Nici descântecele, nici vrăjitoriile, nici fermecătoriile, nimic, nimic nu poate să-ţi facă nimeni, dacă ai trei lucruri: dacă posteşti sfintele posturi, dacă eşti mărturisit curat şi dacă mergi regulat la biserică.

Purtarea unui adevărat creștin

Nici descântecele, nici vrăjitoriile, nici fermecătoriile, nimic, nimic nu poate să-ţi facă nimeni, dacă ai trei lucruri: dacă posteşti sfintele posturi, dacă eşti mărturisit curat şi dacă mergi regulat la biserică.

Nici descântecele, nici vrăjitoriile, nici fermecătoriile, nimic, nimic nu poate să-ţi facă nimeni, dacă ai trei lucruri: dacă posteşti sfintele posturi, dacă eşti mărturisit curat şi dacă mergi regulat la biserică. Nu-ţi poate face nimeni niciodată nici un rău. Pot să vină toti dracii din iad că nu au ce-ţi face.

Odată ce te-ai mărturisit şi eşti sub canonul duhovnicului ai intrat în taina lui Iisus Hristos.

De aceea când se întâmplă ceva, o sfadă în casă la voi, ori femeia, ori bărbatul, ori un copil, ştii care biruieşte? Ia să-mi spuneţi! Mânca-v-ar raiul! Cel care va zice întâi: „Iartă-mă, mamă, că am greşit” sau „Iartă-mă, bărbate, că am greşit” sau „Iartă-mă, femeie”, acela a biruit pe draci. În măsura în care iartă, e şi el iertat de Dumnezeu.

Nu când ţi-a zice unul „Iartă-mă”, tu să-i zici: „Du-te de aici, lasă că te ştiu eu cine eşti!”, că atunci eşti mai rău decât toţi dracii. Când lui Petru apostolul i se părea că e milostiv, L-a întrebat pe Mântuitorul, Doamne, de câte ori voi ierta pe fratele meu? Până la şapte ori într-o zi? Mântuitorul i-a curmat pentru veşnicie părerea asta: Petre! Nu de şapte ori, ci de şaptezcci de ori câte şapte într-o zi. Adică întotdeauna.

Chiar dacă te-a bătut unul, dacă îi zici „iartă-mă”, ai biruit şi pe diavolul şi pe el. Ţi-ai luat cununa de mucenic, dacă ai cerut iertare. Se întâmplă în viaţa omului, în casă, câte nu se întâmplă? Care îşi cere iertare întâi, acela a biruit. Şi el are plată mare la Dumnezeu şi îl linişteşte pe celălalt.

(Ne vorbește Părintele Cleopa - 15, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2006, p. 108)

Întradevăr, Dumnezeu Cel veşnic, care cunoaşte cele ascunse şi care «ştie toate mai înainte de a se face», amână, în bunătatea Sa, ajutorarea mai rapidă a oamenilor.

Dumnezeu amână, în bunătatea Sa, ajutorarea mai rapidă a oamenilor

Întradevăr, Dumnezeu Cel veşnic, care cunoaşte cele ascunse şi care «ştie toate mai înainte de a se face», amână, în bunătatea Sa, ajutorarea mai rapidă a oamenilor.

Uneori o vindecare rapidă nu se dovedeşte în folosul celor vindecaţi, în cazul când din răspunderea proprie ar fi ajuns în greutăţi din care ar fi fost eliberaţi prea uşor, şi aceasta pentru că au apreciat prea uşuratic vindecarea răului, iar, neluând măsuri de precauţie că ar putea din nou să se îmbolnăvească, au căzut în aceeaşi nenorocire veche!

Întradevăr, Dumnezeu Cel veşnic, care cunoaşte cele ascunse şi care «ştie toate mai înainte de a se face», amână, în bunătatea Sa, ajutorarea mai rapidă a oamenilor.

Mai bine zis, ajutorarea Sa constă în ne-ajutorare, pentru că tocmai acest lucru este spre folosul lor.

(Origen, Filocalia, XXI, Din cartea a III-a «Despre principii», 16, în PSB, vol. 7, p. 434)

Tăindu-şi voia lui câşigă despătimirea şi, prin despătimire, vine cu Dumnezeu la desăvârşita nepătimire. El poate, pe o scurtă distanţă de drum să-şi taie zece voi.

Tăindu-ți voia câştigi despătimirea

Tăindu-şi voia lui câşigă despătimirea şi, prin despătimire, vine cu Dumnezeu la desăvârşita nepătimire. El poate, pe o scurtă distanţă de drum să-şi taie zece voi.

Şi precum omul mergând pe drum şi aflând un buştean, şi înlăturându-l mai face o parte din drumul lui, aşa e cu cel ce înaintează tăindu-şi voia lui.

Căci tăindu-şi voia lui câşigă despătimirea şi, prin despătimire, vine cu Dumnezeu la desăvârşita nepătimire. El poate, pe o scurtă distanţă de drum să-şi taie zece voi. El vede ceva cu gândul şi spune: „Ia seama acolo”, iar el zice gândului: „Nu iau seama”; şi-şi taie voia lui. Căci nu ia seama. Iarăşi, află pe unii care îl clevetesc şi gândul îi spune: „Zi şi tu cuvântul acesta”. Şi el îşi taie voia şi nu-l zice. Şi iarăşi îi zice gândul: „Mergi întreabă pe bucătarul ce fierbe”. Şi nu merge, şi-şi taie voia lui. Vede iarăşi ceva şi gândul îi spune: „Întreabă cine a adus aceasta?”. Şi el îşi taie voia şi nu  întreabă.

Şi tăind-o aşa mereu, ajunge la obişnuinţa de a o tăia, şi începând de la cele mici ajunge să taie cu linişte şi cele mari, şi aşa ajunge nici să nu mai aibă peste tot voie. Şi orice i s-ar întâmpla îl lasă liniştit ca şi cum i-ar fi propriu. Şi astfel, fără să voiască să facă voia lui, se află făcând-o întotdeauna pe aceasta. Căci neavând ceva al său, tot ce se face e al său. Şi aşa se află, cum am spus, neavând o împătimire, şi din despătimire, cum am spus, vine la nepătimire. 

(Avva Dorotei, Filocalia, vol. IX, traducere de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloaie,

Dacă vrem să răbdăm tot necazul şi toate ispitele cu uşurinţă, să dorim moartea pentru Hristos

Joi, 12 septembrie 2013

Nu vă temeți de dureri şi necazuri

Dacă vrem să răbdăm tot necazul şi toate ispitele cu uşurinţă, să dorim moartea pentru Hristos şi să o avem pururea înaintea ochilor. De altfel, aceasta ne este şi porunca: Să ne luăm crucea şi să-I urmăm Lui, ceea ce înseamnă să fim aplecaţi să murim.

Dacă vrem să răbdăm tot necazul şi toate ispitele cu uşurinţă, să dorim moartea pentru Hristos şi să o avem pururea înaintea ochilor.

De altfel, aceasta ne este şi porunca: Să ne luăm crucea şi să-I urmăm Lui, ceea ce înseamnă să fim aplecaţi să murim. Dacă vom avea această stare de suflet, vom răbda, cum s-a zis, tot necazul văzut şi nevăzut, cu multă uşurinţă.

Căci cel ce doreşte chiar să şi moară pentru Hristos, cu greu se va teme de dureri şi de necazuri. Căci de aceea socotim necazurile grele, pentru că nu dorim moartea pentru Hristos şi nu atârnăm cu gândul pururea de El. Iar cel ce pofteşte să-L moştenească pe El, să poftească, de asemenea, a râvni patimile Lui. Aşadar, cei ce zic că iubesc pe Domnul întru aceasta se fac vădiţi, că rabdă nu numai cu vitejie, ci şi cu inimă bună tot necazul care le vine asupra, pentru nădejdea în El.

(Sfântul Simeon Metafrastul, Parafraza în 150 de capete, cap. 133, în Filocalia, vol. V p. 345)

Dacă deci nu suferi pătimirile, nu poţi ajunge la cruce.

Poți ajunge la cruce!

Dacă deci nu suferi pătimirile, nu poţi ajunge la cruce. Iar de rabzi mai întâi pătimirile, vei intra la limanul odihnei Lui. Şi te vei linişti apoi intru toată negrija, având sufletul întărit şi lipit de Domnul pentru totdeauna, străjuit în credinţă, bucurându-se întru nădejde, veselindu-se în dragoste, păzit în sfânta şi cea de o fiinţă Treime.

Întăreşte-ţi inima ca pe-o piatră tare. Iar piatră numesc tăria sufletului, ca să poţi auzi cele ce-ţi voi spune.

Ia deci seama la tine însuţi (...) te pregăteşte spre mulţumire în toate, auzind pe Apostolul care zice: «întru toate mulţumiţi» (I Tes. 5, 18), «fie în necazuri, fie în nevoi, fie în strâmtorări» (II Cor. 6, 4), fie în neputinţe şi osteneli trupeşti.

Mulţumeşte lui Dumnezeu în toate cele ce vin asupra ta. Căci nădăjduiesc că şi tu vei «intra în odihna Lui» (Evr. 1, 4). «Pentru că prin multe necazuri trebuie să intrăm în împărăţia lui Dumnezeu» (Fap. 14, 22). Nu te îndoi deci în sufletul tău şi să nu slăbească inima ta în ceva. Şi adu-ţi aminte de cuvântul Apostolului «că chiar de se strică omul nostru cel din afară, cel dinăuntru se înnoieşte din zi în zi» (II Cor. 4 ,1 6 ).

Dacă deci nu suferi pătimirile, nu poţi ajunge la cruce. Iar de rabzi mai întâi pătimirile, vei intra la limanul odihnei Lui. Şi te vei linişti apoi întru toată negrija, având sufletul întărit şi lipit de Domnul pentru totdeauna, străjuit în credinţă, bucurându-se întru nădejde, veselindu-se în dragoste, păzit în sfânta şi cea de o fiinţă Treime. Şi atunci se va împlini cu tine ceea ce s-a spus: «Să se veselească cerurile şi să se bucure pământul» (Ps. 95, 11).

(Sfântul Varsanufie, Scrisori duhovniceşti, 2, în Filocalia, vol. XI, p. 28-29)

Numai cei ce păzesc întocmai poruncile şi cunosc adevărat judecăţile dumnezeieşti nu părăsesc pe prietenii încercaţi prin îngăduinţa lui Dumnezeu.

Nu părăsi pe prietenii încercaţi

Numai cei ce păzesc întocmai poruncile şi cunosc adevărat judecăţile dumnezeieşti nu părăsesc pe prietenii încercaţi prin îngăduinţa lui Dumnezeu.

Numai cei ce păzesc întocmai poruncile şi cunosc adevărat judecăţile dumnezeieşti nu părăsesc pe prietenii încercaţi prin îngăduinţa lui Dumnezeu. Dar cei ce dispreţuiesc poruncile şi nu cunosc judecăţile dumnezeieşti, când îi merge prietenului bine, se bucură împreună cu el, iar când e încercat şi pătimeşte, îl părăsesc. Ba uneori se dau chiar cu duşmanii.

Prietenii lui Hristos iubesc din inimă pe toţi. Dar nu sunt iubiţi de toţi. Iar prietenii lumii nici nu iubesc pe toţi nici nu sunt iubiţi de toţi. Prietenii lui Hristos păstrează dragostea neîntreruptă până la sfârşit; ai lumii, până ce se ciocnesc întreolaltă din pricina lucrurilor lumii.

(Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2,

Telefonul de duminca seara ..

Telefonul de duminca seara ...

Intr-o duminica seara, un preot a lucrat pana tarziu, si s-a decis sa o sune pe sotia lui inainte de a pleca catre casa. Era aproximativ ora 10 seara, dar sotia lui nu i-a raspuns la telefon. Preotul a lasat telefonul sa sune de mai multe ori. I s-a parut ciudat ca nu a dat de sotia lui. S-a decis sa-si impacheteze lucrurile si sa incerce apoi din nou.
Cand a sunat a doua oara, ea a raspuns imediat. A intrebat-o de ce nu a ridicat receptorul mai devreme, dar ea mirata a spus ca telefonul nu a sunat. Totul a fost dat uitarii. Lunea urmatoare insa, preotul a primit un telefon la birou. Barbatul de la celalalt capat al firului vroia sa stie de ce a fost sunat duminica noaptea. Preotul era confuz si nu intelegea despre ce vorbea acesta. Apoi cealalta persoana a adaugat "A tot sunat, dar nu am raspuns."
In acel moment preotul si-a adus aminte de primul telefon dat acasa duminica seara. A realizat ca gresise numarul si si-a cerut scuze pentru deranj. I-a explicat barbatului ca a intentionat sa o sune pe sotia lui.
Acesta i-a raspuns: "Nu-i nicio problema. Permite-mi insa sa iti spun povestea mea. Vezi dumneata, duminica noaptea am vrut sa ma sinucid, dar inainte m-am rugat: Dumnezeule, daca esti acolo si nu vrei sa fac asta da-mi un semn. In acel moment telefonul a inceput sa sune. M-am uitat la apelant si scria Dumnezeu Atotputernicul. Mi-a fost frica sa raspund."
De atunci barbatul care a vrut sa se sinucida frecventeaza cu regularitate slujbele tinute de preot la biserica al carei nume este "Dumnezeu Atotputernicul"

Ceasul mântuirii

Într-o mănăstire aflată la poalele unui munte înalt, acoperit de păduri, trăiaodată, un călugăr bătrân, căruia I se dusese vestea pentru înţelepciunea sa.
Într-odimineaţă, a venit la el un tânăr şi l-a întrebat:
- Sfinţia ta, am auzit că, pentru a ne mântui, trebuie să ne căim, să ne parărău de toate păcatele ce le-am săvârşit de-a lungul vieţii. Dar, părinte, cât trebuienoi să ne căim?
- Fiule, este de ajuns dacă te căleşti o singură clipă, înaintea morţii.
- Atât de puţin, părinte?
- Da, fiul meu!
- Dar, de unde să ştiu eu când se apropie ceasul acela?
- Moartea poate veni oricând, aşa că aşteapt-o pregătit, m orice moment săte poată găsi cu smerenie şi căinţă în suflet.Dumnezeu este bun şi iertător.
Cine regretă din suflet pentru greşelile saleşi caută să nu mai păcătuiască, acela are parte de o viaţă frumoasă şi de linişteasufletului.
Dar, mai mult decât orice, doar acela poate spera la mântuire, la viaţaveşnică.
"Neştiind locul şi vremea în care ne aşteaptă moartea, o vom aştepta noioriunde şi oricând."

(Fericitul Augustin)

E zi de post adînc şi aspru.

 E zi de doliu şi căinţă.

 E zi de-adâncă cugetare

E zi de post adînc şi aspru.
E zi de doliu şi căinţă.
E zi de-adâncă cugetare
În adevăr şi-n umilinţă.
Cel mai curat bărbat al lumii,
Cel mai de seamă, cel mai sfânt,
A fost ucis în ură cruntă,
De-o femeie pe pământ.
Îl ştim că-i cel mai sfânt pe lume,
Nu din ce oamenii au spus,
Ci chiar din textele scripturii,
Rostite de Domnul Iisus.
Din glasul sfântului Arhanghel
Ce l-a vestit pe Zaharia,
Din întâlnirea maicii sale
Cu Maica sfât’a lui Mesia.
Şi ştim din glas de evanghelii
Cum l-a Iordan, Mântuitotul,
A coborât primind botezul,
De la Ioan Botezătorul.
Însuşi Iisus vorbeşte lumii
Numindu- l cel mai mare sfânt,
Născut dintr-o căsătorie,
Şi înger chiar de pe pământ.
Ne spun aceste Evanghelii
Cum a fost scos din închisoare,
De regele Irod tetrarhul ,
Şi dat pentru decapitare.
Un dans şi-o patimă spurcată
Determină stăpânitorul
Lumesc , să nimicească, iată
Chiar pe’nainte mergătorul.
Irodiada şi vede astfel
Acuzatorul nimicit,
Ruşinea publică apusă
Şi… viitorul fericit.
O fericire în adulter
O bucurie-n desfrânare
Şi un ospăţ, desăvârşeşte
Azi crima cea îngrozitoare.
Au trăit feriricirea clipei,
Dar şi acum i’acuză sfântul
Şi fapta lor ,iacuză veşnic
Chiar dacă i-au închis mormântul.
Sfântul Ioan mustră şi-acuma
Şi moartea sa i-o acuzare
La toţi adultrerinii lumii
Şi-a faptelor de desfrânare.
Cumplite sunt multe păcate,
Dar desfrânarea pe pământ,
Ucide doar pentru-o plăcere,
Din om şi lume ce-i mai sfânt.
Irodiadele de astăzi,
Adultere spurcă poporul,
Şi cer prin fapta lor să piară
Sfântul Ioan Botezătorul.
Cer nimicirea vieţii sfinte
Ce le acuză de păcat
Şi i-ar vrea capul pe tipsie,
Prin traiul lor cel vinovat.
Câte femei adulterine
Nu spurcă şi smintesc poporul
Şi câte’n dansuri şi ospeţe
Nu ucid astfel Adevărul ?
Câte-şi doresc acum pe tavă
Capul acelor ce le ştiu,
Fapta ruşini şi n-ar cere
Să-l vadă grabnic în sicriu ?
Şi câţi Irozi precum tetrarhul
Nu ucid oare din mândrie,
Şi prin cuvinte şi prin fapte,
Din semeţie şi curvie ?
E zi de doliu şi durere.
E zi de rugă şi căinţă.
De cugetare –n profunzime
Şi de trezire la credinţă.
Şi câţi Irozi precum tetrarhul
Nu ucid oare din mândrie,
Şi prin cuvinte şi prin fapte,
Din semeţie şi curvie ?
E zi de doliu şi durere.
E zi de rugă şi căinţă.
De cugetare –n profunzime
Şi de trezire la credinţă.
Sfântul Ioan ne e prieten.
Dar moartea sa ni-i acuzare
De la adultere şi crimă,
La dans şi port spre desfrânare.
Acuză luxul desfătarea
Nicolaie Mirean

Pocainta

"Pocaiti-va, ca s-a apropiat imparatia cerurilor" (Matei 3, 2). Acesta este raspunsul Sfantului Ioan Botezatorul dat contemporanilor sai, acestea sunt cuvintele cu care Iisus Hristos si-a inceput Evanghelia Sa. Indemnurile la pocainta ale Botezatorului si ale Mantuitorului constituie, de fapt, intrebarile si raspunsurile la problemele oamenilor din acele vremuri care, facand arc peste timp, raman perfect valabile si in timpurile noastre pana la sfarsitul veacurilor. Pocainta personala este cea mai puternica arma impotriva diavolului, cheia descifrarii tuturor lucrurilor existentiale, scara catre cer, zborul spre lumina si certitudinea mantuirii sufletului.

O, ce valuri m-ameninţă

Oare cum să pot prin valuri

O, ce valuri m-ameninţă
 şi ce aspre vânturi bat,

Doamne, marea-i furtunoasă,
oare cum o s-o străbat?

Oare cum să pot prin valuri
să răzbat până la Ţel,
o, cât de departe-i Ţărmul
şi ce valuri, pân’ la el!

Cine-o să mă poată, Doamne,
întări şi ajuta,
dacă nu va fi cu mine
Mila şi Puterea Ta?

Vino, Doamne-n ajutoru-mi,
fii lumină-n noaptea grea,
linişteşte-a mării valuri,
însoţeşte-mi luntrea mea.

Strigă vântului să tacă,
strigă valurilor: Staţi!
Toţi vrăjmaşii Tăi să cadă,
să se-nchine-ngenuncheaţi.

Doamne, fii-mi ajutorul
pân’ la Ţărmul Fericit; 
– dacă Tu vei fi cu mine,
  eu din toate-s izbăvit.

Asta-i pacea pe pământ

                                                                                  ... Dragostea ...

                                                                                Dragostea iubite frate
                                                                               Dragostea e-ntâi de toate
Dragostea e Dumnezeu
Dragostea e Fiul Său
Dragostea e Duhul Sfânt
Asta-i pacea pe pământ

De-ai vorbi în limbi străine
De-ai cânta destul de bine
De-ai avea toată ştiinţa
De-ai avea chiar şi credinţa
Dacă dragoste nu ai
N-ai nici pace n-ai nici Rai

De-ai avea chiar daruri multe
De-ai fi un creştin de frunte
De-ai fi chiar şi prooroc
De-ai muta munţii din loc
Dacă dragoste nu ai
N-ai nici pace, n-ai nici Rai

Iar necredincios de-ai fi
Pe Iisus de-L vei primi
Ştii tu cât de mult vei sta
Oricât de mult te-ai lupta
Şi silindu-te s-o ai
Tu te vei simţi ca-n Rai

Şi să ştii iubite frate
Dragostea e peste toate
Dragostea e Dumnezeu
Dragostea e Fiul Său
Dragostea e Duhul Sfânt
Asta-i pacea pe pământ

OOO, OM CE MARI RASPUNDERI AI

O, om!
Cuviosul Ioan Iacob Hozevitul

O, om, ce mari răspunderi ai
de tot ce faci pe lume,
de tot ce spui în scris sau grai,
de pilda ce la alţii dai,
căci ea, mereu, spre iad sau rai
pe mulţi o să îndrume.

Ce grijă trebuie să pui
în viaţa ta toată,
căci gândul care-l scrii sau spui
s-a dus…în veci nu-l mai aduni,
şi vei culege roada lui
ori mort, ori viu, odată.

Ai spus o vorbă, vorba ta,
mergând din gură-n gură,
va-nveseli sau va-ntrista,
va curăţi sau va întina,
rodind sămânţa pusă-n ea
de dragoste sau ură.

Scrii un cuvânt…cuvântul scris
e-un leac sau o otravă,
tu vei muri, dar tot ce-ai scris
rămâne-n urmă drum deschis
spre moarte sau spre paradis,
spre ocară sau slavă.

Ai spus un cântec, versul său,
rămâne după tine
îndemn spre bine sau spre rău,
spre curăţie sau desfrâu,
lăsând în inimi rodul său
de har sau de ruşine.

Arăţi o cale, calea ta
în urma ta nu piere,
e cale bună sau e rea,
va prăbuşi sau va-nălţa,
vor merge suflete pe ea
spre cer sau spre durere.

Trăieşti o viaţă…viaţa ta
e una, numai una,
oricum ar fi tu nu uita
cum ţi-o trăieşti vei câştiga
ori fericire pe vecie
ori chin pe totdeauna.

O, om! ce mari răspunderi ai,
tu vei pleca din lume,
dar ce ai spus prin scris sau grai
sau laşi prin pilda care-o dai
pe mulţi, spre iad sau rai
mereu o să-i îndrume.

Deci nu uita!... Fii credincios
cu grijă şi cu teamă
să laşi în urmă luminos,
un semn, un gând, un drum frumos,
căci pentru toate neîndoios,
odată vei da seamă.

Eu nu-mi știu, Doamne, viitorul,

"Eu nu știu, Doamne, unde încă
îmi vei mai duce pașii mei,
dar știu că Tu-mi vei fi oriunde
lumina sfântă pentru ei.

Eu nu știu, Doamne, ce ispite
vor mai veni în calea mea,
dar știu că-n Tine biruință
și ocrotire voi avea.

Eu nu știu, Doamne, de câți prieteni
mai pot fi încă părăsit,
dar știu că Tu vei fi cu mine
Însoțitor nedespărțit.

Eu nu știu, Doamne, câte lacrimi
au să mai plângă ochii mei,
dar știu că Tu vei fi-alinare
și mângâiere pentru ei.

Eu nu știu, Doamne, câte jertfe
mai trebuie s-aduc din greu,
dar știu că Tu-mi vei da putere
să-mi sui deplin calvarul meu.

Eu nu știu, Doamne, câte rane
voi mai primi de la ai mei,
dar știu că Tu-mi vei da răbdare
și rugăciune pentru ei.

Eu nu-mi știu, Doamne, viitorul,
dar știu că el e-n mâna Ta;
ajută-mi să nu uit aceasta
ca liniștit să-Ți pot urma."

Parintii filocalici despre rugaciune

Diavolii ori de câte ori ne văd că stăm la rugăciune, ne stau şi ei cu sârguinţă împotrivă, sădind în mintea noastră cele ce nu trebuie, ca să ni le aducem aminte sau să le gândim în vremea rugăciunii. Aşa vor ei să ducă mintea în robie, iar rugăciunea noastră să o facă nelucrătoare, deşartă şi nefolositoare. Căci deşartă cu adevărat şi nefolositoare este rugăciunea făcută fără frică, fără trezvie şi priveghere. (Evagrie Ponticul)

*****************

***Dă-mi izvoare de lacrimi, Mireasa lui Dumnezeu şi mărturisire păcatelor mele şi iertare greşelilor mele***

 

Cer Fecioară , să îmi dai harul Duhului Sfânt ca să deschidă smerita mea gură şi să îmi fie dat mie darul cuvântului ca să te laud pe tine, Născătoare a Cuvântului.
Înţelepţeşte-mă pe mine, cel întunecat pururea de beţia plăcerilor şi fără de minte fiind, adăpându-mă cu vinul pocăinţei, Născătoare de Dumnezeu, căci ai odrăslit strugurele cel copt al nestricăciunii.
Potoleşte chinurile cele de iad, de Dumnezeu dăruită, ceea ce ai născut, Fecioară, fără chinuri pe Cel necuprins cu mintea, pe Care roagă-L să mă izbăvească de toată chinuitoarea răutate.
Acoperământul, nădejdea şi apărarea creştinilor, pe mine cel ce cred în tine şi alerg la tine izbăveşte-mă de păcate şi de patimi şi de necazuri, Fecioară, şi din mâinile vrăjmaşilor celor ce se luptă cu mine, ca să te slăvesc pe tine cu mulţumire.
Dă-mi izvoare de lacrimi, Mireasa lui Dumnezeu şi mărturisire păcatelor mele şi iertare greşelilor mele, ca să te măresc pe tine, cel izbăvit prin acoperământul tău şi păzit pururea.
Mi-am întinat, nobleţea sufletului, Curată, şi dumnezeiasca vrednicie a chipului. Vai, mie, ce voi face? Vino, Fecioară, Născătoare de Dumnezeu, şi mai înainte de sfârşit dă-mi mie chipuri de mântuire şi vrednică pocăinţă.
Mă împresoară şi mă înviforează întreite valuri ale patimilor şi ale gândurilor şi suflările potrivnice ale plăcerilor mă scufundă, fecioară, ci tinde mâna te şi mă izbăveşte.
Puterea mea şi lauda mea, tu eşti Stăpână, fii mie spre mântuire ceea ce ai născut mântuirea lumii, pe Hristos, Izbăvitorul şi Mântuitorul meu.
Bolile trupului şi ale sufletului meu, rogu-mă, tămăduieşte-le, Curată, ceea ce ai născut pe Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre şi mă mântuieşte cu dumnezeieştile tale rugăciuni.
Uşa cea cerească, deschide-mi mie uşile pocăinţei, Născătoare de Dumnezeu, ceea ce ai deschis uşile Raiului şi de uşile iadului mă izbăveşte.
Ajutor în chinuri pururea eşti pământenilor, Curată, şi, pe cele grele făcându-le uşoare, pe slujitorii tăi păzeşte-i nevătămaţi.
Răscumpărarea celor căzuţi, tămăduirea celor bolnavi, Cuvioasă, bucurie celor întristaţi te-a dăruit pe tine Hristos şi lauda celor ce te laudă pe tine.
Harul cel neasemuit al îndurării tale şi puterea dumnezeiască a stăpânirii tale ştiindu-le, Fecioară Maică Marie, strig ţie cu stăruinţă :Din toată întristarea smulge-mă pe mine, robul tău, şi umple-mă de veselie, ca să te laud pe tine.
Râuri de lacrimi dăruieşte-mi, Prealăudată, ca să sting înfricoşătoarea osândă veşnică şi să cant Fiului tău: Dumnezeule, bine eşti cuvântat.
Cuvintelor gurii mele şi curgerile lacrimilor plecându-te, Curată, schimbă întristările sufletului meu în bucuria cea adevărată a Fiului tău.
Vezi, răutatea sufletului meu şi deznădăjduirea şi degrabă mă slobozeşte din chinuri, ca să te slăvesc pe tine întru toţi vecii.
Să nu aud încă:,,Pământ eşti şi în pământ vei merge”, căci tu de pe pământ la cer m-ai adus, o, fără de prihană, Fecioară, ca una care ai născut pe Cel ce din pământ a plăsmuit pe începătorii neamului omenesc.
Noaptea patimilor şi întristile m-a cuprins şi întunecă strălucirea minţii mele, fără de prihană, Fecioară, dar tu, ceea ce a născut pe Soarele slavei, străluceşte sufletul meu cu lumina bucuriei şi a nepătimirii.
Adâncul tămăduirilor şi noianul harurilor te-am cunoscut pe tine, noi, păcătoşii, pentru aceea te rugăm: Scoate-ne din toate greutăţile pe noi, cei ce te mărim .
Mângâie degrabă inima mea care se tânguie de mulţimea chinurilor, mângâierea mea şi scăparea mea, ca şi eu să strig: Rugăciunile tale bucură sufletul meu, Multlăudată.
Somnoros şi trândav fiind, Stăpână, şi neînfrânat, sfârşind în fapte întunecate, toată viaţa mea am cheltuit-o, dar ajungând la apusul vieţii pe tine, Răsăritul cel cu totul luminos, te rog să mă luminezi.
Umple de veselie , Curată, grăbeşte de ne slobozeşte din chinurile care ne împresoară, din nenorociri, si din plânsuri şi din toată răutatea vrăjmaşilor celor mândri şi ucigaşi, din rătăcire, din amara robie si de înfricosatoarea judecată.
Stăpână, miluieşte-ne pe noi cei ce suntem în primejdii şi nu ne lăsa până în sfârşit, miluieşte-ne şi pierde pe vrăjmaşii ce se luptă cu noi.
(Sfântul Părinte Ignatie Patriarhul Constantinopolului)
(Culegere selectivă)

—

Mormantul Sfintei Paraschevi - Pounta

Mormantul Sfintei Mucenite Paraschevi, aflat in manastirea ortodoxa din Pounta, este unul dintre locurile mult-iubite de pelerinii crestini care pasesc pe pamantul Greciei. Sfanta Paraschevi, mucenita din Grecia, sarbatorita pe 26 iulie, nu trebuie confundata cu Sfanta Cuvioasa Parascheva, cea mai populara dintre sfintii ale caror Moaste se afla pe teritoriul Romaniei, sarbatorita pe 14 octombrie.
Sfanta Mucenita Paraschevi a trait pe vremea imparatului Antonin, fiind originara din Italia. Tanara, nascuta intr-o zi de vineri (paraskevi) a manifestat interes deosebit pentru cunoasterea tainelor credintei crestine, citind carti si participand la rugaciuni, in biserica. Dupa moartea parintilor, ea si-a impartit averea saracilor, s-a calugarit si a inceput sa propovaduiasca, reusind sa intoarca multi eleni la credinta in Dumnezeu.
Minunandu-se de frumusetea si priceperea ei, imparatul a incercat s-o determine sa se lepede de credinta crestina. Sfanta Paraskevi a refuzat si de aici au inceput chinurile si suferintele ulterioare, ce aveau s-o transforme in mucenita. Astfel, se stie ca sfintei i s-a pus un coif de fier ars pe cap, dar nu a suferit; ca a fost aruncata intr-o caldare cu untdelemn fierbinte, dar ea se racorea; mai mult, ca l-a stropit pe imparat cu ulei incins, din care cauza acesta a si orbit. Lovit in lumina ochilor, imparatul a strigat: "Miluieste-ma pe mine, roaba adevaratului Dumnezeu, si da-mi mie lumina ochilor mei; ca atunci voi crede in Dumnezeul pe Care Il propovaduiesti tu." Sfanta a spus o rugaciune si indata imparatul Antonin a vazut si impreuna cu toti din casa lui au crezut in adevaratul Dumnezeu, botezandu-se in numele Preasfintei Treimi.
Plecand de acolo, Sfanta Paraschevi s-a dus prin cetati si sate, a propovaduit numele Domnului, i-a insemnat pe oameni cu semnul Sfintei Cruci si a marturisit ca este crestina. Pentru credinta ei nestramutata, s-au mai incercat si alte cai de a o ucide, precum aruncarea ei la un balaur, vatamarea cu foc incins etc. Nu a putut fi clintita in nici un fel de la dreapta credinta. Pana la urma, in ziua de 26 iulie, i s-a taiat capul cu sabia.
Mormantul Sfintei Paraschevi - Pounta
Potrivit traditiei pastrate de crestinii din Epir, mucenita nu a fost martirizata in Roma, precum marturisesc unele biografii ale acesteia, ci in regiunea Tesprotia, pe locul unde se afla astazi Manastirea Sfanta Paraschevi din Pounta. Potrivit aceleiasi traditii, puternic marturisite de localnici, dupa decapitarea sfintei, cinstitul ei trup a fost inmormantat in acest loc, mormantul ei putand fi vazut si astazi.


Se marturiseste ca ighemonul a tarat-o pe sfanta pana pe malul raului Acheron, unde mai apoi i-a taiat capul. Se spune ca, in timp ce calaul a ridicat sabia, spre a o lovi pe sfanta, aceasta a imbratisat o bucata mare de piatra, urmele ambelor palme ramandu-i imprimate pe stanca. Pe acest loc a fost ridicata mai apoi o biserica, inchinata ei. Cinstitul ei cap a fost pastrat in aceasta biserica pana ce a fost dus la Manastirea Petraki, in Atena.
Pounta, ca loc in care a fost martirizata si inmormantata sfanta mucenita, este intarit si de urmatoarele marturii: Sfantul Cuvios Nicodim Aghioritul marturiseste ca "prin Sfanta Paraschevi, multi greci s-au intors la cunoasterea lui Dumnezeu"; martirologiul din Roma, de data mai recenta, omite detaliul oferit de Sfantul Nicodim; multe localitati din regiunea Tesprotia (Valanidia, Kerasovo, Agia Kyriaki, Popovo, Tsangario si Karamachi) isi sarbatoresc zilele in data de 26 iulie, cand Biserica Ortodoxa o cinsteste pe Sfanta Mucenita Paraschevi; particele din Moastele sfintei sunt pastrate in foarte multe biserici si manastiri din Grecia, dupa cum urmeaza: Manastirea Petraki din Atena, Manastirea Cutlumus si Manastirea Dionisiu din Sfantul Munte Athos, Manastirea Sfantul Ilie din Thira.

Sa căutați să fiți pomeniți la Sfintele Liturghii.

Sa căutați să fiți pomeniți la Sfintele Liturghii. Pentru că se pune, dragii mei, în Sfântul Sânge, părticica aceea cu numele tău. Și se spune așa de preot: „Spală, Doamne, păcatele celor ce s-au pomenit aici, cu cinstit Sângele Tău, pentru rugăciunile sfinților Tăi“. Și se pun toate de pe disc, în Potirul cu Sfântul Sânge.
Și vă dați seama, unde poți să fii, chiar dacă ești mort, chiar dacă ești viu, ești salvat; se pomenește și pentru morți și pentru vii. Și cât te costă? Căutați să fiți pomeniți la Liturghie. Fie că vă cunoaște un preot sau vă cunoaște duhovnicul, fie că frățiile voastre dați la Liturghie, dar să fiți pomeniți. Asta e totul.
Liturghia nu e o lucrare omenească, dragii mei. Nici îngereasca. E direct divină! Pentru că nu poți tu să transformi acolo. El este Cel ce este. Și dacă ar fi cu putință să se deschidă cerurile și chiar tavanul Altarului, n-ai vedea în cer mai multă lumină și mai multă așezare cum este în Sfântul Altar, cu îngerii, căci Hristos este cu noi.Noi chiar avem o rugăciune, când facem Vohodul: „Și fă, Doamne, să intre cu noi și îngerii care Îți slujesc împreună cu noi!” Deci preotul are autoritate. Pentru că ei sunt acolo: o gloată de îngeri! E Hristos! Ce, te joci?! Deci, căutați să fiți pomeniți la Liturghie.
(Extras din Ne vorbește părintele Arsenie)

Ce să faci dacă ţi-e ruşine să mărturiseşti un păcat?

Ieromonah Savatie Baștovoi

Răspunsul la această întrebare îl vei găsi în orice îndreptar de spovedanie, cred însă că nu pe cel tămăduitor. Sunt sigur că tocmai pentru asta cauţi un răspuns, un alt răspuns decât cel pe care nu mă îndoiesc că îl ştii deja, dar care, în starea în care eşti, nu-ţi este de niciun folos. De aceea, nici eu nu te voi apostrofa clasic: „E de la dracu' ruşinea, trebuie să o depăşeşti şi să-ţi mărturiseşti păcatul!”

Vlădica Antonie, episcopul Surojului, îşi amintea cu duioşie o întâmplare din adolescenţa sa, care i-a schimbat viaţa. Mărturisesc că această întâmplare a avut acelaşi efect şi asupra vieţii mele. Odată, după terminarea slujbei, tânărul s-a apropiat la miruit de preotul care îl smintise prin faptul că-i părea beat. Totuşi, dintr-o politeţe făţarnică, a încercat să-i sărute mâna, pe care preotul şi-a tras-o ruşinat, scuzându-se pentru starea în care este.

După ce lumea s-a împrăştiat, tânărul, atins de gestul părintelui, s-a apropiat de el să-şi ceară iertare. Părintele era atât de mâhnit, încât aproape că plângea. Şi i-a mărturisit tânărului că îi pare rău că e aşa, dar nu mai poate, pentru că tocmai i-au murit într-un accident soţia şi copilul.

Atunci, viitorul mitropolit al Surojului a avut următoarea revelaţie simplă, dar fundamentală. El a înţeles că una este a citi în Biblie despre răbdarea lui Iov şi a-l da ca exemplu altora, când îi vezi necăjiţi, şi alta este să ţi se întâmple chiar ţie un necaz atât de mare.

Viaţa creştină autentică începe cu înţelegerea acestui lucru simplu. Să înţelegem că nu întotdeauna putem îndeplini sfaturile atât de bune, de altfel, ale Sfinţilor Părinţi şi chiar ale Mântuitorului.
Nu întotdeauna avem puterea necesară, curajul şi, pur şi simplu, voinţa. Dar, cu toate acestea, să nu uităm că chiar şi atunci, fie că suntem ispitiţi şi chiar stăpâniţi de draci, fie de pornirile normale ale firii, noi, totuşi, rămânem creştini. Nişte creştini loviţi, dar creştini. Să înţelegem că viaţa creştinului nu este alcătuită doar din victorii, doar din reuşite, ci, poate, mai ales, din înfrângeri, dar din nişte înfrângeri suportate cu bărbăţie.

Pentru noi, creştinii, o înfrângere suportată cu bărbăţie e mai mare decât o victorie dobândită mişeleşte, adică cu îngâmfare. Foarte uşor o astfel de victorie te poate arunca în afara terenului de luptă. Adică, în cazul nostru, cineva care îşi mărturiseşte păcatele cu prea multă uşurinţă îşi poate pune întrebarea de ce i se întâmplă asta? Nu cumva tocmai pentru faptul că nu îi par chiar atât de grave? Nu cumva, tocmai pentru faptul că şi-a pierdut duhul adevăratei pocăinţe?

Da, păcatul tău poate fi şi avort, şi homosexualitate, şi crima. Dar să ştii că sunt oameni care mărturisesc aceste păcate aproape cu seninătate, iar undeva, în vreo mănăstire uitată, există poate un frate care se tânguie grozav pentru faptul că a mâncat un măr din copacul din care nu avea binecuvântare să mănânce. Avem în Pateric cazul unui frate care era chinuit îngrozitor de faptul că, făcând ascultare la trapeză (bucătărie), mânca din oala cu unt.
Aşa că, după părerea mea, ruşinea pe care o simţim, atunci când vine vremea să mărturisim un păcat, poate că nu depinde atât de gravitatea păcatului săvârşit, cât de intensitatea pocăinţei noastre. Pentru a nu permite încununarea unei pocăinţe atât de bărbăteşti şi atât de plăcute lui Dumnezeu, diavolul se ridică împotriva noastră şi ne îngreuiază şi mai mult frământarea, sporindu-ne nu doar ruşinea, ci, odată cu ea, şi deznădejdea.

Dar ce înseamnă să te declari învins? Oare faptul că nu poţi mărturisi un anume păcat preotului? Nu. Încă nu. Aceasta este doar o lovitură, o lovitură pe care e şi firesc ca orice luptă să o presupună. Dar încă nu este înfrângere, încă este încăierare. Înfrângerea este atunci când noi începem să fugim nu doar de preot, ci chiar şi de Hristos, când ajungi să crezi că nu doar preotul nu te mai poate înţelege, ci până şi Hristos, până şi El nu te mai poate ierta.

Ziceam că ruşinea aceasta poate fi nu atât din cauza gravităţii păcatului, cât poate din cauza intensităţii pocăinţei. Şi-ar fi prea trist să ratăm şansa unei încununări pe măsura zbuciumului nostru. Cununa însă stă pe un loc mai înalt decât noi şi închipuie-ţi că nu avem nimic pe care să călcăm pentru a o ajunge: nici scaun, nici vreo piatră sau buturugă. Tot ce avem la îndemână e păcatul nostru, pe care trebuie să călcăm, ca pe o scară, ca pe un loc înalt şi să ajungem până la cunună.

Aşadar, dacă nu o poţi spune preotului la care te spovedeşti de obicei, du-te şi o spune unui preot necunoscut, du-te într-un oraş străin, într-o ţară străină, unde nu te mai ştie nimeni, şi spune-o primului preot care îţi iese în cale, numai spune-o.

Dacă ţi-ai pierdut încrederea în preoţi, că poţi cădea şi în această ispită, spune-o unui om în care ai încredere. Dacă nu ai nici măcar un astfel de om, spune-o direct lui Dumnezeu, spune-I-o neîncetat. De fapt, sunt convins că amintirea păcatului te obsedează oricum, dar tu spune-o deschis, cu nădejde, nu fugind de Dumnezeu.

Ia cazul lui Petru şi Iuda. Şi Iuda s-a aprins de pocăinţă, a fugit şi a aruncat banii dobândiţi pe sânge. Iuda, spre deosebire de Petru, a recunoscut sângele lui Hristos ca fiind „nevinovat”, adică, practic, a înfruntat hotărârea iudeilor, a înfruntat tot Templul care L-a condamnat pe Hristos la moarte.

Petru nu a avut putere să facă aceasta, nici măcar în faţa unei simple femei care i-a zis că l-a văzut printre ucenici. Petru s-a lepădat cu jurământ de Hristos, în timp ce Iuda L-a mărturisit fără frică „nevinovat” şi nu doar în faţa unei simple femei, care nu i-ar fi putut face nimic, ci în faţa legiuitorilor iudei, care îl puteau da la moarte.

Şi cu toate acestea, pocăinţa cea mare a lui Iuda nu i-a folosit la nimic, pentru că Iuda, deşi se căia, fugea de Dumnezeu, nu avea îndrăzneala să I se mărturisească. Iuda, care a avut curaj să mărturisească înaintea oamenilor, nu a avut curaj să mărturisească lui Dumnezeu, iar Petru, deşi s-a speriat şi s-a ruşinat de oameni, totuşi, atunci când a fost vremea, s-a mărturisit lui Dumnezeu.

Care a fost mărturisirea lui Petru? A zis el oare: „Doamne am greşit că Te-am trădat, iartă-mă!”? Nu. Petru a mărturisit altfel, şocant pentru noi. Petru a zis: „Doamne, Tu ştii toate, Tu ştii că Te iubesc”. Aşa să repeţi şi tu, chiar dacă nici tu nu o crezi. Să o spui, tocmai pentru că e o minciună, dar e o minciună care ai vrea să fie adevărată. Poate chiar e un adevăr, un adevăr la care puţini dintre noi putem ajunge, dar îl râvnim. Să plângi şi să repeţi minciuna aceasta lui Dumnezeu, să I-o spui în faţă: „Doamne, Tu ştii toate, Tu ştii că Te iubesc!”

Dumnezeu ştie păcatul nostru, Îl ştia chiar mai înainte de a ne fi adus pe lume. Şi totuşi, El nu a împiedicat naşterea noastră. Oare nu arată asta încrederea lui Dumnezeu faţă de noi, oare nu arată marea nădejde pe care şi-a pus-o El în noi? De ce să dezamăgim pe Cineva atât de minunat cum este Dumnezeu?

Acelaşi vlădică Antonie, într-o predică la Naşterea Domnului, care ştiu bine că n-a fost tradusă în româneşte, propune o discuţie, nu atât despre credinţa omului în Dumnezeu, care este o temă arhidiscutată, cât despre credinţa lui Dumnezeu în om.
Vlădica aminteşte de o povestioară, se pare, fără o prea mare valoare literară, în schimb de mare adâncime duhovnicească. Autorul îşi închipuie sfatul Sfintei Treimi la facerea omului. Dumnezeu Tatăl ar fi spus: „Să facem om după chipul şi asemănarea noastră”. „Da, dar omul acesta va cădea - zise Duhul -, şi Tu, Fiule, va trebui să mori pentru El”. „Să-l facem, dar, sau să nu-L facem?” - a întrebat Tatăl. „Să-L facem” - a zis Fiul.
Iată nădejdea pe care şi-a pus-o Dumnezeu în om! Acestui Dumnezeu ne mărturisim noi, de acesta ne ruşinăm, pe acesta Îl iubim.

Dacă încă nu-ţi poţi mărturisi păcatul tău preotului, nu deznădăjdui, spune-l lui Dumnezeu. Şi adaugă la acel păcat şi toate motivele pentru care nu-l poţi mărturisi. Să-i spui lui Dumnezeu toate aşa cum sunt, cu simplitate. Să nu te desparţi de Dumnezeu. Poţi să-I spui că nu e drept cu tine, că este chiar El vinovat pentru păcatul Tău, poţi să cleveteşti tot pământul înaintea Lui, toţi preoţii şi episcopii, dar să spui totul cu faţa către El şi să nu te linişteşti până când nu obţii un răspuns de la El. Poate că, la un moment dat, îţi vei da seama că ceea ce-i spui este o minciună, poate că nu. Să ştii însă că El te va înţelege, orice i-ai spune. Şi să te linişteşti.

Lui ai voie să-i spui toate, tocmai pentru a nu ajunge să te reverşi înaintea oamenilor. Dar să te păzeşti a cleveti pe preoţi sau pe oricare alt om în faţa oamenilor, până ce te vei linişti desăvârşit.
Numai lui Dumnezeu să-i pârăşti pe toţi, că El te va înţelege, El ştie toate. Şi-n toată vremea, oricât de deznădăjduit sau revoltat vei fi, să nu uiţi că totul nu este decât o ispită, o ispită vremelnică, pe care trebuie să o înfrângi.

Va veni şi timpul când o vei putea spune preotului, adica tot lui Dumnezeu, dar cu martor. Nu-ţi va părea atât de greu, om este şi el, chinuit de gânduri ca şi tine, pentru că, aşa cum spune Apostolul Pavel, oare nu „tot trupul geme şi suspină cu suspine negrăite, aşteptând infierea”?

Gândeşte-te că acesta nu e decât un păcat neînsemnat, un păcat oarecare. Că viaţa s-ar putea să te arunce, de acum înainte, în nişte păcate atât de mari, încât cele pentru care te frămânţi acum să-ţi pară fleacuri. Şi, dacă pe acesta nu-l poţi mărturisi, cu acelea ce vei face?

„Îndrăzneşte, Eu am biruit lumea”.

Harul lui Dumnezeu nu depinde de timp, ci de modul în care vieţuieşti şi de mila Domnului.

Cum se dobândește harul lui Dumnezeu?

Harul lui Dumnezeu nu depinde de timp, ci de modul în care vieţuieşti şi de mila Domnului.

Experienţa se dobândeşte, într-adevăr, o dată cu trecerea timpului, dar harul - de aceea se numeşte har, adică dar, pentru că depinde de Dumnezeu - se dăruieşte în funcţie de căldura credinţei, de smerenie şi de voia cea bună. Solomon a primit har când era de  doisprezece ani. Daniil la aceeaşi vârstă. David pe când păştea turmele tatălui său. La fel toţi cei vechi şi noi. Imediat ce omul ajunge la căinţa adevărată, harul se apropie de el şi sporeşte o dată cu creşterea zelului. Experienţa cere nevoinţă îndelungată.

Înainte de orice lucru, cel care cere har de la Dumnezeu trebuie să îndure ispitele şi necazurile, în orice fel ar veni acestea. Iar dacă în timp de ispită se nelinişteşte şi nu arată destulă răbdare, nici harul nu va veni, nici virtutea nu o săvârşeşte şi nici nu se învredniceşte de vreun dar duhovnicesc.

Dacă cineva a aflat care este darul lui Dumnezeu, cum că sunt necazurile și, în general, tot ceea ce ne aduc ispitele, acesta a aflat cu adevărat care este calea Domnului. Acesta aşteaptă ispitele să vină pentru că prin acestea se curăţeşte, răbdând se luminează şi ajunge să-L vadă pe Dumnezeu.

(Cuviosul Iosif Isihastul, Mărturii din viaţa monahală, Ed. Bizantină, 2003, p. 78)

Moartea pentru o cauză, aşa cum s-au jertfit atâţia oameni în închisorile comuniste, n-a fost zadarnică.

E groaznic când din moarte nu înțelege nimic cel care rămâne în viață

”Nu moartea e groaznică, groaznic e faptul când din ea nu înţelege nimic cel care rămâne în viaţă, cînd ea nu serveşte unei cauze. Moartea pentru o cauză, aşa cum s-au jertfit atâţia oameni în închisorile comuniste, n-a fost zadarnică. Dacă noi îi cinstim azi, dacă le aprindem o lumânare şi le preţuim gesturile şi sacrificiul, înseamnă ca n-au murit degeaba, poporul înţelege ceva din martirajul lor şi ia aminte. Oamenii care mor în epidemii sau accidente mai sunt cinstiţi aşa cum sunt cinstiţi cei care au murit în numele patriei? De asta, cel care a scăpat din temniţa comunistă trebuie să depună mărturie în numele celor care au murit acolo. Moartea acolo nu a ales, acolo moartea a luat cum a vrut ea, pe cine a vrut ea, dar şi după cum a dictat Dumnezeu.”
(Părintele Iustin Pârvu, Daruri duhovnicești, Editura Eikon, p. 64-65)

SĂ NU UITAŢI NICIODATĂ OAMENI BUNI:

Duminica este zi de sarbatoare, inchinata Invierii Mantuitorului Hristos din morti !

SĂ NU UITAŢI NICIODATĂ OAMENI BUNI: „SUNTEM

SĂRACI PENTRU CĂ MUNCIM DUMINICA, NU

PENTRU CĂ NU MUNCIM, DECI LUCRUL DE

DUMINICĂ NU ÎMBOGĂŢEŞTE NICIODATĂ PE

NIMENI, CI DIMPOTRIVĂ, ÎL SĂRĂCEŞTE!“

Sf. Efrem cel Nou

- Sfantul Efrem cel Nou – MARELE MUCENIC din Nea Makri (Grecia) –

- Sfantul Efrem cel Nou – MARELE MUCENIC din Nea Makri (Grecia) – este cunoscut in toata lumea atat ca Mare Tamaduitor, Super-Grabnic Ajutator in toate nevoile, cat mai ales ca SALVATOR al celor DEZNADAJDUITI – mai ales al celor care vor sa se sinucida – si OCROTITOR al celor DEPENDENTI de DROGURI.
Actiunea binefacatoare a Marelui Mucenic din Nea Makri s-a rasfrant si asupra unui tanar american, care, in anii ‘90, se afla intr-o situatie disperata: consuma din abundenta droguri, nu avea viata de familie stabila, nici educatie religioasa si se indrepta astfel catre o grabnica nenorocire.
Acestui tanar i s-a aratat intr-o noapte necuratul (adica diavolul) in chipul unui om batran si urat, si i-a spus:
-Eu sunt prietenul tau si vreau sa ne intalnim ca sa ma cunosti.
Necuratul l-a sfatuit apoi pe bietul tanar sa se urce la volanul masinii sale si sa conduca cat poate de repede pe un anumit drum, pana la o intorsatura situata la marginea unei rapi adanci. Tanarul a facut intocmai, dar, cand a ajuns aproape de rapa, a reusit sa apese frana in ultima clipa, evitand astfel prabusirea. Apoi s-a intors acasa tremurand de spaima.
Doua nopti mai tarziu, batranul cel hidos – care era de fapt necuratul – i s-a aratat din nou si, inversunat si plin de manie, i-a poruncit:
-Sunt foarte dezamagit ca nu ne-am intalnit. Urca-te din nou la volan si sa conduci cat poti de repede, dar de data aceasta sa nu mai franezi.
In mod ciudat, tanarul s-a simtit silit sa faca ceea ce i s-a cerut. Urcandu-se din nou la volan, tanarul s-a dus cu viteza maxima drept in rapa. Desi masina sa a fost distrusa, tanarul a scapat in mod miraculos, doar cu niste zgarieturi si contuzii si cu un soc puternic.
La cateva saptamani dupa ce a iesit din spital, necuratul i s-a arata din nou in chipul batranului hidos si i-a spus:
-Sunt suparat pe tine ca nu ti-ai tinut promisiunea. La noapte insa ne vom intalni sigur! Pune in seringa o doza dubla de drog.
Tanarul s-a simtit iarasi nevoit sa asculte porunca si a intrat astfel in coma, datorita supradozei. Fiind dus la spital, medicii i-au spus familiei ca este posibil sa nu supravietuiasca, si, chiar daca va supravietui, va fi intr-o stare de semi-constienta. Nu i s-a acordat nicio sansa de insanatosire. In ciuda pronosticului nefericit dat de medici, dupa doua saptamani tanarul s-a trezit pe deplin constient si le-a marturisit celor din jur ca vazuse un om care semana foarte tare cu un monah luminos. Acest om venise la el si ii spusese:
-M-am rugat pentru tine… Dumnezeu ti-a mai dat o sansa. Vei trai, dar trebuie sa-ti indrepti viata. Vei merge in Grecia sa vizitezi locul unde se odihnesc moastele mele, pentru a-I multumi lui Dumnezeu ca ai fost salvat. Numele meu este EFREM.

Manastirea Sfantul Efrem cel Nou - Nea Makri

Manastirea Sfantul Efrem cel Nou, in vechime cunoscuta drept Manastirea Buna Vestire, este una dintre cele mai vizitate manastiri din Grecia. Manastirea se afla in regiunea Atica, in localitatea Nea Makri, in partea nord-estica a peninsulei, la o distanta de numai 30 de kilometri in nordul Atenei, ea fiind deschisa zilnic, intre orele 08.00-12.00 si 17.0019.00.

Manastirea Sfantului Efrem, una dintre cele mai vechi manastiri din Atica, este totodata si cea mai mare manastire de pe Muntele Amomon. In vechime, manastirea era populata de o multime de calugari, multi dintre ei fiind martirizati de catre paganii otomani, in vremea in care acestia se straduiau sa ocupe Grecia.

Sfantul Efrem cel Nou, ale carui Sfinte Moaste se afla in biserica manastirii, este considerat ocrotitorul celor dependenti de droguri, al celor cuprinsi de depresie si al celor deznadajduiti.

Manastirea Sfantul Efrem cel Nou din Nea Makri - scurt istoric

Manastirea Buna Vestire este zidita zidita pe locul numit "Colina Neprihanitilor", in nordul Atenei. In vremea zidirii manastirii, peninsula greceasca Atica nu era inca sub ocupatie otomana. In anul 1416, otomanii cei pagani ocupa si peninsula Atica, unde se afla manastirea. In anul 1424, atancand manastirea, paganii ii omoara pe toti calugarii pe care ii gasesc in ea, afara de Sfantul Efrem cel Nou, care nu se afla in manastire in acel ceas, ci intr-o pestera de langa manastire, in care obisnuia sa se nevoiasca. Manastirea a fost aproape distrusa, fiind pangarita si jefuita, iar calugarii decapitati. Peste inca un an, paganii otomani vor ataca din nou manastirea, distrugand-o.

In anul 1945, maica Macaria a ajuns pe locul ruinatei manastiri inchinate Bunei Vestiri a Maicii Domnului. Cu ajutorul lui Dumnezeu, maica a zidit aici o chilie, incepand mai apoi sa curete molozul si sa scoata la lumina ce a mai ramas in picioare din vechea manastire. De fiecare data cand maica mergea printre mormanele de pietre, se gandea in sine la faptul ca o multime de calugari cu viata sfanta au primit cununa muceniciei in acest loc.

Vreme indelungata, maica s-a rugat lui Dumnezeu sa o invredniceasca de a-i descoperi macar unul dintre multimea sfintilor martirizati in acel loc. In chip minunat, maicii i s-a descoperit sa sape intr-un anumit loc din zona. Chemand pe unul dintre muncitorii ce munceau la manastire, maica i-a aratat locul cu pricina si l-a rugat sa sape acolo. Nevrand, muncitorul a plecat la treaba lui. Maica s-a ruga insa lui Dumnezeu sa nu ii ajute aceluia. Incercand sa munceasca cele spre care plecase, muncitorul nu izbuti nimic, toate mergandu-i pe dos. Aducandu-si aminte de maica stareta, el veni si facu ascultare.

Muncitorul incepu sa sape, oarecum mahnit de aceasta cerere lipsita de rost. Sapand grabit si fara de grija, maica l-a rugat sa sape mai lin, spre a nu stica Moastele pe care le va gasi. Luata in ras, muncitorul a continuat pana ce dade de Capul unui sfant, minunat mirositor. Inmarmurit, muncitorul a cazut la pamant.

Plecand muncitorul, maica a ingenuncheat si a sarutat cu mare evlavie sfintele Moaste. Sapand cu mainile sale, ea a dat peste manecile rasei sfantului, pastrata neputrezita, precum si peste corpul intreg al unui sfant mucenic.

Savarsind in acel loc slujba Vecerniei, maica auzi in spatele ei pasii unui barbat ce pasea sigur pe el. Dintr-o data, auzi zicandu-i-se: "Cat timp vrei sa ma mai lasi aici?" In acea clipa, ea vazu inaintea ei un calugar inalt, cu barba pana la piept. Maica i-a raspuns, zicand: "Iarta-ma, dar maine, cum se lumineaza de ziua, voi avea grija de tine." Atunci, sfantul s-a facut nevazut.

A doua zi, maica Macaria a curatat Sfintele Moaste si le-a asezat in Altarul bisericii manastirii, inaintea lor aprinzand o candela. In aceeasi noapte, Sfantul Efrem cel Nou i-a aparut maicii, in vis, spunandu-i numele sau, cat si cele despre viata lui. Mai apoi, maica le va aseza inaintea sfintei lui icoane, spre inchinare si mangaiere celor ce vin si cad cu credinta inaintea lor.

Mai multe amanunte despre Sfantul calugar Efrem avea sa afle o femeie angajata la fundatia manastirii. Acesteia, sfantul i s-a aratat in vremea rugaciunii, zicandu-i: "Sunt marele mucenic Efrem. M-am nascut la 14 septembrie, ziua Sfintei Cruci si tot la 14 septembrie de Sfanta Cruce a inceput mucenicia mea, pe cand aveam patruzeci si doi de ani. Sa ii spui Macariei sa-mi ridice un mic paraclis in cotitura drumului. Acolo obisnuiam sa stau sa ma odihnesc. Mormantul mi-a fost o pestera. Barbarii si mort ma torturau."

In data de 29 aprilie 1966, sfantul i s-a aratat unei alte maicute, careia i-a descoperit cele legate de moartea lui martirica. Moastele Sfantului Efrem cel Nou se afla in biserica centrala a manastirii, ele savarsind nenumarate minuni. Maica Macaria a adormit in Domnul la data de 23 aprilie 1999.

Manastirea este zidita din piatra, in stil grecesc. Intr-un mic paraclis lateral se gaseste o parte din copacul in care a fost martirizat Sfantul Efrem cel Nou. In biserica, in parte stanga, se afla o capela unde o candela sta de veghe la mormantul Sfantului Efrem. In partea dreapta, se afla Moastele intregi ale sfantului. Manastirea Buna Vestire este cunoscuta astazi drept Manastirea Sfantul Efrem cel Nou.

Teodor Danalache

Mânăstirea din insula Eghina

Mânăstirea din insula Eghina

Baldachinul cu racla Sfântului Nectarie, din insula Eghina

 

Stătea de ceva timp neclintit, contemplând muntele şi mânăstirea pe care o refăcuse în doar câţiva ani. Măi­cuţa a crezut că adormise şi l-a atins uşor pe umăr. A tresărit. Se ruga. "Mă rog acum pentru voi, înainte de plecare." "Dar unde plecaţi părinte?" "La cer".
Vorbea despre el firesc, ca despre casa lui. Îl purtase în inimă întreaga viaţă. Pentru el, pentru cer predicase, pentru el avusese grijă de elevii de la seminar şi tot pen­tru el zidise acum mânăstirea aceasta. De aici, şi mi­nunile care îi potopeau pe toţi din preajma lui. Pen­tru că părintele Nectarie nu mai trăia după legile acestei lumi. Nu o făcuse niciodată. El se născuse de la început, şi aici, şi dincolo, şi trăise mereu sus­pendat între cer şi pământ. Ca să le lege şi să le amestece, să facă din ele o altă plămadă. Un cer-pământ. Unul în care oamenii să trăiască frumos.
Gândul mânăstirii îi venise de la câteva uce­nice. Veneau să se spovedească la el, încă din vremea în care era directorul Seminarului Ri­zareios. Îl ascultau întru totul. Veneau cu­minţi, la liturghie, în fiecare duminică, se spo­vedeau în fiecare săptămână. Una cu osebire, Hrisantia. Nevăzătoare de la trei ani, dar cu o mare agerime a duhului. Un altfel de om. Ca şi părintele. Cu timpul, ucenicele sale au început să se gândească la o mânăstire, iar părintele le-a încurajat. Dar nu doreau să intre într-una gata făcută. Ar fi vrut să pornească alături de părintele Nectarie într-o nouă ctitorie. Până la urmă, au găsit o lavră veche şi părăsită în insula Eghina şi au început să o refacă. În anul 1908 părintele Nectarie a părăsit Seminarul Riza­reios şi s-a aşezat definitiv la Eghina. Stareţă era Hrisantia, văzătoarea cu duhul, devenită în­tre timp monahia Xenia.

Prima minune

În ultimele zile, când era pe moarte, l-au adus în salonul mic al unui spital din Atena. Fără cinste şi fără favoruri, l-au aşezat alături de săracii pe care-i ajutase viaţa întreagă. Pen­tru doctori, Sfântul Nectarie era doar un călu­găr sărman, unul care nu-şi putea plăti trata­mentul. A suferit mult în ultimele zile, dar şi-a con­tinuat misiunea. Le vorbea colegilor de sa­lon de iubirea lui Hristos, de calea mântuirii, de împărăţia cerurilor, către care ştia că se îndreaptă. Lângă el se afla patul unui om care avea şira spinării ruptă, într-un grav accident. Era paralizat, iar medicii nu-i mai dădeau nicio şansă. Când Nectarie a trecut la Domnul, mai­cile au venit să-l schimbe în veşmintele arhie­reşti. Pentru că nu aveau unde să-i aşeze hai­nele călugăreşti, i-au dat jos vesta de lână nea­gră şi-au întins-o pe picioarele înţepenite ale celui paralizat. Brusc, bolnavul a spus că simte ceva în mădularele betege, ca şi cum acestea ar fi fost străbătute de curent electric. I-a chemat pe doctori, spunându -le că el crede că s-a tămă­duit. Încet, a început să-şi mişte tălpile, apoi a fost coborât din pat şi a făcut câţiva paşi. Prima minune se înfăptuise. Înainte de a ajunge în mormânt, trupul neînsufleţit al Sfântului Nectarie înce­puse să-i tămăduiască pe oameni. Moartea sa era doar un alt început. Cel mai mare.

Plecarea

Vaporul de la Atena înaintează încet. La proră flu­tură un drapel mare, negru, vestind ultimul drum al pă­rintelui Nectarie. Îl aduc la mânăstire. Acasă. Insula e ticsită de pelerini. Cu vederea sa lăuntrică, străpun­gând vremile, el le spusese maicilor, încă din timpul vieţii - "În aceste locuri pustii se va ridica în curând o mare catedrală. Milioane de oameni vor veni să se închine, iar mânăstirea va deveni înfloritoare". Şi cu­vintele se împli­neau. Cuvinte de sfânt.
La început, pe frun­tea părintelui Nectarie au apărut câteva bro­boane de mir. Erau ca picurii de sudoare, doar că răspândeau o mi­reas­mă aidoma celei descrise de sfinţi în rai. După zile întregi de stat în arşiţă, trupul îi mirosea ca şi cum ar fi fost îmbălsămat. Era viu şi l-au înmormântat aşa, de viu. La câteva luni, l-au dez­gro­pat. Gheara stricăciunii nu rosese din el. Era la fel ca înainte de a se muta la cer. Când i-au schimbat straiele arhiereşti şi a venit rândul en­gol­pionului, maicile au povestit că sfân­tul a ridicat uşor capul, lă­sându-le să i-l pe­treacă pe după gât.

 

Cu timpul, ves­tea moaştelor nepu­tre­zite şi izvorâ­toa­re de mir a început să se răspândească în întreaga insulă, iar apoi şi în Grecia şi, de aici, în întrea­ga lume. Pelerinii au în­ceput să vină cu va­poarele. Orbi, ciungi, şchiopi, bol­navi nenumăraţi, se revărsau pe strădu­ţele înguste, um­plând micuţa insulă cu murmurul rugă­ciu­nilor. Unii ple­cau vindecaţi. Mi­nuni năpraznice, des­pre care vorbeau şi medicii. Mai ales tămăduiri de cancer, boală care începea să secere tot mai multe vieţi, vieţi pe care sfântul Nectarie le putea răpi morţii. Oameni pe care-i reclădea. Dinlăuntru mai întâi, căci trupul e o oglindă a sufletului. Cei care nu se vindecau, plecau totuşi schimbaţi, transfiguraţi, dând mărturie de o uriaşă revărsare de har. Una cum nu se mai văzuse din vremea Mântuitorului. Una care să străpungă bezna veacurilor, luminându-le oamenilor viaţa, reaprinzându-le credinţa. Stareţa oarbă a Mâ­năstirii din Eghina, cuvioasa Xenia, l-a văzut cu duhul pe Sfântul Nectarie, chiar în ziua în care el îşi începea drumul spre cer, în spitalul din Atena. A intrat în curtea mânăstirii şi i-a spus - "Am venit să îmi iau rămas bun pentru că voi pleca. Bucuraţi-vă!". De fapt, Sfântul Nectarie nu a plecat de aici. Niciodată. E cu noi, prin­tre noi, chiar când citiţi aceste rânduri. Aveţi încredere. Şi bucuraţi-vă!