Lumina Faptelor Bune

Un lucru au bătrănii pe care cei tineri cu anevoie îl pot dobândi: experienţa vieţii. Acum câţiva ani dacă aş fi discutat despre subiectul acesta, al căderii în păcate vechi, aş fi avut o altă părere. Trecerea anilor m-a învăţat altceva.

M-am întors la Dumnezeu pe la 19 de ani. Aveam păcate grele, dar abia aşteptam să scăp de ele şi să nu mai greşesc. Am fost şi le-am mărturisit duhovnicului. De a doua zi viaţa mea s-a schimbat. Patimile care-mi erau înainte o sursă de plăcere zilnică, dispăruseră, nu mai aveau nicio valoarea în acel moment. Îmi dădea Dumnezeu atâta har şi atâta bucurie încât rugăciunea şi citirea cărţilor duhovniceşti mă ajutau să trăiesc într-o altă lume, desprins aproape total de grijile pământeşti.

Au trecut zile, luni, chiar ani şi eu nu mai aveam nicio treabă cu patimile vechi, ba eram foarte sigur că „s-au dus pe apa sâmbetei” şi niciodată nu voi mai fi ispitit de ele.



Insa, odată cu trecerea timpului, Domnul Hristos îşi lua harul Său de la mine şi am inceput să rămân singurel. Mă tulburam mult că nu mai trăiam ca înainte. Rugăciunea nu mai era aşa frumoasa, cărţile nu mă mai atrăgeau aşa de mult, slujbele Bisericii mă plictiseau uneori, iar trupul meu îşi cerea din ce în ce mai mult "drepturile". Reveneam uşor uşor la ce eram înainte de a veni la Biserica, doar că de data asta eram curăţit de păcate, deosebeam ce este bine şi ce este rău.

Porneam de la zero, dar de data aceasta conştientizam că îl am pe Dumnezeu lângă mine în fiecare secunda. La început Duhul Sfânt mă ajuta să trăiesc frumos şi curat, mă purta ca un val, şi era totul aşa simplu. Dar acum era mult mai greu, trebuia să muncesc pentru tot ceea ce înainte primeam în dar.

Lupta cu trupul era din ce în ce mai puternică... Începeam să mai şi cad. Îmi aflam limitele, neputinţele mele mă smereau şi realizam că fără El nu pot face nimic.

Patimile vechi, deşi scăpasem de ele demult, începeau să mă ispitească mai cu putere. Diavolul îmi aducea aminte de dulceaţa lor şi când mă prindea într-o stare mai proasta mi le oferea ca alternativă fata de viaţa cu Dumnezeu.

Mi-aduc aminte cum îi faceam morală unui prieten la telefon despre un păcat pe care-l făcuse, iar la sfârşitul zilei l-am săvârşit şi eu. Am căzut într-o patimă pe care o avusesem înainte de a intra în Biserică, şi din momentul căderii, parcă influenţa ei asupra mea redevenise la fel de puternică ca acum câţiva ani.

Lupta era grea pentru că prin voinţa mea îi făcusem loc în minte şi în inimă. Căderea pe care am avuto era foarte probabilă, pentru că făcusem alte păcate mai mici înainte, păcate care urmau să culmineze în ceva mai mare.

Astăzi pot spune cu toată certitudinea, că noi creştinii putem cădea în păcate mari, dacă lăsam garda jos. Într-o zi proastă, depărtat de Dumnezeu, şi ispitit de diavol, creştinul poate recurge la violenţă, poate desfrâna, poate vorbi urât, poate fura, poate înşela, poate minţi, poate chiar omorî pe cineva. Da! Nu exagerez, credeţi-mă! Totul depinde de cât de mult îi laşi loc diavolului în suflet prin celelalte patimi, şi apoi are el grijă să te împingă să faci şi ceea ce nu ţi-ai închipuit.

Aveam o părere tare bună despre mine la un moment dat, şi vorbeam aşa de sigur şi de moralizator despre unele păcate încât credeam că pe mine nu mă pot atinge.

Într-o zi m-a părăsit Dumnezeu, văzând mândria mea, şi am făcut ceva ce nu-mi închipuiam că pot face. Nu-mi venea să cred că eu sunt cel ce fac acel lucru rău...

A fost o lecţie mare pentru mine. De atunci sunt mai rezervat în a judeca pe alţii şi cred că, şi noi creştinii, dacă nu suntem atenţi, putem face păcate strigătoare la cer.

Am căzut, m-am ridicat, iar am căzut, iar m-am ridicat, şi toate acestea m-au învăţat că la păcatele mari se ajunge prin multe păcate mici, şi nu deodată.

Sunt tineri care au fost dependenţi de droguri, s-au întors la Dumnezeu, şi-au revenit şi după o anumită perioadă iarăşi au căzut. Sunt oameni împătimiţi de jocurile de noroc sau de băutură care au renunţat la ele de mult timp, dar după perioade lungi iaraşi s-au apucat. La fel cu fumatul, cu lăcomia pântecelui, cu minciuna, cu lăcomia, cu mândria, cu toate...

Soluţia e simplă: smerenia. Ce este smerenia? Conştientizarea propiilor limite. Când realizezi că tot binele din viaţa ta i se datorează lui Dumnezeu atunci nu te mai mândreşti în faţa celorlalţi că ai vreun merit în faptele tale bune.

Rugăţi-vă lui Dumnezeu şi pentru cei care greşesc, care trăiesc în patimi grele, şi aşa va lua şi de pe umerii voştri sarcinile care vi se pare grele. Nu uitaţi! Ne mântuim împreună, nu după principiul „scapă cine poate”. Luptăm împreună să fim mai buni. Cerem ajutor lui Dumnezeu pentru familia noastră, pentru prieteni, familie, săraci, pentru conducătorii ţării, pentru colegi, pentru ţară, pentru omenire.

Oricând putem cădea în patimi vechi, dacă nu suntem atenţi la viaţa noastră duhovnicească!

(Claudiu)



Sursa-Ortodoxia tinerilor