauna cu paza si atent in carmuirea simtirilor tale; in orice ti se intampla, bucurie ori intristare gata a inainta ori a te retrage, nu din dragostea sau ura pamanteasca, ci numai din ascultarea Vointei lui Dumnezeu. Primeste-le ori fugi de ele dupa cum e Voia lui Dumnezeu.
Afla, deci, ca ti-am aratat aceste feluri de a carmui sentimentele tale nu ca sa te ocupi totdeauna de ele, pentru ca esti dator totdeauna a avea mintea adunata in inima, ca sa stai impreuna cu Domnul tau; Cel ce doresti sa te supraveghezi si sa invingi pe vrajmasii si patimile tale, cu fapte neintrerupte, dupa cum ti-am spus in cap. 13; insa ti le-am lamurit ca sa stii a te conduce cand va fi nevoie.
Deprinde-te a tacea, chiar acolo unde nu-i rau sa vorbesti, ca sa castigi deprinderea. Numai sa nu fie tacerea ta pricina de vatamare duhovniceasca, tie ori celorialti. Ia seama a sta departe de sfaturile oamenilor, fiindca in locul oamenilor vei avea tovarasi pe ingeri, pe Sfinti si pe Dumnezeu.
In fine, aminteste-ti de razboiul ce-l ai in maini. Daca vei vedea cata lupta ai sa depui intr'nsul, desigur vei pierde pofta a vorbi ceva de prisos.

---

Dacă vezi Crucea, adu-ţi aminte că ea e semnul şi steagul oştii şi al războiului tău.

  Iarna, când se ridică vânturi mari, ori vara fulgere şi tunete, adu-ţi aminte de ziua cea înfricoşată a judecăţii. Pleacă-ţi genunchii, roagă-te lui Dumnezeu să-ţi dea har şi timp a te pregati bine ca să stai cu îndrăzneală înaintea Slavei Celui Prea Înalt.

De asemenea, dacă se abat asupra ta diferite nenorociri, procedează astfel: când, de pildă, esti strâmtorat de vreo durere ori tristeţe, sau suferi căldura, frigul ori altceva, înaltă-ţi mintea la Voinţa lui Dumnezeu, care a socotit că ţi-e folositor să suferi atunci şi în astfel de măsură acea boală şi amărăciune; bucură-te de aceasta pentru dragostea ce o are Dumnezeu faţă de tine şi de prilejul oferit a-I sluji în toate aceste lucruri care-I sunt foarte plăcute. Zi în inima ta: "Iată asupra mea împlinirea Voinţei Dumnezeului meu, Care din veac a rânduit cu dragoste să sufăr aceasta. Totdeauna fie binecuvântat prea bunul meu Stăpân". Iar când îţi vine în minte vreun gând bun, întoarce-te la Dumnezeu, recunoaşte că de la El a venit şi multumeşte-I.

Când citeşti, socoteşte că, sub acele cuvinte, vezi pe Dumnezeu şi primeşte-le ca venite din gura Lui dumnezeiască, când vezi că apune soarele şi vine noaptea, întristează-te şi roagă pe Dumnezeu să nu cazi în intunericul cel vesnic.

Iar dacă vezi Crucea, adu-ţi aminte că ea e semnul şi steagul oştii şi al războiului tău. De te vei departa de ea, vei cădea în mâinile vrăjmaşilor; iar de îi vei urma, vei ajunge la ceruri, încărcat cu glorioase trofee.

Când vezi icoana Maicii Domnului, întoarce-ţi inima la Dânsa ceea ce împărăţeşte în rai, şi mulţumeşte-I, fiindcă a stat gata totdeauna la voinţa Dumnezeului tău, pentru că a născut, a alăptat şi a hrănit pe Mântuitorul lumii şi fiindcă niciodată nu ne refuză, în războiul nevăzut, ocrotirea şi ajutorul Ei.

Pune înaintea minţii tale chipurile Sfinţilor şi cugetă că ai atâţia aliaţi şi mijlocitori către Dumnezeu. Ei se roagă pentru tine. Îşi aruncă cu bărbăţie suliţile, aleargă, ţi-au deschis calea pe care, umblând, vei fi şi tu încununat cu dânşii într-o veşnică slavă.

Între celelalte gânduri evlavioase, când vezi bisericile, socoteşte că şi sufletul tău este o biserică a lui Dumnezeu: "Noi suntem templul Dumnezeului Celui viu" (2 Cor. 6,16). Se cuvine să-ţi păzeşti sufletul curat şi fără vicleşug.

(Cap. XXIII. Cum se cuvine a ne corecta sentimentele prin diferite metode -

Sfântul Nicodim Aghioritul – Războiul nevăzut)

Fara Craciun?

 

Fara sa avem Craciun
Nu ne-am bucura acum.
N-am fi an de an copii,
Mos Craciun n-ar mai veni.

N-am trai minunea sfanta,
Cand colind inima canta
Celui ce din Cer coboara
Si se naste din Fecioara.

Daca n-am avea Craciun
Cum ne-am mantui acum?
El s-a coborat din a Sa marire
S-aduca pe pamant pace si bunavoire.

Dar Craciunul vine an de an,
Domnul isi urmeaza a mantuirii plan.
Vine iar in pestera saraca
Si se naste din Maica Preacurata.

Ingeri, oameni canta impreuna,
In miez de noapte colindele rasuna
Steaua isi urmeaza stralucitoare calea,
Pastorasii aud de Sus chemarea.

Daca n-ar mai fi Craciun
Brazi nu am impodobi acum,
Inimi n-ar mai tresalta,
Lumea in intuneric ar umbla.

Dar El vine negresit,
Cu magii de la rasarit,
Cu iubire vine iara,
Din Cerul Cel sfant coboara.

Sa-i cantam colid pios,
Domnului Iisus Hristos.
Sa-l rugam, cu indurare,
Ca si-n pestera din suflet sa coboare

Daca n-am avea Craciun

Fara Craciun?

 

Fara sa avem Craciun
Nu ne-am bucura acum.
N-am fi an de an copii,
Mos Craciun n-ar mai veni.

N-am trai minunea sfanta,
Cand colind inima canta
Celui ce din Cer coboara
Si se naste din Fecioara.

Daca n-am avea Craciun
Cum ne-am mantui acum?
El s-a coborat din a Sa marire
S-aduca pe pamant pace si bunavoire.

Dar Craciunul vine an de an,
Domnul isi urmeaza a mantuirii plan.
Vine iar in pestera saraca
Si se naste din Maica Preacurata.

Ingeri, oameni canta impreuna,
In miez de noapte colindele rasuna
Steaua isi urmeaza stralucitoare calea,
Pastorasii aud de Sus chemarea.

Daca n-ar mai fi Craciun
Brazi nu am impodobi acum,
Inimi n-ar mai tresalta,
Lumea in intuneric ar umbla.

Dar El vine negresit,
Cu magii de la rasarit,
Cu iubire vine iara,
Din Cerul Cel sfant coboara.

Sa-i cantam colid pios,
Domnului Iisus Hristos.
Sa-l rugam, cu indurare,
Ca si-n pestera din suflet sa coboare

Sa daruim ce nu avem

Despre constiinta Sfantul Ioan Gura de Aur

„Cerceteaza inima ta, ispiteste-ti constiinta si, daca vei afla ceva de care sa-ti para rau – si negresit vei afla – suspina atunci întru marturisirea pacatelor, plânge întru rugaciune si îngrijeste-te de moartea cea

adevarata, adica de osânda sufletului; caieste-te de pacatele tale … pentru vindecare , Sfântul Ioan Gura de Aur.

„În constiinta încarcata, mai mult te sperie pierderea cerului decât chinul iadului , Sfântul Ioan Gura de Aur.

„Sa-ti fie constiinta oglinda supunerii tale si-ti va fi de ajuns , Sfântul Ioan Scararul.

„Constiinta nu-i mai judeca pe cei care au ajuns în culmea virtutii sau în culmea viciului , Talasie Libianul.

„Gândul curat înalta sufletul, cel murdar îl coboara , Talasie Libianul.

„Numai constiinta lui Dumnezeu poate întemeia iubirea fata de om si numai constiinta omului poate întemeia vointa de vesnicie a omului si de înaintare în lumina infinita si eterna a lui Dumnezeu. Numai un Dumnezeu constient poate pretui pe om si numai un om constient poate pretui pe Dumnezeu , Pr. prof. Dumitru Staniloae.

„Constiinta are si un sertar secret. Stapâneste-ti curiozitatea care te împinge sa scotocesti în el. Te vei îngrozi gasind acolo toate cuvintele pe care nu le-ai rostit, toate surâsurile pe care le-ai ascuns, toate lacrimile pe care nu le-ai plâns. Sunt toate acolo înghetate. E lesul tau într-un frigider , Sergiu Dan.

***Scrisoare pentu Hristos ***

      Domnul Temistocle vindea tablouri, rame si maruntisuri în pravalioara lui din Constantinopol. Tinea mult la familia lui si se chinuia sa-si vânda "nimicurile" pentru ca sa umple cinci guri flamînde. Deschidea dis-de-dimineata, îsi facea semnul crucii privind spre biserica Sfînta Sofia, atîrna ramele în cuiele ce se gaseau pe peretii din afara, lînga usa magazinasului, stergea praful ce se aseza din gros pe picturi - pravalioara se gasea pe o straduta strîmta, nepietruita - si asa îsi astepta clientii. Domnul 

        Temistocle era un om bun, care simtea durerea celuilalt. Cînd intra vreun scolarel sa ia o bomboana, gîndea în sinea lui: "Saracutul, este galben ca ceara. Cine stie ce manînca". Cunostea bine faţa saraciei, dupa cum cunostea si sufletul omului, cu bunele si cu relele lui. Dintre toti copilasii de prin vecini, cel mai mult tinea la un baietel dulce si cuviincios pe nume Anastasis, care traia singur singurel într-o camaruta peste drum de casa lui. Saracutul, cu noaptea în cap pleca si cu noaptea în cap se întorcea. Dupa fata-i trasa si dupa hainutele si ghetutele lui rupte se putea usor vedea ca abia daca avea ce mînca.

        Într-o dimineata de iarna, domnul Temistocle se îndrepta spre pravalioara lui. Era frig si zloata si mergea strîngîndu-si pe el paltonul, cînd îl vede pe micul Anastasis că se apropie pe trotuarul celalalt.

- Unde te duci, Anastasis? Ai alt drum astazi? Nu te duci la lucru? Baietelule, o sa racesti. Nu esti îmbracat gros.

- Ma duc la posta sa duc niste scrisori.

- Da-mi-le mie. Trec eu acum pe la posta. Hai, fugi înapoi la lucru, ca o sa racesti afara.

- Va multumesc mult, domnule, spuse micutul dîrdîind de frig.

     Ce i-a venit domnului Temistocle, ca s-a uitat pentru cine sunt scrisorile. Una era pentru un negustor, alta pentru o fabrica de tutun, a treia era... "CATRE DOMNUL NOSTRU IISUS HRISTOS, ÎN CER". S-a oprit locului si a început sa zîmbeasca.

- Saracul baietel! Ia sa vad ce cere... A deschis scrisoarea si a citit:

Hristoase al meu,

Hainele mi s-au rupt, pantofii mi s-au stricat si mi-e frig. Din ce-mi da stapînul nu-mi ajunge nici de mîncare. N-am reusit sa trimit aproape nimic mamei mele, care este saraca. Ce sa ma fac acum? Cum ies eu din iarna, Doamne? Ajuta-ma! Ma închin Tie. Robul Tau, Anastasis.  

- Comoara scumpa, spuse domnul Temistocle si a plecat spre casa. A pregatit un pachet cu haine calduroase de iarna - flanelute, un palton, pantofi, sosete de-ale copiilor lui - si s-a dus apoi la posta.

       Peste doua zile l-a si vazut îmbracat în haine calduroase. Îi veneau numai bine. Ochii copilului straluceau de bucurie. Ba luase pe chip si o adiere de lumina tainica, caci cine poate sti cîte nu si-au spus seara la rugaciune Domnul si micutul Sau rob...

      Domnul Temistocle s-a bucurat mult sa-l vada fericit pe acel baietel, dar nu avea cum sa-i treaca atunci prin gînd ca Anastasis va ajunge cîndva Sfîntul Nectarie facatorul de minuni... De unde sa fi putut banui?...

Sfânta Mânăstire Nicula

Spre manastirea de la Nicula am alergat si eu de multe ori, cand eram incercata de boli sau de suferinte dupa pierderea celor dragi… Dar si cand porneam la drum spre nordul Moldovei in pelerinaj, cand imi cautam duhovnicul sau pentru slujbele minunate de sarbatoare… mai ales de 15 august, de Sfanta Maria. Manastirea de la Nicula atrage oamenii, sunt vestite pelerinajele pornite din toate colturile Ardealului, parcurse pe jos, cu cantece si prapori, cu icoane in brate, dar mai ales cu rugaciunea in inima, cu speranta si incredere in Iisus Mantuitorul si in rugaciunile Maicii Domnului ca mijlocitoare pe langa Fiul Sau. Cu frumoasele cantari care o slavesc pe ”Maica Cerului, nadejdea poporului…”.

Mergand pe jos, mai ales din oraselul Gherla spre manastire, ai parte de putin urcus, acum mai usor, este drum bun… dar inainte, si nu foarte demult, era un urcus special. Trebuia sa-ti tragi sufletul… privind in sus… sa vezi manastirea asezata  in coasta unui deal inalt, simteai deja miracolul prezent, taina locului.

Vatra monahala straveche, ortodoxa, manastirea are o istorie mai mult amara si grea, dar luminata mereu de chemarea spre lumina, speranta si bucurie a Maicii Domnului. La fel ca si istoria poporului care o cauta neincetat pe Maica sa din ceruri.

Icoana Maicii Domnului aflata in manastire, o prea frumoasa icoana ortodoxa, pictata de un preot Luca din Iclod si daruita manastirii de un nobil roman pe la 1681, a lacrimat, a plans, in 1699… Cu martori multi, cu documente… Si cu dorinta tuturor de a o poseda, de a o scoate din bisericuta de lemn a “schismaticilor romani ortodocsi”. La vremea aceea in Ardeal erau recunoscute toate cultele, catolici, reformati, calvini, luterani, toate si toti. Mai putin ortodoxia si adeptii ei, care erau vremelnic tolerati, presati spre catolicizare, curand atrasi spre uniatie cu promisiuni de progres cultural si social. De aici, existenta icoanei a inspirat pe toti istoricii romani de la Gheorghe Sincai la Stefan Metes sau Nicolae Sabau. Iar viata manastirii a avut si ea povestea ei, impletita cu cea a minunatei icoane. Multimea de romani care veneau sa se roage si sa-si spuna necazurile Maicii Domnului cea facatoare de minuni, mereu si mereu, a dus la obiceiul satenilor de a picta pe bucati de sticla imagini sfinte pe care le dadeau pelerinilor. Iar de aici mica manastire de la Nicula a ajuns un loc vestit al artei populare romanesti, purtatoare de valori crestine dar mai ales de frumusete si expresivitate artistica autentica. Iar localnicii, pictori uceniciti in scoala manastirii, au dus arta lor in alte zone a Transilvaniei.

Pelerinul care vine acum la Nicula simte ca istoria locului este consolidata, calugarii sunt mai puternici, puterea icoanei lucreaza. Aici era pana acum cateva luni si locul unde crea, scria, isi avea atelierul biblic marele si talentatul mitropolit Bartolomeu Anania, trecut in vesnicie anul acesta. Tot aici odihneste poetul Ion Alexandru, cu poeticele si crestinele sale imnuri transilvane.

Imaginile care insotesc putinul si incompletul text de mai sus au fost facute de sarbatoarea Pogorarii Duhului Sfant, anul acesta.

In incinta manastirii se venereaza vechea bisericuta de lemn  unde icoana Maicii Domnului a plans, si biserica de zid, construita la sfarsitul secolului XIX. In centrul iconostasului cu totul original si artistic, este expusa spre inchinare frumoasa si vestita icoana a Maicii Domnului.

Manastirea s-a dezvoltat frumos in ultimul timp, s-au construit chilii, paraclise, are un muzeu cu icoane valoroase pe lemn si sticla.

Intr-un stadiu avansat de constructie este si o noua biserica de zid, in stil romanesc de influenta moldoveneasca, adaptata nevoilor actuale cand manastirea primeste an de an pelerini si credinciosi foarte multi. O manastire unde se intalnesc misterul credintei cu arta si cu istoria romanilor, valorile noastre de suflet.

Despre boală… şi moarte – Părintele Porfirie

 “Şi dacă trăim, şi dacă murim, ai Domnului suntem” ( Romani 14, 8 )

“Cândva ajunsesem pe patul de moarte. Păţisem o înfricoşătoare hemoragie gastrică datorită cortizonului pe care mi l-au dat la spital, când am făcut operaţia la ochiul pe care, în cele din urmă, l-am pierdut. Atunci locuiam într-o colibioară; încă nu zidisem mânăstirea. Din pricina istovirii, nu ştiam când e noapte şi când e zi. Am ajuns la moarte şi, totuşi, am trăit. Am slăbit mult. Mi s-a tăiat pofta de mâncare. Trei luni de zile am trăit cu trei linguri de lapte pe zi. Am fost salvat de o capră!
Trăiam cu gândul plecării. Am simţit o mare bucurie la gândul că-L voi întâlni pe Domnul. Aveam adânc înlăuntrul meu simţământul prezenţei lui Dumnezeu. Și Dumnezeu a voit atunci să mă întărească şi să mă mângâie cu ceva preabinecuvântat. De fiecare dată când simţeam că-mi iese sufletul, vedeam pe cer o stea care răspândea de jur-împrejur raze preadulci. Era strălucitoare şi foarte dulce. Era foarte frumoasă! Lumina ei avea multă dulceaţă. Era de un albastru deschis, ca diamantul, ca o piatră de mult preţ. De câte ori o vedeam, mă umplea de mângâiere şi de bucurie, căci înlăuntrul acelei stele simţeam că este toată Biserica, Dumnezeu Cel în Treime, Preasfânta Fecioară, îngerii, sfinţii. Aveam simţământul că acolo erau toţi ai mei, sufletele tuturor celor iubiţi ai mei, ale Bătrânilor mei. Credeam că, atunci când voi pleca din această viaţă, voi merge şi eu pe acea stea, nu pentru virtuţile mele, ci pentru iubirea lui Dumnezeu. Voiam să cred că Dumnezeu, Care mă iubeşte, îmi arată acea stea ca să-mi spună: “Te aştept!”
Nu voiam să mă gândesc la iad, la vămi. Nu-mi aminteam de păcatele mele, deşi aveam multe. Le-am lăsat în urmă. Îmi aminteam numai de iubirea lui Dumnezeu şi mă bucuram. Și mă rugam: “Pentru iubirea Ta, Dumnezeul meu, să fiu şi eu acolo. Însă, dacă pentru păcatele mele trebuie să merg în iad, atunci să mă aşeze iubirea Ta acolo unde voieşte. Ajunge să fiu împreună cu Tine.” Atâţia ani am trăit în pustie mângâierea lui Hristos. Ziceam întru sine: “Dacă merg sus în cer şi Dumnezeu îmi zice «Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă? (Matei 22, 12) Ce cauţi aici?», o să-I spun: «Tot ce voieşti Tu, Domnul meu, tot ce voieşte iubirea Ta, unde vrea iubirea Ta să mă aşeze. Mă predau iubirii Tale. Dacă voieşti să mă aşezi în iad, aşază-mă, destul îmi este să nu pierd iubirea Ta!».”
“Nu mă frământă dacă şi cât trăiesc. Asta am lăsat-o în seama iubirii lui Dumnezeu. Se întâmplă de multe ori ca cineva să nu vrea să-şi aducă aminte de moarte. Este pentru că doreşte viaţa. Aceasta este, dintr-un punct de vedere, o dovadă a nemuririi sufletului. Însă, şi dacă trăim, şi dacă murim, ai Domnului suntem (Rom. 14, 8). Moartea este puntea care ne va duce la Hristos. Îndată ce închidem ochii, îi vom deschide în veşnicie. Ne vom înfăţişa înaintea lui Hristos. În cealaltă viaţă vom trăi “mai întipărit” harul lui Dumnezeu.

Curatirea inimii

Intr-o zi, un calugar tanar si-a intrebat duhovnicul:

- Avva, ce ma sfatuiesti sa fac, pentru ca de cand sunt in manastire tot spun rugaciunea lui Iisus dar nu simt nimic.

Parintele i-a raspuns:

- Mergi si ia un butoi mare cat sa incapi tu in el. Il asezi la o distanta de 10 metri de raul ce curge-n vale.
Iei sita aia veche din magazie si cari apa cu ea pana umpli butoiul in intregime. Vii la mine peste o luna.

Tanarul calugar a facut ascultare si a venit peste o luna la duhovnicul sau.

- S-a umplut butoiul, l-a intrebat duhovnicul?

- Nu.

- Dar sita? Cum era sita veche la inceput?

- Ruginita, Avva.

- Si acum cum este?

- Curata, a raspuns calugarasul.

- Vezi, a spus batranul: Nu umplerea butoiului este ceea ce urmarim noi, ci curatirea sitei!.

E noiembrie şi simţim deja fiorul sărbătorilor de iarnă,

E noiembrie şi simţim deja fiorul sărbătorilor de iarnă, care se apropie cu paşi repezi. Pentru unii este doar Crăciunul, pentru alţii este Naşterea Domnului, sărbătoarea sfântă a creştinătăţii, când Dumnezeu S-a coborât printre oameni.

Pentru a întelege cum se cuvine această taină, Biserica a rânduit un post premergător, ca mijloc de curăţire a trupului şi de înnoire a sufletului. Doar astfel vom face din inima noastră „iesle” în care să poposească din nou Hristos.
Sfinţii Părinţi au pus un accent deosebit asupra laturii spirituale a postului. Astfel, postul creştin nu se rezumă doar la abţinerea voluntară de la măncare şi băutură, ci şi la lupta impotriva patimilor, instinctelor şi pornirilor păcătoase ale trupului sau sufletului.
Se poate spune că postul este măsura dragostei noastre faţă de Dumnezeu. De aceea, postul nu trebuie centrat pe om, pe sănătatea sa (ţinem post pentru că s-a demonstrat ştiinţific că este benefic organismului), ci trebuie să se indrepte spre Dumnezeu. De aceea, postul trupesc trebuie unit cu postul sufletesc. Sfinţii au arătat foloasele postului atăt pentru suflet, căt şi pentru trup.
Postul creştin a imbrăcat un important caracter religios, devenind un act de virtute şi de cult, o treaptă în urcuşul duhovnicesc, un semn de respect şi o jertfă personală adusă lui Dumnezeu.

„Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!“.

Postul Naşterii Domnului - un post al darurilor

A început Postul Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos. Spre deosebire de Postul Paştilor care este un post cu precădere ascetic, un post care ne invită în primul rând să lăsăm patimile şi plăcerile trupeşti, un post mai aspru, Postul Naşterii Domnului este un post mai blând, un post uşor de ţinut, este un post al darurilor.

Este un post în care învăţăm să dăruim, învăţăm să nu-i uităm pe cei sărăci, pe cei de pe străzi, pe cei bolnavi, pe cei din închisoare, pe bătrânii din azile, pe copiii din orfelinate şi pe toţi cei care suferă.

Aşa cum frumos se spune, decembrie este luna cadourilor, dar nu pentru că magazinele sunt pline cu de toate ci pentru că Dumnezeu ne-a făcut un mare dar făcându-se om ca şi noi, născându-se din preacurata fecioară Maria, pentru ca noi să ne facem dumnezei ca şi El.

Este un post al darurilor pentru că magii au venit la copilaşul Iisus şi i-au adus cadouri, arătând că-L primesc cu bucurie, fiind chiar Dumnezeu din cer. Şi noi trebui să-i aducem daruri frumoase ca şi magii. Dar ce daruri îi plac lui Dumnezeu ?

Lui îi place dragostea dintre noi oamenii, îi place buna înţelegere dintre noi, îi place bucuria şi lumina de pe chipul nostru când suntem toţi ca o familie.

I-ar place lui Dumnezeu să dăm ceva de mâncare celor flămânzi, să dăm o hăinuţă groasă celor ce stau în frig, o vorbă bună celor întristaţi, un zâmbet celor supăraţi...

"Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut."

Post cu folos !

Mâna cerşetorului este mâna lui Hristos

Am descoperit de curând site-ul imparte.ro. Sunt prezentate acolo multe cazuri de persoane bolnave care cer ajutor. Oameni care suferă de boli incurabile sau nu mai au unde să locuiască, familii cu copii mici bolnavi. Sunt mulţi care se îndoiesc de veridicitatea acestor cazuri, dar ne mai mira ceva când vedem în fiecare zi la televizor situaţia grea prin care trec românii şi starea sistemului de sănătate din România? De asemenea, pe acest site există un loc unde fiecare poate face o donaţie, de orice fel iar cineva sigur va accepta şi va primi cu bucurie oferta. Se poate dona orice: mobile, jucării, alimente, cărţi, bani, electronice. Cineva sigur vă va răspunde la mesaj. Cineva sigur are nevoie de ajutorul tău!

Ieri am postat un anunţ că donez jucării unei familii sărace. În mai puţin de o oră, mi s-a răspuns la mesaj. O doamnă care suferea de cancer vroia jucăriile pentru cei trei copii ai ei, pentru că nu aveau multe posibilităţi. Vă garantez că orice aţi oferi, cineva va primi cu plăcere.

Acum stau şi scriu în faţa calculatorului dar dacă îmi întorc privirea spre camera mea, descopăr numeroase obiecte de care nu mă mai folosesc. De exemplu cărţi, pe care le-am citit iar acum îşi aşteaptă următorul stăpân. Nu sunt egoistă că nu le dau altcuiva? Sau haine. Haine care aproape că nici nu mai încap în şifonier, însă continui să le păstrez pentru că “poate vreodată o să le port “. Câţi îngheaţă de frig în acest moment şi hainele mele i-ar ajuta?

Probabil că toţi avem prin casă astfel de lucruri nefolositoare, haideţi să ne gândim bine ce ne trebuie şi ce nu, iar ce este de prisos să oferim altcuiva. Un om sigur are nevoie de ceva de-al nostru chiar în acest moment. Iar Domnul este gata să ne răsplătească pentru fiecare faptă bună!

Putem în fiecare zi să ajutăm atâtea şi atâtea persoane, trebuie doar să fim mai atenţi cu cei din jur. Nu vă fie ruşine să le zâmbiţi oamenilor pe lângă care treceţi pe stradă, mai ales copiilor care sunt mai puri şi mai deschişi spre afecţiune. Seara când ajungeţi acasă îmbrăţişaţi-vă familia, ca şi când n-aţi mai văzut-o de mult timp. În drum spre şcoală sau servici, ridicaţi-vă ochii şi spre cel care stă cu mâna întinsă la marginea drumului. Daţi-i o parte din banii sau mâncarea dumneavoastră pe acea zi. Am observat ca mulţi cerşetori nu mai cer cu voce tare ci stau liniştiţi într-un colţ, aşteptând mila trecătorilor. Probabil că li s-au aruncat atâtea priviri urâte şi de dispreţ încât au încetat să mai “deranjeze”cu rugăminţile lor în numele Domnului. Însă dacă te apropii cu un bănuţ şi o privire caldă, vei auzi imediat cum o roagă pe Maica Domnului să te ajute şi să te păzească.

Cu adevărat mâna întinsă a unui cerşetor este mâna întinsă a lui Hristos care încearcă să ne ridice din mocirla patimilor, a lăcomiei şi a iubirii de arginţi.

Putem învăţa atât de multe de la oamenii săraci. Trebuie să învăţăm să ne mulţumim cu puţin şi cu strictul necesar. O viaţă simplă este bineplăcuta Domnului. Trebuie să învăţăm smerenia. În mândria care ne înconjoară zi de zi, fiecare vrea să arate cât mai bine, să-şi arate statutul social înalt. Câţi dintre noi am avea atâta umilinţă şi smerenie încât să stăm la colţ de stradă cerând milă? Iar dacă nu suntem încă smeriţi şi nu am ajuns la iubirea desăvârşită, măcar să-i respectăm pe aceşti oameni. Pentru că Dumnezeu îi iubeşte ca şi pe noi. Să luăm aminte la săracul Lazăr care a ajuns în Rai şi să nu-l urmăm pe bogatul nemilostiv, ci să fim milostivi precum Domnul Dumnezeu este cu noi.

Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui.

(Badea Patricia Elena)

Bogații nemilostivi și săracii Lazări

Cuvintele Evangheliei, veșnice precum Cel care le-a insuflat, își găsesc corespondența în fiecare generație de oameni și în fiecare ins în parte, cu maxim de precizie, până la sfârșitul veacurilor. Asemenea se întâmplă cu bogatul nemilostiv și săracul Lazăr. Deci, care-i bogatul nemilostiv și unde-i sărmanul Lazăr? Pe Rodica o găsești în jurul catedralei episcopale din Galați. Are peste 30 de ani, dar este greu să-i apreciezi vârsta, din pricina chipului mutilat de multele bătăi primite de la fratele ei, bețiv notoriu. Deși vorbește stâlcit, semn al unui handicap psihic, femeia aceasta este o blândețe de om. De câte ori intri în discuție cu ea are privirea senină, zâmbește și se bucură ca un copilaș de orice i-ai da. Rodica este un Iov și un Lazăr al secolului XXI. Un Iov pentru că îndură atâta sărăcie, umilință și singurătate cu o răbdare și seninătate care nu par a fi din lumea aceasta. Apoi este un Lazăr pentru că trăiește asemeni câinilor și împreună cu câinii, din mila Domnului și din firmiturile de aducere-aminte ale trecătorilor. Nu poți să o privești pe Rodica în ochi și să nu te simți vinovat câtuși de puțin că nu o ajuți să se ridice din mizeria în care-și duce existența. Privirea ei plină de bunătate îmi este o dreaptă mustrare. Eu la căldură, în haină de vison, ea tremurând chircită pe cimentul înghețat. Eu ospătând la mese întinse, ea răbdând de foame. Eu, înconjurat de dragostea prietenilor, ea ducând amarul singurătății. Eu plin de slavă și laudă lumească, ea umilită de nepăsarea din jur. Dar Rodica tace, și rabdă, la fel ca Lazăr. Un suflet frumos ca un crin, ascuns într-un trup chinuit ce poartă patimile Mântuitorului. Am convingerea neclintită că la Judecata de Apoi o vom vedea pe Rodica îmbracată în Slava lui Hristos și strălucind asemenea Lui. Pe când bogatul... Deci unde-s Lazării și cine-s bogații? Ca Rodica sunt mulți sărmani, dar și mai mulți suntem noi, cei bogați pe lângă ei. (Dan) "Lazării de la porţile bogaţilor nu ridică o pretenţie, ci o răbdătoare rugăminte. Bogaţii ăştia sunt ei sănătoşi la minte? Le-a zis Dumnezeu "nebuni" pe degeaba? Căci acestor două feluri de oameni le-a zis Dumnezeu nebuni: celor ce leapădă pe Dumnezeu şi celor ce leapădă pe oameni din inima lor." (Pr. Arsenie Boca)

 

”M-am săturat să tot dau de pomană”

În sinea ta zici că te îndeletnicești cu milostenia după puteri. Dar te-ai săturat să tot dai de pomană acelorași cerșetori din pragul biserici, din parcarea supermarketului sau de la colțul străzii. Le-ai dat odată, de două, de nouă, de nenumărate ori, dar acum îi ocolești sau dacă le dai, o faci mai rar și fără tragere de inimă. Te gândești că le-ai dat destul sau zici că ai vrea să dai și altora, nu numai acestora. Inima ți s-a închis față de ei dar asta nu este decât dintr-o singură pricină: ți-ai adormit conștiința cu satisfacția faptelor tale bune de până acum: ”Le-am dat deja destul. De câte ori să le mai dau?”

Tot din această satifacție de sine, deși ai miluit un sărac sau doi într-o zi, totuși te-ai poticnit la al patrulea și al cincilea, gândind că ai făcut destul bine pe ziua aceea, cu toate că îți stătea în putere să-i fi ajutat și pe aceștia din urmă. Deci nu faci binele după cât îți stă în putere să-l faci, ci te amăgești cu mulțumirea de sine.

Dar ce spune Scriptura despre măsura dărniciei cu care suntem datori față de năpăstuiții de lângă noi: ”Fiți milostivi, precum și Tatăl vostru milostiv este.” Și cât de milostiv este Dumnezeu cu noi? O dată, de două, de nouă ori sau de prea multe ori? Nu este Domnul îndelung milostiv, răsplătindu-ne cu toate binefacerile pe care nici nu le merităm? Se plânge Dumnezeu că suntem sărmani la suflet și pisălogi în rugămințile noastere? Dimpotrivă,  nu întârzie în a se milostivi de fiecare dată cu prisosință. Ba mai mult, Domnul se milostivește mai înainte să-i fi cerut noi ceva, căci ne rabdă, ne iartă, ne rânduiește spre îndreptare, deși adesea nu i-am cerut asta cu toate că aveam trebuință.

Pentru ce dar să ne scârbim de cererile acelorași sărmani și de ce să ne mulțumim că am dat destul necăjiților dacă Dumnezeu nu se scârbește de cererile noastre și nu se mulțumește să se milostivească de noi cu măsură mică? Deci care este măsura milosteniei desăvârșite la care este chemată creștinătatea? Să-i miluim pe săraci așa cum ne miluiește și Dumnezeu pe noi; pe îndelete, fără întârziere, ba și în preîntâmpinarea rușinii de a cere, așa încât cel lovit de necaz să nu fie nevoit să se umilească pe străzi ca să iasă din strâmtorare.

La sărmani se cade a lua aminte și când ne rugăm în timpul Sfintei Liturghii ”Să ne iubim unii pe alţii ca într-un gând să mărturisim”. Și cum altfel să ne iubim decât așa cum însuși Hristos Domnul ne-a arătat: ”Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul.” (Ioan 13: 34)

Și nu e greu lucrul acesta, căci dacă Mântuitorul Hristos i-a spus lui Petru să ierte pe același frate care i-a greșit, până la de şaptezeci de ori câte şapte, oare cu cât mai ușor nu se cuvine să facem noi milă cu aceiași sărmani care ne cer, bine știind că milostenia este cu mult mai ușor de înfăptuit decât iertarea celui care ne-a greșit. Deci nu te lăsa amăgit de satisfacția faptelor tale bune ca să nu-ți pui piedică în calea desăvârșirii.

Cine nu se îndeletnicește cu milostenia și dăruiește doar ca să închidă gura conștiinței, va avea întotdeauna impresia că a ajutat destul, căzând în micimea de suflet, însă cine s-a deprins cu milostenia știe că niciodată nu este destul ca să oferi sprijin semenilor, iar nemulțumirea aceasta îi va fi pricină spre a dobândi mărinimia de suflet, asemănâdu-se cu Dumnezeu.

(Dan)

Fiţi milostivi, precum Tatăl vostru milostiv este.

Părintele Sârbu se ducea în toate părţile unde prezenţa lui era binefăcătoare: în case modeste cu oameni suferinzi, prin cămine de bătrâni, peste tot. E uimitor cum găsea timp pentru toţi!

Odată, într-o duminică după-amiază, în loc să mă duc pe la spitale, cum făceam de obicei, m-am dus, nu mai știu de ce, la biserică. L-am văzut de departe pe Părintele Sârbu trăgând după el un căruţ mic cu roate pe care îl avea. De obicei punea în el de toate. Acum se ferea, căci avea în el pachete. Eu nu m-am arătat, m-am ascuns. Părintele s-a dus la o curte de pe lângă biserică, a deschis poarta și a pus toate pachetele acolo. Apoi a închis poarta și a plecat. Asta făcea el în fiecare duminică după-amiază!

În zilele rânduite de Biserică pentru pomenirea morţilor, Părintele amintea întotdeauna să se aducă prinoase (pomană), pe care le ducea apoi la cele mai sărace cămine de bătrâni; ne atrăgea atenţia să dăm ce este mai bun, mai ales, mai frumos și darul să fie frumos ambalat, cu ceva deosebit în pacheţel, totul din cea mai mare dragoste pentru cel plecat; căci e mare păcat - spunea - să dai de pomană ceea ce-ţi prisosește sau ca și cum ai arunca!

La sărbătorile mari - la Paști, la Crăciun, la Rusalii - mergeam înprima zi la azilul de la Ciolpani, mai oropsit (sărman), care, fiind în afara Bucureștiului, pe șoseaua Ploiești, nu primea ajutoare, condiţiile de viaţă ale bătrânilor fiind mult mai grele. Uneori mergeam chiar cu 3 mașini. Erau încărcate cu oale cu mâncare caldă, cu haine, cu pachete pentru fiecare, conţinând vase: căni, farfurioare, castroane emailate, tacâmuri, etc. Părintelese interesa dinainte de numărul bătrânilor aflaţi la azil, încât știam numărul pachetelor ce trebuiau făcute. Unii dintre bătrânii de la azil împleteau, croșetau, lucrau sacoșe din aţă pescărească. Pe aceastea le vindeam la biserica noastră și banii îi duceam celor care le-au lucrat. În această situaţie erau, de exemplu, domnul Radu Mironovici cu soţia. Abia în ultimii ani am aflat că ei aveau, de fapt, un „domiciliu obligatoriu” acolo, că făcuseră mulţi ani de închisoare politică, domnul Mironovici fiind unul dintre întemeietorii Mișcării Legionare. Așa mi-am explicat de ce Părintele mă trimitea să le duc și în timpul anului pachete cu alimente sau bani. Poate îi cunoștea dinainte, de la Huși. Părintele, fiind anchetat mereu de Securitate, își lua măsurile de prudenţă și chiar când venea la Ciolpani, mă trimitea uneori pe mine la anumiţi bătrâni, pe când el stătea de vorbă cu personalul azilului.

Părintele ne sfătuia ca atunci când facem pomană să nu împărţim între noi, ci să dăm celor care nu au, celor lipsiţi. Zicea:

- Acolo unde locuiești, nu e vreun bătrân bolnav, care nu are pe nimeni? Tu, care te numești creștin, te-ai dus la ușa lui să-l întrebi dacă nu are nevoie de pâine, de lapte, de medicamente?! Cred că nu! Bine că ai tu de toate, bine că se strică mâncarea în frigider, bine că ţi-e șifonierul plin de haine, altul neavând nici ciorapi! Și te numești creștin și tot ceri mereu lui Dumnezeu. Nici El nu va lua aminte la rugăciunea ta! Când mergi la biserică, dacă întâlnești pe cineva care nu se simte bine, care are nevoie de ajutor, renunţă la Sfânta Liturghie și mergi de îngrijește pe cel bolnav! Tu, care vii la biserică și vezi că nu obosesc a te învăţa, tu să fii lumină în casa ta, în inima ta, să nu dai prilej celor din jur să spună că degeaba mergi la biserică, pentru că ai aceeași comportare cu cei care nu merg.

La biserica noastră era o bătrână - mama Ana - văduvă cu 2 copii și o pensie de urmaș mică. Venea cu regularitate la toate slujbele, tocmai din Șoseaua Giurgiului, până la vârsta de 86 de ani, când a căzut răpusă de o congestie cerebrală. Era foarte credincioasă. Părintele Sârbu o cerceta și o ajuta mereu, iar cu puţin înainte de a muri (înainte de a muri Părintele) i-a spus:

- Ană, eu poate nu mă mai întorc din spital, dar tu să nu părăsești bisericuţa aceasta, că aici lumea te știe că ești o credincioasă de nădejde, dar în altă parte te va considera o cerșetoare. Să vii aici, că oamenii te vor ajuta pânăla sfârșit! Și așa a fost.

Din dragoste și înţelegere, Părintele trimitea preoţilor de la Patriarhie din prinoasele pe care le primea el. Zicea:

- Colegii mei de acolo sunt strâmtoraţi, au salarii mici, timpurile sunt grele. Eu am mai mult decât îmi trebuie. Și așa ţin regim, am copii buni, mănânc la ei. Dar acestora nu le dă nimeni nimic!

Când Părintele a trimis odată la un preot de la Patriarhie o femeie cu o sacoșă cu câte ceva, preotul, întrebând-o de unde vine și auzind că darurile primite sunt de la Părintele Sârbu, i-a spus un mare adevăr:

- Ţine minte de la mine, popă ca popa Sârbu n-aţi pomenit și nici n-o să mai pomeniţi!

(Lacrimă și Har. Preotul Martir Constantin Sârbu)

Faptele bune trebuie să te facă în primul rând pe tine mai bun

Când eram mic, tata îmi spunea ca toți vom da seama la Judecată de faptele noastre. Era pe timpul comunismului și pe atunci părinții mei nu mergeau la biserică, deși tata avea o mamă foarte credincioasă, iar în copilărie îl ducea des la biserică. Vorbind uneori de cineva care făcuse o faptă bună, tata zicea: are o bila albă acolo în ceruri. Sau alteori vorbea de balanța care va atârna sentința, ori în partea cu faptele bune ori în cea cu fapte rele. Pentru mine, aceste explicatii mi-au lăsat impresia unui calcul strict matematic pe care îl face Dumnezeu, contorizând secundă de secundă faptele noastre. După câțiva ani de participare la viața Bisericii am înțeles că lucrurile nu  stau chiar așa simplist.

Tâlharul mântuit în ultima clipă a vieții lui pe cruce e un semnal clar că Judecata Universală nu se va face în termeni statistici ci după inima fiecăruia și după voia lui Dumnezeu.

Există o ispită mare și de multe ori ascunsă în mintea noastră, care ne păcălește pe noi creștinii: satisfacția faptelor noastre bune. Uneori ne uităm în spate și ne gândim: "câte am făcut eu... câți oameni am ajutat... câte fapte bune am făcut...o să mă mântuiesc... o să mă primească Dumnezeu...alții sunt de 10 ori mai răi decât mine... greșesc și eu... am slăbiciunile mele... dar până la urmă am făcut mai mult bine decât rău".

Există o vorbă care spune ”Don’t let your GOOD become the enemy of your BEST”. În plan duhovnicesc, acest lucru ar însemna ”Nu lăsa ca satisfacția faptelor tale bune să devină un dușman în a da tot ce ai mai bun din tine”.

Totuși, există un pericol și mai mare al satifacției faptelor bune. Uneori amintirea faptelor bune ne devine prilej de păcat și motiv de îndreptățire pentru slăbiciunile noastre, iar asta se întâmplă din cauza faptului că ne așteptăm la o judecată în termeni matematici.

Să luăm dau un exemplu concret: Sunt oameni de afaceri care au oferit bani din averea lor pentru construcția unei biserici de la temelie. Da! e un lucru mare, e o faptă extraordinară, mulți oameni se vor bucura de acest sfânt locaș, ani de zile la rând. Dar oare te poți folosi de această faptă ca monedă de schimb înaintea lui Dumnezeu pentru ceea ce faci rău? Oare afaceristul, care a devenit ctitorul bisericii poate de acum înainte afaceri necinstite pe motiv că are spatele asigurat cu fapte bune? Oare Dumnezeu poate fi cumpărat? Credeți că este de ajuns, să furi statul, să fii necinstit, să bei, să desfrânezi, și apoi să construiești o biserică și să crezi că s-a rezolvat problema mântuirii?

Pe Dumnezeu nu-L păcălește nimeni. Domnul se uită la inima noastră, la motivația pentru care facem binele, nu la fapta în sine.

Dacă faptele bune pe care le faci altora nu te schimbă și pe tine în bine, atunci nu le-ai făcut din iubire, ci din interes sau pentru a fi lăudat.

Părintele Teofil Pârâian spunea: "Tot ceea ce faci te face", adică motivațiile faptelor tale de zi cu zi te transformă, în bine sau în rău. Scopul milosteniei nu constă în contabilizarea banilor sau a mâncărurilor oferite, ci sunt un mod de a învața să renunțăm la noi înșine în favoarea altora. Milostenia ne învață să iubim.

Un om care face binele din interes va rămâne în continuare egoist și închis in sine, fără a avea puterea să iubească.

Un om care își ajută aproapele din iubire va simți in inima lui prezența harului lui Dumnezeu care vine să-l mângâie și să-i dea pace. Un astfel de om se lumineaza și se curățește de rău după fiecare faptă bună.

Un om care a făcut bine toată viața ajunge la bătrânețe blând, înțelept și plin de sfințenie. Un astfel de bătrân L-a cunoscut pe Dumnezeu dealungul vieții, din faptele sale. Omul tinde să fie desăvârșit și vrea mereu mai mult și mai mult. Urcușul acesta duhovnicesc este nelimitat... Sfântul Grigorie de Nyssa spunea în locul lui Dumnezeu: "prin făpturi urcă-te și gustă-mă pe Mine!"

Faptele bune au ca finalitate prezența noastră în comuniune, într-o relație de iubire continuă, ca într-o mare familie. Dumnezeu este Cel care ne adună pe toți în brațele Sale, împărtășindu-ne tuturor dragostea Lui.

Dacă am făcut fapte bune dar nu ne-am câștigat dragostea celor din jur, ce am rezolvat ? Degeaba facem binele dacă binele nu ne unește, ba dimpotrivă ne dezbină și ne face să ne invidiem.

Unii sfinți spun să nu facem fapta bună din interes pentru că ne afundăm și mai rău în păcat. Alții spun să începem să facem binele chiar și din interes pentru ca pe viitor s-o facem din iubire.

Dragilor, nu va uitati la faptele voastre ci la sufletul vostru. Analizati-va gandurile, sentimentele si comportamentul fata de oameni si atunci veți vedea care este efectul faptelor voastre bune.

La Judecată Universală Hristos, Mantuitorul lumii, nu se va uita la numărul faptelor noastre bune ci la cât de mult am învățat să ne iubim din ele și cât ne-am despătimit prin ele.

In imnul iubirii din Epistola I către Corinteni, Sfantul Apostol Pavel confirma ca jertfa fără dragoste nimic nu înseamnă.

Simon Zilotul

                                                  

Putini dintre noi stiu ca, in capitala noastra se afla moastele unuia dintre cei mai importanti si mai misteriosi Apostoli ai Mantuitorului, cel ce s-a numit dupa convertire Simon Zilotul, mai cunoscut drept mirele din Cana, la nunta caruia s-a petrecut prima minune consemnata din viata Domnului Iisus Hristos. Pana aici poate fi interesant, dar cum au ajuns aceste moaste sa ne binecuvinteze tara tine deja de legenda...
E o poveste adevarata contemporana, despre un taran din Vrancea cu familie destramata, care a ajuns unul din cei mai valorosi si mai stimati episcopi din tara. Pentru unii ca el ne mai tine Dumnezeu si cum a randuit El ca acest necajit si sarman copil ramas orfan sa aiba parte de caldura iubirii de familie la sfarsitul vietii, calugar fiind, episcop fiind, in mijlocul familiei unui preot care l-a adapostit si, culmea, alaturi de moastele unui Sfant Apostol, Simon Zilotul, mirele din Cana Galileii, patronul si ocrotitorul familiei !...
                             Moastele Sfantului Simon Zilotul
A fost unul dintre cei 12 apostoli ai lui Iisus. I-a stat in preajma si l-a insotit pretutindeni. O parte din ramasitele sale trupesti se afla in Biserica Podeanu din Bucuresti aici rezulta ca nu am gresit spunandu-ti ca mirele din cana galileei se,, Numea Simon Zilotul,,

Sa cunoastem si sa iubim un sfant

Bineinteles ca iubirea trebuie sa cuprinda toate, astfel ca iubind pe Dumnezeu, sa ajungem sa iubim intreaga Lui faptura. Toti avem dragoste fata de sfintii lui Dumnezeu, care au dus viata bineplacuta Lui, care au savarsit minuni inca din timpul vietii, care ne-au lasat Sfintele lor Moaste si care nu ne parasesc inca nici acum, dupa plecarea lor din aceasta lume.

Cu toate acestea, nu am intalnit pana acum crestin care sa nu aibe cel putin un sfant fata de care sa nu simta ceva mai special, o bucurie mai mare, o dragoste mai calda, decat fata de toti ceilalti altii. Unul ii poarta numele, altul s-a vindecat in urma rugaciunilor la Sfintele lui Moaste, altul a fost ajutat in cutare problema ori necaz, altul este minunat de viata cea inalta petrecuta in lume, si tot asa.

Sfantul Nectarie din Eghina a coplesit inima multora, cu minunile sale, tot asa si Sfantul Ierarh Nicolae, prin binefacerile lui, dar ce sa mai spunem de Sfantul Ierarh Ciprian, ori de Sfantul Antonie cel Mare. Sfantul Dimitrie Basarabov, Sfanta Cuvioasa Parascheva, Sfantul Pantelimon, Sfantul Gheorghe, Sfantul Calinic de la Cernica, Sfantul Ioan de Kronstadt, ori Sfantul Siluan Athonitul sunt sfintii despre care aud atat de des pe cei din jurul meu.

Toti sunt mari, toti au putere si trecere inaintea lui Dumnezeu, nici unul dintre ei ramanand mic, odata intrat in camara cea de Nunta a Fiului lui Dumnezeu. A incerca sa ii punem pe o scara a nevointelor si a sfinteniei, nu poate aduce decat inselare si neintelegere. Nimeni sa nu indrazneasca a masura sfintenia sfintilor.

Oamenii se simt insa mai atrasi de unul, ori de altul dintre sfinti. Deci fara a trece cu vederea vreun sfant al Bisericii de Rasarit, in orice vreme ar fi vietuit el, simtim in inima noastra o mai mare apropiere fata de unii dintre ei. Nu cred ca aceasta sa fie ceva rau.

In general iubim sfintii pe care, din mila lui Dumnezeu, am ajuns sa ii simtim aproape de noi, mult mai aproape decat o fac cei de langa noi. Simtim prezenta personala a acelui sfant in viata noastra si ne straduim sa pastram aceasta vecinatate cu sfantul.

Sfantul ne va gasi pe noi, iar nu noi pe el !

Cu toate ca inca de mici copii auzim despre sfintii lui Dumnezeu, se intampla insa ca la un moment dat in viata sa intalnim (de fapt, sa fim gasiti) de un anumit sfant, pe care inima noastra il va indragi mai apoi toata viata.

Sfantul Siluan Athonitul este unul dintre cei mai dragi sfinti ai inimii mele. Dragostea, smerenia si rugaciunea acestuia pentru lume m-au facut sa-l iubesc cat pot de mult, putin insa fata de cum ar trebui iubit acest sfant. El m-a gasit pe mine, iar nu eu pe el. Era o vreme cand mergeam prin anticariate, spre a cauta ceva carti de literatura universala. Din mila lui Dumnezeu si pentru rugaciunile sfantului, am gasit cartea cu insemnarile lui. M-a atras icoana de pe coperta, titlul si ceea ce am spicuit pe loc din carte; a fost printre primele carti duhovnicesti pe care am pus mana, ramanand pana astazi printre cele mai dragi ale mele.

Cum cunoastem si cum ne aratam iubirea fata de un sfant ?

Cand iubim un sfant, ii cautam icoana si o asezam la loc de cinste, langa icoana Mantuitorului si a Maicii Domnului. De putem aprinde si o candela in fata ei, pe care sa o ingrijim zilnic, bucuria va fi si mai mare.

Cand ajungem sa cunoastem un sfant in inima noastra, nu va mai treace zi fara a ne inalta mintea la sfantul iubit. Mai mult chiar, ne bucuram de tot ce a ramas de la acel sfant: chilia in care a vietuit, biserica in care a slujit, insemnarile facute de acela, icoanele cu el si Sfintele lui Moaste.

Rugaciunea noastra nu il va mai putea ocoli pe sfant, iar sfantul nu va intarzia sa ne auda si sa mijloceasca pentru noi cele dorite. Acatistul sfantului il vom citi din cand in cand, ori chiar zilnic, dupa puteri. De asemenea, putem dona ceva unei biserici, in numele lui: o icoana cu acela, o candela, niste lumanari din ceara curata, etc. Unde este cazul, in Taina Sfantului Botez, putem pune copilului numele acelui sfant.

Cea mai buna cale de a cinsti un sfant e aceea de a-i urma lui intru cele duhovnicesti. Cel mai bun mod de a iubi un sfant este de a ne stradui sa-i urmam lui in credinta, dragoste, nadejde si rugaciune. Prin acestea sfantul a ajuns sfant, iar nu prin nevointele singure.

Rugaminte

"Nu îmi spune nimic... Îţi cunosc mizeria, necazurile, luptele şi ispitele sufletului tău. Îţi cunosc şi ştiu şi laşitatea păcatelor şi cu toate acestea îţi spun: Iubeşte-Mă aşa cum eşti tu. Dă-Mi inima ta! Dacă o să aştepţi ca să devii un înger ca să Mi te dăruieşti intru iubire, atunci n-ai să Mă iubeşti niciodată. Chiar când eşti laş, fricos, neîncrezător în împlinirea dragostei şi în săvârşirea sfinţeniei, chiar când ai să recazi în acele păcate pe care nu ai vrea să le mai faci, Eu nu îţi dau voie să nu Mă iubeşti. Iubeşte-Mă aşa cum eşti tu! În orice moment şi în orice situaţie te-ai afla, în credincioşie sau trădare, în râvnă sau uscăciune, tu iubeşte-Mă aşa cum eşti. Eu vreau să mă poţi iubi din putina şi săraca ta inima. Dacă aştepţi până când ai să fi desăvârşit ca să Mă poţi iubi, atunci n-ai să Mă iubeşti niciodată. N-aş putea Eu, oare, să fac din fiecare fir de nisip un Serafim ? Un înger care să strălucească de curăţie şi dragoste ? Nu sunt Eu Domnul Dumnezeu, care a creat toate şi pot totul ? Omule, ţi-ai dat tu viaţa pentru lume din dragoste pentru oameni? Sau ai murit din iubire pentru Mine ? Atunci din ce motiv nu Mă laşi să te iubesc ? Fiul Meu, lasă-Mă să te iubesc, Eu îţi vreau inima, care este locaşul Meu. Desigur, cu timpul am să te schimb, însă, chiar până atunci, iubeşte-Mă aşa cum eşti tu, fiindcă Eu te iubesc cu toate că eşti aşa. Eu vreau ca dragostea ta pentru Mine să se nască din puţina şi săraca ta inimă, din adâncul neputinţei şi al murdăriei tale. Eu te iubesc şi când eşti slab şi necurat. Nu vreau o dragoste izvorâtă şi hrănită din mândria ''virtuţilor'' tale, ci dintr-o inimă smerită pe care Eu o pot curaţi oricând. N-am nevoie de "virtuţile" tale, de talentele tale, de înţelepciunea ta. Eu vreau doar să Mă iubeşti şi să lucrezi cu dragoste pentru Mine. Nu „virtuţile” tale le doresc; dacă ţi le-as da, tu eşti aşa de slab şi mândru, încât ele ar hrăni amorul tău propriu şi nu M-ai cinsti pe Mine. Deci ele să nu fie un motiv pentru care tu nu mă cauţi şi stai departe de Mine. Apropie-te cu dragoste. Unui fier ruginit flăcările nu numai că i-ar curăţa rugina, dar l-ar face incandescent. Iubeşte-Mă şi păcatele se vor arde şi tu vei fi fericit. Iubeşte-Mă, nu numai ca să fii curat, căci asta ar fi din nou o mândrie pentru tine, ci pentru că Eu vreau să Mă odihnesc în inima ta. Deci nu te mai îngriji de asta. Aş putea să fac prin tine lucruri mari pentru mintea omenească, dar nu; tu ai să fii slugă rea şi nefolositoare şi neputincioasă. Am să-ţi iau şi puţinul pe care tu te crezi că îl ai. Eu te-am făcut din iubire şi pentru ca să-ţi dau iubirea, fără ca tu să-mi poţi da ceva. Nu încerca să-Mi plăteşti iubirea prin nimic, asta mă doare atât de mult la tine... Iubeşte-Mă în dragostea Duhului Meu şi fără motive. Nu mai sta departe de Mine; îţi lipseşte nu sfinţenia - pe care Eu ti-o pot da - ci o inima gata să Mă iubească oricând şi până la capăt. Astăzi Eu stau la uşa inimii tale ca un cerşetor, Eu, singurul, adevăratul Împărat şi Domn. Eu bat şi aştept. Grăbeşte-te să-Mi deschizi prin smerenie. Nu mai aduce motiv întinăciunea şi sărăcia ta. Dacă ţi-ai cunoaşte-o până în adânc şi deplin, ai muri de durere. Dar ceea ce M-ar durea pe Mine ar fi ca tu, şi acum, să te îndoieşti de Mine, de iubirea ce o am pentru tine. Crede ca Eu pot totul şi tu nu poţi nimica fără Mine, doar păcatul eşti în stare să-l faci fără ajutorul Meu. Să nu te încrezi în tine fără Mine, căci astfel o să fiu nevoit să te las în cădere în măsura în care tu te apreciezi. Nu te frământa că nu ai virtuţi. Am să îţi dau Eu sfinţenia Mea. Deschide-ţi inima prin pocăinţă şi mă primeşte în potirul sufletului tău prin Trupul şi Sângele Meu pe care în dar ţi-l dau în Sfânta Liturghie. Atunci o să te fac să înţelegi totul şi să Mă iubeşti mai mult decât îţi poţi închipui. Lasă să curgă Sângele Meu în sângele tău şi să bată inima Mea în inima ta. Eu ţi-am dat-o pe Sfânta şi Preacurata Mea Măicuţa. Lasă să treacă totul prin inima ei curată încât să poată mijloci pentru tine. Orice s-ar întâmpla, nu aştepta nicidecum ca să devii sfânt, ca pe urma să Mă iubeşti... în acest fel tu nu M-ai iubi niciodată. Şi acum du-te! Eu sunt cu tine!"

Gradina Maicii Domnului

Sfantul Munte este o peninsula cu lungimea de 60 km o latime ce variaza intre 8-12 km , aria totala fiind de 360 Km patrati. Muntele Athos, sau Athon, după niste vechi traditiuni întunecate ar veni de la Athos, un supranume ce da zeului Joe…

GLASUL CELUI CARE STRIGĂ ÎN PUSTIE...

CREDINŢĂ-N DUMNEZEU...

            Când singur eşti, bolnav şi părăsit,
            În Casa Domnului ce mâna îţi întinde,
            Tu intră cu credinţa că ai fi auzit:
            - Bate chiar acum şi ţi se va deschide;

            Când eşti bătut, hulit, batjocorit,
            Gândeşte-te la Drumul Crucii în pustiu
            Iar pentru cei care te supără, şoptit,
            Să spui:Tu, Doamne, iartă-i că nu ştiu!

            Când eşti flămând, sărac şi obosit,
            Mereu de Cina cea de taină nu uita,
            Prin rugăciune, posturi, aplecat smerit,
            La Domnul cere şi ţi se va da.

            De eşti bolnav, batjocorit, flămând,
            Rugându-te, ceea ce ceri, tu vei avea,
            Trăirea creştinească în fapte şi în gând,
            Credinţa-n Dumnezeu te va salva!

PARINTELE TEOFIL PARAIANU

Cu păcatul ne luptă diavolul, şi pe mine, şi pe tine, fratele meu şi sora mea.

     De ce Biserica îl aşează pe acest sfânt în mijlocul Postului, ca pe cea mai sfântă icoană, ca să privească toţi la el? Sfântul Ioan Scărarul. Cine este acesta?

    Este omul care a trăit şi a scris “Scara Raiului”, care a trăit suişul omului din iad până în cer, până în rai. El a trăit Scara de pe pământ până la cer, scara care se întinde din adâncul iadului omului până în culmea raiului. A trăit şi a scris. Om foarte învăţat, foarte citit. Om care şi-a dus sufletul pe calea lui Hristos, care l-a ndus cu totul din iad în rai, de la diavol la Dumnezeu, de la păcat la nepăcătuire şi care, cu dumnezeiască înţelepciune, ne-a descris toată această cale, adică ce trăieşte omul luptându-se cu orice diavol care se află în spatele păcatului.

   Cu păcatul ne luptă diavolul, şi pe mine, şi pe tine, fratele meu şi sora mea. Te luptă cu orice păcat. Nu rătăci, nu te înşela! Nu crede că vreo putere mică se aruncă asupra ta. Nu! El te atacă, el se aruncă asupra ta! Chiar dacă este doar un gând necurat, doar un gând, să ştii că el se năpusteşte asupra ta. Gând de mândrie, de poftă rea, de iubire de argint… O mulţime nenumărată de gânduri vin asupra ta din toate părţile. Şi tu, ce eşti tu?

   O, Scară a Raiului! Cum, părinte Ioane, ai putut să aşezi această Scară a Raiului între pământ şi cer? Demonii nu au rupt-o, nu au tăiat-o, nu au spart-o? Nu!… Postul lui era o flacără, un foc, un incendiu. Ce diavol l-ar fi răbdat? Toţi fugeau panicaţi, toţi demonii fugeau vânaţi de slăvita şi dumnezeiasca lui rugăciune, toţi demonii fugeau de postul lui, toţi demonii dispăreau la rugăciunea lui înflăcărată.

Scara Raiului!

    Ce înseamnă ea? Ea reprezintă sfintele virtuţi evanghelice: smerenia, credinţa, postul, blândeţea, răbdarea, bunătatea, frumuseţea, îndurarea, iubirea de adevăr, iubirea lui Hristos, mărturisirea lui Hristos, pătimirile pentru Hristos. Acestea şi altele multe sfinte virtuţi nou-testamentare. Fiecare poruncă a lui Hristos, fraţii mei; aceasta este virtutea. O păzeşti? O împlineşti? De pildă, porunca lui despre post o păzeşti, o împlineşti? Postul este o sfântă virtute, este o treaptă a scării de pe pământ la cer. Postul, binecuvântatul post, precum şi toată Scara de pe pământ la cer.

   Fiecare virtute este un mic rai! Fiecare virtute nutreşte sufletul tău, îl face fericit, coboară în sufletul tău odihna dumnezeiască, cerească. Fiecare virtute este o treaptă de aur şi de diamant pe Scara mântuirii tale, pe Scara care uneşte pământul cu cerul, care se întinde din iadul tău până în raiul tău. De aceea, nici una din ele nu este niciodată singură. Credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos nu este niciodată singură. Se manifestă prin rugăciune, prin post, prin milostenie, prin smerenie, prin pătimirile pentru aproapele. Nu doar se manifestă, dar fiecare virtute trăieşte, pentru că există o altă virtute. Credinţa trăieşte prin rugăciune, rugăciunea trăieşte prin post, postul se nutreşte cu rugăciunea, postul se nutreşte cu iubirea, iubirea cu îndurarea. Astfel, fiecare virtute trăieşte prin alta. Şi atunci când o virtute se sălăşluieşte în sufletul tău, toate celelalte vor urma, toate încet-încet de la ea vor proveni şi se vor dezvolta prin ea şi împreună cu ea.

   Da! Scara Raiului. Depinde de tine. Spui că postesc cu frică de Dumnezeu, cu evlavie, cu plâns, cu lacrimi. După aceea însă le părăsesc. Iată, am început să construiesc Scara şi eu însumi am dărâmat-o, am spart-o. Tu iarăşi, tu posteşti deseori, te înfrânezi de la orice hrană trupească, dar iată, în vremea postirii laşi să se sălăşluiască în sufletul tău păcatul, să se semene în sufletul tău diferite gânduri, dorinţe necurate. De tine ţine să le izgoneşti imediat departe de tine cu rugăciunea, cu plânsul, cu citirea sau cu orice altă nevoinţă. Dar, dacă tu în timp ce posteşti îţi hrăneşti sufletul cu vreun păcat sau cu vreo patimă ascunsă, iată!, tu, deşi începi să zideşti una câte una treptele postirii de pe pământ la cer, tu însuţi iarăşi le dărâmi, le distrugi.

  Postul pretinde îndurare, smerenie, blândeţe! Toate acestea merg împreună. Este ca o colaborare între zidari al căror superior este rugăciunea. Ea este marele zidar, arhitectul, marele meşter al vieţii noastre duhovniceşti, al dorinţelor noastre duhovniceşti, al Scării pe care o vom aşeza între cer şi pământ. Rugăciunea deţine primul loc. Când rugăciunea se va sălăşlui în inima ta şi aceasta arde de setea neîntreruptă după Domnul, când pe El Îl va privi continuu, pe El Îl va simţi continuu, atunci prin rugăciune introduci în sufletul tău toate celelalte virtuţi. Atunci, meşterul (rugăciunea) are cei mai buni zidari. Zideşte repede-repede minunate scări de pe pământ la cer, scările urcuşurilor tale treptate către Dumnezeu, către desăvârşirea Lui. Când ai putere, rugăciune puternică, atunci nici un post nu-ţi va fi greu, nici o iubire nu-ţi va fi cu neputinţă. Sfântă iubire evanghelică! Rugăciunea sfinţeşte toate înlăuntrul tău, fiecare nevoinţă a ta, fiecare gând al tău, fiecare simţământ al tău, fiecare dispoziţie a ta. Rugăciunea! Puterea dumnezeiască pe care ne-a dat-o Domnul spre a ne sfinţi orice este înlăuntrul nostru, în sufletul nostru. Rugăciunea te uneşte cu Domnul cel Atotîndurător şi El varsă în inima ta împreună-pătimirea pentru tot omul, pentru păcătos, pentru fratele care este neputincios ca şi tine, care cade ca şi tine, dar care se poate scula ca şi tine; care are nevoie însă de ajutorul tău frăţesc, de ajutorul tău în rugăciune, de ajutorul tău bisericesc. Atunci, când dai un ajutor, fără îndoială îţi vei zidi Scara ta, Scara care te duce din iadul tău în raiul tău. Atunci, cu siguranţă, în inimă vei urca din treaptă în treaptă, din virtute în virtute şi vei ajunge astfel în vârful scării, în cer, te vei muta în cer, te vei muta în raiul ceresc.

   Toate le avem! Şi tu, şi eu: nouă Fericiri, nouă Sfinte Virtuţi evanghelice. Aceasta este Evanghelia Postului, Evanghelia Sfântului Ioan Scărarul. Virtuţi, fraţilor, mari virtuţi. Nevoinţele grele ale postirii, rugăciunii, smereniei, Domnul le-a prezentat ca fericiri. Fericiţi cei săraci cu duhul, că a acelora este Împărăţia Cerurilor. (Matei 5, 3).

   Smerenia! Aceasta este începutul vieţii creştine, aceasta este începutul credinţei noastre, aceasta este începutul virtuţii noastre, aceasta este începutul ridicării noastre la cer, aceasta este temelia Scării noastre. Doamne, eu sunt un nimic, Tu eşti Totul! Eu nimic, Tu totul! Mintea mea este nimic înaintea Minţii Tale. Duhul meu este nimic înaintea Duhului Tău, inima mea, cunoaşterea mea… O! nimic, nimic înaintea cunoaşterii Tale, Doamne! Eu, nimic, nimic… Şi după aceste nenumărate nimicuri, alte nimicuri. Acesta sunt eu înaintea Ta, Doamne!

   Smerenia! Aceasta este prima sfântă virtute, prima virtute creştină! Toate încep de la ea…

Dar noi, creştinii lumii acesteia, care construim Scara mântuirii noastre, întotdeauna suntem în pericol din partea puterilor necurate. Cine sunt acestea? Păcatele, păcatele noastre, patimile noastre. Şi în spatele acestora, diavolul… După cum sfintele virtuţi zidesc Scara cerească între cer şi pământ, aşa şi păcatele noastre fac o Scară către iad. Fiecare păcat. Dacă există păcat în sufletul tău, ia aminte! Dacă ţii ură în sufletul tău una, două, cincizeci de zile, ia aminte pentru a vedea în ce iad s-a transformat sufletul tău. La fel dacă ţii mânie, iubire de arginţi, vreo dorinţă ruşinoasă. Şi tu… Ce faci? Într-adevăr, singur îţi pregăteşti o Scară către iad.

   Dar Domnul nostru Cel Bun ne dăruieşte un exemplu minunat. Iată, în mijlocul Postului, ne pune înainte pe minunatul Sfânt Ioan Scărarul, cel cu nume mare. În întregime străluceşte de sfintele virtuţi evanghelice. Îl vedem cum se urcă repede şi cu înţelepciune pe Scara Raiului, pe care a pus-o între cer şi pământ. Ca dascăl, ca sfânt călăuzitor, ne dăruieşte Scara lui nouă, creştinilor, pentru a urca de la iad la Rai, de la diavol la Dumnezeu, de pe pământ la cer.

   Doresc ca milostivul şi marele Sfânt al nostru, Ioan Scărarul, să ne ducă de mână în luptele noastre împotriva păcatelor noastre, având ca ţintă sfintele virtuţi. Să zidim şi noi, cu ajutorul său, Scara noastră proprie şi urmându-l, să ajungem în Împărăţia Cerurilor, în Rai, unde există toate odihnele cele cereşti, toate bucuriile cele veşnice, unde împreună cu el, acolo, Îl vom slăvi pe Împăratul tuturor acelor bunătăţi, pe Împăratul Cel veşnic al Împărăţiei cereşti, pe Domnul Iisus Hristos, Căruia slava şi cinstea, acum şi pururea şi în vecii vecilor.

 Amin!  

Parintele Iustin Popovici