Ce ne-au adus Betleemul si Golgota?

Pregatirea oamenilor pentru primirea Fiului lui Dumnezeu in chip de om, in maxima apropiere de ei, acerut un anumit timp. Si ea nu s-a putut face numai prin oameni. De aceea a existat si pana nu s-a produs raportul de maxima apropiere, o legatura intre Dumnezeu si oameni, cu rolul de a pregati apropierea suprema. Fara o astfel de legatura pregatitoare, oamenii ar fi fost cu totul incapabili sa inteleaga coborarea lui Dumnezeu intre ei si sa-si dechida inima pentru acceptarea ei.

Rostul profetilor a fost sa intermenieze sio sa sustina aceasta legatura si sa pregateasca pe oameni pentru intimitatea viitoare dintre ei si Dumnezeu. Legatura promulgata prin profeti a fost Legea Vechiului Testament. (Vorbim aici numai de pregatirea pozitiva neechivoca, urmarita de Dumnezeu prin legatura revelata in chip supranatural, nu si de pregatirea in sens mai larg, prin legea naturala, care se observa la popoarele pagane). Daca scrutam fiinta legii, vedem ca ea nu numai prin sensul ei pozitiv ci si prin insuficienta ei, avea destinatia sa pregateasca raportul de comuniune deplina intre Dumnezeu si oameni. De insuficienta legii ne dam seama nu numai noi care nu mai suntem sub regimul ei, ci isi dadeau seama si profetii. Dovada e data in faptul ca regimul legii ei il infatiseaza ca tranzitoriu, ca unul care se cere dupa o desavarsire. De aceea o parte importanta a activitatii lor profetice este anuntarea venirii lui lisus Hristos.

Dar cei ce stateau sub regimul legii nu puteau preciza multumitor insuficienta ei, pentru ca nu gustasera fericirea rapotului deplin intre Dumnezeu si om. Omul sta in intuneric. De aceea de maxima apropiere, si nu s-a impartasit de lumina, isi da seama despre insuficienta intunericului, dar nu ii poate preciza multumitor insuficienta, pentru ca nu il poate compara cu lumina. Numai cunoscand bucuriile Revelatiei depline, tinta finala spre care Dumnezeu a vrut sa-l duca pe om, putem intelege de ce prin lege ea nu putea fi ajunsa. Si tot numai cunoscand aceasta tinta, sau, daca cunoastem acele mijloace din experienta, le putem aprecia minunata lor potriveala pentru tinta urmarita.

De abia dupa ce intunericul a fost imprastiat, cu totul sau in parte de lumina, ne dam seama ca Intunericul nu avea sa fie o stare permanenta, ca tinta noastra era si este lumina, de abia atunci suntem patrunsi de tot raul intunericului.

Din starea in care ne-a asezat Revelatia deplina, insusita prin credinta, putem vedea clar ce bun de pret este raportul de comuniune al omului cu Dumnezeu si ce anormala era starea omului inainte de a avea Revelatia deplina. De abia dupa ce credem, ne vedem pacatul dinainte de a crede, sau cel care a mai ramas dupa credinta. Inainte e numai o nemultumire vaga, o asteptare a ceva care sa ne scape.

Ce ne-a dat Revelatia deplina, asa cum o avem in lisus Hristos ? Mantuirea omului de blestem, nasterea omului nou si omorarea omului vechi al pacatului, infierea lui prin Dumnezeu, ne spune Sf. Scriptura. E vorba peste tot de realizarea omului, pe care anumite piedici o faceau imposibila prin puteri imanente. Analizele anterioare ne-au aratat sumar in ce directie sta aceasta realizare deplina a omului si care sunt starile opuse ei. Prin credinta se naste si se dezvolta in om subiectul comuniunii cu Dumnezeu si cu semenii, prin credinta crestina se ridica adica omul de la starea de natura la cea de subiect, la aceasta culme spre care e destinat. Numai prin credinta in Dumnezeu cel personal si deplin prin credinta intemeiata de Revelatia in Iisus Hristos se restaureaza omul, iar aceasta restaurare inseamna o angajare a fiecaruia in stradania de restaurare a semenilor prin comuniune si servire. Numai prin credinta in Dumnezeu cel personal si mai ales in Dumnezeu care se face real si pentru eternitate om, prin raportul creat de ea intre noi si El, primim si noi o valoare, care in acelasi timp se realizeaza in noi, si tot numai prin ea suntem obligati de-a vedea aceeasi valoare si de a o realiza in fiecare semen al nostru.

Omul devine prin Iisus Hristos Fiu al lui Dumnezeu si semen al lui lisus Hristos-Dumnezeu. E cea mai inalta demnitate si stare la care e ridicat. Dar ce altceva inseamna aceasta daca nu ridicarea la cea mai intima comuniune de eu-Tu cu Dumnezeu?

Iar cine sta in comuniune cu Dumnezeu este vesnic, caci pe cine iubeste Dumnezeu atat de mult incat il primeste in comuniune cu Sine, nu-l poate lasa sa piara, asa cum nici noi nu am lasa sa piara cei iubiti de noi, daca ne-ar sta in putere. Dar demnitatea si starea aceasta de suprema realitate si de suprema fericire in acelasi timp nu e ceva care se adauga, artificial fiintei omului, caci e socotita ca o renastere a lui. Ea e reastabilirea omului pe linia destinului sau, ridicat pana la culmea lui.

Omul se afla deci la o stare anormala inainte de renasterea prin credinta crestina. Ii spunem stare de natura, numai intrucat nu s-a nascut in el subiectul. Dar starea aceasta de natura e nefireasca, este nenaturala, daca avem in vedere tinta spre care a fost destinat omul. De altfel se constata ca omul in care s-a nascut subiectul comuniunii, nu e in starea biologiei automate a animalelor, ci intr-o stare de perversiune si rautate. El impiedica constient nasterea subiectului in semenul sau si egoismul sau nu are margini. Nu numai ca nu stie de comuniune, dar e potrivnic ei. Vointa si constiinta lui - care nu sunt inca subiectul adevarat, subiectul comuniunii - stau impotriva realizarii sale si a semenilor sai, stau impotriva tintelor urmarite de Dumnezeu cu omul. Potrivnicia, aceasta fiind o opozitie constienta impotriva lui Dumnezeu, are caracterul de pacat, nu de simpla natura nedesavirsita. El nu iubeste pe Dumnezeu, nu iubeste pe semeni, sta in calea tintelor urmarite Dumnezeu cu omul si toate acestea pentru ca se iubeste pe sine cu o ubire egoista, falsa. Mintea si vointa lui, stand sub impulsul unei prea mari iubiri de sine, sunt slabite si fals orientate. Sub toate raporturile el pacatuieste impotriva lui Dumnezeu, iar pacatul impotriva lui Dumnezeu e spre stricaciunea sa si a semenilor.

In mod automat intoarcerea de catre Dumnezeu spre sine, ca centru al preocuparilor, iesirea din comuniunea cu El, aduce scufundarea sa in obscuritatea mintii, in slabirea vointei, in singuratatea egoista si chinuitoare, intr-o stare de amortire a subiectului sau, intr-o vraja rea care ii paralizeaza ca in basm puterile, sau il degradeaza de la starea de om la o stare animalica. Pedeapsa si blestemul se cuprind organic in pacat. Exista o randuiala suprema, pusa nu numai de vointa, ci intemeiata in insasi fiinta tripersonala a lui Dumnezeu dupa care fericirea sta in comuniune, iar egoismul singuratic este potrivnic legilor ultime ale realitatii, este chin pentru existenta.

Copilul care pleaca din casa parinteasca, din atmosfera de iubire a ei, dus de neascultare, decade sufleteste prin consecinta fireasca a lucrurilor, fara a mai fi lipsa de blestemul formal al parintilor. Daca totusi se vorbeste de un blestem parintesc, drept cauza a decaderii si nenorocirii fiului iesit din legaturile cu casa parinteasca, prin el se exprima pe de o parte starea de necomunicare, de imposibilitate a comunicarii si durerea parintilor pentru acest lucru si pentru fatalitatea urmarilor triste pe care avea sa le suporte fiul, pe de alta faptul ca starea de necomuniune a fiului cu parintii inseamna pentru el o privatiune de puterile sufletesti ce le primea inainte continuu de la ei, si, mai mult decat o privatiune, o cauza de insucces neintrerupt si de treptata slabire morala. Daca comuniunea da puteri, daca ea e vietuirea dupa legile spiritului, iesirea din ea aduce o tulburare a fiintei si o sleire treptata de puteri. Cu atii mai accentuate sunt urmarile acestea la iesirea omului din comuniunea cu subiectul dumnezeiesc, izvorul absolut de putere si de viata.

Restabilirea in comuniunea cu Dumnezeu si prin urmare in starea de echilibru si de putere a fiintei umane nu se poate realiza prin ea insasi. Nici in comuniune cu semenul nu putem intra daca nu voieste si el, eu atat mai putin cu Dumnezeu. Pe de alta parte nu mai sunt in om nici puterile morale, care sa-l faca apt sa se ridice la starea de comuniune. Dorinta lui e o slaba palpaire intermitenta, lipsita de forta, de continuitate si de profunzime.

Tocmai din cauza lipsei lui de putere spirituala, care sa-l faca apt pentru starea de comuniune, este necesar ca nu numai initiativa restabilirii comuniunii sa porneasca de la Dumnezeu, venind EI intai in maxima apropiere de om, ci si ca omul sa fie zguduit, printr-o dezvaluire a intregii lui ticalosii, a vinei lui profude. El trebuie sa inteleaga cat este de condamnabil pacatul lui, cat de vinovat s-.a facut inaintea ordinii morale, cat de grav a batjocorit legea de temelie a existentei spirituale, legea comuniunii. Numai asa se ridica in constiinta lui importanta acelei legi si se intensifica serios dorul dupa comuniune si capata putere sa se dezbare de inertia unei vieti in relaxarea si dezordinea etica.

E necesara, asadar pentru refacerea reala a omului o restabilire a prestigiului ordinii morale in fata constiintei lui. Autoritatea ei trebuie si creasca in el, ca sa-i devina iar un spriiin de care sa se poata prinde cu toata puterea. Obisnuit sa o bagatelizeze - spre raul lui - trebuie sa fie trezit printr-un act de mare zguduire, ca sa-i vada toata insemnatatea si in raport cu ea toata ticalosia de care s-a facut vinovat nesocotind-o.

Dar aceasta nu inseamna altceva decat legea, care a fost batjocorita prin pacatul lui, trebuie sa capete o satisfactie, pacatosul suferind o pedeapsa pe masura transgresiunii lui. La locul sau se va lamuri de ce omul nu era in stare sa dea satisfactia necesara ordinii morale si sa se salte prin suferinte proprii din decaderea lui pentru a reintra in ordinea comuniunii cu Dumnezeu.

Aici ajunge sa reliefam ca intrupoarea Fiului lui Dumnezeu S-a efectuat nu numai cu scopul ca Dumnezeu sa vina in apropierea maxima a omului, ci si pentru ca sa dea, prin suferinta substitutiva acea satisfactie ordinii morale care sa produca in sufletul oamenilor repercusiunile necesare pentru refacerea lor reala. Deci nu ajungea apropierea lui Dumnezeu de om pentru stabilirea comuniunii, ci era necesara in acest scop si jertfa pentru ei.

Dupa teoria lui Anselm de Canterbury, atotputernica in teologia catolica, pacatul omului fiind o ofensa a onoarei lui Dumnezeu, jertfa Fiului Sau a fost o satisfactie adusa onoarei avand ca urmare inlaturarea mortii ce plana ca amenintare deasupra tuturor oamenilor. Jertfa lui Iisus a avut rostul sa concilieze iubirea lui Dumnezeu, care voia scaparea oamenilor de pedeapsa mortii si dreptatea Lui, care nu putea lasa nepedepsita ofensa ce I s-a adus. Fiul lui Dumnezeu s-a facut om pentru a implini forma juridica de reprezentare legala a oamenilor in satisfactia adusa in numele lor. De o apropiere de oameni, ca bun in sine, nu era lipsa, natura omului prin pacat nu s-a stricat, ci s-a suspendat doar relatia normala intre Dumnezeu si oameni si s-a proclamat asupra lor osanda mortii.

Lasand la o parte infatisarea nepotrivita in care apare Dumnezeu in aceasta teorie, ca preocupat atat de mult de onoarea Sa, e de observat ca nu e necesar ca iubirea si dreptatea lui Dumnezeu sa fie considerate ca stand intr-o opozitie atat de accentuata, pentru a explica moartea Fiului lui Dumnezeu pentru oameni.

Dreptatea nu trebuie privita ca stand in opozitie cu iubirea, opunandu-i acesteia cu incapatanare un veto si lasandu-se impacata numai cu pretul unui greu sacrificiu. Ea e
Mai degraba cuprinsa in iubire, daca aceasta e inteleasa nu numai ca sentiment caldut, ci in sensul larg, ca vointa de refacere a naturii umane. Omul nu putea fi refacut real fara sa fie zguduit printr-o suferinta proprie sau, intrucat n-o putea presta insusi, printr-o suferinta substitutiva pentru el.

Acesta e structura de temelie a fiintei lui, in care se oglindeste insemnatatea ideii morale emanate din fiinta si vointa divina. Iertarea simpla, fara aceasta structurare stihiala a lui, nu-i poate folosi nimic, nu-l poate smulge din neputinta lui morala.

Astfel iubirea lui Dumnezeu insasi, ca iubire pana la capat, trebuie sa aprobe suferinta omului ca o conditie a nasterii din nou a lui sau, intrucat el nu o poate presta, sa treaca insasi in ea. Intruparea Fiului lui Dumnezeu, ca manifestare a vointei Lui de-a intra in comuniune cu omul, trebuia sa fie continuata de rastignirea pe cruce. Intruparea Fiului lui Dumnezeu n-a fost menita numai sa-I dea calitatea legala de a reprezenta pe oameni in inlaturarea unui conflict juridic dintre ei si Dumnezeu, ci a fost ea insasi inceputul comuniunii cu oamenii. Ea n-a fost numai un mijloc trecator in slujba iubirii lui Dumnezeu, ci insasi aratarea suprema a iubirii. Prin ea Dumnezeu s-a plasat in rolul de subiect al comuniunii cu oamenii. Dar ca sa fie si ei in stare sa se plaseze in acest raport, la chemarea Lui, trebuia sa se produca zguduirea lor stihiala prin jertfa care avea sa restabileasca prestigiul ordinii morale in constiinta lor.

Dupa conceptia catolica, natura umana nefiind slabita prin pacat, ci avand doar deasupra ei amenintarea mortii, prin satisfactia juridica substitutiva, adusa de Iisus Hristos, inlaturandu-se moartea de deasupra ei, s-a realizat tot ce trebuia sa se realizeze. Dar experienta ne spune ca natura omeneasca este prea stirbita prin pacat si ca printr-un act juridic savarsit de Iisus Hristos cu fata catre Tatal inca nu e scoasa din mizeria ei. Trebuie o lucrare continua asupra ei, caci moartea nu e ceva extern, ci e in ea, ca o slabiciune spirituala care o naruieste treptat.

Iisus s-a facut om pentru a sta permanent cu fata catre oameni, comunicandu-le prin iubire puterile Sale de refacere, iar aceste puteri ii coplesesc cu suprema intensitate abia cand il stiu ca s-a jertfit pentru ei.

Pentru restabilirea naturii in starea ei normala, adica in starea de comuniune, a fost necesara o moarte care sa zguduie cerul si pamantul pana in temelii, ca printr-un cutremur spiritual universal sa se faca inceputul unei noi forme de existenta a creaturii iesita din fagasul ei, in loc de a distruge creatiunea desfigurata (sau de a o lasa sa se dezorganizeze si epuizeze cu totul). Dumnezeu a preferat aceasta moarte care a supraechivalat prin cutremurul produs de ea rasunetul de hau al mortii universale. Moartea creatiunii a fost substituita de moartea Celui ce cuprindea in rezumat intreaga lume creata, dand acestei morti un ecou mai zguduitor decat il putea da moartea lumii.

In acelasi timp singura aceasta moarte a putut sa aiba si eficacitatea innoitoare pentru creatiinea nedistrusa. Moartea Fiului lui Dumnezeu cel intrupat a fost explozia unui nemarginit focar de iubire si de putere spirituala, navalind ca lava arzatoare in toate constiintele neimpietrite si transformandu-le din temelii. Suferinta pentru altul este cea mai accentuata lansare a puterilor din eul propriu spre el. Ea, prin definitia ei, sparge marginile eului celui ce sufere, patrunzand cu putere morala cuceritoare in cel pentru care sufera. Suferinta pentru altul e o putere ce se afla nu in insul suferitor numai, ci intre el si
cel pentru care sufera, incopciindu-i pe amandoi intr-o unitate.

Ea e cea mai insemnata veriga a comuniunii. Ea este oriunde o explozie de putere de la insul care sufera, cu scopul de a atrage in sfera unei noi vieti in comuniune pe cel vizat. Dar moartea Dumnezeu-Omului a fost o explozie din centrul abisal al existentei, care a revarsat puterea lui spirituala iubitoare pe raza intregii omeniri, dogorind cu suprema intensitate si eficacitate.

Sangele Mielului dumnezeiesc, care nu sfarseste niciodata de-a curge si de a se impartasi, are o putere de curatire reala a tuturor celor ce se impartasesc din el. Cutremurul recreator, provocat de moartea Lui jertfelnica, se propaga ca o permanenta actualitate pentru si in orice om care vine la constiinta acestei jertfe, tinand in el intreaga lume pana la sfarsitul ei. In fiecare zi cu deosebire in momentul Sfintei Euharistii crestinul traieste actualizarea acestui cutremur, infiorat de marimea jertfei ce a trebuit sa se aduca pentru el si sub puterea lui se frange forma cea decazuta a fapturii sale si prinde consistenta cea noua.

Intr-un geamat neintrerupt pentru pacatul nostru, pe care ni-l sustine vederea continua a sangelui Sau care ni se impartaseste, geamat care cuprinde totodata si bucuria mantuirii precum si multumirea adusa lui Dumnezeu pentru jertfa prin care ne scapa, se efectueaza mantuirea fiecarei noi generatii de oameni ce vine pe lume.

Fara lacrimi pentru pacatele noastre, fara plansul caintei nu ne mantuim, dar plansul acesta e amestecat cu certitudinea mantuirii si el a devenit o posibilitate pentru noi prin moartea Dumnezeu-Omului.

Lumea se recreeaza printr-o continua suferinta, care e o neincetata omorare a formei ei celei vechi, mai bine zis o continua fortare asupra structurii ei superficiale si invartosate, pentru a se innoi. Nu degeaba botezul e considerat ca moarte si inviere tainica, iar cainta ca un botez ce se repeta de cate ori omul cade in pacat. Crestinul moare in fiecare clipa a lumii si invie din comuniunea cu Hrisios. In acelasi act face experienta mortii omului vechi si a invierii ca om nou. „Noi totdeauna purtam in trup moartea lui Iisus, ca si viata lui Iisus sa se arate in trupurile noastre", spunea St. Pavel (II Cor. 4, 10, 16).

Fiul lui Dumnezeu a creat sau a recreat prin moartea Sa din nou lumea, mai bine zis a pus bazele acestei re-creari la a carei implinire suntem chemati sa colaboram si noi. De asta data crearea s-a infaptuit prin suferinta, in care a pulsat aceeasi forta nesfarsita prin care a creat-o si prima data. Adaptand un cuvant al Sf. Ioan Gura de Aur, putem spune ca re-creerea e intr-un sens mai grea decat crearea prima, caci e mai greu sa fie indreptata o natura spirituala apucata pe panta stricaciunii decaf sa fie creata una noua. Singura forta creatoare este in general suferinta, care frange structura veche, nu pentru a o starpi, ci pentru a o innoi.

Precum Iisus prin moarte S-a transpus ca om in afara existentei create, slabita prin pacat, pentru a o primi in forma innoita, ca printr-o noua creare, din mana lui Dumnezeu, la fel si noi trebuie sa repetam, prin intensitatea de cainta a spiritului, aceasta moarte, iesind afara din tabara lumii, a formei actuale a creatiunii, la Iisus Hristos (Evr. 13, 13), ca deodata cu experienta ca ne aflam pe buza nefiintei, sa experiem primirea existentei celei noi din puterea si mila lui Dumnezeu. Propriu-zis nu in tabara lumii unde ne aflam, ne pastram viata, asa cum ni se pare noua, ci iesind in afara ei, pierzand ceea ce ni se pare noua ca e viata. Viata in forma actuala a creatiunii e o desfigurare a vietii, e o viata ce progreseaza implacabil spre moarte. Numai iesind din aceasta stare de boala, plasindu-ne la marginea-fiintei, in fata lui Dumnezeu, ne recastigam viata. Dar cel ce a facut pasul decisiv in aceasta directie, Invoindu-Se sa piarda aceasta viata pentru a reinvia la cea noua, si prin aceasta atragandu-ne pe toti cu o forta suprema spre „mormantul" vietii celei noi, este Iisus Hristos". Astfel, daca prin intrupare Dumnezeu ne-a venit in maxima apropiere pentru vecii vecilor, prin moartea pe crucea urmata de inviere ne-a smuls din raza mortii spirituale in care ne aflam, ne-a ridicat, la capacitatea comuniunii, a carei baza a pus-o prin intruparea Sa. Jertfa Sa are atata putere de revendicare asupra noastra, incat ne rapeste din starea de amortire spirituala, ne duce cu ea in afara acestei existente invartosate, unde ne intalnim ochi in ochi, cu El ca Dumnezeu. Iar aceasta inseamna viata cea noua. Golgota este prin urmare consecinta fireasca, ultimul pas al miscarii iubitoare a lui Dumnezeu catre oameni. Prin ea se desavarseste comuniunea lui Dumnezeu cu noi.

Inteleasa altfel rastignirea Domnului are in acelasi timp rostul de-a da satisfactie ordinii morale izvorata din vointa divina si de-a reface, chiar prin aceasta, in adanc fiinta umana. Iubirea fata de om, pe care voia sa-l refaca cu adevarat, nu sa-i dea numai o iertare externa, neefectiva, a facut pe Fiul lui Dumnezeu nu numai sa se intrupeze, ci si sa primeasca moartea pe cruce. Daca se vadeste aici si dreptatea divina, ea nu sta separat de iubire, ci se cuprinde in iubire, inteleasa in sens larg, ca voie de a restabili efectiv fiinta omului. Parintii rasariteni, care explica moartea Domnului pe cruce in mod principal din iubire, au patruns mai adanc in taina fiintei lui Dumnezeu si a omului.

Parintele Dumitru Staniloaie