Intamplari adevarate

" Oricine uraste pe aproapele sau este ucigas de oameni "

Crestini fiind ne ucidem spiritual unii pe altii atunci cand ne uram. Ura este opusul iubirii smerite. Omul care uraste pe aproapele sau refuza sa ierte, se inchide in egoismul mandriei si al indiferentei.
Mergem la biserica, ne rugam, tinem post, facem milostenie, dar tinem minte raul, uram pe cei ce ne-au facut rau, refuzam sa-i iertam.
Astfel ii ucidem, chiar daca nu folosim pietre asemenea iudeilor care l-au ucis pe Stefan, cel plin de Duhul Sfant.
Ne lipseste Duhul Sfant si de aceea suntem plini de ura si razbunare, de mandrie si neiertare.
Ne lipseste smerenia si iubirea, ne lipseste blandetea si rabdarea, ne lipseste pacea si nadejdea in Dumnezeu.
Vrem sa ne facem singuri dreptate dupa mintea noastra. Vrem sa intoarcem nedreptatea altora prin dreptatea noastra lipsita de iubire.
Sfantul Stefan fiind plin de credinta si de Duhul Sfant, avea fata asemenea unui inger de lumina cand era acuzat de martorii mincinosi, cand era batut cu pietre pe nedrept. Sfantul Stefan s-a smerit si a reusit sa se invinga pe sine insusi pentru a ramane in comuniune cu Dumnezeu. El s-a rugat pentru cei care il bateau cu pietre pe nedrept, cerandu-I lui Dumnezeu sa nu le socoteasca acest pacat.
Cand suntem acuzati pe nedrept de altii cu martori mincinosi, cand suntem dispretuiti fara sa fim vinovati, sa ne gandim la Fiul lui Dumnezeu Care a suferit cu smerenie si rabdare necinstea celor plini de pacate, sa ne gandim la Sfantul Stefan care nu si-a pierdut cumpatul, nu s-a maniat pe cei lipsiti de iubire, ci s-a rugat si a rabdat cu iubire dispretul celor rai.

Sfantul Efrem cel Nou

---

In 14 septembrie 1425, barbarii turci au atacat mănăstirea dinspre mare, distrugînd-o şi prădînd locurile învecinate. Sf. Efrem a fost unul din victimele urii lor sălbatice. Mulţi călugări au fost torturaţi şi decapitaţi dar Sf. Efrem a rămas calm. Acest lucru i-a înfuriat pe turci şi i-au făcut să-l arunce în temniţă pe Efrem pentru a-l tortura şi a-l forţa să renunţe la Hristos.Ei l-au închis într-o celulă mică, fără pâine sau apă, bătîndu-l în fiecare zi în speranţa că-l vor determina să se facă musulman. Timp de mai multe luni sfântul a fost chinuit groaznic dar nu s-a lepădat de Dumnezeul lui. Văzînd aceasta, turcii au hotărât să-l ucidă. Într-o zi de joi, 5 mai 1426, a fost scos din celulă, întors cu capul în jos şi legat de un dud. După aceea l-au bătut şi l-au batjocorit întrebîndu-l aşa: “Unde e Dumnezeul tău?”, “De ce nu te ajută acum?” Dar sfântul nu şi-a pierdut curajul şi continua să se roage: “O, Doamne nu asculta vorbele acestor oameni şi facă-se totul după voia Ta.”Barbarii i-au smuls barba sfântului şi l-au torturat până când a slăbit putera lui. Sângele curgea şi hainele îi erau numai fâşii. Corpul îi era aproape despuiat şi plin de răni dar agarenii nu erau mulţumiţi continuînd să-l chinuie. Unul din ei a luat un băţ încins şi l-a înfipt violent în buricul sfântului. Ţipetele lui de durere îţi sfâşiau inima. Sângele a început să curgă valuri din stomac dar turcii nu s-au oprit. Au repetat aceleaşi torturi iar şi iar până când tot corpul i s-a contorsionat şi membrele i s-au răsucit. Sfântul nu mai avea putere să vorbească şi se ruga în gând Domnului să-i ierte păcatele. Din gură i-au pornit saliva şi sângele şi tot pământul sub el era roşu. Curând sfântul a leşinat. Crezînd că a murit, păgânii i-au tăiat legăturile cu care era legat de pom şi trupul sfântului a căzut la pământ. Mânia lor era diabolică şi chiar căzut jos ei continuau să-l lovească. La un moment dat sfântul a deschis ochii şi s-a rugat: “Doamne, în ale Tale mâini îmi dau sufletul.” Pe la nouă dimineaţa sufletul mucenicului s-a despărţit de trup. Aceste fapte au rămas uitate aproape 500 de ani, până în 3 ianuarie, 1950. Pe atunci s-a ridicat o mănăstire de maici pe locul celei vechi. Stareţa Macaria (+ 23 aprilie, 1999) se plimba printre ruinele mănăstirii cu gândul la numeroasele moaşte ce vor fi fost împrăştiate pe acel pământ şi la sângele care a udat copacul ortodoxiei. Ea şi-a dat seama că acela era un pământ sfânt şi s-a rugat la Dumnezeu să o învrednicească să vadă măcar pe un sfânt dintre cei care au trăit acolo.După un timp i se părea că aude o voce care-i spune să meargă să sape într-un anumit loc. Ea a arătat acel loc unui meşter angajat să facă reparaţii la mănăstire. Omul n-a prea vrut să se apuce de săpat acolo pentru că el avea de săpat în altă parte. Văzînd că nu-l poate convinge, Maica stareţă l-a lăsat să meargă unde avea el de săpat dar s-a rugat la Domnul să nu poată săpa, astfel încât atunci când s-a apucat omul a dat de piatră. A mai încercat în trei sau patru locuri şi s-a întâmplat acelaşi lucru. În cele din urmă a acceptat să facă ascultare şi a săpat în locul indicat de maică.Printre ruinele unei chilii, bărbatul a dat la o parte molozul şi a început să sape în viteză. Stareţa l-a rugat să se liniştească şi să sape uşor pentru că nu vrea să strice trupul pe care crede că-l vor descoperi acolo. El a luat-o în râs când a auzit că se aşteaptă să găsească moaştele unui sfânt. Dar la o adâncime de şase picioare, au descoperit capul unui om al lui Dumnezeu care pe loc a umplut locul de miros bineplăcut. Meşterul s-a albit la faţă şi n-a mai putut grăi. Maica Macaria l-a rugat să se retragă şi să o lase singură acolo. Apoi a îngenunchiat şi a sărutat moaştele cu multă evlavie. Dînd la o parte tot mai mult pământ, a descoperit mânecile de la rasa sfântului. Ţesătura era groasă şi părea să fi fost ţesută la un război foarte vechi. A descoperit apoi tot corpul, dezvelind sfintele moaşte ale unui mucenic.Maica Macaria se afla tot în acel oc sfânt şi la Vecernie, aşa că citi sfânta slujbă acolo. Dintr-o dată a auzit un zgomot de paşi care veneau de la mormânt înspre ea, traversînd toată curtea, până la uşa bisericii. Erau paşii unui om hotărât şi cu caracter puternic. Maicii i-a fost teamă să se întoarcă să se uite ce se aude când o voce a întrebat-o: “Cât timp vrei să mă mai laşi aici?”Atunci a văzut în faţa ei un călugăr înalt, cu ochii mici şi rotunzi şi cu barba până la piept. În mâna stângă avea o lumină puternică şi cu dreapta binecuvânta. Maica Macaria a fost cuprinsă de bucurie şi frica i-a dispărut. “Iartă-mă,” spuse ea, “Am să mă ocup de tine mâine, când Domnul va aduce zorii zilei .” Sfântul a dispărut şi stareţa a continuat să citească slujba de seară. În dimineaţa următoare după utrenie, Maica Macaria a curăţat osemintele şi le-a aşezat într-un ungher al altarului bisericii, aprinzînd şi o candelă în faţa lor. În acea seară Sf. Efrem i s-a arătat în vis mulţumindu-i că a avut grijă de el şi spunîndu-i că îl cheamă Efrem. Din gura sfântului a auzit povestea vieţii lui şi mucenicia pe care a suferit-o. Sf. Efrem l-a slăvit pe Dumnezeu în timpul vieţii lui şi prin moartea lui, de aceea Dumnezeu l-a învrednicit cu darul facerii de minuni. Cei care se închină la sfintele sale moaşte cu dragoste şi credinţă se vindecă de nenumărate boli şi infirmităţi şi este grabnic ajutător la rugăcinile celor care-l cheamă.
Sfantul Efrem cel Nou – MARE MUCENIC din Nea Makri, Grecia
CINE ESTE Sfantul Efrem cel Nou?Sfantul Efrem cel Nou – Marele Mucenic din Nea Makri - este un Mare Sfant (descoperit recent) al Bisericii Ortodoxe, care este cunoscut in toata lumea atat pentru marea sa putere facatoare de minuni, cat si pentru rapiditatea ajutorului sau, fiind supranumit “Super-Grabnic Ajutator in toate nevoile“.Sfantul Efrem cel Nou mai este recunoscut si ca SALVATOR al celor DEZNADAJDUITI si ca OCROTITOR al celor DEPENDENTI de DROGURI.  Sfantul Efrem cel Nou a trait in secolul al XV-lea in Grecia. A vietuit ca monah la Manastirea Buneivestiri a Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu de pe Colina Neprihanitilor de la Nea Makri din Attica, Grecia. Dupa ce a trait 27 de ani in nevointa calugareasca aspra, Manastirea de pe Colina Neprihanitilor a fost cotropita de otomani. Turcii au ucis monahii prin decapitare, iar pe Sfantul Efrem cel Nou l-au facut rob si l-au torturat in felurite chipuri, de nenumarate ori, timp de 8 luni. La sfarsit, turcii l-au atarnat cu capul in jos intr-un copac batran, i-au strapuns trupul cu multe cuie - din acelea cu care a fost rastignit Domnul nostru Iisus Hristos pe Cruce -, apoi i-au infipt in pantece un taciune aprins. Astfel si-a dat sufletul in mainile Domnului, la data de 5 mai 1426.Vreme de 500 de ani nu a stiut nimeni de acest Mare Mucenic din Nea Makri, pana pe 3 ianuarie 1950, cand Sfintele sale Moaste – care sunt inmiresmate si pline de har – au fost descoperite prin revelatie de monahia Macaria, stareta Manastirii Buneivestiri a Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu de pe Colina Neprihanitilor (pana la cotropirea ei de catre turci, aceasta manastire era de calugari, iar din secolul al XX-lea – cand a fost restaurata – este de maici).Dupa descoperirea Sfintelor sale Moaste, Sfantul Efrem cel Nou – Marele Mucenic din Nea Makri - s-a aratat de nenumarate ori staretei Macaria, altor maici si multor crestini (multi dintre ei nu stiau nimic despre Sfantul Efrem cel Nou), fie sub chipul unui nevoitor cu fata brazdata de multe osteneli, fie purtand vesminte preotesti, fie ca un calugar, marturisind: “Ma numesc Efrem!” si relatandu-le viata sa si chinurile si torturile la care a fost supus pentru marturisirea dreptei Credinte Ortodoxe. Celor mai multi, imediat dupa aratare, Sfantul Efrem cel Nou le-a rezolvat problemele: pe unii i-avindecat de boli incurabile, altora le-a intarit credinta, pe altii i-a izbavit de primejdii sau de foc, pe multi deznadajduiti i-a mangaiat.
Care sunt DARURILE DEOSEBITE ale Sfantului Efrem cel Nou – Marele Mucenic din Nea Makri?
Sfantul Efrem cel Nou – Marele Mucenic din Nea Makri – este:
1. Mare Tamaduitor 
Sfantul Efrem cel Nou a vindecat multi oameni de cancer, diabet, leucemie,  paralizie,  epilepsie, orbire, dureri de ochi, de cap, de oase, de stomac si de articulatii, polinucleoza, boli ale inimii si ale creierului, hemoragii si multe altele; a ajutat in vremea operatiilor si a salvat de pe patul de moarte. Sfantul Efrem cel Nou a primit de la Dumnezeu o asa de mare putere de vindecare a tuturor bolilor – chiar si a celor asa-zis incurabile – datorita chinurilor cumplite pe care le-a suferit ca Mare Mucenic.
2. Mare Facator de minuni
Sfantul Efrem cel Nou – supranumit si “Sfantul Efrem cel Nou Taumaturgul” (“taumaturg” inseamna “facator de minuni”) – a primit de la Dumnezeu puterea de a savarsi minuni uimitoare.
3. Super-grabnic Ajutator in toate nevoile
Toti oamenii care i se roaga Sfantului Efrem cel Nou cu smerenie, cu credinta si cu dragoste dobandesc rapid mijlocirile sale. Iata numai cateva dintre minunile savarsite grabnic de Marele Mucenic din Nea Makri. Cu ajutorul Sfantului Efrem cel Nou, unii oameni: au izbandit in procese; au biruit deznadejdea.
Sfantul Efrem cel Nou este, prin excelenta, SALVATORUL celor DEZNADAJDUITI
· au fost izbaviti de foc, de inec, din furtuni si din alte primejdii de moarte
·  au fost salvati de la sinucidere.
Sfantul Efrem cel Nou este, prin excelenta, SALVATORUL celor DEZNADAJDUITI
- au rezolvat probleme legate de programe si calculatoare;
- au fost izbaviti de droguri
Sfantul Efrem cel Nou este, prin excelenta, OCROTITORUL celor DEPENDENTI de DROGURI.
L-au cunoscut pe Dumnezeu.
Sfantul Efrem cel Nou este cunoscut in toata lumea pentru:
·         universalitatea ajutorului sau – Sfantul Efrem cel Nou rezolva toate problemele, indiferent de natura (tipul) sau gravitatea lor, de aceea este supranumit “Grabnic ajutator intru toate nevoile”.
·         rapiditatea ajutorului oferit – Sfantul Efrem cel Nou le vine grabnic in ajutor tuturor celor care-l cheama cu credinta si dragoste, motiv pentru care este cunoscut ca “Super-Grabnic ajutator intru toate nevoile”.
CE TREBUIE FACUT pentru a primi ajutorul Sfantului Efrem cel Nou?
Pentru a fi ajutati de Sfantul Efrem cel Nou – Marele Mucenic din Nea Makri – oamenii trebuie sa i se roage cu credinta, evlavie si dragoste. Oamenii care au fost ajutati de Sfantul Efrem cel Nou i-au citit Paraclisul sau Acatistul, sau (daca nu aveau timp si problema trebuia rezolvata urgent) numai l-au chemat din toata inima in ajutor, simplu, fara o rugaciune speciala, ci spunand doar: “Sfinte Efrem cel Nou, ajuta-ma sa …(si spuneau problema pe care o aveau)!”. De multe ori, ajutorul Sfantului Efrem cel Nou a venit inainte ca oamenii sa termine rugaciunea catre el sau imediat dupa aceasta. Alte persoane care aveau probleme mai dificile de rezolvat, i-au promis Sfantului Efrem cel Nou diverse daruri (flori, ceara curata, candele etc.), iar Sfantul Efrem i-a ajutat la scurt timp dupa ce i-au facut promisiunea.Alti oameni au mers la Manastirea Sfantului Efrem cel Nou din Nea Makri si s-au inchinat la Sfintele sale Moaste sau au fost insemnati cu acestea in Semnul Sfintei Cruci sau numai au trimis pomelnice, bani, daruri, sau haine la Manastirea sa, si au rugat pe maici sa atinga aceste haine de Icoana Sfantului Efrem cel Nou si de Sfintele sale Moaste – sau sa fie insemnate cu acestea in Semnul Sfintei Cruci – si apoi s-au imbracat cu aceste haine astfel sfintite si s-au vindecat imediat de orice boala sufereau. Dupa ce primiti ajutorul dorit, trebuie sa nu uitati sa-i multumiti Sfantului Efrem cel Nou – cei care ii fac promisiuni, trebuie sa nu uite sa le indeplineasca !!!
Sfantul Efrem cel Nou – Marele Mucenic din Nea Makri - face minuni uimitoare si azi si le va veni intotdeauna in ajutor celor care il cheama cu credinta, evlavie si dragoste, asa dupa cum a marturisit Sfantul Efrem cel Nou insusi unor crestini: “Nu voi inceta sa vin!”. De ce a fost descoperit ABIA ACUM Sfantul Efrem cel Nou – acest Mare Mucenic din Nea Makri?Sfantul Efrem cel Nou – Marele Mucenic din Nea Makri – nu a fost cunoscut ca Sfant pana in secolul al XX-lea, deci vreme de 500 de ani nu a fost stiut de nimeni; poate doar cei din generatia de dupa el au mai stiut ca a fost acolo o manastire, iar calugarii ei au fost rapusi de turci. Sfantul Efrem cel Nou, la fel ca cei din obstea lui, a adormit nestiut de nimeni; nimeni nu a stiut chinurile si felul in care a murit, marturisindu-L pe Hristos.Astfel, Sfantul Efrem cel Nou – Marele Mucenic din Nea Makri – a ramas ascuns timp de 5 secole, dar a venit vremea sa fie iarasi preamarit de Dumnezeu in timpurile noastre si nu intamplator. Traim intr-o vreme de crunt materialism, in care pacatul a devenit moda, credinta in Dumnezeu s-a racit foarte mult, iar oamenii sunt din ce in ce mai nefericiti si mai stresati, fiind coplesiti de probleme la care nu pot gasi rezolvare.De aceea, Preabunul Dumnezeu l-a facut cunoscut pe Sfantul Efrem cel Nou – Marele Mucenic din Nea Makri – in zilele noastre, pentru a ne intari in credinta si pentru a ne ajuta grabnic in toate problemele cu care ne confruntam. Pentru dragostea sa fierbinte pentru Dumnezeu – marturisita prin chinurile ingrozitoare pe care le-a rabdat – Marele Mucenic din Nea Makri, Sfantul Efrem cel Nou, a primit de la Atotputernic o mare putere facatoare de minuni, fiind inzestrat de Creator cu daruri depline, potrivite omului nefericit al zilelor noastre.Cand este SARBATORIT Sfantul Efrem cel Nou – Marele Mucenic din Nea Makri?Sfantul Efrem cel Nou – Marele Mucenic din Nea Makri – este praznuit de 2 ori pe an:
·         pe 3 ianuarie – ziua aflarii Sfintelor sale Moaste, si
·         pe 5 mai – ziua mortii sale martirice.
Unde se afla SFINTELE MOASTE ale Sfantului Efrem cel Nou?
Sfintele Moaste ale Sfantului Efrem cel Nou – Marele Mucenic din Nea Makri – se afla intregi in Manastirea Buneivestiri a Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu, de pe Colina Neprihanitilor de la Nea Makri din Attica, Grecia.

Sfantul Mare Mucenic Efrem cel Nou – grabnic ajutator al celor in necaz

Despre Sfantul Nectarie aproape cu totii am auzit. Se grabeste mereu sa ajute bolnavii de cancer, mamele fara copii, tinerii care dau examene, etc. Nu ne judeca, nu ne cearta, nu ne cere imposibilul. Ne arata ca exista si nu are micimea sufletelor noastre. Romanii il iubesc pe Sfantul Ierarh Nectarie, il cinstesc cu evlavie si il cheama in ajutor. La Sfintele Moaste ce se afla la Manastirea Radu Voda vin zilnic zeci de oameni, care ii cer ajutorul sau ii multumesc.
Dumnezeu ne-a trimis si un alt Sfant, mai putin cunoscut dar la fel de bun si iubitor – Sfantul Mare Mucenic Efrem cel Nou, de la Nea Makri.

Nea Makri este un oras mic in Attica, Grecia.
Vezi si Minunile Sfantului Efrem cel Nou

Sfântul Nou Mucenic si Facator de Minuni Efrem s-a nascut intr-o zi cu mare incarcatura spirituala(Inaltarea Sfintei Cruci), 14 septembrie 1384.
A ramas fara tata pe când era înca tânar si mama a ramas singura sa creasca sapte copii. La vârsta de 14 ani a mers la Manastirea “Buna Vestire” de pe “Muntele Neprihanitei”, aproape de Atena, unde a petrecut 27 de ani. Pe 14 septembrie 1425, manastirea a fost distrusa de turci, iar calugarul Efrem a fost luat captiv. Timp de opt luni a fost torturat pentru a-l face sa se lepede de Hristos. Pe 5 mai 1426, el a fost crucificat cu capul în jos pe un copac, apoi batut pâna la moarte. Moastele sfântului au fost gasite la 3 ianuarie 1950.

În 14 septembrie 1425, barbarii turci au atacat manastirea dinspre mare, distrugînd-o si pradînd locurile învecinate. Sf. Efrem a fost unul din victimele urii lor salbatice. Multi calugari au fost torturati si decapitati dar Sf. Efrem a ramas calm. Acest lucru i-a înfuriat pe turci si i-au facut sa-l arunce în temnita pe Efrem pentru a-l tortura si a-l forta sa renunte la Hristos.
Ei l-au închis într-o celula mica, fara pâine sau apa, batîndu-l în fiecare zi în speranta ca-l vor determina sa se faca musulman. Timp de mai multe luni sfântul a fost chinuit groaznic dar nu s-a lepadat de Dumnezeul lui. Vazînd aceasta, turcii au hotarât sa-l ucida. Într-o zi de joi, 5 mai 1426, a fost scos din celula, întors cu capul în jos si legat de un dud.

Sfantul Mare Mucenic Efrem cel Nou – grabnic ajutator al celor in necaz

Barbarii i-au smuls barba sfântului si l-au torturat pâna când a slabit putera lui. Sângele curgea si hainele îi erau numai fâsii. Corpul îi era aproape despuiat si plin de rani dar agarenii nu erau multumiti continuînd sa-l chinuie. Unul din ei a luat un bat încins si l-a înfipt violent în buricul sfântului. Tipetele lui de durere îti sfâsiau inima. Sângele a început sa curga valuri din stomac dar turcii nu s-au oprit. Au repetat aceleasi torturi iar si iar pâna când tot corpul i s-a contorsionat si membrele i s-au rasucit. Sfântul nu mai avea putere sa vorbeasca si se ruga în gând Domnului sa-i ierte pacatele. Din gura i-au pornit saliva si sângele si tot pamântul sub el era rosu. Curând sfântul a lesinat. Crezînd ca a murit, pagânii i-au taiat legaturile cu care era legat de pom si trupul sfântului a cazut la pamânt. Mânia lor era diabolica si chiar cazut jos ei continuau sa-l loveasca. La un moment dat sfântul a deschis ochii si s-a rugat: “Doamne, în ale Tale mâini îmi dau sufletul.” Pe la noua dimineata sufletul mucenicului s-a despartit de trup.

Aceste fapte au ramas uitate aproape 500 de ani, pâna în 3 ianuarie, 1950. Pe atunci s-a ridicat o manastire de maici pe locul celei vechi. Stareta Macaria (+ 23 aprilie, 1999) se plimba printre ruinele manastirii cu gândul la numeroasele moaste ce vor fi fost împrastiate pe acel pamânt si la sângele care a udat copacul ortodoxiei. Ea si-a dat seama ca acela era un pamânt sfânt si s-a rugat la Dumnezeu sa o învredniceasca sa vada macar pe un sfânt dintre cei care au trait acolo.
Dupa un timp i se parea ca aude o voce care-i spune sa mearga sa sape într-un anumit loc. Ea a aratat acel loc unui mester angajat sa faca reparatii la manastire. Omul n-a prea vrut sa se apuce de sapat acolo pentru ca el avea de sapat în alta parte. Vazînd ca nu-l poate convinge, Maica stareta l-a lasat sa mearga unde avea el de sapat dar s-a rugat la Domnul sa nu poata sapa, astfel încât atunci când s-a apucat omul a dat de piatra. A mai încercat în trei sau patru locuri si s-a întâmplat acelasi lucru. În cele din urma a acceptat sa faca ascultare si a sapat în locul indicat de maica.

Printre ruinele unei chilii, barbatul a dat la o parte molozul si a început sa sape în viteza. Stareta l-a rugat sa se linisteasca si sa sape usor pentru ca nu vrea sa strice trupul pe care crede ca-l vor descoperi acolo. El a luat-o în râs când a auzit ca se asteapta sa gaseasca moastele unui sfânt. Dar la o adâncime de sase picioare, au descoperit capul unui om al lui Dumnezeu care pe loc a umplut locul de miros bineplacut. Mesterul s-a albit la fata si n-a mai putut grai. Maica Macaria l-a rugat sa se retraga si sa o lase singura acolo. Apoi a îngenunchiat si a sarutat moastele cu multa evlavie. Dînd la o parte tot mai mult pamânt, a descoperit mânecile de la rasa sfântului. Tesatura era groasa si parea sa fi fost tesuta la un razboi foarte vechi. A descoperit apoi tot corpul, dezvelind sfintele moaste ale unui mucenic.

Maica Macaria se afla tot în acel oc sfânt si la Vecernie, asa ca citi sfânta slujba acolo. Dintr-o data a auzit un zgomot de pasi care veneau de la mormânt înspre ea, traversînd toata curtea, pâna la usa bisericii. Erau pasii unui om hotarât si cu caracter puternic. Maicii i-a fost teama sa se întoarca sa se uite ce se aude când o voce a întrebat-o: “Cât timp vrei sa ma mai lasi aici?”

Pe 2 mai 2011, Sfântul Sinod al Patriarhiei de la Constantinopol l-a canonizat Sfântul Sfintit Mucenic Efrem cel Nou.
Sfântul Efrem cel Nou a fost introdus si în calendarul Bisericii Ortodoxe Ruse.
“Voi face multe minuni!” i-a spus Sfantul Efrem cel Nou, staretei Macaria.
Si promisiunea nu s-a lasat asteptata. Sfrantul Efrem cel Nou a intrat si in viata romanilor facand minune dupa minune. Pelerinajele spre Grecia au traseu si spre Nea Makri, unde se afla Moastele intregi ale Sfantului.
***
Având serioase probleme de sanatate foarte multa vreme nu putuse avea copii. În august 1996 sfântul i-a aparut în vis, si i-a spus ca tinându-si promisiunea facuta, dorinta ei de a avea copii se va îndeplini. Plina de bucurie a constatat ca sfântul „se tinuse de cuvânt” si acum urma ca si ea sa faca la fel. „Este asa cum mi-ati spus, maica stareta, textual, „«sa crezi si sa te rogi Sfântului Efrem care te va ajuta negresit si îti va darui un copil sanatos»”.
„Acum, scrie mai departe viitoarea mamica, astept sa nasc si sa pun copilului meu numele sfântului.”
„Ceea ce astepti vei primi în scurt timp”
***
Oricât am cauta, cuvintele sunt insuficiente pentru a marturisi faptele minunate ale Sfântului Efrem. Acest sfânt ne aduce mai aproape de Dumnezeu de care avem atâta nevoie în zilele grele prin care trecem, marturiseste Polixenia Papacosta. Aceasta nu stia despre existenta sfântului pâna într-o zi când a aflat de la o prietena de-a mamei sale. Dorindu-si mult sa îl cunoasca, a ajuns într-o buna zi la manastirea acestuia, la Nea Macri. În vremea aceea nu avea înca niciun copil, iar tatal ei suferea de rinichi. Minuni s-au întâmplat dupa ce a vizitat pentru a doua oara manastirea. I-a spus maicii starete despre cele doua mari probleme pe care le avea. Când maica a binecuvântat-o, facând asupra ei semnul crucii, a simtit adierea mirului de la moastele sfântului. La aproximativ o luna dupa aceea a ramas însarcinata si în acelasi timp s-a gasit si un donator pentru transplantul de rinichi necesar tatalui ei. Bucuria cea mare nu se poate descrie în cuvinte, marturiseste emotionata. „Îi multumesc din adâncul sufletului Sfântului Efrem pe care nu contenesc sa-l chem în ajutor în momentele grele.”
***
Într-o buna zi a sosit la manastire un om gârbovit care nu putea sa se îndrepte de spate. Împreuna cu maicile, cu sotia si copilul sau a îndreptat fierbinti rugaciuni catre Dumnezeu si l-a rugat pe sfânt sa mijloceasca pentru vindecarea sa. Gheorghios Hristidis nu era necunoscut în acele locuri. Mai venise o data, cu ceva timp în urma, ca sa se roage sfântului pentru salvarea unicului sau copil. Sfântul i-a primit rugaciunile si l-a salvat pe copil de la o moarte sigura. Acum, tatal se ruga pentru a fi el însusi vindecat, având o boala grava de inima.
Dupa ce au cântat cu multa evlavie paraclisul sfântului, omul a plecat de la manastire cu o sfânta emotie în suflet. Dupa numai cincisprezece zile a sosit la manastire cu fata vesela si luminoasa. Le-a spus maicilor ca în fiecare zi s-a rugat sfântului, cântând paraclisul împreuna cu copilul sau. La un moment dat casa i s-a umplut de o mireasma sfânta, ca de la o tamâie binemirositoare. Barbatul a luat atunci în brate icoana sfântului pe care a sarutat-o cu adânca evlavie. Mireasma ce iesea din aceasta nu putea fi descrisa în cuvinte…
Dupa opt zile a avut urmatorul vis: se facea ca pe când a zacut bolnav la pat a primit vizita sfântului care a venit lânga el si i-a spus: „Gheorghios, pentru tine am venit”, si s-a asezat pe pat. Bolnavul a visat mai departe ca si-a asezat capul pe genunchii sfântului si acesta i-a citit o rugaciune pentru vindecare. Din acel moment a început sa se simta bine.
Acum a venit la manastire cu lacrimi de recunostinta în ochi si si-a atârnat ceasul de aur în dreptul icoanei Sfântului Efrem, rugându-l sa îi dea puterea ca sa propovaduiasca tuturor despre minunata sa vindecare.
***
Ma aflam intr-o incapere foarte luminoasa, unde maica Macaria picta icoana Sfantului Efrem. Deodata, o femeie bolnava intra in incapere, spunand ca avea nevoie de rugaciunea noastra. Pe data, am inceput sa ne rugam si sa facem metanii inaintea icoanei neterminate a Sfantului Efrem. Ne-am oprit o clipa si m-am dus langa femeia bolnava, care era cazuta la pamant si parea pe jumatate moarta. I-am spus:
- Eu stiu ce boala ai tu. Ai un diavol in tine. Pe data femeia deschise ochii si, cu o privire salbatica, a spus aceste cuvinte:
- De unde stii ca ma aflu in ea?
Mi s-a facut foarte frica si voiam sa ma intorc spre Sfant, dar nu am mai avut vreme. O fiinta cu infatisare ingrozitoare se afla deja in fata mea si imi zise:
- Nu ati facut sa ies decat eu prin rugaciunile voastre, dar nu sunt singur, se afla o intreaga legiune in ea.
Atunci ne-am intors privirea spre icoana care era in lucru si icoana Sfantului prinse viata si, printr-un semn, dansul ne porunci sa continuam rugaciunea. Este adevarat, ce dar ceresc si ce arma poate fi mai de temut impotriva diavolilor decat rugaciunea?! Daca am simti adanc in sufletul nostru puterea rugaciunii, am afla vindecare suferintelor noastre, mangaiere in deznadejde, putere statornica in orice slabiciune si izbanda in toate greutatile vietii noastre. De aceea, il rugam pe Sfant sa ne daruiasca si noua harul rugaciunii catre Domnul nostru, catre Preasfanta Sa Maica si catre toti Sfintii.
Odata, in timpul somnului, ma aflam in biserica si l-am vazut pe Sfant imbracat cu bogate vesminte preotesti. Slujea si inainta in fata Usilor Imparatesti, tinand in maini Sfantul Potir si zicand:
- Cu frica de Dumnezeu, cu credinta si cu dragoste sa va apropiati! Imi porunci sa ma apropii pentru a ma impartasi. Atunci am baut de trei ori din Sfantul Potir, pe care il tinea cu mare evlavie in sfintele sale maini. Sfanta Impartasanie a fost atat de dulce, incat i-am simtit gustul timp de mai multe zile.
***
De multe ori, ajutorul Sfantului Efrem cel Nou a venit inainte ca oamenii sa termine rugaciunea catre el sau imediat dupa aceasta. Alte persoane care aveau probleme mai dificile de rezolvat, i-au promis Sfantului Efrem cel Nou diverse daruri (flori, ceara curata, candele etc.), iar Sfantul Efrem i-a ajutat la scurt timp dupa ce i-au facut promisiunea.
“Ii voi ajuta pe multi inainte sa vina suferintele, inainte sa vina nenorocirile!”

Sfantul Efrem cel Nou este praznuit pe 3 ianuarie si 5 mai.

Suirea la Ceruri

Şi pe tine, dacă nu te-ar fi păzit Hristos de mică ca pe un pui de cloşcă sub aripile Sale, poate că astăzi erai cea mai păcătoasă din lume. De aceea să-L slăveşti zi şi noapte pe Bunul Dumnezeu pentru acest mare dar al Său şi să verşi lacrimi de bucurie şi de recunoştinţă faţă de El.

- Gheronda, cum ajunge omul la Dumnezeu?

- Sunt două căi pe care poate urca cineva acolo sus la Dumnezeu ca să-L înduplece să coboare şi să rămână cu el. Prima cale este pocăinţa sinceră pe care o fac cei foarte păcătoşi. Când aceştia îşi dau seama de marile lor căderi şi se smeresc mult, Dumnezeu pentru multa lor smerenie îi iubeşte mult şi îi înalţă până la Ceruri. „Mare bucurie se face în Ceruri pentru un om care se pocăieşte”, spune Evanghelia. E firesc atunci ca şi păcătoşii să-L iubească mult pe Dumnezeu, fiindcă le-a şters o datorie mare. A doua cale este atunci când omul se păstrează curat de păcatele de moarte. Se cuvine atunci ca el să-I mulţumească Bunului Dumnezeu pentru că l-a păzit încă de mic copil şi nu l-a lăsat să-şi întineze haina sufletului.

Şi pe tine, dacă nu te-ar fi păzit Hristos de mică ca pe un pui de cloşcă sub aripile Sale, poate că astăzi erai cea mai păcătoasă din lume. De aceea să-L slăveşti zi şi noapte pe Bunul Dumnezeu pentru acest mare dar al Său şi să verşi lacrimi de bucurie şi de recunoştinţă faţă de El. Aceste lacrimi au aceeaşi putere – sau poate chiar una mai mare – ca şi lacrimile pocăinţei. Atunci omul se înalţă la Ceruri, ajunge la Dumnezeu şi Îl slăveşte neîncetat, precum Îngerii. Şi, deşi trăieşte pe pământ, e ca şi cum ar trăi în Cer. Atunci toată viaţa lui este o doxologie, iar moartea o aşteaptă slăvind pe Dumnezeu, pentru că se gândeşte că va merge pentru totdeauna lângă Dumnezeu, Care este destinaţia lui. Atunci izbucneşte în doxologia cea mai înaltă: „Slavă Ţie, Celui ce ne-ai arătat nouă lumina...”.

 

Rugăciunile pentru cei adormiți

 

Sfânta Scriptură spune că prin sfintele rugăciuni, Sfintele Liturghii şi parastase, poţi scoate un om din iad. De aceea nu trebuie să deznădăjduim, să socotim înaintea lui Dumnezeu lucru neînţelept că a murit. - O femeie din ţară care nu ştie ce să facă pentru bărbatul ei care a plecat nepregătit la Domnul ar vrea să afle dacă mai poate să-l ajute cumva.

- Să lăsăm toate în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, că nimic nu se face fără Dumnezeu. I-a luat Dumnezeu bărbatul, Dumnezeu să-l ierte. Acuma ea, fiindcă a rămas în urma lui, îl poate ajuta cu sfintele rugăciuni, cu Sfintele Liturghii, cu parastase, ca să-i scoată sufletul din iad, dacă o fi acolo.

Sfânta Scriptură spune că prin sfintele rugăciuni, Sfintele Liturghii şi parastase, poţi scoate un om din iad. De aceea nu trebuie să deznădăjduim, să socotim înaintea lui Dumnezeu lucru neînţelept că a murit. A murit! Slavă Domnului c-a murit, s-a dus acolo unde ne ducem cu toţii. Nu există om să nu moară. El s-a dus acolo astăzi, eu am să mă duc, la sigur, mâine. Nu există aşa ceva, că „poate eu n-oi muri”. Se poate ca omul să nu moară? Tot moare. De aceea, să lăsăm toate în purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi să-L rugăm ca să ne miluiască şi pe noi, şi pe aceia care s-au dus dincolo nepregătiţi.

LA CINA CEA DE TAINĂ!

La cina cea de taină, privesc cu gândul dus…
Văd doisprezece-apostoli ce stau lângă Iisus.
La masa lor, Iisus, cu ochi plini de lumină,
Cu har, împarte pâine, celor aflaţi la cină.
Şi, cum, într-o zi mare, toate sunt pregătite,
Îngenunchez pe dată, rugăciuni a trimite
Către Maica Curată şi către Dumnezeu,
Ei, cu Iisus Hristos, m-au ajutat la greu!
Sunt plină de uimire şi sufletu-mi suspină,
De parcă m-aş afla şi eu, acum, la cină.
Privind la ei, mă-ntreb: „cum o să stau la rugă?
Sau… dintre cei de faţă, care va fi mai slugă?”
Însă, toţi, deodată privesc în continuare,
La bunul nostru Iisus, ce şade în picioare
Şi-l întreabă pe Petre, cu şoapta Lui blajină:
„Nu vrei să fii tu slugă?” Petre mi-l ia de mână;
- Nu pot să înţeleg, de ce ? Şi, scoate un suspin.
Apoi se adresează la unul dintre ei.
„Iisuse, astăzi, nu! Mai bine mă abţin”…
Şi, făr-a sta pe gânduri se duce la Andrei.
“Iisuse, de ce eu? Sunt cel mai bun dintre ei?”
Se-ntoarce apoi la Filip, zicând: „Nici tu, nu vrei?”
- Eu… am adus bucate şi… zic că e de-ajuns!
Stăpâne, roagă pe altul. Am făcut tot ce-ai spus!
- N-ai vrea să fii tu – Toma - sluga din astă seară?
- Nu pot Iisuse, în suflet am încă, îndoială…
Iar, într-un colţ, stau Dona, cu Pavel şi Tadeu
Şi, răspund toţi, odată: „De ce Iisuse, eu?”
Se-ntoarse către alţii, ce stau întru-n ungher
Şi, privindu-i cu milă… se-ndepărtă uşor
Către Mihai, ce sta-n capul mesei, stingher,
Zicându-i: ,,Voi face Eu, pe robul, ca şi ulterior!”
De-atunci… a trecut vremea, multe ar fi de spus…
Şi, an de an, într-una, ni se-arată Iisus,
El vine să întrebe ca şi odinioară:
„N-ai vrea să fii tu oare, sluga din astă seară?
Tu soră Magdalena, tu Paul, tu Mihai…
N-aţi vrea să fiţi cu mine şi voi, acolo-n Rai?”
- Doamne, sunt necăjită, necazul meu îl curmă
Şi, alege-mă pe mine, să fiu eu, cea din urmă!
Cu toate că… Iisuse, nu sunt decât un ciob,
Dar, semenilor mei, vreau să le fiu eu, rob.
Sunt copii ne-ngrijiţi, sunt bolnavi ce se sting,
Ochi trişti din care lacrimi, noapte şi zi tot curg.
Sunt femei necăjite, sau fără de putere,
Sunt bătrâni singurei, ce-aşteaptă mângâiere.
Sunt prunci ai nimănui, sunt copii în spital,
Sunt disperaţi şi-aşteptă de la Tine, semnal.
Se cere muncă multă, din noapte până-n zori
Şi… mereu rugăciune şi, muncă până mori.
Roagă-te lui Iisus, căci harul Lui curat,
Îndată de păcate, sau boală te-a scăpat!
Dă la săraci o pâine şi apă din fântână,
Fii bun cu toată lumea şi-ajută o bătrână!
Şi, să veghezi de-i cazul, la al ei căpătâi,
Să îngrijeşti bolnavul şi nimic să nu spui;
Doar, cu o vorbă bună, să-i îndulceşti amarul.
- Iisuse, eu… de mult, sunt frate cu sărmanul!
- Te rog, Mântuitorule, ascultă a mea rugă.
Căci, pentru oameni vreau, să fiu eu rob şi slugă!
Pe toţi ne-ai plămădit, ca oameni, din ţărână
Şi, astăzi iar ne aperi, cu propria Ta mână!
Pe noi, toţi, ce-n păcate, viaţa ni se scurge,
Tu, iubite Stăpâne, ne speli cu al Tău Sânge!
Iisus, e pentru noi, cel mai puternic trunchi!
Şi, ne ţine aproape, strânşi, ca într-un mănunchi.
Oameni buni, este bine să ascultăm Stăpânul
Şi, să urmăm doar drumul, ce ne arată Domnul!
Creştinii mei, să faceţi mereu o faptă bună,
Căci, doar Iisus va paşte, a omenirii turmă!

SFANTUL IERARH SPIRIDON

Vrednicule păstor al Bisericii, Sfinte Ierarhe Spiridoane, deşi nu avem nici vrednicie şi nici pricepere pentru a ne ruga ţie cu potrivite cuvinte, totuşi venim la tine, sfinte, şi mărturisindu-ne multele păcate săvârşite, ne rugăm ţie cu smerenie:
Întinde mâna ta cea dreaptă, cu care de-a lungul vieţii ai săvârşit atâtea minuni, şi binecuvântează-ne pe noi toţi, cei care venim la tine cu credinţă! Nădejde a celor care şi-au pierdut nădejdea, mângâiere a celor necăjiţi, te rugăm fii mijlocitor pentru sufletele noastre cele împovărate de multe ispite şi, cu obişnuita ta bunătate şi iubire de oameni, roagă-te către Ziditorul tuturor să ne dăruiască vindecare de feluritele boli ale sufletului. Învredniceşte-ne şi pe noi, nevrednicii, ca prin mijlocirea ta să ne împărtăşim de bunătăţile sufleteşti şi trupeşti făgăduite adevăraţilor credincioşi. Dăruieşte-ne, sfinte, ajutorul tău cu care, biruind otrăvitoarele gânduri care se luptă cu noi neîncetat, să dobândim cele de folos pentru viaţa aceasta şi, mai ales, pentru cea viitoare. Amin!

In fiecare an, pe 12 decembrie, papucii Sfatului Spiridon sunt schimbati. Se spune ca ei se tocesc ca urmare a drumului parcurs spre vestirea lui Hristos in intreaga lume. De aici si denumirea de "sfantul calator”. Din marturiile unor clerici reiese ca pentru perioade scurte de timp, trupul sfantului nu mai este prezent in racla, iar atunci cand revine, este cald si prafuit.
Acesta este si motivul pentru care, in cantarile Acatistului sau spunem: "Bucura-te ca esti si cu oamenii cu trupul petrecator; Bucura-te ca incaltamintele tale slujesc ca dovada“.
Sfantul Spiridon a fost prins in timpul persecutiei, schingiuit si intemnitat. A trecut la cele vesnice in anul 348 d.Hr, la varsta de 78 de ani. Moastele sale se gasesc in Insula Corfu.

---

Spiridon, sfantul care isi paraseste racla

Sfantul Spiridon pleaca periodic din racla sa, pentru a-i ajuta pe oamenii care il cheama in rugaciune, cu credinta si cu dragoste, pretutindeni in lume. Alergand prin lume sa faca bine tuturor celor care au nevoie de ajutorul sau, sfantul cel milostiv isi toceste periodic incaltamintea (papuci din matase).

Pentru minunatele "plecari" din racla ale Sfantului Spiridon, parintii slujitori la catedrala din Corfu ii schimba anual vesmintele si incaltamintea tocita. Innoirea vestmintelor sfantului are loc in ziua de 12 decembrie, cand Biserica Ortodoxa il praznuieste cu mare bucurie. Cu binecuvantarea episcopului grec din Pafos, aceste daruri duhovnicesti (hainele si incaltamintea) sunt daruite parohiilor si manastirilor ortodoxe din intreaga lume.

Datorita minunilor savarsite in intreaga lume, Sfantul Spiridon a fost numit "sfantul calator". Potrivit unor evlaviosi parinti ai locului, pentru perioade scurte de timp, cinstitele Moaste ale sfantului nu mai sunt prezente in racla din catedrala, iar atunci cand acestea revin, in chip minunat, ele sunt calde si prafuite; la randul lor, incaltarile noi ale sfantului apar tocite, pastrand pe ele pamant si fire de iarba.

In amintirea acestei minuni periodice, in Acatistul Sfantului Spiridon, in icosul al saselea, ne rugam acestuia, zicand: "Bucura-te, cel ce esti cu ingerii slujitor; Bucura-te, ca esti si cu oamenii cu trupul petrecator; Bucura-te, al carui trup astazi savarseste minuni; Bucura-te, ca incaltamintele tale slujesc drept dovada."

Din învăţăturile Părintelui Arsenie Boca: Fragment din capitolul „Împărăţiile iubirii”

„Trupul trăieşte, dacă e locuit de suflet; iar sufletul trăieşte dacă e locuit de Dumnezeu. Aşadar, sunt oameni care au într-înşii suflete vii, şi sunt oameni care au suflete moarte (Apocalipsă 3,1). Moartea trupului este despărţirea sa de suflet; iar moartea sufletului e despărţirea lui de Dumnezeu. Astfel, un trup viu poate fi locuit de un suflet viu sau de un suflet mort.

Starea sufletului dincolo de mormânt este continuarea stării sale pământeşti, fie de viaţă, fie de moarte. Cel ce a înviat în sufletul său conştinţa şi iubirea lui Dumnezeu, câtă vreme era pe pământ, acela a înviat pentru veşnicie; iar cel ce a omorât acestea în sufletul său şi moartea l-a prins în acestea, acela a murit pentru veşnicie. Acela a omorât Împărăţia lui Dumnezeu dinlăuntrul său şi a înlocuit-o cu împărăţia chinurilor veşnice, în care a intrat încă din viaţa pământească.
Trupul nu are o consistenţă sau temei în sine însuşi, ci dăinuieşte în temeiul sufletului, al acestei făpturi spirituale, nemuritoare, de obârşie divină. Iar ceea ce dă sufletului pecetea de fiinţă spirituală e funcţiunea conştiinţei, a acelei cunoştinţe de sine însuşi, în relaţie cu Dumnezeu, Tatăl său, şi cu toate câte decurg din rudenia aceasta. (Fapte 17, 19). Acestei fiinţe spirituale i s-a dat trupul ca o unealtă, nu ca un tovarăş. Iar dacă un om oarecare nu ascultă de conştiinţă, ci de animalitate, se întâmplă că glasul conştiinţei tot mai slab se aude, mintea tot mai mult se întunecă, şi aşa, faptele trupului, pun pecetea lor întunecoasă pe suflet. Sufletul, cu negrija lui, se face el o unealtă a trupului.
Sufletul, amăgit de convieţuirea cu animalitatea trupului, are să poarte chinurile răsturnării rolurilor de îndată după despărţirea sa din robia uneltei sale.”
Într-un cuvânt de mai-nainte s-a văzut că orice faptă trupească a fost mai întâi o faptă sufletească. O cădere în desfrâu este mai întâi o cădere în spirit. În spirit e înclinarea şi căderea. Iar aceasta e de la convieţuirea cu trupul în care s-a retras ispititorul şi-l munceşte cu pofte. Dar ispititorul nu poate face nimic fără consimţirea spiritului. Această consimţire însă înnegreşte sau spurcă faţa sufletului, îl face din ce în ce mai mânjit de poftele împotriva firii. Iar cu trecerea vremii, trupul slăbeşte şi se satură de pofte, pe când sufletul, fiind nemuritor, nărăvindu-se cu ele, caută să le împlinească, chiar dacă trupul nu mai e în stare să le facă. Sunt patimi trupeşti care înrâuresc sufletul şi sunt patimi sufleteşti care se răsfrâng asupra trupului. Slava deşartă, mândria, orgoliul, viclenia, părerea de sine şi altele asemenea, se văd de departe în ţinuta dinafară a trupului. Această spurcare a obrazului, sufletul are să o plătească de pe urma consimţirii cu patimile iscate de vrăjmaş contra firii, printr-un chin de nedescris. Totuşi încerc.
Deci, în cazul în care trupul şi-a robit stăpânul, când petele animalităţii s-au întipărit pe făptura nemuritoare a sufletului, când sufletul s-a aprins de dorinţele trupului, aceste pofte, toate, însoţesc sufletul,şi-l aprind mereu, zorindu-l să le împlinească în faptă, chiar dacă nu mai are unealta trupească, precum o avea în viaţa pământească, nu avea o corvoadă aşa grea de purtat cu poftele, pentru că ele, împlinite cu trupul, îi dădeau sufletului iluzia stingerii lor şi deci, mulţumirea odihnei. Dar de îndată după încetarea trupului, poftele, stropii aceştia de noroi împroşcaţi din trup pe suflet, strârnesc în sufletul desfăcut de trup, o văpaie de pofte, care-l muncesc cel puţin tot atâta, cât l-ar chinui setea până la moarte, pe unul care ar trece Sahara şi n-ar găsi apă.”
Sufletul, izgonit din trup de moartea acestuia, are să se chinuiască în felul fiecărei patimi, care l-a ros în viaţa pământească. Orice întoarcere a voinţei, deci orice faptă, dincolo e cu neputinţă. Deci uşor putem pricepe că fiecare patimă pe care a iubit-o sufletul nemaiavând, nemaiavând cum să se împlinească, se stârneşte mereu, creşte mereu şi-l chinuieşte pe clipă ce trece cu o tot mai aprinsă văpaie. Sufletul, deşi chinuit de zădărnicia văpăii, nu mai are libertatea voinţei de-a scăpa de muncirea aceasta, cum o avea pe pământ. Dacă n-a vrut să scape de poftă câtă vreme putea s-o facă, acum, trecând vremea, a ajuns să nu mai poată voi una ca aceea, ci culege silit roadele amare ale robiei cu voia. Chinuirea poftelor ce cresc - şi, pe măsură ce cresc, măresc chinuirea – nu are nicio izbăvire, de vreme ce sufletul e nemuritor şi nu se poate ucide pe sine, ca să nu mai simtă văpaia care-l arde cu o iuţime din ce în ce mai mare. Un iubitor de argint, un lacom de avere, un lacom de mâncare, un beţiv, un desfrânat, nu scapă de tirania poftelor sale, ci acestea îl chinuiesc fără de sfârşit şi se măresc pe măsură ce nu pot fi satisfăcute – lipsind trupul, iar conştiinţa îi strigă mereu osânda lui Dumnezeu şi zadarnicia suferinţei sale. Invidiosul, trufaşul, iubitorul de sine, sunt roşi de ură asupra oamenilor, asupra sufletelor pe care nu le cunosc şi asupra lui Dumnezeu. Ura creşte mereu şi le macină mintea, zvârlindu-i într-o mare nebunie furioasă, dar desăvârşit neputincioasă. Iar chinul cel mai mare tocmai acesta este, că răutatea se vede pe sine mărindu-se în deşert şi zvârcolindu-se , în neputinţa de-a mai face ceva. Toată isprava acestor patimi e muncirea neîncetată, până la nebunia absolută a sufletului. Sufletul arde ca într-o mare de foc. Conştiinţa îi vesteşte neîncetat pedeapsa lui Dumnezeu, îi arată sufletele drepţilor în Rai – ceea ce îi măreşte suferinţele – dar nu se vede pe cei ce se muncesc ca şi el în văpaia aceloraşi pofte; vede însă chipurile fioaroase ale demonilor, care înteţesc văpaia care-i arde.
Precum în viaţa pământească, lucra Harul asupra celor ce se sfinţeau şi sporea în ei iubirea, iar la dezlegarea lor din trup, rămânând în Împărăţia Harului, acesta sporeşte, desăvârşind în ei iubirea; aşa prin contrast, în starea de iad a conştiinţei, în împărăţia fără de Har, lucrează demonii asupra sufletelor chinuite şi sporesc în ele ura. Ura aceasta care nu poate face nimic, zvârcolirea neputinţei furioase, ura demonilor care chinuiesc sufletele şi văd că nu isprăvesc nimic, ura aceasta arde, ura aceasta infernală e focul nestins, care nu luminează nimic. Sufletele acelea, care s-au amăgit de poftele lumii, de slava deşartă şi de trufia vieţii (Ioan 2,16), înşelate de iubirea de sine, care le-a povăţuit la toate poftele, iată-le înecându-se în ura care le arde şi care s-a întărit peste ele ca o mare împărăţie a răului. În această împărăţie infernală i-a dus iubirea de sine, primul pui al diavolului şi tată a toată amăgirea.
Într-o aşa împărăţie au să sufere toţi cei care n-au scos cu desăvârşire iubirea de sine din lăuntrul lor, ci au mângâiat-o cu toate plăcerile, şi i-a surprins moartea încă neînţelepţiţi la mine şi necurăţiţi la inimă. Au plecat cu nădejde, le rămâne nădejdea. Şi dacă se va afla cineva dintre rudenii sau urmaşi, ca să împlinească pentru ei faptele iubirii, cu acestea acopăr mulţime de păcate şi-i scot din moarte (Tobit 4, 10). Iar dacă Dumnezeu nu pune nimănui în gând să împlinească mila şi pocăinţa pentru ei, e semnul că nu are planul să-i scoată din muncă.”



Sursa: Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăţiei, Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, Deva, 2006

Doamne, iartă-mă! Nu sunt vrednic să ma numesc fiul Tău!”

Doamne, cat de mult ma iubesti !!!!!!!!!

Într-o zi m-am sculat dis-de-dimineaţă ca să văd răsăritul soarelui. Ah, frumuseţea creaţiei lui Dumnezeu este mai presus de orice descriere! În timp ce priveam, L-am lăudat pe Dumnezeu pentru lucrul Său minunat; şi cum stăteam acolo, am simţit lângă mine prezenţa Lui.
El m-a întrebat: “Mă iubeşti?”
I-am răspuns: “Desigur, Doamne! Tu eşti Dumnezeul şi Mântuitorul meu!”
Atunci El întreabă: “Dacă ai fi handicapat fizic, M-ai mai iubi?”. Am rămas surprins. Mi-am privit mâinile, picioarele şi tot restul corpului şi mi-am dat seama de lucrurile pe care le primisem în dar. Şi am răspuns: “Ar fi mai greu, Doamne, dar tot Te-aş iubi.”
Atunci Domnul spusese: “Dacă ai fi orb, ai mai iubi creaţia Mea şi pe Mine?”
Cum să iubesc ceva fără să-l pot vedea? Atunci m-am gândit la toţi oamenii orbi din lume şi că, totuşi, mulţi dintre ei Îl iubesc pe Dumnezeu şi creaţia Sa. Aşa că am răspuns: “Mi-este greu să mă gândesc la asta, dar tot Te-aş iubi.”
Atunci Domnul mă întreabă iar: “Dacă ai fi surd, ai mai asculta cuvântul Meu?”
Cum să ascult ceva, fiind surd? Apoi am înţeles. Ascultarea cuvântului lui Dumnezeu nu se face doar cu ajutorul urechilor, ci mai ales cu inima. Am răspuns: “Mi-ar fi foarte greu, dar, totuşi, aş asculta cuvântul Tău.”
Dumnezeu, atunci, întreabă: “Dacă ai fi mut, ai mai lăuda Numele Meu?”
Cum să înalţ laude fără voce? Apoi mi-am dat seama: Dumnezeu vrea ca noi să-I cântăm din inimile şi sufletele noastre. Nu contează cum sună. Am răspuns, deci: “Deşi n-aş putea fizic să cânt, totuşi aş lăuda Numele Tău.”
Şi Domnul mă întreabă, iarăşi: “Mă iubeşti cu adevărat?”
Cu curaj şi cu deplină convingere, am răspuns cu toată fiinţa: “Da, Doamne! Te iubesc pentru că Tu eşti singurul şi adevăratul Dumnezeu!”
Crezusem că am răspuns bine, dar Dumnezeu m-a întreabat din nou:“Atunci, de ce păcătuieşti?”
Am răspuns: “Pentru că nu sunt decât un om. Nu sunt perfect!”
Iar Domnul zise: “Atunci de ce în clipa în care Eu te aştept, tu rătăceşti aiurea? De ce doar la vreme de necaz, iei rugăciunea în serios?”
Nici un răspuns. Doar lacrimi.
Domnul continuă: “De ce cânţi numai când eşti cu prietenii? De ce Mă cauţi doar la vremea rugăciunii? De ce ceri lucruri atât de egoist? De ce ceri cu atâta necredinţă?”
Lacrimile continuau să cadă pe obraji.
“De ce te ruşinezi de Mine? De ce nu propovăduieşti? De ce, la vreme de necaz, te plângi la alţii, în timp ce Eu Îmi ofer umărul să plângi pe el? De ce cauţi scuze atunci când iţi ofer ocazia să slujeşti în Numele Meu?”
Am încercat să răspund, dar nu era nimic de spus.
“Eşti binecuvântat cu viaţă. Te-am zidit pentru a preţui acest dar. Te-am binecuvântat cu talantul de a-Mi sluji, dar tu continui să-Mi întorci spatele. Ţi-am dezvăluit cuvântul Meu, dar nu te-ai înţelepţit. Ţi-am arătat binecuvântările Mele, dar ochii tăi erau îndreptaţi în altă parte. Ţi-am auzit rugăciunile şi am răspuns la toate. Mă iubeşti tu cu adevărat?”
N-am putut să răspund. Cum aş fi putut? Eram incredibil de ruşinat. Nu aveam nici o scuză. Ce puteam să zic la toate acestea? Când inima îmi bătea să-mi spargă pieptul şi lacrimile începeau să şiroiască, am zis: “Te rog, Doamne, iartă-mă! Nu sunt vrednic să fiu fiul Tău!”
Domnul răspunse: “Dacă tu simţi părere de rău sinceră în inima ta, Eu te iert şi te primesc!”
Am întrebat: “De ce continui să mă ierţi, de ce mă iubeşti atât?”
Domnul răspunse: “Pentru că eşti făptura mâninilor Mele! Tu eşti copilul Meu! Nu te voi părăsi niciodată! Când plângi, Eu plâng cu tine! Când salţi de bucurie, Eu râd cu tine! Când eşti jos, Eu te încurajez! Când eşti obosit, Eu te port! Voi fi cu tine până la sfârşitul zilelor şi te voi iubi de-a pururi!”
Niciodată n-am plâns aşa. Cum am putut să fiu atât de rece? Cum am putut să-L rănesc pe Dumnezeu atât de mult?
L-am întrebat pe Dumnezeu: “Cât de mult mă iubeşti?”
Atunci Domnul Îşi întinse braţele, şi I-am văzut palmele străpunse de piroane. Am căzut la picioarele lui Hristos, Mântuitorul meu, şi pentru prima oară, m-am rugat cu adevărat.

“Hristos in mijlocul nostru!”

+Doamne, ajuta!+In zilele noastre, oamenii coplesiti de greutatile vietii si de preocuparile zilnice, luati de curentul haosului si neantului, uita sa se mai salute. Foarte rar mai vedem niste strangeri de mana sau imbratisari sincere, urmate de zambete discrete sau rasete. Din pacate, au apus acele vremuri in care oamenii se salutau, se cunosteau, se respectau, se apreciau, se vizitau, se ajutau reciproc. Vezi, Doamne, acum suntem cetateni europeni si nu mai e important sa ne cunoastem vecinii, colegii de serviciu, iar prietenia e o floare rara.

Studiile sociologice recente scot in evidenta faptul ca relatiile inter-umane sunt din ce in ce mai reci, comunicarea oamenilor, inclusiv in familie este precara, iar o parte din populatie nu se mai regaseste in actuala societate. In schimb, au crescut indiferenta, invidia si rautatea oamenilor. Pe buna dreptate, in comunism, cu multitudinea problemelor pe care le-a creat oamenilor si societatii, totusi, pe vremea aceea, oamenii mergeau cu drag si motivatie la lucru, iar colegii de serviciu erau prieteni. Astazi, din pacate, oamenii merg la lucru cu retineri, unii chiar cu scârba, iar colegii de munca le sunt dusmani. Trist, dar adevarat.

Revenind la regulile de buna-cuviinta si de comportament civilizat al oamenilor, din pacate, observam o degradare a acestora, facând loc unui mod de convietuire umana unde predomina minciuna, lipsa de caracter, golania, hotia etc. Rar, mai vezi pe câte un copil sau tanar care trece pe langa tine si te imbie cu un “buna-ziua”, dat asa in zeflemea. Nici scoala, dar nici familia se pare ca nu mai au timp pentru educatie, iar cei sapte ani de acasa s-au pierdut pe drum.

Ceea ce doresc sa subliniez este modul de comportament in sens crestinesc, un mod de convietuire care se mai pastreaza, din fericire si astazi, in special, in manastiri, in comunitatile crestine ortodoxe si pe la sate. Este vorba de salutul crestinesc “Doamne, ajuta!” cu care obisnuiesc sa se respecte oamenii de pe la tara si, nu numai. Doua cuvinte simple, la prima auzire, banale, dar care ascund in strafundul lor o intreaga teologie. Dincolo de simplitatea lor, cuvintele invoca numele lui Dumnezeu, care cere o anumita atitudine, o anumita stare, un anumit comportament. E o recunoastere a atotputerniciei lui Dumnezeu, dar, in acelasi timp si o cerere de ajutor pentru viata de toate zilele.

“Doamne, ajuta!” este un salut care inglobeaza in el o traire crestin ortodoxa autentica, dar si o rugaciune tainica catre Tatal Ceresc pentru cei doi care se intalnesc, cat si pentru intreaga lume. Exprima relatia directa a omului cu Dumnezeu, e ca o binecuvantare a Creatiei Sale. Este o scurtime a rugaciunii inimii pentru tot omul credincios care a descoperit “Calea, Adevarul si Viata” si care si-a luat crucea in spate si a pornit pe drumul mantuirii.

“Doamne, ajuta!” este si o purtare de grija, dar si o atentionare, in sensul cuvintelor “Ai grija de tine!”. Stai bine, stai cu frica, cu sfiala si cu nadejde inaintea lui Dumnezeu, ai grija de sufletul tau, pentru ca cel mai groaznic lucru in aceasta lume este durerea sufleteasca. Ai cazut, nu-i nimic, ridica-te, ia-ti crucea si du-te mai departe. Increde-te in Domnul si vei trece peste toate ispitele acestei vieti.

In satele din Transilvania, salutul crestinesc este unul misionar: “Hristos in mijlocul nostru!”. De fapt, aceasta este cheia de descifrare a tuturor lucrurilor existentiale. A-l avea pe Hristos in mijlocul nostru inseamna a trai o viata simpla, cu sfiala fata de cele sfinte, a avea o atitudine evlavioasa si profund crestina, modestie, cumpatare, marturisitor de credinta si mai mult prin traire si gandire, cu impacare si multumire de starea in care se gaseste, si nu in cele din urma inseamna comunicare si comuniune continua cu Dumnezeu si cu semenii. In acest fel crestinul nu se izoleaza, ci din contra se angajeaza plenar in viata de zi cu zi, toate facandu-le cu placere, cu dragoste, tot timpul fiind cu gandul la Iisus Hristos.

„Doamne, ajuta!” nu este altceva decât un strigat dupa lumina, in pace si tacere, e armonia dumnezeirii cu omul si intreaga Sa Creatie, e simfonia muzicii eterne, o stare de spirit, putere si slabiciune in acelasi timp, trairea clipei unui inceput bun pe calea spre imparatia lui Dumnezeu. Amin!

ZIUA MEA DE NASTERE

Doamne te-am mintit ..

Ziua Mea de nastere !

• 

  
  ,,Dupa cum deja bine stiti se apropie ziua Mea de nastere ,De fapt,in fiecare an oamenii Mi-o sarbatoresc.Insa...nu pentru a se bucura impreuna cu Mine.Ci pentru a profita de aceasta mare sarbatoare a Mea,ca sa se distreze intre ei...Pentru multi conteaza ziua de Craciun si nu Cel ce este praznuit.Craciunul a devenit,,mancare ,bautura si destrabalare,,...Oamenii fac fel defel de cumparaturi si peste tot se vorbeste despre aceasta mare zi...la inceput pareau sa inteleaga si sa aprecieze ceea ce am facut pentru ei,dar Azi, nimeni nu mai stie motivul acestei sarbatori....Imi amintesc anul trecut de ziua Mea...au facut banchet mare..pe mese erau tot felul de bunatati...totul era decorat si plin de cadouri...Dar... pe Mine nu M-au invitat ! ...Eu eram Cel sarbatorit, dar ei au uitat de Mine ! Era sarbatoarea Mea si ei Mi-au inchis usa in fata ! ,,As fi dorit atat de mult sa fi sarbatorit cu ei,,...De fapt nu am fost prea surprins, pentru ca in ultima vreme tot mai multa lume Ma ignora...Si pentru ca am vazut ca nu M-au invitat am intrat neobservat si am stat deoparte...Toti ciocneau,unii erau deja beti, spuneau bancuri radeau si se distrau...cand a sosit un batran imbracat in rosu si a inceput sa strige Ho,Ho,Ho! apoi s-a lasat sa cada greoi pe fotoliu si toti au alergat spre el strigand; Mos Craciun! Mos Craciun, de parca sarbatoarea ar fi fost pentru el. La miezul noptii au inceput sa se inbratiseze, asa ca am intins si Eu bratele sperand ca cineva Ma va imbratisa si pe Mine...Stii?Nimeni nu M-a imbratisat...Deodata au inceput sa-si imparta cadouri...M-am bucurat mult pentru ca Mie i-mi place sa impart cadouri si celor buni si celor rai...asa ca M-am apropiat crezand ca cineva are un dar si pentru Mine !Cu fiecare an care trece e tot mai rau; oamenii isi amintesc doar de mancare,de daruri de chefuri...De Mine nu-si aminteste nimeni .Am observat ca Sant in plus la aceasta sarbatoare,la propria Mea zi de nastere, Am iesit fara sa fiu observat,si am plecat...M-as bucura daca in acest Craciun Mi-ai permite sa intru in viata ta...recunoscand ca in urma cu peste 2000 de ani...am coborat pe pamant pentru a patimi,a muri si a invia pentru ca tu sa ai viata vesnica...Macar azi sa crezi acest lucru !
  
  { EU } as dori multiplicat si expediat acest frumos mesaj care ni-L cere Domnul IIsus ,,sa asezam in Seara de Craciun un scaun ,o farfurie pe masa pentru Cel Sarbatorit ,un cadou,sa nu sarbatorim fara ca Cel Sarbatorit sa lipseasca,sa incepem o noua viata asa ...CUM II PLACE SI SARBATORITULUI
  
  MAI BUNA SI MAI IUBITOARE DE HRISTOS

Inaintea Tronului de Judecata

Plânsul unei tinere necredincioase înaintea Judecății, adresat părinților, cu lacrimi de sânge:

************************
O, mamă, m-ai învățat să trăiesc în această viață de parcă aș fi fost nemuritoare. Vai, tată, că nici tu nu mi-ai vorbit niciodată despre Dumnezeu, nu mi-ai spus că am un suflet nemuritor în mine, și că mai există o altă viață, una veșnică. Voi v-ați îngrijit numai de trupul meu, și v-ați luptat mereu ca să am un viitor strălucit. N-am dus lipsă de nimic în viață, dulapul mi-era plin cu haine, podoabe și parfumuri, mi-ați spus că sunt frumoasă, dar eu acum văd ce suflet urât, murdar și negru am. Vai mie, căci va trebui să răspund și pentru acele suflete pe care le-am atras în desfrâu, și pentru toți pruncii pe care i-am avortat.
Ați vrut să ajung om mare, și m-ați dat pe la facultăți. Ziceați că sunt inteligentă, dar eu acum văd cât de incultă am fost, căci nu știam nici măcar Rugăciunea de căpetenie „Tatăl nostru.” Tu, mamă, ai fost împreună cu mine la petreceri, ai vrut să mă vezi fericită, dar drumul către biserică nu mi l-ai arătat niciodată. Tu, tată, m-ai plimbat în întreaga lume, am cunoscut atâtea țări și orașe, am cunoscut atâția oameni, dar nu m-ai învățat să mă cunosc și pe mine însămi.
Nu m-ați învățat să țin post, să mă spovedesc, zicând că numai cei proști cred în Dumnezeu, inteligenții își au religia lor proprie, iar eu mă făleam cu numele de ATEU, deși am fost botezată în religia ortodoxă. La ora de religie îmi plăcea să o iau peste picior pe profesoară, și să o combat cu teoria lui Darwin. Voi m-ați învățat că nu există Dumnezeu, și că omul se trage din maimuță. Cum, mamă, n-ai vrut tu să crezi că ai fost creată de un Dumnezeu așa frumos, și ai preferat să crezi că ești din maimuță ? O, vai, că mi-ați cumpărat zeci de astfel de cărți ateiste, iar Sfânta Biblie nu a existat în casa noastră. Când venea preotul de Crăciun și la Bobotează, voi îi închideați ușa, și spuneați că popii sunt niște hoți. Dar acești „hoți”, mamă, eu văd că au o negrăită slavă în cer.
M-ați învățat să disprețuiesc pe cei ce duceau o viață curată, ferită de păcat. Îi batjocoream pe cei feciorelnici, zicând că sunt proști, și că nu știu să se îndulcească din plăcerile tinereții, dar eu acum văd ce slavă îi așteapă pe aceia care s-au înfrânat de la pofte, și au îndurat batjocura unora ca mine. Aceia pe care eu îi numeam habotnici, expirați, fixiști, țicniți, pocăiți, mironosițe… acum sunt cinstiți de Cerul întreg, mamă.
Mă simțeam adesea singură, pustie, neîmplinită, deși eram înconjurată de atâția prieteni și de atâta lux. Îmi plângea adesea sufletul, iar eu nu știam ce îl doare. Nimeni și nimic nu mă putea mulțumi. Dacă aș fi știut că Hristos este Singurul Care îmi poate umple golul din inima mea, aș fi lepădat toate acele amăgiri deșarte, și L-aș fi lăsat pe El să-mi aline plânsul sufletului. Dar El era absent din viața mea, era absent din inima mea, deși Îl căutam fără să știu că inima mea după El plânge și însetează.
Voi m-ați ținut deprte de Adevăr, și v-ați mocirlit împreună cu mine în cele mai grele păcate. Acum văd ca Raiul și Iadul nu sunt niște basme așa cum mi-ați spus voi. Acum văd că am purtat cu mine un suflet nemuritor, și că există viață veșnică. Acum văd pe Acela Care m-a creat, mamă. Îl văd pe Acela Care a creat lumea întreagă. A vegheat de aici neîncetat, și a plâns pentru mine știindu-mi pierzarea. El mă iubea mai presus decât orice, iar eu nici nu mă gândeam la El.
O, amar mie, căci voi fi osândită în focul cel de veci pentru necredința și nepăsarea mea. O, părinți ai mei, vai și de sufletele voastre. Cum veți răspunde înaintea lui Dumnezeu pentru mine, singura voastră fată? Cum îmi veți salva sufletul, căci voi nu credeți în veșnicie, în existența sufletului, nu îmi veți face pomenire la biserică, parastase și milostenii, căci voi nu ați crezut niciodată în aceste obiceiuri religioase?
O, mamă, ai vrut să mă vezi frumoasă. O, tată, ai vrut să fiu inteligentă. Sunt așa cum v-ați dorit: frumoasă, gătită, parfumată, inteligentă… pentru IAD.

RUGĂMINTE

- Ieromonah Rafail Noica -
“Nu-Mi spune nimic… Îţi cunosc mizeria, necazurile, luptele şi ispitele sufletului tău, aşa cum eşti tu! Dă-Mi inima ta! Dacă o să aştepţi să devii un înger ca să Mi te dăruieşti întru iubire, atunci n-ai să Mă iubesti niciodată. Chiar când eşti laş, fricos, neîncrezător în împlinirea dragostei şi a sfinţeniei, chiar când ai să recazi în acele păcate pe care nu ai vrea să le mai faci, Eu nu îţi dau voie să nu Mă iubeşti. Iubeşte-Mă aşa cum eşti tu! În orice moment şi în orice situaţie te-ai afla, în credincioşie sau în trădare, în râvnă sau în uscăciune, tu iubeşte-Mă aşa cum eşti! Eu vreau să Mă poţi iubi din puţina şi săraca ta inimă. Dacă voi aştepta până când vei fi desăvârşit, atunci n-ai să Mă iubeşti niciodată. N-aş putea Eu oare să fac din fiecare fir de nisip un serafim?! Un înger care să strălucească de curăţie şi dragoste? Nu sunt Eu Domnul Dumnezeu, Care am creat toate şi pot totul? Omule, ţi-ai dat tu viaţa pentru lume din dragoste pentru oameni, sau ai murit din iubire pentru Mine? Atunci din ce motiv nu Mă laşi să te iubesc? Fiul Meu, lasă-Mă să te iubesc! Eu îţi vreau inima, care este locasul Meu. Desigur, cu timpul am să te schimb, însă chiar până atunci, iubeşte-Mă aşa cum eşti tu, fiindcă Eu te iubesc cu toate că eşti aşa. Eu vreau ca dragostea ta pentru Mine să se nască din puţina şi săraca ta inimă; din adâncul neputinţei şi al murdăriei tale. Eu te iubesc şi când eşti slab şi necurat. Nu vreau o dragoste izvorâtă şi hrănită din mândria “virtuţilor” tale, ci dintr-o inimă smerită, pe care o poţi curăţi oricând. N-am nevoie de “virtuţile” tale, de talentele tale, de înţelepciunea ta. Eu vreau doar să Mă iubeşti şi să lucrezi cu dragoste pentru Mine. Nu “virtuţile” tale doresc; dacă ţi le-aş da, tu eşti aşa de slab şi mândru, încât aş hrăni amorul tău propriu şi nu M-ai cinsti pe Mine. Apropie-te cu dragoste!Unui fier negru, flăcările unui foc nu numai i-ar curăţa rugina, dar l-ar face incandescent. Iubeşte-Mă deci, şi păcatele se vor arde, şi tu vei fi fericit. Iubeşte-Mă nu numai ca să fii curat – asta ar fi din nou o mândrie pentru tine, ci pentru că Eu vreau să odihnesc în inima ta. Deci nu te mai îngrijora de asta. Aş putea să fac prin tine lucruri mari pentru mintea omenească, dar nu; tu ai să fii slugă rea şi nefolositoare şi neputincioasă. Am să-ţi iau şi puţinul pe care tu te încrezi că-l ai. Eu te-am făcut din iubire şi pentru ca să-ţi dau iubirea, fără ca tu să-Mi poţi da ceva. Nu încerca să-Mi plăteşti iubirea prin nimic! Asta Mă doare atât de mult la tine… Iubeşte-Mă în dragostea Duhului Meu şi fără motive. Nu mai sta departe de Mine! Îţi lipseşte nu sfinţenia, – pe care numai Eu ţi-o pot da – ci o inimă gata să Mă iubească oricând şi până la capăt. Astăzi Eu stau la uşa inimii tale ca un cerşetor, Eu, singurul si adevăratul Împărat şi Domn. Eu bat şi aştept. Grăbeşte-te să-Mi deschizi prin smerenie; nu mai aduce motiv întinăciunea şi sărăcia ta. Dacă ţi-ai cunoaşte-o până în adânc şi deplin, ai muri de durere. Dar ceea ce M-ar durea pe Mine ar fi ca tu şi acum să te îndoieşti de dragostea ce o am Eu pentu tine. Crede că Eu pot totul şi tu nu poţi nimic fără Mine; doar păcatul eşti în stare să-l faci fără ajutorul Meu. Să nu te încrezi în tine fără Mine, căci altfel voi fi nevoit să te las în cădere în măsura cu care tu te apreciezi. Nu te frământa că n-ai “virtuţi”. Am să-ţi dau Eu sfinţenia Mea. Deschide-ţi inima prin pocăinţă şi Mă primeşte în potirul sufletului tău prin Trupul şi Sângele Meu, pe care în dar ţi le dau la Sfânta Liturghie. Atunci o să te fac să înţelegi totul şi să Mă iubeşti mai mult decât îţi poti închipui. Lasă să curgă Sângele Meu în sângele tău şi să bată inima Mea în inima ta! Eu ţi-am dat-o pe Sfânta şi Preacurata Mea Maică. Lasă să treacă totul prin inima ei curată, încât să poată mijloci pentru tine. Orice s-ar întâmpla, nu aştepta nicidecum să devii sfânt, ca pe urmă să Mă iubeşti… În acest fel tu nu M-ai iubi niciodată. Şi acum du-te!… EU SUNT CU TINE!!!”

“Tâlcuire la Tatăl nostru”, Sfântul Nicolae Velimirov

 “Tâlcuire la Tatăl nostru”, Sfântul Nicolae Velimirov

Hristos-Omul a fost Cel dintâi care L-a numit pe Dumnezeu – Tată. Şi învăţându-ne această rugăciune, ne-a înmuiat sufletele şi ne-a umplut de nădejdea celei mai frumoase întâlniri de iubire. Peste veacuri, Sfântul Nicolae tâlcuieşte, verset cu verset, în Duhul lui Hristos, începutul unei iubiri ce pogoară peste noi din sânul Sfintei Treimi, cu fiecare rugăciune. Astfel de cuvinte, pline de duh, i-au adus Sfântului Nicolae Velimirovici numele „Noul Gură-de-Aur.”
Când norii tuna, iar oceanele vuiesc, ele te cheama: Domnul nostru!
Când meteoritii cad si focul izbucneste din pamânt, ele îti spun: Facatorul nostru!
Când bobocii florilor se deschid si ciocârliile aduna fân uscat ca sa le faca puilor cuiburi, ele Iti cânta: Stapânul nostru!
Iar când ridic eu ochii mei spre tronul Tau, îti soptesc Tie: Tatal nostru!
A fost o vreme, îndelungata, cumplita vreme, când si oamenii îti ziceau si Te numeau Domn, sau Facator, sau Stapân! Asa a fost, cu adevarat, când omul simtea ca este numai un lucru între lucruri. Dar acum, multumita Fiului Tau Unuia-Nascut si Celui mai bun dintre fiii Tai, am învatat numele Tau cel adevarat. Drept aceea si eu îndraznesc sa Te chem împreuna cu Hristos: Tata!
Daca Te numesc Domn, cu frica ma plec înaintea Ta ca un rob în gloata robilor.
Daca Te numesc Facator, ma despart de Tine la fel cum se desparte noaptea de zi sau frunza de pomul sau.
Daca Te privesc si zic Stapân, sânt ca o piatra între pietre si ca o camila între camile.Dar daca deschid buzele mele si soptesc Tata, dragostea ia locul fricii, pamântul priveste înaltat mai aproape de cer, si merg alaturi de Tine ca alaturi de un prieten în gradina acestei lumi, împartasind slava si puterea Ta.

Tatal nostru!
*********
Tu esti Tatal nostru, al tuturor: Te-as micsora pe Tine si m-as micsora si pe mine daca Te-as numi: Tatal meu!
Tatal nostru! Tu te îngrijesti atât de mine, care sânt unul singur, dar mai vârtos de întreaga lume. Scopul tau este împaratia Ta, iar nu un singur om. Iubirea de sine îti striga: Tatal meu!, în timp ce dragostea Iti striga: Tatal nostru!
In numele tuturor oamenilor, care sânt fratii mei, eu ma rog Tie: Tatal nostru!
In numele tuturor fapturilor care ma împresoara si cu care m-ai întretesut, eu ma rog Tie: Tatal nostru!
Eu ma rog Tie, Tata al universului, pentru un singur lucru ma rog Tie: fie ca sa rasara cât mai degraba ziua cea mare când toti oamenii, vii si morti, împreuna cu îngerii si cu stelele, cu cele însufletite si cu cele neânsufletite, Te vor chema cu numele Tau cel adevarat: Tatal nostru!

Carele esti în ceruri
***************
Catre ceruri ridicam ochii nostri întotdeauna când Te chemam si spre pamânt îi coborâm când ne amintim de pacatele noastre, întotdeauna sântem în prapastie din pricina slabiciunilor noastre si a pacatelor noastre. Tu esti întotdeauna întru înaltime, precum se si cuvine maririi Tale si stralucirii Tale.
Tu esti întotdeauna în cer când sântem nevrednici sa Te primim, dar cu placere Te pogori la noi, în salasurile noastre pamântesti, când însetam dupa Tine si când deschidem Tie usa noastra.
Dar si de Te pogori la noi, totusi ramâi în cer; în cer locuiesti, prin cer umbli si cu cerul împreuna Te apleci pâna în valea noastra.
Cerul este departe, foarte departe, pentru omul al carui duh si a carui inima sânt întoarse de la Tine sau care îsi bat joc când este pomenit numele Tau. Dar el este aproape, foarte aproape, pentru omul care tine întotdeauna deschisa usa sufletului sau si asteapta sa vii Tu, Cel mai drag dintre oaspeti.
Daca ar fi sa-l punem alaturi de Tine pe omul cel mai drept, Tu Te înalti mai presus de el ca cerurile mai presus de valea pamântului, ca viata vesnica mai presus de împaratia mortii.
Noi sântem dintr-un material stricacios si putrezitor: cum am putea sa stam la aceeasi înaltime cu Tine, Tinerete si Putere Fara de moarte!
Tatal nostru, Care întotdeauna esti mai presus de noi, apleaca-Te pâna la noi si ne ridica pâna la Tine. Ce altceva sântem, fara numai limbi alcatuite din tarâna ca sa laude slava Ta? Tarâna ar fi muta pentru vecie si n-ar putea rosti numele Tau fara de noi, Doamne. Cum poate tarâna sa Te cunoasca daca nu prin noi? Cum ai putea sa faci minuni din tarâna moarta daca nu prin noi? O, Tatal nostru!

Sfinteasca-se numele Tau
*******************
Sfintindu-Te, nu Te facem mai sfânt pe Tine, ci pe noi însine ne sfintim. Numele Tau este minunat. Oamenii se cearta pe acest pamânt pentru nume: al carui nume este mai mare. Bine ar fi ca numele Tau sa fie amintit în aceste certuri, caci toate limbile mult vorbitoare ar amorti si toate marile nume omenesti, împletite laolalta, nu s-ar putea asemui cu numele Tau, Sfinte, Prea-Sfinte!
Când oamenii vor sa sfinteasca numele Tau, roaga natura sa îi ajute. Iau piatra si lemn ca sa faca biserici; împodobesc altarele cu margaritare si flori si fac foc din plante, surorile lor, si iau tamâie de la cedri, fratii lor, si sprijina glasurile lor prin glasul clopotului, si cheama vietatile în ajutor ca sa sfinteasca numele Tau. Natura e curata ca stelele Tale si nevinovata ca îngerii Tai, Doamne. Îndura-Te de noi pentru curata si nevinovata natura, care împreuna cu noi sfinteste numele Tau, Sfinte, Prea-Sfinte.
Cum vom sfinti numele Tau?
Oare prin bucurie nevinovata?
Atunci îndura-Te de noi pentru pruncii nostri nevinovati.
Oare prin patimire?
Atunci cauta spre mormintele noastre.
Oare prin jertfelnicie?
Atunci adu-Ti aminte de ostenelile mamelor, Doamne!
Numele Tau este mai tare decât otelul si mai stralucitor decât lumina. Ferice de omul ce se nadajduieste întru Tine si se lumineaza cu numele Tau.
Nebunii zic: Sântem înarmati cu otel, cine ne poate sta împotriva? Iar Tu nimicesti împaratii cu gâze nevazute!
Infricosat este numele Tau, Doamne! El straluceste si pârjoleste precum un mare nor de foc. Nimic nu este sfânt sau înfricosat, daca nu-i legat de numele Tau. Da-mi, Sfinte, da-mi ca prieteni pe cei în ale caror piepturi este înscris numele Tau, iar de dusmani pe cei ce nu doresc sa stie nimic de Tine -fiindca asemenea prieteni au sa-mi ramâna prieteni pâna la moarte, iar asemenea dusmani au sa îngenuncheze în fata mea si au sa se dea batuti îndata ce o sa se sfarâme otelul lor.
Sfânt si înfricosat este numele Tau, Sfinte, Prea-Sfinte! Fie ca sa ne amintim de numele Tau în tot ceasul bucuriei noastre si al istovirii noastre din aceasta viata asa cum ne amintim de el în ceasul mortii, Tata Ceresc al nostru, Prea-Sfântul nostru Tata!

Vie împaratia Ta
*************
Vie împaratia Ta, Mare Imparate! Ne-am saturat de împaratii care numai la aratare sânt mai mari decât ceilalti oameni, dar care zac în mormintele noastre deopotriva cu cersetorii si cu robii.
Ne-am saturat de împaratii care mai ieri si-au trâmbitat puterea asupra tarilor si popoarelor, iar astazi se plâng ca îi dor dintii!
Ne-am saturat de ei ca de niste nori care aduc prepelite în loc de ploaie.
Iata, acesta este om întelept. Da-i lui coroana!, striga multimea. Coroanei îi e totuna pe al cui cap sta. Insa Tu, Doamne, cunosti întelepciunea înteleptilor si domnia muritorilor. Vrei sa-Ti repet ceea ce stii deja? Vrei sa îti spun cum cel mai întelept dintre noi a domnit asupra noastra de parca ar fi fost prost bâta?
Iata, acesta este om puternic. Da-i coroana!, striga multimea iarasi, în alta epoca si generatie. Si asa, coroana a calatorit tacuta de pe un cap pe altul, dar Tu, Atotputernice, stii cât pretuieste taria sufleteasca a celor înalti si domnia celor puternici. Tu stii cu câta slabiciune au stapânit puternicii împaratiile lor.
Acum am învatat prin patimire ca nu este alt împarat afara de Tine. Sufletul nostru înseteaza de împaratia Ta si de domnia Ta. Ratacind de colo-colo, oare n-am fost destul de defaimati si de raniti, noi, urmasii vii de pe mormintele micilor împarati si împaratii? Noi ne rugam Tie acum sa vii în ajutorul nostru.
Vie împaratia Ta la aratare – Imparatia întelepciunii, a Parintiei si a Puterii Tale! Fie ca acest pamânt, care de mii de ani este câmp de lupta, sa ajunga casa în care Tu sa fii gazda, iar noi – oaspetii Tai. Vino, împarate, tronul gol Te asteapta! Odata cu Tine va veni armonia, iar odata cu armonia – frumusetea. Ne-am saturat de alte împaratii; de aceea Te si asteptam acum, Mare Imparate, pe Tine si Imparatia Ta!

Fie voia Ta precum în cer, asa si pre pamânt
*******************************
Cerul si pamântul sânt tarinile Tale, Tata. Pe una dintre tarini semeni stele si îngeri, iar pe cealalta – spini si oameni. Stelele se misca potrivit voii Tale. Ingerii cânta la stele, ca la niste harfe, potrivit voii Tale. Dar omul întâlneste alt om si întreaba: Ce este voia lui Dumnezeu?
Pâna când n-are sa stie omul voia Ta? Pâna când se va înjosi înaintea spinilor de la picioarele sale? Tu l-ai facut ca sa fie deopotriva cu îngerii si cu stelele, dar, iata, si spinii sânt mai presus de el.
Dar iata ca omul, daca vrea, poate sa rosteasca numele Tau mai bine decât spinii, deopotriva cu îngerii si cu stelele. Tu, Datatorule al duhului si Datatorule al voii, da-i omului voia Ta.
Voia Ta este înteleapta si limpede si sfânta. Aceasta voie misca cerurile: de ce n-ar misca si pamântul, care fata de cer e ca o picatura într-un ocean?
Voia Ta este înteleapta. Ascult povestea neamurilor trecute, privesc spre cer si stiu ca stelele se misca asa cum s-au miscat mii de ani, întotdeauna dupa aceeasi lege, si ca aduc vara si iarna atunci când trebuie.
Cu întelepciune lucrând, Tu nu esti niciodata ostenit, Tatal nostru. Nici un lucru nebunesc nu-si afla loc vreodata în planul Tau. Tu esti la fel de proaspat în întelepciune si bunatate acum ca si în cea dintâi zi a Facerii, iar mâine vei fi la fel ca astazi.
Voia Ta este sfânta, fiindca e înteleapta si proaspata. Sfintenia este nedespartita de Tine cum sântem noi nedespartiti de aer.
Orice nu este sfânt trebuie sa suie la cer treptat, însa nimic nesfânt nu se pogoara vreodata din cer, de la tronul Tau, Tata.
Noi ne rugam Tie, Sfinte Tata al nostru, sa faci sa rasara cât mai degraba ziua când voia tuturor oamenilor va fi înteleapta, proaspata si sfânta ca voia Ta, si când toate fapturile de pe pamânt se vor misca în împreuna-glasuire cu stelele de pe cer, si când planeta noastra va cânta în cor cu toate minunatele Tale stele:
Doamne, învata-ne!
Dumnezeule, calauzeste-ne!
Tata, mântuieste-ne!

Pâinea noastra cea spre fiintda-ne noua astazi
*********************************
Cine da trup, acela da si suflet, si cine da vazduh, acela da si pâine. Copiii Tai, Daruitorule Milostive, asteapta de la Tine toate cele de trebuinta.
Cine va lumina fetele lor dimineata daca nu Tu cu lumina Ta? Cine va priveghea noaptea asupra rasuflarii lor când dorm daca nu Tu, Cel mai neobosit decât toti strajerii?
Unde am putea sa semanam pâinea de zi cu zi daca nu în tarina Ta? Cu ce am putea sa împrospatam aceasta tarina daca nu cu roua Ta cea de dimineata? Cum i-am da viata daca nu cu lumina Ta si cu vazduhul Tau? Cum am putea sa mâncam pâinea daca nu cu gura pe care ne-ai facut-o Tu?
Cum am putea sa ne bucuram si sa Iti multumim ca sântem hraniti, daca nu prin duhul pe care l-ai suflat în noroiul lipsit de viata si ai facut din el minune, Tu, Cel mai minunat Artist?
Nu ma rog Tie pentru pâinea mea, ci pentru pâinea noastra. Ce folos daca am pâine numai eu, când fratii mei flamânzesc împrejurul meu? Ar fi mai bine si mai drept daca s-ar lua de la mine o asemenea pâine amara a iubirii de sine; mai bine sa rabd de foame împreuna cu fratii mei. Nu poate fi voia Ta sa-ti dea multumita un singur om în timp ce sute Te blesteama.
Tatal nostru, da-ne noua pâinea noastra, ca sa Te slavim într-un glas si sa ne amintim cu bucurie de Tatal nostru Cel ceresc. Astazi ne rugam pentru ziua de astazi.
Ziua aceasta este mare: în ea s-au nascut nenumarate fapturi noi. Nenumarate fapturi noi, care nu au fost ieri si care mâine nu vor fi, se nasc astazi sub aceeasi lumina a soarelui, împreuna cu noi umbla pe una dintre stelele tale si cu noi dimpreuna graiesc Tie: pâinea noastra.
O, Mare Gazda! Oaspetii Tai sântem de dimineata pâna seara, la masa Ta sedem si pâinea Ta asteptam. Nimeni afara de Tine n-are dreptul sa zica: pâinea mea. Pâinea este a Ta.
Nimeni afara de Tine nu are drept asupra zilei de mâine si asupra pâinii de mâine, ci numai Tu si aceia dintre locuitorii pamântului pe care îi poftesti Tu.
Daca e dupa voia Ta ca sfârsitul zilei de astazi sa fie linia despartitoare dintre viata si moartea mea, ma voi pleca în fata voii Tale sfinte.
Daca e voia Ta ca mâine sa fiu din nou tovaras de calatorie al marelui soare si oaspete la masa Ta, voi da din nou multumita Tie, precum o fac zi de zi.
Si ma voi pleca în fata voii Tale iarasi si iarasi, precum fac îngerii din cer, Daruitorule al tuturor darurilor trupesti si duhovnicesti!

Si ne iarta noua gresalele noastreprecum si noi iertamgresitilor nostri
**************************************************-
Mai usor este pentru om sa greseasca fata de legile Tale decât sa le înteleaga, Tata. Dar pentru Tine nu-i usor sa ne ierti greselile daca noi nu-i iertam pe cei care gresesc fata de noi. Fiindca Tu ai întemeiat lumea pe masura si pe rânduiala. Cum ar putea echilibrul acesta sa se pastreze în lume daca ai avea o masura pentru noi si alta pentru aproapele nostru, sau daca ne-ai da pâine în timp ce noi dam aproapelui nostru piatra, sau daca ne-ai ierta pacatele în timp ce noi ne spânzuram aproapele pentru greselile sale? Cum s-ar pastra atunci masura si rânduiala în lume, Pastratorule al legii, Tata?
Si totusi, Tu ne ierti mai mult decât putem noi ierta fratilor nostri. Noi spurcam pamântul în fiecare zi si în fiecare noapte prin faradelegile noastre, în timp ce Tu ne cercetezi în fiecare zi cu ochiul neîntunecat al soarelui Tau si în fiecare noapte trimiti iertarea Ta cea milostiva prin stele, luminosii strajeri de la portile curtii Tale, Imparatescule Tata al nostru!
Tu ne faci de rusine în fiecare zi, Prea-Milostive: fiindca atunci când asteptam pedeapsa, ne trimiti mila; când asteptam tunetele Tale, ne trimiti seara pasnica, si când asteptam întuneric, ne trimiti stralucirea soarelui.
Tu esti întotdeauna mai presus de pacatele noastre si întotdeauna esti maret în rabdarea Ta cea tacuta.
Vai de nebunul care crede ca Te tulbura cu vorbe hulitoare! El e ca un copil care arunca suparat un graunte de nisip în mare ca sa împinga întreaga mare din locul sau.
Dar marea doar încreteste pielea sa pe deasupra si prin puterea sa uriasa întarâta în continuare neputinta copilareasca si suparata.
Iata, toate pacatele noastre sânt de obste si sântem cu totii raspunzatori pentru pacatele tuturor. Drept aceea, nu se afla pe pamânt oameni cu totul drepti, fiindca toti dreptii au de luat asupra lor unele pacate ale pacatosilor. Greu e sa fii om drept fara de prihana, fiindca nu se afla nici un drept care sa nu poarte pe umerii sai macar un pacatos. Dar fa-ma sa înteleg, Tata, cum se face ca cu cât mai multe pacate ale pacatosilor poarta pe umeri dreptul, cu atât este mai drept?
Tatal nostru ceresc, Care trimiti pâine de dimineata pâna seara copiilor Tai si primesti greselile lor ca plata, usureaza povara drept-slavitorilor si lumineaza întunericul pacatosilor!
Pamântul este plin de pacate, dar este plin si de rugaciuni; el este plin de rugaciunile dreptilor Tai de deznadejdea pacatosilor. Oare nu este deznadejdea începutul rugaciunii?
Tu trebuie sa fii biruitor în cele din urma. Imparatia Ta se va întemeia pe rugaciunile dreptilor. Voia Ta va ajunge lege pentru toti oamenii, precum e deja lege pentru îngeri.
Si atunci, de ce ar întârzia Tatal nostru sa ierte pacatele muritorilor, dând astfel pilda de milostivire si de iertare?

Si nu ne duce pre noi întru ispita
*************************
Cât de putin îi trebuie omului ca sa-si întoarca fata de la Tine spre idoli!
El e împresurat de catre ispite ca de un vifor, si e neputincios ca spuma unui râu zbuciumat de munte.
Daca-i bogat, îndata cugeta ca este deopotriva cu Tine, sau Te pune mai prejos de el, sau îsi împodobeste casa cu icoanele Tale ca si cu niste obiecte decorative.
Daca raul bate la usa lui, cade în ispita de a se tocmi cu Tine sau de a Te lepada cu totul.
Daca îl chemi sa se jertfeasca, se razvrateste. Daca-l trimiti la moarte, tremura.
Daca-l îmbii cu toate desfatarile pamântului, e în primejdie sa-si otraveasca si sa-si omoare propriul suflet.
Daca descoperi ochilor lui legile purtarii Tale de grija, el cârteste: Lumea e minunata si în sine, si fara Facator.
Ne umple de neliniste lumina Ta, Luminate Tata al nostru, ca pe niste fluturi de noapte. Când ne chemi la lumina, noi dam fuga la întuneric; când sântem pusi în întuneric, cautam lumina.
Inaintea noastra se afla mreaja multor cai, însa ne temem sa mergem pâna la capat pe vreuna din ele, fiindca la orice capat ne asteapta si ne momesc ispite.
Iar calea ce duce la Tine este taiata de multe ispite si de multe, multe prapastii, înainte sa vina ispita asupra noastra, pare ca ne urmezi ca un nor luminos, dar când ispita vine, dispari. Noi ne agitam tulburati si ne punem întrebarea chinuitoare: când ne-am înselat, când am crezut ca esti de fata sau când am crezut ca lipsesti?
In toate ispitele noastre ne întrebam: Tu esti Tatal nostru? Toate ispitele noastre ne aduc în minte aceeasi întrebare pe care tot ce este în jurul nostru ne-o aduce în minte în fiecare zi si în fiecare noapte:
Ce gândesti despre Domnul?
Unde este El si cine este El?
Esti cu El sau esti fara El?
Da-mi putere, Tatal si Facatorul meu, ca sa pot în fiecare clipa, fie ea luminoasa ori întunecata, a vietii mele, sa raspund la fiecare ispita cu putinta unul si acelasi lucru:
Domnul este Domnul. El e acolo unde sânt eu si acolo unde nu sânt eu.
Eu tind întotdeauna patimasa mea inima catre Dânsul si mâinile mele catre sfintele Lui vesminte ca un copil catre Tatal sau Cel iubit.
Cum as putea trai fara El? Asta ar însemna ca pot sa traiesc în acelasi timp si fara mine însumi. Cum as putea sa fiu împotriva Lui? Asta ar însemna ca sânt în acelasi timp si împotriva mea.
Fiul drept urmeaza tatalui sau cu cinstire, pace si bucurie.
Sufla insuflarea Ta în sufletul nostru, Tata, ca sa fim fii drepti ai Tai.

Ci ne izbaveste de cel rau
*******************
Cine ne va slobozi de rau daca nu Tu, Tatal nostru?
Cine va întinde mâinile catre copiii ce se îneaca daca nu tatal lor?
Pe cine priveste mai mult curatenia si frumusetea casei daca nu pe stapânul ei?
Tu ne-ai chemat dintru nimic ca sa fim ceva, dar noi legam prietesug cu raul si astfel ne întoarcem în nimic.
Infasuram în jurul inimii noastre sarpele de care ne temem cel mai mult. Din toata puterea noastra strigam împotriva întunericului, dar întunericul traieste în sufletele noastre: microbii întunericului si microbii mortii. Ne luptam într-un glas cu raul, iar raul se strecoara pe tacute în casa noastra; în timp ce noi strigam, raul cucereste pozitie dupa pozitie si ajunge mai aproape de inima noastra.
Stai, Prea-Inalte Tata, stai între noi si rau, si vom înalta inimile noastre, si raul are sa sece cum seaca sub arsita soarelui izvorul de lânga cale. Tu esti cu mult deasupra noastra si nu simti cum creste raul, dar noi ne înabusim sub el. Iata, raul creste în noi pe zi ce trece, sub ochii nostri, si întinde îmbelsugatele sale roade în toate partile.
Soarele ne spune Buna dimineata! zilnic si ne pune întrebarea: ce avem sa-I aratam Marelui nostru împarat? Si noi Ii aratam doar vechile roade stricate ale raului. Dumnezeule, oare nu e tarâna cea nemiscata si fara viata mai curata decât omul care se afla în slujba raului?
Iata, ne-am zidit casele si castelele prin vai si gropi ale pamântului. Tie nu-Ti va fi greu sa poruncesti râurilor Tale sa înece toate aceste vai si toate aceste gropi, curatând pamântul de oameni si de faptele lor cele rele.
Dar Tu esti mai presus de mânia noastra si de sfaturile noastre. Daca ai asculta sfaturile omenesti, ai fi nimicit lumea pâna la temelii si Te-ai fi îngropat pe Tine Insuti în ruine.
O, Cel mai întelept dintre toti tatii! Tu totdeauna zâmbesti în frumusetea si nemurirea Ta cea dumnezeiasca si, iata, din zâmbetul Tau cresc stele! Intotdeauna prefaci zâmbind raul nostru în bine si altoiesti pomul binelui pe pomul raului, si astfel vindeci cu rabdare Gradina Raiului cea lasata în parasire de catre noi. Tu cu rabdare vindeci si cu rabdare zidesti. Cu rabdare zidesti a Ta împaratie a binelui, Imparatul si Tatal nostru. Ne rugam Tie: slobozeste-ne de rau si umple-ne de bine, Tu, desavârsita desertare de rau si umplere de bine.

Ca a Ta este Imparatia
**********************
Stelele si soarele sânt cetateni ai împaratiei Tale, Tata. Inscrie-ne si pe noi în aceasta oaste stralucitoare.
Planeta noastra este mica si întunecata, dar este lucrul Tau, zidirea Ta si insuflarea Ta. Cum poate sa iasa din mâinile Tale ceva care nu e mare? Totusi, prin micimea si întunecarea noastra, noi facem mic si întunecat locul salasluirii noastre. Da, pamântul este mic si întunecat de câte ori îl socotim împaratie a noastra si când ne închipuim ca niste nebuni ca sântem împarati ai ei.
Iata, între noi sânt multi care au fost împarati pe pamânt si care acum, stând pe ruinele tronurilor lor, se mira si întreaba: Unde sânt împaratiile noastre? Si multe sânt împaratiile care nu stiu ce s-a întâmplat cu împaratii lor. Fericit omul care priveste prin nori si sopteste graiuri pe care le aud: A Ta este Imparatia!
Ceea ce numim împaratia noastra pamânteasca e plin de viermi si e trecator ca basicile pe un râu adânc. O gramada de tarâna pe aripile vântului! Numai Tu ai adevarata împaratie si numai Imparatia Ta are Imparat. Ia-ne de pe aripile vântului, Milostive împarate, mântuieste-ne de pe aripile vântului! Si fa-ne cetateni ai vesnicei Tale Imparatii, aproape de stelele si de sorii Tai, aproape de îngerii si de arhanghelii Tai, da, aproape de Tine, Tatal nostru!

Si puterea si marirea
****************
A Ta este puterea, fiindca a Ta este Imparatia. Asa-numitii împarati sânt neputinciosi. Singura lor putere împarateasca sta în titlurile lor împaratesti, ce sânt de fapt doar titlurile Tale. Ei ratacesc prin tarina, si tarina merge unde vrea vântul. Sântem pribegi, umbre si tarâna miscatoare. Dar si când ratacim si ne miscam, tot prin puterea Ta o facem. Prin puterea Ta fiintam si prin puterea Ta vom via. Daca omul face binele, îl face prin cu puterea Ta, prin Tine; iar daca face raul, îl face cu puterea Ta, însa prin sine. Tot ce se face, se face cu puterea Ta, folosita bine sau rau, întru întelegere sau fara de întelegere. Daca omul foloseste puterea Ta dupa voia Ta, Tata, atunci puterea Ta este a Ta; iar daca omul foloseste puterea Ta dupa voia sa, atunci puterea Ta se cheama a lui si este rea.
Eu zic, Doamne, ca atunci când Tu faci ce vrei cu puterea Ta, ea este buna, însa când cersetorii, care au împrumutat putere de la Tine, se trufesc facând ce vor cu puterea Ta ca si cum ar fi a lor, ea este rea. Si astfel, exista un singur stapân, dar sânt si oameni ce întrebuinteaza în chip samavolnic puterea Ta, da, întrebuinteaza particele ale puterii Tale, pe care cu milostivire o dai cu împrumut de la masa Ta cea bogata acestor muritori saraci de pe pamânt. Cauta spre noi, Puternicule Tata, cauta spre noi si nu te grabi sa trimiti puterea Ta tarânii pamântesti pâna ce nu va pregati doua odai ca sa Te încapa: buna-voirea si smerenia – buna-voirea ca sa întrebuinteze spre bine darul împrumutat de la Dumnezeu si smerenia ca sa-si aduca aminte întotdeauna ca toata puterea din lume este a Ta, Mare Datatorul de putere. A Ta este puterea sfânta si înteleapta – dar când se afla în mâinile noastre, puterea Ta este în primejdie sa se spurce si sa ajunga ne-sfânta si nebuneasca.
Tata, Carele esti în ceruri, ajuta-ne sa cunoastem si în fiecare zi sa facem un singur lucru: sa stim ca toata puterea este a Ta si sa întrebuintam puterea Ta dupa voia Ta. Iata, sântem nefericiti, fiindca am despartit ceea ce-i de nedespartit la Tine: am despartit puterea de lumina, si am despartit puterea de dragoste, si am despartit puterea de credinta, si în cele din urma – iar asta este pricina cea dintâi a caderii noastre – am despartit puterea de smerenie. Tata, uneste, rugamu-Te, ceea ce fiii Tai nebuneste au despartit. Ne rugam Tie: ridica la cinstea cea dintâi puterea Ta, care a fost lasata în parasire si necinstita: fiindca, iata, oricum am fi, sântem copiii Tai.

Si slava, în vecii vecilor
*****************
A Ta e slava cea împreuna-vesnica cu Tine, Tatal nostru Imparatesc. Ea tine de fiinta Ta si nu atârna de noi. Nu este slava din vorbe ca slava a muritorilor, ci este din aceeasi esenta netrecatoare ca si Tine. Da, ea este nedespartita de Tine cum e lumina nedespartita de soarele fierbinte. Cine a vazut mijlocul si marginea slavei Tale? Cine a ajuns slavit fara sa atinga Slava Ta?
Slava Ta cea stralucitoare ne înconjoara din toate partile si ne priveste în tacere, parte zâmbind, parte mirându-se de framântarile si de cârtirea noastra omeneasca. Iar când tacem, cineva ne sopteste în taina: sânteti copii ai Tatalui slavit.
******************************
O, cât este de dulce aceasta slavita soapta!
*******************************
Ce am putea dori mai mult decît sa fim copiii slavei Tale? Nu e aceasta îndeajuns? Fara îndoiala, este îndeajuns pentru o viata adevarata. Dar, iata, oamenii vor sa fie tati ai slavei. Iar acesta e începutul si culmea nenorocirii lor. Ei nu se multumesc sa fie copii si partasi ai slavei Tale, ei vor sa fie tati si purtatori ai slavei Tale. Si totusi, Tu esti singurul Tata si singurul purtator a toata slava. Multi sânt cei ce folosesc în chip rau slava Ta si multi sânt cei ce se amagesc pe sine. Nimic nu e atât de primejdios ca slava în mâinile muritorilor.
Tu arati slava Ta, iar oamenii se cearta în jurul ei. Slava Ta este fapt, iar slava omeneasca este cuvânt. Slava Ta zâmbeste si mângâie totdeauna, slava omeneasca despartita de Tine înfricoseaza si ucide. Slava Ta hraneste pe cei saraci si îndruma pe cei blânzi, slava omeneasca desparte de Tine. Ea este cea mai buna unealta satanei.
Ce caraghiosi sânt oamenii când încearca sa-si faca slava afara de Tine si despartiti de Tine!
Fost-a un nebun care ura soarele si încerca sa afle un loc ferit de lumina soarelui, care sa fie al lui. El a cladit o coliba întunecoasa si n-a facut ferestre, si a intrat în ea, si statea în bezna, si se bucura ca s-a izbavit de marele izvor al luminii. Astfel de nebun si astfel de cetatean al întunericului este cel care se straduie sa-si faca slava afara de Tine si despartiti de Tine, Nemuritorule Izvor al Slavei!
Nu exista slava omeneasca, la fel cum nu exista putere omeneasca. A Ta este puterea si a Ta este slava, Tatal nostru. Daca nu le împrumutam de la Tine, nu le avem, si ne ofilim ca frunzisul uscat despartit de pom si împrastiat dupa bunul plac al vântului.
Sa fim multumiti, ca sa ne numim copii ai Tai. Nu este cinste mai mare în cer sau pe pamânt decât aceasta.
Ia de la noi împaratiile noastre, puterea noastra si slava noastra. Tot ce am numit vreodata al nostru zace în ruine. Ia de la noi ce era al Tau dintru început.
Intreaga noastra istorie a fost o straduinta nebuneasca de a fauri împaratia noastra, puterea noastra si slava noastra, încheie grabnic vechea noastra istorie, unde ne-am luptat sa ajungem stapâni în casa Ta, si deschide o istorie noua, unde ne vom trudi ca sa ajungem slugi în casa care este a Ta. Iata, mai bun si mai slavit lucru este a fi sluga în împaratia Ta decât a fi cel mai mare dintre împarati în împaratia noastra.
Drept aceea, fa-ne, Tata, slugi ale împaratiei Tale, puterii Tale si slavei Tale, în neam si în neam si în toti vecii. Amin!

---