În Pateric, îl întîlnim, pe muntele Nitriei, pe avva Or, un ascet a cărui viaţă şi-a înălţat aripile virtuţilor pînă la cer. Se spune despre el că niciodată n-a minţit, n-a jurat, nu s-a mîniat pe nimeni şi n-a vorbit dacă nu era nevoie. Prin aceste virtuţi şi prin altele asemenea, avva Or ne-a lăsat un drum deschis pe care noi, credincioşii, putem să-l străbatem mai uşor urmîndu-i sfaturile. Astfel, una din apoftegmele sale vorbeşte în chip minunat despre smerenie: "Prin orice încercare ai trece, nu învinui pe nimeni, ci doar pe tine însuţi, zicînd: *S-a întîmplat din pricina păcatelor mele+". De multe ori, viaţa noastră este presărată cu fel şi fel de probleme, dificultăţi, obstacole peste care încercăm să trecem. Nu ne acomodăm cu neajunsul, nu ne convine să suferim şi nici nu e bine să fie aşa.
De cele mai multe ori, înainte de a porni lupta noastră cu necazul, formulăm întrebări. Aceste întrebări vin tocmai din dorinţa de a afla dacă sîntem noi personajele care trebuie să "joace" rolul dramatic. Ce-am făcut Doamne? Cum de mi s-a întîmplat tocmai mie? De multe ori, ne revoltăm şi încercăm să găsim răspunsul în cel de lîngă noi, spunînd că "numai din cauza lui s-a întîmplat", "dacă nu era el"...
Orgoliul culcat în faţa mîndriei nutreşte în inima omului sentimentul de nevinovăţie. De prea puţine ori ne gîndim că necazul este o consecinţă a păcatelor noastre. Deşi păcatele pot fi săvîrşite cu gîndul, cu trupul, cu ştiinţă sau neştiinţă, nu vrem să acceptăm că suferinţa noastră poate fi o urmare a păcatelor săvîrşite de noi şi nu de altcineva. Şi chiar dacă aceste greutăţi care se afirmă în drumul nostru nu ar fi din pricina păcatelor, nu avem de unde să ştim că Dumnezeu nu ne încearcă tăria în credinţă. Egoismul şi lipsa de iubire a aproapelui se manifestă atunci cînd zămislim întrebarea: "De ce tocmai mie?". Or, este bine să înţelegem de ce necazul a venit peste noi şi nu să învinuim repede pe aproapele. Aceasta nu face altceva decît să dezvolte suferinţa noastră şi să slăbească legăturile cu aproapele. Mîntuitorul ne-a îndemnat să iubim aproapele ca pe noi înşine, iar pe cei care ne blestemă să-i binecuvîntăm. "S-a întîmplat din pricina păcatelor mele" -B s-a întîmplat pentru că, într-un moment de neatenţie, am căzut; pentru că binele pe care eram dator să-l fac nu l-am însufleţit, pentru că iubirea mea este cîntărită cu jumătăţi de măsură...
De aceea, prin orice încercare putem trece, este bine să cerem sprijinul Celui care ne cunoaşte durerea şi să avem nădejde că nimic din lupta noastră nu este în zadar. Cînd Mîntuitorul a fost răstignit, nu a spus: "Iartă-i Doamne, că mult au greşit!". Hristos, răstignit fiind pe cruce pentru nedreptăţile noastre, din smerenie faţă de noi toţi şi din iubire, a spus: "Iartă-i Doamne, că nu ştiu ce fac". Cu atît mai mult, datori sîntem să iertăm aproapelui nostru orice greşeală şi, în acelaşi timp, să ne cercetăm pe noi, găsindu-ne în orice clipă priveghind la ceasul cel neştiut al morţii. (M.T.)
n Evanghelia după Ioan, citim cum Iisus spune: "Lucraţi, nu pentru mîncarea cea pieritoare, ci pentru mîncarea ce rămîne spre viaţa veşnică şi pe care o va da vouă Fiul Omului".
Iisus foloseşte comparaţia cu hrana pentru a face să se înţeleagă ce aduce el omenirii. Sînt două feluri de viaţă şi două feluri de hrană: hrana pentru trup, care dă o "viaţă muritoare"... şi hrana pentru suflet, venită din cer, care dă "viaţa veşnică".
Creat de Dumnezeu şi făcut pentru Dumnezeu, omului îi este foame şi sete de Dumnezeu. Nimic în afară de Dumnezeu nu‑l poate satisface pe deplin. Toate felurile de hrană pămîntească lasă fiinţa umană nesăturată. Iisus nu ne invită să dispreţuim "pîinea de toate zilele", ci să dorim şi "pîinea vieţii veşnice".
Iisus nu ne cere să devenim leneşi în "munca" necesară pentru viaţa cetăţii umane însă ar vrea să "lucrăm" cu aceeaşi ardoare pentru a căuta o viaţă care nu va fi muritoare! Spre deosebire de Buddha, Iisus nu invită să suprimăm dorinţele noastre, ci, dimpotrivă, să le amplificăm; nu vă mulţumiţi să doriţi fărîma de viaţă trecătoare, care este a voastră în mod natural, ci mergeţi pînă acolo încît să doriţi o viaţă veşnică şi faceţi ce trebuie pentru aceasta, ca să o trăiţi încă de pe acum!
- Deoarece avem nevoie zilnica de hrana spirituala, aici este locul unde vei gasi cate o . . . soapta a Duhului Sfant pentru a te ajuta sa intelegi voia lui Dumnezeu cu privire la viata ta -
În Pateric, îl întîlnim, pe muntele Nitriei, pe avva Or, un ascet a cărui viaţă şi-a înălţat aripile virtuţilor pînă la cer. Se spune despre el că niciodată n-a minţit, n-a jurat, nu s-a mîniat pe nimeni şi n-a vorbit dacă nu era nevoie. Prin aceste virtuţi şi prin altele asemenea, avva Or ne-a lăsat un drum deschis pe care noi, credincioşii, putem să-l străbatem mai uşor urmîndu-i sfaturile. Astfel, una din apoftegmele sale vorbeşte în chip minunat despre smerenie: "Prin orice încercare ai trece, nu învinui pe nimeni, ci doar pe tine însuţi, zicînd: *S-a întîmplat din pricina păcatelor mele+". De multe ori, viaţa noastră este presărată cu fel şi fel de probleme, dificultăţi, obstacole peste care încercăm să trecem. Nu ne acomodăm cu neajunsul, nu ne convine să suferim şi nici nu e bine să fie aşa.
RăspundețiȘtergereDe cele mai multe ori, înainte de a porni lupta noastră cu necazul, formulăm întrebări. Aceste întrebări vin tocmai din dorinţa de a afla dacă sîntem noi personajele care trebuie să "joace" rolul dramatic. Ce-am făcut Doamne? Cum de mi s-a întîmplat tocmai mie? De multe ori, ne revoltăm şi încercăm să găsim răspunsul în cel de lîngă noi, spunînd că "numai din cauza lui s-a întîmplat", "dacă nu era el"...
Orgoliul culcat în faţa mîndriei nutreşte în inima omului sentimentul de nevinovăţie. De prea puţine ori ne gîndim că necazul este o consecinţă a păcatelor noastre. Deşi păcatele pot fi săvîrşite cu gîndul, cu trupul, cu ştiinţă sau neştiinţă, nu vrem să acceptăm că suferinţa noastră poate fi o urmare a păcatelor săvîrşite de noi şi nu de altcineva. Şi chiar dacă aceste greutăţi care se afirmă în drumul nostru nu ar fi din pricina păcatelor, nu avem de unde să ştim că Dumnezeu nu ne încearcă tăria în credinţă. Egoismul şi lipsa de iubire a aproapelui se manifestă atunci cînd zămislim întrebarea: "De ce tocmai mie?". Or, este bine să înţelegem de ce necazul a venit peste noi şi nu să învinuim repede pe aproapele. Aceasta nu face altceva decît să dezvolte suferinţa noastră şi să slăbească legăturile cu aproapele. Mîntuitorul ne-a îndemnat să iubim aproapele ca pe noi înşine, iar pe cei care ne blestemă să-i binecuvîntăm. "S-a întîmplat din pricina păcatelor mele" -B s-a întîmplat pentru că, într-un moment de neatenţie, am căzut; pentru că binele pe care eram dator să-l fac nu l-am însufleţit, pentru că iubirea mea este cîntărită cu jumătăţi de măsură...
De aceea, prin orice încercare putem trece, este bine să cerem sprijinul Celui care ne cunoaşte durerea şi să avem nădejde că nimic din lupta noastră nu este în zadar. Cînd Mîntuitorul a fost răstignit, nu a spus: "Iartă-i Doamne, că mult au greşit!". Hristos, răstignit fiind pe cruce pentru nedreptăţile noastre, din smerenie faţă de noi toţi şi din iubire, a spus: "Iartă-i Doamne, că nu ştiu ce fac". Cu atît mai mult, datori sîntem să iertăm aproapelui nostru orice greşeală şi, în acelaşi timp, să ne cercetăm pe noi, găsindu-ne în orice clipă priveghind la ceasul cel neştiut al morţii. (M.T.)
n Evanghelia după Ioan, citim cum Iisus spune: "Lucraţi, nu pentru mîncarea cea pieritoare, ci pentru mîncarea ce rămîne spre viaţa veşnică şi pe care o va da vouă Fiul Omului".
RăspundețiȘtergereIisus foloseşte comparaţia cu hrana pentru a face să se înţeleagă ce aduce el omenirii. Sînt două feluri de viaţă şi două feluri de hrană: hrana pentru trup, care dă o "viaţă muritoare"... şi hrana pentru suflet, venită din cer, care dă "viaţa veşnică".
Creat de Dumnezeu şi făcut pentru Dumnezeu, omului îi este foame şi sete de Dumnezeu. Nimic în afară de Dumnezeu nu‑l poate satisface pe deplin. Toate felurile de hrană pămîntească lasă fiinţa umană nesăturată. Iisus nu ne invită să dispreţuim "pîinea de toate zilele", ci să dorim şi "pîinea vieţii veşnice".
Iisus nu ne cere să devenim leneşi în "munca" necesară pentru viaţa cetăţii umane însă ar vrea să "lucrăm" cu aceeaşi ardoare pentru a căuta o viaţă care nu va fi muritoare! Spre deosebire de Buddha, Iisus nu invită să suprimăm dorinţele noastre, ci, dimpotrivă, să le amplificăm; nu vă mulţumiţi să doriţi fărîma de viaţă trecătoare, care este a voastră în mod natural, ci mergeţi pînă acolo încît să doriţi o viaţă veşnică şi faceţi ce trebuie pentru aceasta, ca să o trăiţi încă de pe acum!