Ce înseamnă Sfânta Liturghie

Ce înseamnă Sfânta Liturghie

Viața religioasă a creștinului ortodox, în general, și în special, al celui ortodox român, este centrată pe cultul divin public și particular deopotrivă, ca fundament al relației vii și autentice cu divinitatea treimică. Din această relație rezultă  o stare de epectază, adică de creștere duhovnicească, creionată după modelul principal al cultului divin, Sfânta Liturghie.
Este binecunoscut faptul că  frumusețea și varietatea cultului ortodox emană autenticitate și unicitate în întreaga creștinătate. Lucrarea harică  metamorfozează puternic  sufletul  omenesc, îl  întărește și îl înalță duhovnicește,  conducâdu- l spre izvorul vieții veșnice, Mântuitorul Iisus Hristos. Ortodoxia nu poate fi înțeleasă  sau cunoscută fără actele sale liturgice, de cult. Esențialul și specificul  Ortodoxiei constă în Sfânta Liturghie, ca centru vital de revitalizare morală și socială. Așa putem explica de ce de-a lungul veacurilor ortodocșii români și nu numai, au intuit, au trăit și au păstrat Ortodoxia prin cultul ei, prin participarea plină de evlavie la sfintele slujbe care le-au îmbogățit sufletul și le-au înfrumusețat necontenit viața spirituală.
Cultul ortodox este, în această privință, o dogmatică vie, la îndemâna tuturor. În rânduiala sfintelor slujbe sunt încadrate numeroase pasaje din Sfânta Scriptură: pericope din Sfintele Evanghelii și Epistole ale Sfinților Apostoli  sau din Psalmi și versete din diferite cărți ale Vechiului Testament. În Simbolul Credinței (Crezul), pe care credincioșii îl rostesc cu multă cucernicie – adeseori în grup, la unison – la Sfânta Liturghie, sau cu prilejul altor slujbe, se află sintetizată întreaga învățătură de credință a Bisericii.
Sfânta Liturghie este  percepută astăzi de credincioșii ortodocși ca o istorie vie, practică și utilă a mântuirii noastre. Ea reușește să pună accent pe dimensiunea umană cea mai pură și să o mobilizeze să nu fie inertă. Umanitatea transmisă de gesturile liturgice nu se pot finaliza odată cu actul liturgic, ci ea se prelungește în viața reală și practică ce se trăiește în comunitate. De altfel, pentru credincioșii noștri, noțiunile de Biserică și de Liturghie au conținut identic. Ele nu pot fi separate cu nimic, iar jertfa euharistică săvârșită în cadrul lor,  cimentează în chip desăvârșit această identitate. Ideea de comuniune în Hristos este în același timp bisericească și liturgică.

Elementul definitoriu al Sfintei Liturghii este reprezentat de conștiința dinainte, din timpul și de după Sfânta Liturghie. Rugăciunea în común pentru toți este prima etapă a impactului social ce o presupune Jertfa Euharistică, dincolo de zidurile în care se oficiază. Explicația este simplă: eu, ortodoxul, în Sfânta mea Biserică, vin să mă rog pentru cei bolnavi, în primul rând, apoi, pentru cei cu care sunt în conflict, și abia, în cele din urmă, pentru mine ca să- mi pot întări sufletul cu liniște și bucurie. După ce le- am primit pe acestea le externalizez, adică le dau și celor aflați în nevoie și lipsă, după cuvântul de îndemn al Sfintei Liturghii: ”Cu pace să ieșim… Întru numele Domnului”. Trebuie să fim atenți, în acest context, să nu încălcăm următorul îndemn al Mântuitorului: ” Nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare şi, întorcându-se, să vă sfâşie pe voi.”(Matei 7,6)
”Boala, suferința sau chiar moartea”, după cum ne spune Sfântul Apostol Pavel, se pot trata cu frumoasele cuvinte odihnitoare ale Sfintei Liturghii și ale predicii duminicale. Omul bolnav trupește și/ sau sufletește are nevoie de o vorbă bună pe care să se sprijine nădejdea lui în vindecare. Prezența unui credincios ce a fost la Sfântul Liturghie și s- a împătășit cu Trupul și Sângele Mântuitorului, înaintea unui om bolnav, dă sentimentul de unitate și de neuitare din partea lui Dumnezeu, căci ”nu voiesc moartea păcătosului, zice Domnul Dumnezeu; întoarceţi-vă deci şi trăiţi!”(Iezechil 18, 32)
Faptul că avem puterea de a ne ruga pentru dușmani este o măsură socială. Cine ne sunt dușmanii? Cei care, în opinia noastră, ne- au furat și distrus viața și bunurile, nu?! Ei, bine, dar uitați ce spune Sfânta Scriptură: ” Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii.
Căci….în temniţă am fost şi aţi venit la Mine”. (Matei 25, 34 și 36) Iată ce reglementare socială avem pentru răufăcătorii noștri.
De asemenea, iubirea de semeni, dacă rămâne la stadiul de teorie, putem foarte simplu, să o numim normă filosofică. Însă, Domnului Iisus Hristos, Bucuria noastră, ne- a spus altceva. Ia ascultați: ” Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; Gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat”. (Matei 25, 34- 36) De aceea, parohiile noastre au comitete filantropice, pentru a pune în aplicare, pe scară largă, mesajul social al comuniunii în ”credință, nădejde și dragoste”(I Cor 13, 13)
Dragii mei!
V- am vorbit astăzi despre conștiința lucrătoare a ortodoxului și cum se manifestă ea. Adevărul este că două mii de ani de la venirea Mântuitorului Iisus Hristos pe pământ, sunt puțini pentru a înțelege cu adevărat dimensiunea socială a unei conștiințe creștine, mai ales dacă aceasta nu se face în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.
Latinii spuneau ”Ora et labora”, adică ”Roagă- te și muncește”. Mulți dintre noi spunem astăzi, din păcate, doar: ”Dă Doamne”; ”Să dea guvernul”; ”Să dea primăria”, etc. Fals. Fals. Un părinte al Bisericii Ortodoxe Române, trecut la cele veșnice, mult iubit de popor, părintele Arsenie Papacioc, spunea așa: ”Creștinul nu este un milog ca să stea mereu cu mâna întinsă” Și, câtă dreptate are!  Câtă dreptate!
Exemplul Mântuitorului Iisus Hristos, Bucuria tuturor, care S- a dat pe Sine omenirii, mai întâi, este uitat de mulți. Participarea la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie înseamnă, astăzi, asumarea îndatoririlor, în primul rând, de om, de creștin și abia, apoi, gândul nostru să fugă la drepturile ce le avem.
Sfintele Liturghii ale Sfântului Ioan Gură de Aur, Sfântului Vasile cel Mare și Sfântului Grigorie Teologul, pe care le săvârșim în biserica noastră ortodoxă, ne modelează în acest sens al lepădării de sine și al sacrificiului pentru semenul nostru. Și, ca să înțelegeți mai bine acest lucru, acum în încheiere, vă rog să vă gândiți la următoarele întrebări, ca temă de reflecție: Ce puteți face cu o mare cantitate de bucurie, ce v- a cuprins inima, dacă nu aveți cui să o împățiți?! Mai este ea bucurie sau doar amăgirea diavolului care ne trimite niște ”E”- uri de dragoste creștină?!
Dumnezeu să ne aibă în paza Sa cu binecuvântări pe care să le înțelegem!

Buletine cu cip din Aprilie! Prigoana impotriva crestinilor a inceput

Parintele-IOAN-de-la-Rarau-despre-cipuri-si-viitorul-sinod-panortodoxVa rog sa distribuiti filmuletul ca sa afle cat mai multa lume! Este foarte important! De la 1 Aprilie vom avea buletin cu cip 666, prigoana impotriva crestinilor a inceput!Actele de identitate cu cip si in general toate actele care contin acest cip reprezinta primul “val” contra crestinatatii, vor mai urma si altele dar daca suntem cu Iisus Hristos nu trebuie sa ne inecam nici din primul “val” nici din celelelalte care vor urma. Asa sa ne ajute Dumnezeu! “Cauta-L pretutindeni pe Cel care este pretutindeni!”† Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu miluieste-ne pe noi pacatosii! Amin. †“Imi pare rau de voi ca sunteti slabiti in credinta. Veti cadea din cauza fricii. Frica-i de la diavol; nu va fie frica pentru a va salva sufletele. Vor veni vremuri foarte grele, dar toate sunt ingaduite de Dumnezeu, Care este tovarasul de drum al fiecaruia, de la nastere pana la moarte. Vor cadea si cei alesi. Imi pare rau ca sunteti cei de pe urma. Va vor cerne. Vor pune impozite, taxe si alte ingradiri. Vor lua totul!” citat Arsenie Boca- Parinte Ioan, Sfintia Voastra cum vedeti problema aceasta a cipurilor? Cum afecteaza ele mantuirea si cum sa se raporteze credinciosii la ele, atata timp cat insisi episcopii si duhovnicii lor ii indeamna la aceasta pecetluire?- Ce pot sa spun? Este limpede ca ni se pregateste o cumplita dictatura. Aceasta dictatura a cuprins si paturile bisericesti, din pacate si in curand sinodul se va transforma intr-o dictatura colectiva, incat nimeni sa nu se poata impotrivi. Se vorbeste mereu de Ortodoxie, suntem ortodocsi, dar ce fel de ortodoxie? Ecumenica? Satanica? Mantuirea vine numai prin doua lucruri: dreapta credinta si faptele. Fara dreapta credinta poti sa faci orice fapta buna, poti sa arzi si in foc pentru Hristos, dar daca nu ai dreapta credinta, degeaba… Daca nu mergi pe drumul cel drept cu masina, n-ajungi la destinatie. Asa cad bisericile toate. Apropo de antihrist, ati citit vedenia Sfantului Ioan de Kronstadt cu Sfantul Serafim de Sarov? O vedenie infricosatoare, ca intr-o noapte a aparut Sf. Serafim de Saraov la Sf. Ioan de Kronstadt si l-a luat intro rapire duhovniceasca prin vazduh si s-au aratat acolo munti de trupuri insangerate… Asta a fost cu vreo suta de ani in urma si s-a petrecut in Rusia, dar ce s-a intamplat acolo se intampla peste tot. „Pai, ce-s cu trupurile astea?” „Astia sunt mucenicii de pe timpul lui antihrist. Rau de sange”. „Ce-i cu asta?” „Asta e sangele varsat pentru Hristos de pe timpul lui antihrist”. Vede deodata norii si niste sfesnice albe frumoase ardeau sus, la Sfanta Treime. Si au inceput sa cada: unul, zece, o suta, trei sute, cu miile cadeau jos. Cand ajungeau jos, se stingeau, se sfarmau cu desavarsire, nu mai era nimic. „Ce inseamna asta”? „Asa vor cadea bisericile in erezie”. La urma au ramas numai sapte sfesnice arzand. Astea sunt cele sapte biserici, care au ramas in dreapta credinta. Trebuie sa va ganditi: Ce inseamna astfel de biserici? Vor fi biserici intregi sau biserici regionale sau biserici statale, cum va fi? Nimeni nu stie. Scris este: «Cel ce va rabda pana la sfarsit, acela se va mantui». Niciodata nu trebuie sa te miri de cei ce cad. Sa te miri de cei ce stau. De cazut e usor. Cel ce iubeste viata aceasta, o pierde pe cea din vesnicie. Aceia sunt cei ce se leapada pentru interesele materiale de Iisus Hristos, de dreapta credinta. Il caut pe Dumnezeu cu adevarat, nu ma leaga nimic in lumea asta. Preotii de mir sunt o problema; ei sunt casatoriti, au o familie, si singura lor sursa de existenta este preotia. Si ca sa-si intretina familia, sa-si ia hrana la copii, se leapada de Hristos. Ei fac cica „sfanta ascultare”, asa i-a invatat comunistii pe preoti si pe ierarhi – „sfanta ascultare”. De cine sa asculti: de Dumnezeu sau de satana? Aici e intrebarea. Ascult de Dumnezeu, de satana n-avem nevoie.- Parinte, si cui lasam turma? Oamenii nu stiu, sunt prost informati, preotii nu le spun nimic.- Pai ce sa le spuna preotii? Nu prea ii intereseaza pe preoti. Preotul isi vede de familia lui, de spovedit, de impartasit, de inmormantat, de botezat, isi fac datoria.- Multi isi pun problema: Ce fac daca nu iau actele acestea cu cip? Cum voi putea vietui?- Depinde ce fel de trai vrea: trai in Hristos sau trai in lumea asta, ca sa traiesti bine pe pamant. Isav, pentru un blid de linte s-a lepadat de dreptul de intai nascut. Asa si noi de mantuire, pentru o paine, pentru un blid de linte. Cine are nevoie de cip sa-l ia, cine nu, nu. Am gasit scris in ziar ca guvernul englez acum a hotarat sa nu-i mai oblige pe oameni sa aiba buletinele de identitate, numai cine vrea. Au incredere in cetateni, au incredere. Celor care vin de pe alte continente, care au alt sistem de comert, de resurse economice, pentru aceia care lucreaza acolo, numai acelora sa le faca buletin cu cip. La cetatenii englezi, nu. Si buletinele astea cu cip costa enorm de mult. Acum vorbeau de cinci miliarde de euro. Daca va puteti inchipui cati bani se risipesc pe nimicuri!- Asa-i, parinte, dar unii propovaduiesc ca daca ai credinta in suflet, poti sa primesti cipul si nu-i lepadare.- Dar unde-i credinta daca primesti cipul? In numele cui crezi? Cipul pe cine reprezinta?- Ei spun ca trebuie sa dai Cezarului ce-i al Cezarului, sa dam statului ce ne cere.- Problema e ca cipurile nu cer cele ale Cezarului, ci pe cele ale lui Dumnezeu. E un buletin cu cip, nu? Ce inseamna buletin cu cip? Identitatea ta, nu? A cui? A lui 666, nu? Atunci, ce-am facut eu? M-am lepadat de Hristos.- Am inteles ca vor incerca sa puna un cip chiar la nastere, noilor nascuti. Si atunci mama ce sa faca, in cazul in care va fi obligata sa-si lase copiii implantati de la nastere?- Sa duca viata curata, ca si o fecioara. Sa nu mai fie mama, ca sa nu bage un suflet in iad si sa se duca si ea cu el cu tot in iad.- Dar ce sa faca cele care sunt acum insarcinate, care trebuie sa nasca?- Inainte nu existau case de nastere. Se gasea cate o batrana, cate o baba, cate o moasa. Caci daca vrea Dumnezeu sa traiesti, traiesti, daca vrea sa mori, mori. Mori crestin, nu mori lepadat de Hristos. Ce va folosi unui om daca va castiga lumea toata, dar isi va pierde sufletul sau? Degeaba ai functie mare, degeaba ai bani multi, degeaba ai viata lunga, – la ce-ti foloseste?- Atunci inseamna ca nu mai este de folos sa te casatoresti.- Pai, nu prea e de folos, mai ales pentru aceste vremuri. Daca era de folos, ma insuram si eu. Viata, o singura data o ai data de Dumnezeu aici pe pamant. Ce faci cu ea? Cum o folosesti? Asta conteaza. Poti sa castigi viata cea vesnica, si poti s-o pierzi definitiv. Fiecare alege. Nu culege, alege. Daca culegi, mananci mere stricate pana mori.- Parinte, stiti ca se pregateste cel de-al optulea sinod ecumenic. Ce efecte credeti ca va avea el aspra Bisericii?- Cred ca acest sinod va fi mai mult unul ecumenic, decat panortodox. Un sinod de amestec. Una-i prietenia sociala, tehnica, politica, alta este prietenia duhovniceasca. Eu niciodata nu am sa pot sa fiu prieten cu un catolic, nici cu un protestant, nici cu un otoman, nici cu un iudaic, nici cu un pagan, nici cu un ateu.- Si cum ne raportam la ei?- Intr-o familie sunt mai multi frati, nu? Sunt si ascultatori si neascultatori, sunt crestini si necrestini. Sunt si oameni cinstiti, si sunt si banditi si hoti. Suntem creati de Dumnezeu, dar nu toti suntem fiii lui Dumnezeu. Cum pot sa fiu eu prieten cu un adventist care scuipa o icoana a Maicii Domnului? Eu fac cruce, el scuipa crucea; eu sarut icoana, el scuipa icoana. Cum pot eu sa fiu prieten cu el? Se poate? Nu se poate.- Stiti ca in doua biserici stim noi, una in Iasi si una in Timisoara, sunt inregistrari facute ca s-a slujit un ritual masonic, oficiat de preoti ortodocsi, ca si la calugarie, un ritual al cavalerilor de la Malta.- Nu dau atentie dreptei credinte. Asta este. Nu stiu ce inseamna dreapta credinta. Daca se spune in sinoade ecumenice ca cel ce se roaga cu ereticii sa fie anatema, cum nu ne infricosam? Dar masonii nu sunt eretici? Ce sunt ei? Daca eu ma rog cu un catolic, cu un mason, nu cad sub anatema? Cad. Prieten pot sa fiu cu el, in masura in care cumparam o paine impreuna, lucram un ogor impreuna, facem o masina impreuna, nu? Negot facem, dar in ceea ce priveste credinta, nu. Ce legatura are intunericul cu lumina? Adevarul cu minciuna? Dreptatea cu nedreptatea?- Ce sfat le dati credinciosilor care nu mai au in jurul lor duhovnici care sa marturiseasca dreapta credinta si care sa lupte impotriva sistemului acesta antihristic? La cine sa se duca?- La Hristos sa se duca. Sa se roage. Ce sa faca altfel? Sa se spovedeasca, sa se impartaseasca, ca harul lucreaza in continuare …daca preotul e hirotonit si nu-i eretic.- Dar daca slujeste cu ereticii?- Treaba lui, nu ma mai duc. Sa se roage la Dumnezeu. Ce faceau primii crestini cand erau prigoanele acelea pagane? Il slujeau pe Hristos si mureau. Asta e solutia. Ori murim, ori traim, ai Domnului sa fim.- Ce sfant e mai apropiat de romani, acum in vremurile acestea?- Maica Domnului, Mantuitorul nostru Iisus Hristos, Dumnezeul nostru. Dar, din punct de vedere istoric il avem pe Sfantul Andrei, Apostolul care a pasit pe pamantul tarii noastre. Daca nu-i Maica Domnului, nu exista mantuire. Nu exista. Cel ce nu se impartaseste des, ca sa ia legatura cu Iisus Hristos si cel ce nu are pe Maica Domnului de prieten si de ajutor, nu se poate mantui. Nu zice Mantuitorul ca „cel ce mananca Trupul Meu si bea Sangele Meu voi petrece intru el”? Noi ce dorim, decat sa petrecem cu Iisus Hristos, nu? Si mai zice ca „cel ce nu mananca Trupul Meu si nu bea Sangele Meu, nu are viata intru el”. Ce rost are viata fara Hristos? Vorbim de viata in Hristos, viata duhovniceasca, dar carei aceea? Degeaba faci mancare daca nu mananci, nu? Vorbesti despre Dumnezeu, dar fugi de El. Ce inseamna vrednicie pentru impartasanie? Intai si intai sa ai dreapta credinta, in al doilea rand sa ai dragoste si sa-l doresti pe Iisus Hristos, ca sa te unesti cu El, in al treilea rand sa fii impacat cu toata lumea, sa fii spovedit, sa te rogi pentru vrajmasi; cauta, vezi poruncile si apoi te impartasesti. Nu-i asta viata in Hristos? Cam asa spune Sfantul Nicolae Cabasila, nu? Mantuitorul a zis ca „cel ce nu mananca Trupul Meu si nu bea Sangele Meu nu are viata intru el”. De unde viata? Nu de la Hristos? Dar dracul intotdeauna incearca sa-i desparta pe crestini de Sfanta impartasanie, ca sa nu se impartaseasca; sa nu aiba putere, sa nu aiba legatura cu Dumnezeu, ca daca te impartasesti cu Sfintele Taine, te unesti cu Iisus Hristos. Cum spun Sfintii Parinti: Trup cu trup, Sange cu sange si Duh cu duh, fac una cu Iisus Hristos. „Cine mananca trupul Meu petrece intru Mine”. Cine nu vrea sa petreaca cu Iisus Hristos? Cine nu vrea sa-L aiba pe Iisus Hristos in El? Masonii, ateii, necredinciosii, nu? Ce faceau primii crestini? Se impartaseau in toata ziua si erau atat de infocati in credinta, incat lasau familii, lasau servicii, averi, tot si-l marturiseau pe Hristos in public. Si primeau cele mai crunte chinuri, si asa Il marturiseau pe Iisus Hristos. Daca n-ai pe Mantuitorul Iisus in tine, tremuri la prima adiere de vant. Ce-i foloseste omului viata, daca n-are pe Dumnezeu si traieste ca un pagan? Prin rabdarea voastra va veti mantui sufletele voastre. Prin rabdare, rabdare… Ne supunem la toate, dar pana la credinta. Ne-am nascut crestini ortodocsi, trebuie sa murim crestini ortodocsi, altfel nu ne mantuim.- Si daca biserica noastra va pactiza cu catolicii?
- Eu n-am sa fiu catolic niciodata. Nu-i mai pomenesc. Papa uzurpa tronul lui Iisus Hristos, nu? Cine a facut pe papa vicar? S-au uitat sute de milioane de oameni la televizor cand a fost intronizat papa, dar cand L-au vazut pe Iisus sa vina sa-l aseze pe el vicar? Unde era papa cand Mantuitorul S-a rastignit pentru oameni? Unde era papa cand Dumnezeu a creat lumea? Dar cand au facut inchizitia si cand au facut cruciadele? A auzit toata lumea, stie toata lumea de faradelegile lor. Marturie sunt mucenicii de la Muntele Athos si din alte parti. Toate minciunile sunt de la romano-catolici, toate inselaciunile. Ei nu se apropie de dreapta credinta, ei n-au harul Duhului Sfant si nici nu fac invocarea Duhului Sfant. Asa cum a inceput lumea, asa si sfarseste.- Adica?- Prin mucenicie. Cum a inceput crestinismul asa si sfarseste. Si-i ia Dumnezeu pe cei ai Lui.- Credeti ca vom reveni la biserica de catacomba?- Asta Dumnezeu stie. Nu stiu daca catacomba va mai fi de vreun folos. De folos iti este sa pastrezi dreapta credinta, sa marturisesti. Si asta a spus-o Apostolul Pavel: sa crezi cu inima, sa marturisesti cu gura. Si unde sa te mai cobori in catacomba, ca te vede de la 15 kilometri inaltime si la 4-5 metri adancime.- Deci sa ramana fiecare acolo unde este si sa marturiseasca?- Dar unde sa te duci? La turci, la paganii aceia? In Italia, la eretici? Unde sa te duci? Asta e o inselaciune. Ma duc sa ma retrag, sa ma ascund. Unde? Dupa care copac? Acelasi lucru l-a spus si parintele Iustin. Mai, stati acolo, si marturisiti. Asa cum s-a intamplat la manastirea Iviru, la cruciada a patra cu icoana Maicii Domnului, Portarita. Au luat-o de la poarta, in biserica, ca sa-i ocroteasca de furia cruciatilor. Icoana s-a dus iar la poarta. Au luat-o in biserica, s-a dus iar la poarta. Cand s-o ia din nou, le-a spus Maica Domnului: „Eu va apar pe voi, nu voi pe mine”. Ce, noi il aparam pe Dumnezeu? Dumnezeu ne apara pe noi. Si cand au atacat cruciatii, intr-o secunda, un nor asa de gros, o ceata asa de mare de nu se mai vedea mana, a venit peste ei. A fost furtuna, a rasturnat tot, s-a desfiintat cruciada a patra. Am fost nu stiu la ce manastire la Muntele Athos, unde s-a daramat biserica. Uitati, foarte interesant. Era la cruciada a patra. La o parte din preoti le-a fost frica de cruciati, cand ii vedeau imbracati cu zale, cu sulite, cu iatagane si au primit sa slujeasca cu romano-catolicii in biserica. Iar in timpul liturghiei, s-a daramat biserica pe ei si i-a omorat. Acum cativa ani in urma, m-am dus acolo la manastirea aceea si bucatarul era un oltean de-al nostru si tocmai se ridica biserica. Erau cinci romani zidari, erau sus acolo cu o macara, rezideau biserica. Ce-i cu asta? Ce s-a intamplat? De ce o ridica. Zic ca Uniunea Europeana a dat treisprezece milioane de euro ca sa refaca biserica, sa zideasca, ca sa nu mai vada biserica daramata, ca sa nu mai intrebe nimeni de ce s-au daramat biserica si sa afle ca s-a daramat dupa ce au slujit ortodocsii cu catolicii. M-am mai dus o data si n-am mai vazut biserica deloc. Era o cladire mare, acoperita, inautru se vedea biserica, dar afara nu se mai vedea, ca sa nu se mai stie trecutul. La manastirea Marea Lavra, doi preoti acolo au slujit cu catolicii, dar cand au murit, n-au mai putrezit. Ei vor sa ingroape trecutul, dar nu vor reusi. Insa nici noua nu ne va fi usor; va fi vreme de mucenicie! Dar sa nu ne temem ca nu noi, ci Maica Domnului ii va apara pe toti cei care nu s-au inchinat lui veliar.

Duminica

Este o zi în care ne ridicăm mințile și inimile spre Dumnezeu, mulțumind pentru toate bunătățile pe care ni le-a dat în cursul săptămânii...

Duminica este ziua Domnului și ar trebui să ne-o petrecem diferit față de celelalte zile din cursul săptămânii. Este o zi în care ne ridicăm mințile și inimile spre Dumnezeu, mulțumind pentru toate bunătățile pe care ni le-a dat în cursul săptămânii care se încheie și rugându-ne să Își reverse Harul Său peste noi în săptămâna care urmează. În Vechiul Testament ziua de Duminica echivala cu Sabatul. Moise zicea: Adu-ţi aminte de ziua odihnei, ca să o sfinţeşti. Lucrează şase zile şi-ţi fă în acelea toate treburile tale, iar ziua a şaptea este odihna Domnului Dumnezeului tău: să nu faci în acea zi nici un lucru: nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici sluga ta, nici slujnica ta, nici boul tău, nici asinul tău, nici orice dobitoc al tău, nici străinul care rămâne la tine. (Ieșire 20, 8-10) În Vechiul Testament, pedeapsa pentru cei care nu țineau această zi era moartea sufletului.
Care sunt motivele pentru care trebuie să respectăm ziua Domnului?
a. A fost sfințită de Dumnezeu în amintirea creării lumii. În cartea Facerii găsim scris: Şi a sfârşit Dumnezeu în ziua a şasea lucrarea Sa, pe care a făcut-o; iar în ziua a şaptea S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut. Şi a binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că într-însa S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut şi le-a pus în rânduială. (Facere 2, 2-3)
b. Cel de-al doilea motiv al respectării zilei Domnului este aducerea aminte a eliberării poporului Israel de sub asuprirea egipteană, după cum suntem atenționați în cartea Deuteronom 5, 12-15: Păzeşte ziua odihnei, ca să o ţii cu sfinţenie, cum ţi-a poruncit Domnul Dumnezeul tău. Şase zile lucrează şi-ţi fă toate treburile tale; Ziua a şaptea este ziua de odihnă a Domnului Dumnezeului tău. Să nu faci în ziua aceea nici un lucru: nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici boul tău, nici asinul tău, sau alt dobitoc al tău, nici străinul tău care se află la tine, ca să se odihnească robul tău şi roaba ta cum te odihneşti şi tu. Adu-ţi aminte că ai fost rob în pământul Egiptului şi Domnul Dumnezeul tău te-a scos de acolo cu mină tare şi cu braţ înalt şi de aceea îi-a poruncit Domnul Dumnezeul tău să păzeşti ziua odihnei şi să o ţii cu sfinţenie. Tot așa, oamenii Noului Testament au fost izbăviți de puterea diavolului prin moartea Domnului nostru Iisus Hristos, care a schimbat ziua de odihnă, din cea care cinstea ieșirea din Egipt, sâmbăta, cu cea a Învierii Sale din morți, care a avut loc Duminica. Mitroplitul Grigorie al Sankt-Petersburgului zice așa: Domnul ne-a dat 6 zile pe săptămână ca să ne ocupăm de cele necesare trupului și existenței noastre pe Pământ, dar în cea de-a 7-a zi, numai una, Dumnezeu a făcut-o spre odihnă, pedepsind cu chinurile cele veșnice pe cei care nu o vor respecta. Sfântul Ioan Gură de Aur ne sfătuiește astfel: Bunăvoința lui Dumnezeu ne-a dăruit o zi pe săptămână pe care să o dedicăm odihnei și nevoilor spirituale. În Faptele Apostolilor vedem că cei dintâi creștini se adunau Duminica pentru frângerea pâinii și ascultarea învățăturilor Lui: În ziua întâi a săptămânii (Duminică) adunându-ne noi să frângem pâinea, Pavel, care avea de gând să plece a doua zi, a început să le vorbească şi a prelungit cuvântul lui până la miezul nopţii. (Fapte 20, 7)
Sunt câteva îndatoriri pe care trebuie să le împlinim Duminica:
1. Să renunțăm la grijile și îndeletnicirile pe care le avem în cele 6 zile ale săptămânii;
2. Să ne ferim de lucrurile lipsite de pietate, necuviincioase, care ne distrag sufletul de la chemarea lui Dumnezeu, de la rugăciunea pe care o datorăm Creatorului nostru. Aceasta include citirea lucrurilor nefolositoare sau chiar care ne vatămă sufetul, conversațiile sau jocurile care ne îndeamnă la păcat.
3. Să participăm la Sfânta și dumnezeiasca Liturghie, care este de fapt o rememorare a vieții pământești a Domnului Hristos, a morții, învierii și înălțării Sale la cer. Prin prezența noastră noi Îl cinstim pe Dumnezeu, Îi mulțumim și Îi cerem ca prin rugăciunile noastre să reverse asupra noastră Harul Său, totodată unindu-ne prin Sfânta Împărtășanie cu Trupul și Sângele Său.
4. Să reflectăm asupra întregii creații și asupra Puterii Sale dumnezeiești, a Înțelepciunii, Dumnezeirii și Dragostei nemărginite pe care o are pentru noi. Ar trebui să reflectăm la viața Sa, la patima, moartea și Învierea Sa, la calea pe care ne-a pus-o înainte pentru a ne putea mântui. Mitropolitul Grigorie al Sankt-Petersburgului ne sfătuiește: Tu, cel care-L iubești pe Dumnezeu, urmează calea pe care Mântuitorul ți-a arătat-o ca să te mântuiești și nu te teme de nimic...încearcă numai să-I faci voia și apoi, amintindu-ți de cuvintele Sfântului Apostol Pavel care zice „Dacă Dumnezeu e cu noi, cine este împotriva noastră?” (Romani 8, 31), nu te teme de nimic și încearcă să te ferești de lucrurile și situațiile care îndeamnă la păcat, prin care vrăjmașul încearcă să ne piardă. Gândește-te cât de mult a suferit Mântuitorul Hristos pentru noi, având ca reper cuvintele Sfântului Evanghelist Ioan care zice: Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. (Ioan 3,16)
5. Să citim din Sfânta Scriptură, la fel cum făceam primii creștini. (Fapte 20, 7) Cu toții suntem chemați să trăim o viață sfântă, după exemplul Domnului nostru Iisus Hristos: Precum întru El ne-a şi ales, înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără de prihană înaintea Lui. (Efeseni 1, 4)
6. Mitropolitul Grigorie al Sankt-Petersburgului ne amintește: Trebuie să ne cercetăm pe noi înșine în fiecare zi în ceea ce privește mântuirea noastră, și cu atât mai mult Duminica. În această zi, cu mult mai mult decât în celelalte de peste săptămână, trebuie să ne cercetăm conștiința și să facem o examinare atentă și minuțioasă a stării noastre sufletești, reînnoind intenția noastră de a scoate din viața cea de toate zilele, cele ce sunt „împotriva lui Dumnezeu și a mântuirii noastre.”
Sursa:Doxologia

Noi, ortodocsii, ne iubim inainte sa ne cunoastem

Odată, când am fost la Muntele Athos, acum mulţi ani, am fost entuziasmat de căldura cu care am fost primiţi de călugări. Ce primitori erau! Ce înţelegători! Şi i-am spus unui călugăr: “Oriunde aş intra aici, în mănăstire şi schituri, pe oricine aş vedea, parcă l-am cunoscut din copilărie.” Ce mi-a răspuns călugărul? Zice: “Noi, ortodocşii, ne iubim înainte să ne cunoaştem.” Şi am înţeles că este adevărat cuvântul lui. Esenţial ne cunoaştem, mai ales cei care trăim cu rugăciunea.

Biserica ortodoxă nu este o Biserică între altele, ci este, pur şi simplu, firea în care Dumnezeu l-a creat pe om. Esenţa Ortodoxiei este firea omului. Şi a luat în istorie nume de dreaptă slăvire, nume foarte frumos şi foarte sugestiv, adică nume care trădează, dacă vreţi, ceea ce au căutat Părinţii cei adevăraţi, care n-au căutat nici slavă lumească, nici filosofie mai adevărată, ci au căutat un singur lucru: să rămână în dreapta slăvire, descoperită de Însuşi Dumnezeu; au încercat să păstreze nestricată viziunea acestei firi omeneşti.

Căutăm ce nesaţ viaţa adevărată, în toate direcţiile vieţii noastre, prin cultură, prin călătoriile noastre duhovniceşti, ba chiar şi în păcat. Şi în păcat omul, până la urmă, îşi caută menirea lui cea adevărată. Dar păcatul ne este adevăr şi de aceea ceea ce Domnul nu ne-a dat ca poruncă, noi numim păcat, nu în sens moral sau etic, ci în sens ontologic, al firii. Chiar dacă noi nu înţelegem deplin poruncile, avem încredere în Dumnezeu, Care ne-a dezvăluit nouă ceea ce ştie El mai bine că ne trebuie, fiindcă El ne-a făcut şi El ne dezvăluie, prin cuvintele Sale, care sunt năzuinţele noastre şi unde găsim hrana ce o căutăm cu atâta poftă, adică viaţa veşnică.

Omul, prin fire, este ortodox: chinez, libian, negru din Africa, piele roşie orice ar fi el, prin firea lui este ortodox. Ortodoxia este singura realitate a omului. Este în firea omului. Această fire, puţin câte puţin, s-a conştientizat; omul şi-a pierdut-o prin căderea în păcat şi psalmistul îl plânge pe om ca tot omul fiind mincinos, dar cred că trebuie înţeles oarecum ca traducerea în slavonă: “tot omul este minciună.”

Omul, dacă nu şi-a găsit identitatea lui, rămâne în minciună. Omul este minciună până când, în Hristos, devine adevăr ca şi Hristos Care S-a numit Adevăr. Or, ca omul să-şi regăsească, să zicem, identitatea, să-şi revină în fire, cum se spune în limba română, a trebuit ca Dumnezeu însuşi să Se întrupeze, să devină om, să trăiască mizeriile noastre, să trăiască toate defectele astea ale căderii, până şi moartea, până şi iadul. A făcut şi un lucru pe care primul Adam nu l-a ştiut. Că revenind prin Înviere la viaţă, a putut şi să Se înalţe la ceruri şi să şadă de-a Dreapta Tatălui, completând calea fiinţei omului, dacă vreţi calea “devenirii întru fiinţă” a omului, până la şederea de-a dreapta Tatălui.

Numai în Hristos omul îşi poate reveni în firea lui cea adevărată ca identitate, numai astfel îşi regăseşte firea lui cea adevărată, aşa cum a fost concepută de Dumnezeu mai înainte de veci, când S-a gândit să facă pe om în chipul şi asemănarea cea dumnezeiască.

Biserica ortodoxă nu atât convinge, cât seduce, adică atrage inima şi sufletul omului întreg. Cand se descopera „in duh si in adevar”, adevarul seduce, adica convinge toata firea, pana in maduva oaselor. Si aceasta este puterea Ortodoxiei, pe care am vazut-o de multe ori. Ortodoxia nu are un adevar relativ sau un adevar micsorat, deviat, cum am gasit astfel de adevaruri in toate confesiunile si religiile de care am auzit cite ceva, cu intuitii de multe ori extraordinare, ci adevarul deplin care, negresit, duce la mantuire.

Zice Domnul că nu este o poruncă mai mare decât aceasta de a iubi pe Dumnezeu, şi pe aproapele. Păstrarea dragostei, însă, trece prin multe greutăţi, care ne oţelesc duhovniceşte. Ne oţelesc într-un fel foarte curios, paradoxal. Ajungem nu să ne simţim puternici, ci, atunci când suntem slabi, cum spune Sfântul Apostol Pavel, atunci suntem puternici. Suntem puternici pentru că atunci ne smerim şi atunci înţelegem pe aproapele şi se poate naşte în sufletul nostru duioşie faţă de aproapele. Căci iubirea în Domnul este duioasă. Şi atunci, în smerenia şi duioşia de care vorbeam, poate lucra nu înverşunarea omului, ci asceza noastră; atunci lucrează în om harul lui Dumnezeu.

Duhul Ortodoxiei nu este afişare, nu este nici prozelitism; duhul Ortodoxiei este exprimat în Liturghie şi revin la ideea aceasta: atenţie la cuvântul liturgic, la cuvântul de rugăciune. Deci, duhul Ortodoxiei este exprimat în Liturghie. Amintiţi-vă cuvântul: “Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul!” Şi noi, păcătoşii, încercăm, smeriţi, să gustăm şi să vedem că bun este Domnul în locul în acre ne-a pus, lângă “râurile” acelea ale Babilonului apusean, şi gustăm şi vedem şi bem.

Neamul nostru se cheamă Hristos. Sau, dacă vreţi, neamul nostru se cheamă Israel, adică poporul lui Dumnezeu. Noi suntem Israelul cel nou, Israel în duh. Căci iar revenim la tema Duhului şi a adevărului. Patria noastră nu este România sau Rusia sau Anglia, este Ierusalimul cel de sus; paria noastră este cea care vine, nu cea unde ne-am născut. Ne-am născut într-un “cuib” ca şi păsările, şi trăim în el până ce ne vor creşte aripile, până ce vom zbura şi noi, ca să ne luăm zborul veşnic. Iarăşi zic, nu dispreţuim neamul. Pentru mine, mai ales, a mă naşte român a însemnat mai cu seamă a primi Botezul Ortodox şi pentru asta am fost, mai mult decât pentru toate, recunoscător lui Dumnezeu.

Pr. Rafail Noica

Noi, ortodocsii, ne iubim inainte sa ne cunoastem

Noi, ortodocsii, ne iubim inainte sa ne cunoastem

Odată, când am fost la Muntele Athos, acum mulţi ani, am fost entuziasmat de căldura cu care am fost primiţi de călugări. Ce primitori erau! Ce înţelegători! Şi i-am spus unui călugăr: “Oriunde aş intra aici, în mănăstire şi schituri, pe oricine aş vedea, parcă l-am cunoscut din copilărie.” Ce mi-a răspuns călugărul? Zice: “Noi, ortodocşii, ne iubim înainte să ne cunoaştem.” Şi am înţeles că este adevărat cuvântul lui. Esenţial ne cunoaştem, mai ales cei care trăim cu rugăciunea.

Biserica ortodoxă nu este o Biserică între altele, ci este, pur şi simplu, firea în care Dumnezeu l-a creat pe om. Esenţa Ortodoxiei este firea omului. Şi a luat în istorie nume de dreaptă slăvire, nume foarte frumos şi foarte sugestiv, adică nume care trădează, dacă vreţi, ceea ce au căutat Părinţii cei adevăraţi, care n-au căutat nici slavă lumească, nici filosofie mai adevărată, ci au căutat un singur lucru: să rămână în dreapta slăvire, descoperită de Însuşi Dumnezeu; au încercat să păstreze nestricată viziunea acestei firi omeneşti.

Căutăm ce nesaţ viaţa adevărată, în toate direcţiile vieţii noastre, prin cultură, prin călătoriile noastre duhovniceşti, ba chiar şi în păcat. Şi în păcat omul, până la urmă, îşi caută menirea lui cea adevărată. Dar păcatul ne este adevăr şi de aceea ceea ce Domnul nu ne-a dat ca poruncă, noi numim păcat, nu în sens moral sau etic, ci în sens ontologic, al firii. Chiar dacă noi nu înţelegem deplin poruncile, avem încredere în Dumnezeu, Care ne-a dezvăluit nouă ceea ce ştie El mai bine că ne trebuie, fiindcă El ne-a făcut şi El ne dezvăluie, prin cuvintele Sale, care sunt năzuinţele noastre şi unde găsim hrana ce o căutăm cu atâta poftă, adică viaţa veşnică.

Omul, prin fire, este ortodox: chinez, libian, negru din Africa, piele roşie orice ar fi el, prin firea lui este ortodox. Ortodoxia este singura realitate a omului. Este în firea omului. Această fire, puţin câte puţin, s-a conştientizat; omul şi-a pierdut-o prin căderea în păcat şi psalmistul îl plânge pe om ca tot omul fiind mincinos, dar cred că trebuie înţeles oarecum ca traducerea în slavonă: “tot omul este minciună.”

Omul, dacă nu şi-a găsit identitatea lui, rămâne în minciună. Omul este minciună până când, în Hristos, devine adevăr ca şi Hristos Care S-a numit Adevăr. Or, ca omul să-şi regăsească, să zicem, identitatea, să-şi revină în fire, cum se spune în limba română, a trebuit ca Dumnezeu însuşi să Se întrupeze, să devină om, să trăiască mizeriile noastre, să trăiască toate defectele astea ale căderii, până şi moartea, până şi iadul. A făcut şi un lucru pe care primul Adam nu l-a ştiut. Că revenind prin Înviere la viaţă, a putut şi să Se înalţe la ceruri şi să şadă de-a Dreapta Tatălui, completând calea fiinţei omului, dacă vreţi calea “devenirii întru fiinţă” a omului, până la şederea de-a dreapta Tatălui.

Numai în Hristos omul îşi poate reveni în firea lui cea adevărată ca identitate, numai astfel îşi regăseşte firea lui cea adevărată, aşa cum a fost concepută de Dumnezeu mai înainte de veci, când S-a gândit să facă pe om în chipul şi asemănarea cea dumnezeiască.

Biserica ortodoxă nu atât convinge, cât seduce, adică atrage inima şi sufletul omului întreg. Cand se descopera „in duh si in adevar”, adevarul seduce, adica convinge toata firea, pana in maduva oaselor. Si aceasta este puterea Ortodoxiei, pe care am vazut-o de multe ori. Ortodoxia nu are un adevar relativ sau un adevar micsorat, deviat, cum am gasit astfel de adevaruri in toate confesiunile si religiile de care am auzit cite ceva, cu intuitii de multe ori extraordinare, ci adevarul deplin care, negresit, duce la mantuire.

Zice Domnul că nu este o poruncă mai mare decât aceasta de a iubi pe Dumnezeu, şi pe aproapele. Păstrarea dragostei, însă, trece prin multe greutăţi, care ne oţelesc duhovniceşte. Ne oţelesc într-un fel foarte curios, paradoxal. Ajungem nu să ne simţim puternici, ci, atunci când suntem slabi, cum spune Sfântul Apostol Pavel, atunci suntem puternici. Suntem puternici pentru că atunci ne smerim şi atunci înţelegem pe aproapele şi se poate naşte în sufletul nostru duioşie faţă de aproapele. Căci iubirea în Domnul este duioasă. Şi atunci, în smerenia şi duioşia de care vorbeam, poate lucra nu înverşunarea omului, ci asceza noastră; atunci lucrează în om harul lui Dumnezeu.

Duhul Ortodoxiei nu este afişare, nu este nici prozelitism; duhul Ortodoxiei este exprimat în Liturghie şi revin la ideea aceasta: atenţie la cuvântul liturgic, la cuvântul de rugăciune. Deci, duhul Ortodoxiei este exprimat în Liturghie. Amintiţi-vă cuvântul: “Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul!” Şi noi, păcătoşii, încercăm, smeriţi, să gustăm şi să vedem că bun este Domnul în locul în acre ne-a pus, lângă “râurile” acelea ale Babilonului apusean, şi gustăm şi vedem şi bem.

Neamul nostru se cheamă Hristos. Sau, dacă vreţi, neamul nostru se cheamă Israel, adică poporul lui Dumnezeu. Noi suntem Israelul cel nou, Israel în duh. Căci iar revenim la tema Duhului şi a adevărului. Patria noastră nu este România sau Rusia sau Anglia, este Ierusalimul cel de sus; paria noastră este cea care vine, nu cea unde ne-am născut. Ne-am născut într-un “cuib” ca şi păsările, şi trăim în el până ce ne vor creşte aripile, până ce vom zbura şi noi, ca să ne luăm zborul veşnic. Iarăşi zic, nu dispreţuim neamul. Pentru mine, mai ales, a mă naşte român a însemnat mai cu seamă a primi Botezul Ortodox şi pentru asta am fost, mai mult decât pentru toate, recunoscător lui Dumnezeu.

Pr. Rafail Noica

Intamplari adevarate

" Oricine uraste pe aproapele sau este ucigas de oameni "

Crestini fiind ne ucidem spiritual unii pe altii atunci cand ne uram. Ura este opusul iubirii smerite. Omul care uraste pe aproapele sau refuza sa ierte, se inchide in egoismul mandriei si al indiferentei.
Mergem la biserica, ne rugam, tinem post, facem milostenie, dar tinem minte raul, uram pe cei ce ne-au facut rau, refuzam sa-i iertam.
Astfel ii ucidem, chiar daca nu folosim pietre asemenea iudeilor care l-au ucis pe Stefan, cel plin de Duhul Sfant.
Ne lipseste Duhul Sfant si de aceea suntem plini de ura si razbunare, de mandrie si neiertare.
Ne lipseste smerenia si iubirea, ne lipseste blandetea si rabdarea, ne lipseste pacea si nadejdea in Dumnezeu.
Vrem sa ne facem singuri dreptate dupa mintea noastra. Vrem sa intoarcem nedreptatea altora prin dreptatea noastra lipsita de iubire.
Sfantul Stefan fiind plin de credinta si de Duhul Sfant, avea fata asemenea unui inger de lumina cand era acuzat de martorii mincinosi, cand era batut cu pietre pe nedrept. Sfantul Stefan s-a smerit si a reusit sa se invinga pe sine insusi pentru a ramane in comuniune cu Dumnezeu. El s-a rugat pentru cei care il bateau cu pietre pe nedrept, cerandu-I lui Dumnezeu sa nu le socoteasca acest pacat.
Cand suntem acuzati pe nedrept de altii cu martori mincinosi, cand suntem dispretuiti fara sa fim vinovati, sa ne gandim la Fiul lui Dumnezeu Care a suferit cu smerenie si rabdare necinstea celor plini de pacate, sa ne gandim la Sfantul Stefan care nu si-a pierdut cumpatul, nu s-a maniat pe cei lipsiti de iubire, ci s-a rugat si a rabdat cu iubire dispretul celor rai.

Sfantul Efrem cel Nou

---

In 14 septembrie 1425, barbarii turci au atacat mănăstirea dinspre mare, distrugînd-o şi prădînd locurile învecinate. Sf. Efrem a fost unul din victimele urii lor sălbatice. Mulţi călugări au fost torturaţi şi decapitaţi dar Sf. Efrem a rămas calm. Acest lucru i-a înfuriat pe turci şi i-au făcut să-l arunce în temniţă pe Efrem pentru a-l tortura şi a-l forţa să renunţe la Hristos.Ei l-au închis într-o celulă mică, fără pâine sau apă, bătîndu-l în fiecare zi în speranţa că-l vor determina să se facă musulman. Timp de mai multe luni sfântul a fost chinuit groaznic dar nu s-a lepădat de Dumnezeul lui. Văzînd aceasta, turcii au hotărât să-l ucidă. Într-o zi de joi, 5 mai 1426, a fost scos din celulă, întors cu capul în jos şi legat de un dud. După aceea l-au bătut şi l-au batjocorit întrebîndu-l aşa: “Unde e Dumnezeul tău?”, “De ce nu te ajută acum?” Dar sfântul nu şi-a pierdut curajul şi continua să se roage: “O, Doamne nu asculta vorbele acestor oameni şi facă-se totul după voia Ta.”Barbarii i-au smuls barba sfântului şi l-au torturat până când a slăbit putera lui. Sângele curgea şi hainele îi erau numai fâşii. Corpul îi era aproape despuiat şi plin de răni dar agarenii nu erau mulţumiţi continuînd să-l chinuie. Unul din ei a luat un băţ încins şi l-a înfipt violent în buricul sfântului. Ţipetele lui de durere îţi sfâşiau inima. Sângele a început să curgă valuri din stomac dar turcii nu s-au oprit. Au repetat aceleaşi torturi iar şi iar până când tot corpul i s-a contorsionat şi membrele i s-au răsucit. Sfântul nu mai avea putere să vorbească şi se ruga în gând Domnului să-i ierte păcatele. Din gură i-au pornit saliva şi sângele şi tot pământul sub el era roşu. Curând sfântul a leşinat. Crezînd că a murit, păgânii i-au tăiat legăturile cu care era legat de pom şi trupul sfântului a căzut la pământ. Mânia lor era diabolică şi chiar căzut jos ei continuau să-l lovească. La un moment dat sfântul a deschis ochii şi s-a rugat: “Doamne, în ale Tale mâini îmi dau sufletul.” Pe la nouă dimineaţa sufletul mucenicului s-a despărţit de trup. Aceste fapte au rămas uitate aproape 500 de ani, până în 3 ianuarie, 1950. Pe atunci s-a ridicat o mănăstire de maici pe locul celei vechi. Stareţa Macaria (+ 23 aprilie, 1999) se plimba printre ruinele mănăstirii cu gândul la numeroasele moaşte ce vor fi fost împrăştiate pe acel pământ şi la sângele care a udat copacul ortodoxiei. Ea şi-a dat seama că acela era un pământ sfânt şi s-a rugat la Dumnezeu să o învrednicească să vadă măcar pe un sfânt dintre cei care au trăit acolo.După un timp i se părea că aude o voce care-i spune să meargă să sape într-un anumit loc. Ea a arătat acel loc unui meşter angajat să facă reparaţii la mănăstire. Omul n-a prea vrut să se apuce de săpat acolo pentru că el avea de săpat în altă parte. Văzînd că nu-l poate convinge, Maica stareţă l-a lăsat să meargă unde avea el de săpat dar s-a rugat la Domnul să nu poată săpa, astfel încât atunci când s-a apucat omul a dat de piatră. A mai încercat în trei sau patru locuri şi s-a întâmplat acelaşi lucru. În cele din urmă a acceptat să facă ascultare şi a săpat în locul indicat de maică.Printre ruinele unei chilii, bărbatul a dat la o parte molozul şi a început să sape în viteză. Stareţa l-a rugat să se liniştească şi să sape uşor pentru că nu vrea să strice trupul pe care crede că-l vor descoperi acolo. El a luat-o în râs când a auzit că se aşteaptă să găsească moaştele unui sfânt. Dar la o adâncime de şase picioare, au descoperit capul unui om al lui Dumnezeu care pe loc a umplut locul de miros bineplăcut. Meşterul s-a albit la faţă şi n-a mai putut grăi. Maica Macaria l-a rugat să se retragă şi să o lase singură acolo. Apoi a îngenunchiat şi a sărutat moaştele cu multă evlavie. Dînd la o parte tot mai mult pământ, a descoperit mânecile de la rasa sfântului. Ţesătura era groasă şi părea să fi fost ţesută la un război foarte vechi. A descoperit apoi tot corpul, dezvelind sfintele moaşte ale unui mucenic.Maica Macaria se afla tot în acel oc sfânt şi la Vecernie, aşa că citi sfânta slujbă acolo. Dintr-o dată a auzit un zgomot de paşi care veneau de la mormânt înspre ea, traversînd toată curtea, până la uşa bisericii. Erau paşii unui om hotărât şi cu caracter puternic. Maicii i-a fost teamă să se întoarcă să se uite ce se aude când o voce a întrebat-o: “Cât timp vrei să mă mai laşi aici?”Atunci a văzut în faţa ei un călugăr înalt, cu ochii mici şi rotunzi şi cu barba până la piept. În mâna stângă avea o lumină puternică şi cu dreapta binecuvânta. Maica Macaria a fost cuprinsă de bucurie şi frica i-a dispărut. “Iartă-mă,” spuse ea, “Am să mă ocup de tine mâine, când Domnul va aduce zorii zilei .” Sfântul a dispărut şi stareţa a continuat să citească slujba de seară. În dimineaţa următoare după utrenie, Maica Macaria a curăţat osemintele şi le-a aşezat într-un ungher al altarului bisericii, aprinzînd şi o candelă în faţa lor. În acea seară Sf. Efrem i s-a arătat în vis mulţumindu-i că a avut grijă de el şi spunîndu-i că îl cheamă Efrem. Din gura sfântului a auzit povestea vieţii lui şi mucenicia pe care a suferit-o. Sf. Efrem l-a slăvit pe Dumnezeu în timpul vieţii lui şi prin moartea lui, de aceea Dumnezeu l-a învrednicit cu darul facerii de minuni. Cei care se închină la sfintele sale moaşte cu dragoste şi credinţă se vindecă de nenumărate boli şi infirmităţi şi este grabnic ajutător la rugăcinile celor care-l cheamă.
Sfantul Efrem cel Nou – MARE MUCENIC din Nea Makri, Grecia
CINE ESTE Sfantul Efrem cel Nou?Sfantul Efrem cel Nou – Marele Mucenic din Nea Makri - este un Mare Sfant (descoperit recent) al Bisericii Ortodoxe, care este cunoscut in toata lumea atat pentru marea sa putere facatoare de minuni, cat si pentru rapiditatea ajutorului sau, fiind supranumit “Super-Grabnic Ajutator in toate nevoile“.Sfantul Efrem cel Nou mai este recunoscut si ca SALVATOR al celor DEZNADAJDUITI si ca OCROTITOR al celor DEPENDENTI de DROGURI.  Sfantul Efrem cel Nou a trait in secolul al XV-lea in Grecia. A vietuit ca monah la Manastirea Buneivestiri a Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu de pe Colina Neprihanitilor de la Nea Makri din Attica, Grecia. Dupa ce a trait 27 de ani in nevointa calugareasca aspra, Manastirea de pe Colina Neprihanitilor a fost cotropita de otomani. Turcii au ucis monahii prin decapitare, iar pe Sfantul Efrem cel Nou l-au facut rob si l-au torturat in felurite chipuri, de nenumarate ori, timp de 8 luni. La sfarsit, turcii l-au atarnat cu capul in jos intr-un copac batran, i-au strapuns trupul cu multe cuie - din acelea cu care a fost rastignit Domnul nostru Iisus Hristos pe Cruce -, apoi i-au infipt in pantece un taciune aprins. Astfel si-a dat sufletul in mainile Domnului, la data de 5 mai 1426.Vreme de 500 de ani nu a stiut nimeni de acest Mare Mucenic din Nea Makri, pana pe 3 ianuarie 1950, cand Sfintele sale Moaste – care sunt inmiresmate si pline de har – au fost descoperite prin revelatie de monahia Macaria, stareta Manastirii Buneivestiri a Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu de pe Colina Neprihanitilor (pana la cotropirea ei de catre turci, aceasta manastire era de calugari, iar din secolul al XX-lea – cand a fost restaurata – este de maici).Dupa descoperirea Sfintelor sale Moaste, Sfantul Efrem cel Nou – Marele Mucenic din Nea Makri - s-a aratat de nenumarate ori staretei Macaria, altor maici si multor crestini (multi dintre ei nu stiau nimic despre Sfantul Efrem cel Nou), fie sub chipul unui nevoitor cu fata brazdata de multe osteneli, fie purtand vesminte preotesti, fie ca un calugar, marturisind: “Ma numesc Efrem!” si relatandu-le viata sa si chinurile si torturile la care a fost supus pentru marturisirea dreptei Credinte Ortodoxe. Celor mai multi, imediat dupa aratare, Sfantul Efrem cel Nou le-a rezolvat problemele: pe unii i-avindecat de boli incurabile, altora le-a intarit credinta, pe altii i-a izbavit de primejdii sau de foc, pe multi deznadajduiti i-a mangaiat.
Care sunt DARURILE DEOSEBITE ale Sfantului Efrem cel Nou – Marele Mucenic din Nea Makri?
Sfantul Efrem cel Nou – Marele Mucenic din Nea Makri – este:
1. Mare Tamaduitor 
Sfantul Efrem cel Nou a vindecat multi oameni de cancer, diabet, leucemie,  paralizie,  epilepsie, orbire, dureri de ochi, de cap, de oase, de stomac si de articulatii, polinucleoza, boli ale inimii si ale creierului, hemoragii si multe altele; a ajutat in vremea operatiilor si a salvat de pe patul de moarte. Sfantul Efrem cel Nou a primit de la Dumnezeu o asa de mare putere de vindecare a tuturor bolilor – chiar si a celor asa-zis incurabile – datorita chinurilor cumplite pe care le-a suferit ca Mare Mucenic.
2. Mare Facator de minuni
Sfantul Efrem cel Nou – supranumit si “Sfantul Efrem cel Nou Taumaturgul” (“taumaturg” inseamna “facator de minuni”) – a primit de la Dumnezeu puterea de a savarsi minuni uimitoare.
3. Super-grabnic Ajutator in toate nevoile
Toti oamenii care i se roaga Sfantului Efrem cel Nou cu smerenie, cu credinta si cu dragoste dobandesc rapid mijlocirile sale. Iata numai cateva dintre minunile savarsite grabnic de Marele Mucenic din Nea Makri. Cu ajutorul Sfantului Efrem cel Nou, unii oameni: au izbandit in procese; au biruit deznadejdea.
Sfantul Efrem cel Nou este, prin excelenta, SALVATORUL celor DEZNADAJDUITI
· au fost izbaviti de foc, de inec, din furtuni si din alte primejdii de moarte
·  au fost salvati de la sinucidere.
Sfantul Efrem cel Nou este, prin excelenta, SALVATORUL celor DEZNADAJDUITI
- au rezolvat probleme legate de programe si calculatoare;
- au fost izbaviti de droguri
Sfantul Efrem cel Nou este, prin excelenta, OCROTITORUL celor DEPENDENTI de DROGURI.
L-au cunoscut pe Dumnezeu.
Sfantul Efrem cel Nou este cunoscut in toata lumea pentru:
·         universalitatea ajutorului sau – Sfantul Efrem cel Nou rezolva toate problemele, indiferent de natura (tipul) sau gravitatea lor, de aceea este supranumit “Grabnic ajutator intru toate nevoile”.
·         rapiditatea ajutorului oferit – Sfantul Efrem cel Nou le vine grabnic in ajutor tuturor celor care-l cheama cu credinta si dragoste, motiv pentru care este cunoscut ca “Super-Grabnic ajutator intru toate nevoile”.
CE TREBUIE FACUT pentru a primi ajutorul Sfantului Efrem cel Nou?
Pentru a fi ajutati de Sfantul Efrem cel Nou – Marele Mucenic din Nea Makri – oamenii trebuie sa i se roage cu credinta, evlavie si dragoste. Oamenii care au fost ajutati de Sfantul Efrem cel Nou i-au citit Paraclisul sau Acatistul, sau (daca nu aveau timp si problema trebuia rezolvata urgent) numai l-au chemat din toata inima in ajutor, simplu, fara o rugaciune speciala, ci spunand doar: “Sfinte Efrem cel Nou, ajuta-ma sa …(si spuneau problema pe care o aveau)!”. De multe ori, ajutorul Sfantului Efrem cel Nou a venit inainte ca oamenii sa termine rugaciunea catre el sau imediat dupa aceasta. Alte persoane care aveau probleme mai dificile de rezolvat, i-au promis Sfantului Efrem cel Nou diverse daruri (flori, ceara curata, candele etc.), iar Sfantul Efrem i-a ajutat la scurt timp dupa ce i-au facut promisiunea.Alti oameni au mers la Manastirea Sfantului Efrem cel Nou din Nea Makri si s-au inchinat la Sfintele sale Moaste sau au fost insemnati cu acestea in Semnul Sfintei Cruci sau numai au trimis pomelnice, bani, daruri, sau haine la Manastirea sa, si au rugat pe maici sa atinga aceste haine de Icoana Sfantului Efrem cel Nou si de Sfintele sale Moaste – sau sa fie insemnate cu acestea in Semnul Sfintei Cruci – si apoi s-au imbracat cu aceste haine astfel sfintite si s-au vindecat imediat de orice boala sufereau. Dupa ce primiti ajutorul dorit, trebuie sa nu uitati sa-i multumiti Sfantului Efrem cel Nou – cei care ii fac promisiuni, trebuie sa nu uite sa le indeplineasca !!!
Sfantul Efrem cel Nou – Marele Mucenic din Nea Makri - face minuni uimitoare si azi si le va veni intotdeauna in ajutor celor care il cheama cu credinta, evlavie si dragoste, asa dupa cum a marturisit Sfantul Efrem cel Nou insusi unor crestini: “Nu voi inceta sa vin!”. De ce a fost descoperit ABIA ACUM Sfantul Efrem cel Nou – acest Mare Mucenic din Nea Makri?Sfantul Efrem cel Nou – Marele Mucenic din Nea Makri – nu a fost cunoscut ca Sfant pana in secolul al XX-lea, deci vreme de 500 de ani nu a fost stiut de nimeni; poate doar cei din generatia de dupa el au mai stiut ca a fost acolo o manastire, iar calugarii ei au fost rapusi de turci. Sfantul Efrem cel Nou, la fel ca cei din obstea lui, a adormit nestiut de nimeni; nimeni nu a stiut chinurile si felul in care a murit, marturisindu-L pe Hristos.Astfel, Sfantul Efrem cel Nou – Marele Mucenic din Nea Makri – a ramas ascuns timp de 5 secole, dar a venit vremea sa fie iarasi preamarit de Dumnezeu in timpurile noastre si nu intamplator. Traim intr-o vreme de crunt materialism, in care pacatul a devenit moda, credinta in Dumnezeu s-a racit foarte mult, iar oamenii sunt din ce in ce mai nefericiti si mai stresati, fiind coplesiti de probleme la care nu pot gasi rezolvare.De aceea, Preabunul Dumnezeu l-a facut cunoscut pe Sfantul Efrem cel Nou – Marele Mucenic din Nea Makri – in zilele noastre, pentru a ne intari in credinta si pentru a ne ajuta grabnic in toate problemele cu care ne confruntam. Pentru dragostea sa fierbinte pentru Dumnezeu – marturisita prin chinurile ingrozitoare pe care le-a rabdat – Marele Mucenic din Nea Makri, Sfantul Efrem cel Nou, a primit de la Atotputernic o mare putere facatoare de minuni, fiind inzestrat de Creator cu daruri depline, potrivite omului nefericit al zilelor noastre.Cand este SARBATORIT Sfantul Efrem cel Nou – Marele Mucenic din Nea Makri?Sfantul Efrem cel Nou – Marele Mucenic din Nea Makri – este praznuit de 2 ori pe an:
·         pe 3 ianuarie – ziua aflarii Sfintelor sale Moaste, si
·         pe 5 mai – ziua mortii sale martirice.
Unde se afla SFINTELE MOASTE ale Sfantului Efrem cel Nou?
Sfintele Moaste ale Sfantului Efrem cel Nou – Marele Mucenic din Nea Makri – se afla intregi in Manastirea Buneivestiri a Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu, de pe Colina Neprihanitilor de la Nea Makri din Attica, Grecia.

Sfantul Mare Mucenic Efrem cel Nou – grabnic ajutator al celor in necaz

Despre Sfantul Nectarie aproape cu totii am auzit. Se grabeste mereu sa ajute bolnavii de cancer, mamele fara copii, tinerii care dau examene, etc. Nu ne judeca, nu ne cearta, nu ne cere imposibilul. Ne arata ca exista si nu are micimea sufletelor noastre. Romanii il iubesc pe Sfantul Ierarh Nectarie, il cinstesc cu evlavie si il cheama in ajutor. La Sfintele Moaste ce se afla la Manastirea Radu Voda vin zilnic zeci de oameni, care ii cer ajutorul sau ii multumesc.
Dumnezeu ne-a trimis si un alt Sfant, mai putin cunoscut dar la fel de bun si iubitor – Sfantul Mare Mucenic Efrem cel Nou, de la Nea Makri.

Nea Makri este un oras mic in Attica, Grecia.
Vezi si Minunile Sfantului Efrem cel Nou

Sfântul Nou Mucenic si Facator de Minuni Efrem s-a nascut intr-o zi cu mare incarcatura spirituala(Inaltarea Sfintei Cruci), 14 septembrie 1384.
A ramas fara tata pe când era înca tânar si mama a ramas singura sa creasca sapte copii. La vârsta de 14 ani a mers la Manastirea “Buna Vestire” de pe “Muntele Neprihanitei”, aproape de Atena, unde a petrecut 27 de ani. Pe 14 septembrie 1425, manastirea a fost distrusa de turci, iar calugarul Efrem a fost luat captiv. Timp de opt luni a fost torturat pentru a-l face sa se lepede de Hristos. Pe 5 mai 1426, el a fost crucificat cu capul în jos pe un copac, apoi batut pâna la moarte. Moastele sfântului au fost gasite la 3 ianuarie 1950.

În 14 septembrie 1425, barbarii turci au atacat manastirea dinspre mare, distrugînd-o si pradînd locurile învecinate. Sf. Efrem a fost unul din victimele urii lor salbatice. Multi calugari au fost torturati si decapitati dar Sf. Efrem a ramas calm. Acest lucru i-a înfuriat pe turci si i-au facut sa-l arunce în temnita pe Efrem pentru a-l tortura si a-l forta sa renunte la Hristos.
Ei l-au închis într-o celula mica, fara pâine sau apa, batîndu-l în fiecare zi în speranta ca-l vor determina sa se faca musulman. Timp de mai multe luni sfântul a fost chinuit groaznic dar nu s-a lepadat de Dumnezeul lui. Vazînd aceasta, turcii au hotarât sa-l ucida. Într-o zi de joi, 5 mai 1426, a fost scos din celula, întors cu capul în jos si legat de un dud.

Sfantul Mare Mucenic Efrem cel Nou – grabnic ajutator al celor in necaz

Barbarii i-au smuls barba sfântului si l-au torturat pâna când a slabit putera lui. Sângele curgea si hainele îi erau numai fâsii. Corpul îi era aproape despuiat si plin de rani dar agarenii nu erau multumiti continuînd sa-l chinuie. Unul din ei a luat un bat încins si l-a înfipt violent în buricul sfântului. Tipetele lui de durere îti sfâsiau inima. Sângele a început sa curga valuri din stomac dar turcii nu s-au oprit. Au repetat aceleasi torturi iar si iar pâna când tot corpul i s-a contorsionat si membrele i s-au rasucit. Sfântul nu mai avea putere sa vorbeasca si se ruga în gând Domnului sa-i ierte pacatele. Din gura i-au pornit saliva si sângele si tot pamântul sub el era rosu. Curând sfântul a lesinat. Crezînd ca a murit, pagânii i-au taiat legaturile cu care era legat de pom si trupul sfântului a cazut la pamânt. Mânia lor era diabolica si chiar cazut jos ei continuau sa-l loveasca. La un moment dat sfântul a deschis ochii si s-a rugat: “Doamne, în ale Tale mâini îmi dau sufletul.” Pe la noua dimineata sufletul mucenicului s-a despartit de trup.

Aceste fapte au ramas uitate aproape 500 de ani, pâna în 3 ianuarie, 1950. Pe atunci s-a ridicat o manastire de maici pe locul celei vechi. Stareta Macaria (+ 23 aprilie, 1999) se plimba printre ruinele manastirii cu gândul la numeroasele moaste ce vor fi fost împrastiate pe acel pamânt si la sângele care a udat copacul ortodoxiei. Ea si-a dat seama ca acela era un pamânt sfânt si s-a rugat la Dumnezeu sa o învredniceasca sa vada macar pe un sfânt dintre cei care au trait acolo.
Dupa un timp i se parea ca aude o voce care-i spune sa mearga sa sape într-un anumit loc. Ea a aratat acel loc unui mester angajat sa faca reparatii la manastire. Omul n-a prea vrut sa se apuce de sapat acolo pentru ca el avea de sapat în alta parte. Vazînd ca nu-l poate convinge, Maica stareta l-a lasat sa mearga unde avea el de sapat dar s-a rugat la Domnul sa nu poata sapa, astfel încât atunci când s-a apucat omul a dat de piatra. A mai încercat în trei sau patru locuri si s-a întâmplat acelasi lucru. În cele din urma a acceptat sa faca ascultare si a sapat în locul indicat de maica.

Printre ruinele unei chilii, barbatul a dat la o parte molozul si a început sa sape în viteza. Stareta l-a rugat sa se linisteasca si sa sape usor pentru ca nu vrea sa strice trupul pe care crede ca-l vor descoperi acolo. El a luat-o în râs când a auzit ca se asteapta sa gaseasca moastele unui sfânt. Dar la o adâncime de sase picioare, au descoperit capul unui om al lui Dumnezeu care pe loc a umplut locul de miros bineplacut. Mesterul s-a albit la fata si n-a mai putut grai. Maica Macaria l-a rugat sa se retraga si sa o lase singura acolo. Apoi a îngenunchiat si a sarutat moastele cu multa evlavie. Dînd la o parte tot mai mult pamânt, a descoperit mânecile de la rasa sfântului. Tesatura era groasa si parea sa fi fost tesuta la un razboi foarte vechi. A descoperit apoi tot corpul, dezvelind sfintele moaste ale unui mucenic.

Maica Macaria se afla tot în acel oc sfânt si la Vecernie, asa ca citi sfânta slujba acolo. Dintr-o data a auzit un zgomot de pasi care veneau de la mormânt înspre ea, traversînd toata curtea, pâna la usa bisericii. Erau pasii unui om hotarât si cu caracter puternic. Maicii i-a fost teama sa se întoarca sa se uite ce se aude când o voce a întrebat-o: “Cât timp vrei sa ma mai lasi aici?”

Pe 2 mai 2011, Sfântul Sinod al Patriarhiei de la Constantinopol l-a canonizat Sfântul Sfintit Mucenic Efrem cel Nou.
Sfântul Efrem cel Nou a fost introdus si în calendarul Bisericii Ortodoxe Ruse.
“Voi face multe minuni!” i-a spus Sfantul Efrem cel Nou, staretei Macaria.
Si promisiunea nu s-a lasat asteptata. Sfrantul Efrem cel Nou a intrat si in viata romanilor facand minune dupa minune. Pelerinajele spre Grecia au traseu si spre Nea Makri, unde se afla Moastele intregi ale Sfantului.
***
Având serioase probleme de sanatate foarte multa vreme nu putuse avea copii. În august 1996 sfântul i-a aparut în vis, si i-a spus ca tinându-si promisiunea facuta, dorinta ei de a avea copii se va îndeplini. Plina de bucurie a constatat ca sfântul „se tinuse de cuvânt” si acum urma ca si ea sa faca la fel. „Este asa cum mi-ati spus, maica stareta, textual, „«sa crezi si sa te rogi Sfântului Efrem care te va ajuta negresit si îti va darui un copil sanatos»”.
„Acum, scrie mai departe viitoarea mamica, astept sa nasc si sa pun copilului meu numele sfântului.”
„Ceea ce astepti vei primi în scurt timp”
***
Oricât am cauta, cuvintele sunt insuficiente pentru a marturisi faptele minunate ale Sfântului Efrem. Acest sfânt ne aduce mai aproape de Dumnezeu de care avem atâta nevoie în zilele grele prin care trecem, marturiseste Polixenia Papacosta. Aceasta nu stia despre existenta sfântului pâna într-o zi când a aflat de la o prietena de-a mamei sale. Dorindu-si mult sa îl cunoasca, a ajuns într-o buna zi la manastirea acestuia, la Nea Macri. În vremea aceea nu avea înca niciun copil, iar tatal ei suferea de rinichi. Minuni s-au întâmplat dupa ce a vizitat pentru a doua oara manastirea. I-a spus maicii starete despre cele doua mari probleme pe care le avea. Când maica a binecuvântat-o, facând asupra ei semnul crucii, a simtit adierea mirului de la moastele sfântului. La aproximativ o luna dupa aceea a ramas însarcinata si în acelasi timp s-a gasit si un donator pentru transplantul de rinichi necesar tatalui ei. Bucuria cea mare nu se poate descrie în cuvinte, marturiseste emotionata. „Îi multumesc din adâncul sufletului Sfântului Efrem pe care nu contenesc sa-l chem în ajutor în momentele grele.”
***
Într-o buna zi a sosit la manastire un om gârbovit care nu putea sa se îndrepte de spate. Împreuna cu maicile, cu sotia si copilul sau a îndreptat fierbinti rugaciuni catre Dumnezeu si l-a rugat pe sfânt sa mijloceasca pentru vindecarea sa. Gheorghios Hristidis nu era necunoscut în acele locuri. Mai venise o data, cu ceva timp în urma, ca sa se roage sfântului pentru salvarea unicului sau copil. Sfântul i-a primit rugaciunile si l-a salvat pe copil de la o moarte sigura. Acum, tatal se ruga pentru a fi el însusi vindecat, având o boala grava de inima.
Dupa ce au cântat cu multa evlavie paraclisul sfântului, omul a plecat de la manastire cu o sfânta emotie în suflet. Dupa numai cincisprezece zile a sosit la manastire cu fata vesela si luminoasa. Le-a spus maicilor ca în fiecare zi s-a rugat sfântului, cântând paraclisul împreuna cu copilul sau. La un moment dat casa i s-a umplut de o mireasma sfânta, ca de la o tamâie binemirositoare. Barbatul a luat atunci în brate icoana sfântului pe care a sarutat-o cu adânca evlavie. Mireasma ce iesea din aceasta nu putea fi descrisa în cuvinte…
Dupa opt zile a avut urmatorul vis: se facea ca pe când a zacut bolnav la pat a primit vizita sfântului care a venit lânga el si i-a spus: „Gheorghios, pentru tine am venit”, si s-a asezat pe pat. Bolnavul a visat mai departe ca si-a asezat capul pe genunchii sfântului si acesta i-a citit o rugaciune pentru vindecare. Din acel moment a început sa se simta bine.
Acum a venit la manastire cu lacrimi de recunostinta în ochi si si-a atârnat ceasul de aur în dreptul icoanei Sfântului Efrem, rugându-l sa îi dea puterea ca sa propovaduiasca tuturor despre minunata sa vindecare.
***
Ma aflam intr-o incapere foarte luminoasa, unde maica Macaria picta icoana Sfantului Efrem. Deodata, o femeie bolnava intra in incapere, spunand ca avea nevoie de rugaciunea noastra. Pe data, am inceput sa ne rugam si sa facem metanii inaintea icoanei neterminate a Sfantului Efrem. Ne-am oprit o clipa si m-am dus langa femeia bolnava, care era cazuta la pamant si parea pe jumatate moarta. I-am spus:
- Eu stiu ce boala ai tu. Ai un diavol in tine. Pe data femeia deschise ochii si, cu o privire salbatica, a spus aceste cuvinte:
- De unde stii ca ma aflu in ea?
Mi s-a facut foarte frica si voiam sa ma intorc spre Sfant, dar nu am mai avut vreme. O fiinta cu infatisare ingrozitoare se afla deja in fata mea si imi zise:
- Nu ati facut sa ies decat eu prin rugaciunile voastre, dar nu sunt singur, se afla o intreaga legiune in ea.
Atunci ne-am intors privirea spre icoana care era in lucru si icoana Sfantului prinse viata si, printr-un semn, dansul ne porunci sa continuam rugaciunea. Este adevarat, ce dar ceresc si ce arma poate fi mai de temut impotriva diavolilor decat rugaciunea?! Daca am simti adanc in sufletul nostru puterea rugaciunii, am afla vindecare suferintelor noastre, mangaiere in deznadejde, putere statornica in orice slabiciune si izbanda in toate greutatile vietii noastre. De aceea, il rugam pe Sfant sa ne daruiasca si noua harul rugaciunii catre Domnul nostru, catre Preasfanta Sa Maica si catre toti Sfintii.
Odata, in timpul somnului, ma aflam in biserica si l-am vazut pe Sfant imbracat cu bogate vesminte preotesti. Slujea si inainta in fata Usilor Imparatesti, tinand in maini Sfantul Potir si zicand:
- Cu frica de Dumnezeu, cu credinta si cu dragoste sa va apropiati! Imi porunci sa ma apropii pentru a ma impartasi. Atunci am baut de trei ori din Sfantul Potir, pe care il tinea cu mare evlavie in sfintele sale maini. Sfanta Impartasanie a fost atat de dulce, incat i-am simtit gustul timp de mai multe zile.
***
De multe ori, ajutorul Sfantului Efrem cel Nou a venit inainte ca oamenii sa termine rugaciunea catre el sau imediat dupa aceasta. Alte persoane care aveau probleme mai dificile de rezolvat, i-au promis Sfantului Efrem cel Nou diverse daruri (flori, ceara curata, candele etc.), iar Sfantul Efrem i-a ajutat la scurt timp dupa ce i-au facut promisiunea.
“Ii voi ajuta pe multi inainte sa vina suferintele, inainte sa vina nenorocirile!”

Sfantul Efrem cel Nou este praznuit pe 3 ianuarie si 5 mai.

Suirea la Ceruri

Şi pe tine, dacă nu te-ar fi păzit Hristos de mică ca pe un pui de cloşcă sub aripile Sale, poate că astăzi erai cea mai păcătoasă din lume. De aceea să-L slăveşti zi şi noapte pe Bunul Dumnezeu pentru acest mare dar al Său şi să verşi lacrimi de bucurie şi de recunoştinţă faţă de El.

- Gheronda, cum ajunge omul la Dumnezeu?

- Sunt două căi pe care poate urca cineva acolo sus la Dumnezeu ca să-L înduplece să coboare şi să rămână cu el. Prima cale este pocăinţa sinceră pe care o fac cei foarte păcătoşi. Când aceştia îşi dau seama de marile lor căderi şi se smeresc mult, Dumnezeu pentru multa lor smerenie îi iubeşte mult şi îi înalţă până la Ceruri. „Mare bucurie se face în Ceruri pentru un om care se pocăieşte”, spune Evanghelia. E firesc atunci ca şi păcătoşii să-L iubească mult pe Dumnezeu, fiindcă le-a şters o datorie mare. A doua cale este atunci când omul se păstrează curat de păcatele de moarte. Se cuvine atunci ca el să-I mulţumească Bunului Dumnezeu pentru că l-a păzit încă de mic copil şi nu l-a lăsat să-şi întineze haina sufletului.

Şi pe tine, dacă nu te-ar fi păzit Hristos de mică ca pe un pui de cloşcă sub aripile Sale, poate că astăzi erai cea mai păcătoasă din lume. De aceea să-L slăveşti zi şi noapte pe Bunul Dumnezeu pentru acest mare dar al Său şi să verşi lacrimi de bucurie şi de recunoştinţă faţă de El. Aceste lacrimi au aceeaşi putere – sau poate chiar una mai mare – ca şi lacrimile pocăinţei. Atunci omul se înalţă la Ceruri, ajunge la Dumnezeu şi Îl slăveşte neîncetat, precum Îngerii. Şi, deşi trăieşte pe pământ, e ca şi cum ar trăi în Cer. Atunci toată viaţa lui este o doxologie, iar moartea o aşteaptă slăvind pe Dumnezeu, pentru că se gândeşte că va merge pentru totdeauna lângă Dumnezeu, Care este destinaţia lui. Atunci izbucneşte în doxologia cea mai înaltă: „Slavă Ţie, Celui ce ne-ai arătat nouă lumina...”.

 

Rugăciunile pentru cei adormiți

 

Sfânta Scriptură spune că prin sfintele rugăciuni, Sfintele Liturghii şi parastase, poţi scoate un om din iad. De aceea nu trebuie să deznădăjduim, să socotim înaintea lui Dumnezeu lucru neînţelept că a murit. - O femeie din ţară care nu ştie ce să facă pentru bărbatul ei care a plecat nepregătit la Domnul ar vrea să afle dacă mai poate să-l ajute cumva.

- Să lăsăm toate în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, că nimic nu se face fără Dumnezeu. I-a luat Dumnezeu bărbatul, Dumnezeu să-l ierte. Acuma ea, fiindcă a rămas în urma lui, îl poate ajuta cu sfintele rugăciuni, cu Sfintele Liturghii, cu parastase, ca să-i scoată sufletul din iad, dacă o fi acolo.

Sfânta Scriptură spune că prin sfintele rugăciuni, Sfintele Liturghii şi parastase, poţi scoate un om din iad. De aceea nu trebuie să deznădăjduim, să socotim înaintea lui Dumnezeu lucru neînţelept că a murit. A murit! Slavă Domnului c-a murit, s-a dus acolo unde ne ducem cu toţii. Nu există om să nu moară. El s-a dus acolo astăzi, eu am să mă duc, la sigur, mâine. Nu există aşa ceva, că „poate eu n-oi muri”. Se poate ca omul să nu moară? Tot moare. De aceea, să lăsăm toate în purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi să-L rugăm ca să ne miluiască şi pe noi, şi pe aceia care s-au dus dincolo nepregătiţi.

LA CINA CEA DE TAINĂ!

La cina cea de taină, privesc cu gândul dus…
Văd doisprezece-apostoli ce stau lângă Iisus.
La masa lor, Iisus, cu ochi plini de lumină,
Cu har, împarte pâine, celor aflaţi la cină.
Şi, cum, într-o zi mare, toate sunt pregătite,
Îngenunchez pe dată, rugăciuni a trimite
Către Maica Curată şi către Dumnezeu,
Ei, cu Iisus Hristos, m-au ajutat la greu!
Sunt plină de uimire şi sufletu-mi suspină,
De parcă m-aş afla şi eu, acum, la cină.
Privind la ei, mă-ntreb: „cum o să stau la rugă?
Sau… dintre cei de faţă, care va fi mai slugă?”
Însă, toţi, deodată privesc în continuare,
La bunul nostru Iisus, ce şade în picioare
Şi-l întreabă pe Petre, cu şoapta Lui blajină:
„Nu vrei să fii tu slugă?” Petre mi-l ia de mână;
- Nu pot să înţeleg, de ce ? Şi, scoate un suspin.
Apoi se adresează la unul dintre ei.
„Iisuse, astăzi, nu! Mai bine mă abţin”…
Şi, făr-a sta pe gânduri se duce la Andrei.
“Iisuse, de ce eu? Sunt cel mai bun dintre ei?”
Se-ntoarce apoi la Filip, zicând: „Nici tu, nu vrei?”
- Eu… am adus bucate şi… zic că e de-ajuns!
Stăpâne, roagă pe altul. Am făcut tot ce-ai spus!
- N-ai vrea să fii tu – Toma - sluga din astă seară?
- Nu pot Iisuse, în suflet am încă, îndoială…
Iar, într-un colţ, stau Dona, cu Pavel şi Tadeu
Şi, răspund toţi, odată: „De ce Iisuse, eu?”
Se-ntoarse către alţii, ce stau întru-n ungher
Şi, privindu-i cu milă… se-ndepărtă uşor
Către Mihai, ce sta-n capul mesei, stingher,
Zicându-i: ,,Voi face Eu, pe robul, ca şi ulterior!”
De-atunci… a trecut vremea, multe ar fi de spus…
Şi, an de an, într-una, ni se-arată Iisus,
El vine să întrebe ca şi odinioară:
„N-ai vrea să fii tu oare, sluga din astă seară?
Tu soră Magdalena, tu Paul, tu Mihai…
N-aţi vrea să fiţi cu mine şi voi, acolo-n Rai?”
- Doamne, sunt necăjită, necazul meu îl curmă
Şi, alege-mă pe mine, să fiu eu, cea din urmă!
Cu toate că… Iisuse, nu sunt decât un ciob,
Dar, semenilor mei, vreau să le fiu eu, rob.
Sunt copii ne-ngrijiţi, sunt bolnavi ce se sting,
Ochi trişti din care lacrimi, noapte şi zi tot curg.
Sunt femei necăjite, sau fără de putere,
Sunt bătrâni singurei, ce-aşteaptă mângâiere.
Sunt prunci ai nimănui, sunt copii în spital,
Sunt disperaţi şi-aşteptă de la Tine, semnal.
Se cere muncă multă, din noapte până-n zori
Şi… mereu rugăciune şi, muncă până mori.
Roagă-te lui Iisus, căci harul Lui curat,
Îndată de păcate, sau boală te-a scăpat!
Dă la săraci o pâine şi apă din fântână,
Fii bun cu toată lumea şi-ajută o bătrână!
Şi, să veghezi de-i cazul, la al ei căpătâi,
Să îngrijeşti bolnavul şi nimic să nu spui;
Doar, cu o vorbă bună, să-i îndulceşti amarul.
- Iisuse, eu… de mult, sunt frate cu sărmanul!
- Te rog, Mântuitorule, ascultă a mea rugă.
Căci, pentru oameni vreau, să fiu eu rob şi slugă!
Pe toţi ne-ai plămădit, ca oameni, din ţărână
Şi, astăzi iar ne aperi, cu propria Ta mână!
Pe noi, toţi, ce-n păcate, viaţa ni se scurge,
Tu, iubite Stăpâne, ne speli cu al Tău Sânge!
Iisus, e pentru noi, cel mai puternic trunchi!
Şi, ne ţine aproape, strânşi, ca într-un mănunchi.
Oameni buni, este bine să ascultăm Stăpânul
Şi, să urmăm doar drumul, ce ne arată Domnul!
Creştinii mei, să faceţi mereu o faptă bună,
Căci, doar Iisus va paşte, a omenirii turmă!

SFANTUL IERARH SPIRIDON

Vrednicule păstor al Bisericii, Sfinte Ierarhe Spiridoane, deşi nu avem nici vrednicie şi nici pricepere pentru a ne ruga ţie cu potrivite cuvinte, totuşi venim la tine, sfinte, şi mărturisindu-ne multele păcate săvârşite, ne rugăm ţie cu smerenie:
Întinde mâna ta cea dreaptă, cu care de-a lungul vieţii ai săvârşit atâtea minuni, şi binecuvântează-ne pe noi toţi, cei care venim la tine cu credinţă! Nădejde a celor care şi-au pierdut nădejdea, mângâiere a celor necăjiţi, te rugăm fii mijlocitor pentru sufletele noastre cele împovărate de multe ispite şi, cu obişnuita ta bunătate şi iubire de oameni, roagă-te către Ziditorul tuturor să ne dăruiască vindecare de feluritele boli ale sufletului. Învredniceşte-ne şi pe noi, nevrednicii, ca prin mijlocirea ta să ne împărtăşim de bunătăţile sufleteşti şi trupeşti făgăduite adevăraţilor credincioşi. Dăruieşte-ne, sfinte, ajutorul tău cu care, biruind otrăvitoarele gânduri care se luptă cu noi neîncetat, să dobândim cele de folos pentru viaţa aceasta şi, mai ales, pentru cea viitoare. Amin!

In fiecare an, pe 12 decembrie, papucii Sfatului Spiridon sunt schimbati. Se spune ca ei se tocesc ca urmare a drumului parcurs spre vestirea lui Hristos in intreaga lume. De aici si denumirea de "sfantul calator”. Din marturiile unor clerici reiese ca pentru perioade scurte de timp, trupul sfantului nu mai este prezent in racla, iar atunci cand revine, este cald si prafuit.
Acesta este si motivul pentru care, in cantarile Acatistului sau spunem: "Bucura-te ca esti si cu oamenii cu trupul petrecator; Bucura-te ca incaltamintele tale slujesc ca dovada“.
Sfantul Spiridon a fost prins in timpul persecutiei, schingiuit si intemnitat. A trecut la cele vesnice in anul 348 d.Hr, la varsta de 78 de ani. Moastele sale se gasesc in Insula Corfu.

---

Spiridon, sfantul care isi paraseste racla

Sfantul Spiridon pleaca periodic din racla sa, pentru a-i ajuta pe oamenii care il cheama in rugaciune, cu credinta si cu dragoste, pretutindeni in lume. Alergand prin lume sa faca bine tuturor celor care au nevoie de ajutorul sau, sfantul cel milostiv isi toceste periodic incaltamintea (papuci din matase).

Pentru minunatele "plecari" din racla ale Sfantului Spiridon, parintii slujitori la catedrala din Corfu ii schimba anual vesmintele si incaltamintea tocita. Innoirea vestmintelor sfantului are loc in ziua de 12 decembrie, cand Biserica Ortodoxa il praznuieste cu mare bucurie. Cu binecuvantarea episcopului grec din Pafos, aceste daruri duhovnicesti (hainele si incaltamintea) sunt daruite parohiilor si manastirilor ortodoxe din intreaga lume.

Datorita minunilor savarsite in intreaga lume, Sfantul Spiridon a fost numit "sfantul calator". Potrivit unor evlaviosi parinti ai locului, pentru perioade scurte de timp, cinstitele Moaste ale sfantului nu mai sunt prezente in racla din catedrala, iar atunci cand acestea revin, in chip minunat, ele sunt calde si prafuite; la randul lor, incaltarile noi ale sfantului apar tocite, pastrand pe ele pamant si fire de iarba.

In amintirea acestei minuni periodice, in Acatistul Sfantului Spiridon, in icosul al saselea, ne rugam acestuia, zicand: "Bucura-te, cel ce esti cu ingerii slujitor; Bucura-te, ca esti si cu oamenii cu trupul petrecator; Bucura-te, al carui trup astazi savarseste minuni; Bucura-te, ca incaltamintele tale slujesc drept dovada."

Din învăţăturile Părintelui Arsenie Boca: Fragment din capitolul „Împărăţiile iubirii”

„Trupul trăieşte, dacă e locuit de suflet; iar sufletul trăieşte dacă e locuit de Dumnezeu. Aşadar, sunt oameni care au într-înşii suflete vii, şi sunt oameni care au suflete moarte (Apocalipsă 3,1). Moartea trupului este despărţirea sa de suflet; iar moartea sufletului e despărţirea lui de Dumnezeu. Astfel, un trup viu poate fi locuit de un suflet viu sau de un suflet mort.

Starea sufletului dincolo de mormânt este continuarea stării sale pământeşti, fie de viaţă, fie de moarte. Cel ce a înviat în sufletul său conştinţa şi iubirea lui Dumnezeu, câtă vreme era pe pământ, acela a înviat pentru veşnicie; iar cel ce a omorât acestea în sufletul său şi moartea l-a prins în acestea, acela a murit pentru veşnicie. Acela a omorât Împărăţia lui Dumnezeu dinlăuntrul său şi a înlocuit-o cu împărăţia chinurilor veşnice, în care a intrat încă din viaţa pământească.
Trupul nu are o consistenţă sau temei în sine însuşi, ci dăinuieşte în temeiul sufletului, al acestei făpturi spirituale, nemuritoare, de obârşie divină. Iar ceea ce dă sufletului pecetea de fiinţă spirituală e funcţiunea conştiinţei, a acelei cunoştinţe de sine însuşi, în relaţie cu Dumnezeu, Tatăl său, şi cu toate câte decurg din rudenia aceasta. (Fapte 17, 19). Acestei fiinţe spirituale i s-a dat trupul ca o unealtă, nu ca un tovarăş. Iar dacă un om oarecare nu ascultă de conştiinţă, ci de animalitate, se întâmplă că glasul conştiinţei tot mai slab se aude, mintea tot mai mult se întunecă, şi aşa, faptele trupului, pun pecetea lor întunecoasă pe suflet. Sufletul, cu negrija lui, se face el o unealtă a trupului.
Sufletul, amăgit de convieţuirea cu animalitatea trupului, are să poarte chinurile răsturnării rolurilor de îndată după despărţirea sa din robia uneltei sale.”
Într-un cuvânt de mai-nainte s-a văzut că orice faptă trupească a fost mai întâi o faptă sufletească. O cădere în desfrâu este mai întâi o cădere în spirit. În spirit e înclinarea şi căderea. Iar aceasta e de la convieţuirea cu trupul în care s-a retras ispititorul şi-l munceşte cu pofte. Dar ispititorul nu poate face nimic fără consimţirea spiritului. Această consimţire însă înnegreşte sau spurcă faţa sufletului, îl face din ce în ce mai mânjit de poftele împotriva firii. Iar cu trecerea vremii, trupul slăbeşte şi se satură de pofte, pe când sufletul, fiind nemuritor, nărăvindu-se cu ele, caută să le împlinească, chiar dacă trupul nu mai e în stare să le facă. Sunt patimi trupeşti care înrâuresc sufletul şi sunt patimi sufleteşti care se răsfrâng asupra trupului. Slava deşartă, mândria, orgoliul, viclenia, părerea de sine şi altele asemenea, se văd de departe în ţinuta dinafară a trupului. Această spurcare a obrazului, sufletul are să o plătească de pe urma consimţirii cu patimile iscate de vrăjmaş contra firii, printr-un chin de nedescris. Totuşi încerc.
Deci, în cazul în care trupul şi-a robit stăpânul, când petele animalităţii s-au întipărit pe făptura nemuritoare a sufletului, când sufletul s-a aprins de dorinţele trupului, aceste pofte, toate, însoţesc sufletul,şi-l aprind mereu, zorindu-l să le împlinească în faptă, chiar dacă nu mai are unealta trupească, precum o avea în viaţa pământească, nu avea o corvoadă aşa grea de purtat cu poftele, pentru că ele, împlinite cu trupul, îi dădeau sufletului iluzia stingerii lor şi deci, mulţumirea odihnei. Dar de îndată după încetarea trupului, poftele, stropii aceştia de noroi împroşcaţi din trup pe suflet, strârnesc în sufletul desfăcut de trup, o văpaie de pofte, care-l muncesc cel puţin tot atâta, cât l-ar chinui setea până la moarte, pe unul care ar trece Sahara şi n-ar găsi apă.”
Sufletul, izgonit din trup de moartea acestuia, are să se chinuiască în felul fiecărei patimi, care l-a ros în viaţa pământească. Orice întoarcere a voinţei, deci orice faptă, dincolo e cu neputinţă. Deci uşor putem pricepe că fiecare patimă pe care a iubit-o sufletul nemaiavând, nemaiavând cum să se împlinească, se stârneşte mereu, creşte mereu şi-l chinuieşte pe clipă ce trece cu o tot mai aprinsă văpaie. Sufletul, deşi chinuit de zădărnicia văpăii, nu mai are libertatea voinţei de-a scăpa de muncirea aceasta, cum o avea pe pământ. Dacă n-a vrut să scape de poftă câtă vreme putea s-o facă, acum, trecând vremea, a ajuns să nu mai poată voi una ca aceea, ci culege silit roadele amare ale robiei cu voia. Chinuirea poftelor ce cresc - şi, pe măsură ce cresc, măresc chinuirea – nu are nicio izbăvire, de vreme ce sufletul e nemuritor şi nu se poate ucide pe sine, ca să nu mai simtă văpaia care-l arde cu o iuţime din ce în ce mai mare. Un iubitor de argint, un lacom de avere, un lacom de mâncare, un beţiv, un desfrânat, nu scapă de tirania poftelor sale, ci acestea îl chinuiesc fără de sfârşit şi se măresc pe măsură ce nu pot fi satisfăcute – lipsind trupul, iar conştiinţa îi strigă mereu osânda lui Dumnezeu şi zadarnicia suferinţei sale. Invidiosul, trufaşul, iubitorul de sine, sunt roşi de ură asupra oamenilor, asupra sufletelor pe care nu le cunosc şi asupra lui Dumnezeu. Ura creşte mereu şi le macină mintea, zvârlindu-i într-o mare nebunie furioasă, dar desăvârşit neputincioasă. Iar chinul cel mai mare tocmai acesta este, că răutatea se vede pe sine mărindu-se în deşert şi zvârcolindu-se , în neputinţa de-a mai face ceva. Toată isprava acestor patimi e muncirea neîncetată, până la nebunia absolută a sufletului. Sufletul arde ca într-o mare de foc. Conştiinţa îi vesteşte neîncetat pedeapsa lui Dumnezeu, îi arată sufletele drepţilor în Rai – ceea ce îi măreşte suferinţele – dar nu se vede pe cei ce se muncesc ca şi el în văpaia aceloraşi pofte; vede însă chipurile fioaroase ale demonilor, care înteţesc văpaia care-i arde.
Precum în viaţa pământească, lucra Harul asupra celor ce se sfinţeau şi sporea în ei iubirea, iar la dezlegarea lor din trup, rămânând în Împărăţia Harului, acesta sporeşte, desăvârşind în ei iubirea; aşa prin contrast, în starea de iad a conştiinţei, în împărăţia fără de Har, lucrează demonii asupra sufletelor chinuite şi sporesc în ele ura. Ura aceasta care nu poate face nimic, zvârcolirea neputinţei furioase, ura demonilor care chinuiesc sufletele şi văd că nu isprăvesc nimic, ura aceasta arde, ura aceasta infernală e focul nestins, care nu luminează nimic. Sufletele acelea, care s-au amăgit de poftele lumii, de slava deşartă şi de trufia vieţii (Ioan 2,16), înşelate de iubirea de sine, care le-a povăţuit la toate poftele, iată-le înecându-se în ura care le arde şi care s-a întărit peste ele ca o mare împărăţie a răului. În această împărăţie infernală i-a dus iubirea de sine, primul pui al diavolului şi tată a toată amăgirea.
Într-o aşa împărăţie au să sufere toţi cei care n-au scos cu desăvârşire iubirea de sine din lăuntrul lor, ci au mângâiat-o cu toate plăcerile, şi i-a surprins moartea încă neînţelepţiţi la mine şi necurăţiţi la inimă. Au plecat cu nădejde, le rămâne nădejdea. Şi dacă se va afla cineva dintre rudenii sau urmaşi, ca să împlinească pentru ei faptele iubirii, cu acestea acopăr mulţime de păcate şi-i scot din moarte (Tobit 4, 10). Iar dacă Dumnezeu nu pune nimănui în gând să împlinească mila şi pocăinţa pentru ei, e semnul că nu are planul să-i scoată din muncă.”



Sursa: Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăţiei, Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, Deva, 2006