Trupul si sufletul in om

Trup si suflet

Dupa credinta crestina, omul consta din trup material si din ceea ce numim suflet, care nu poate fi redus la materie. Trupul omului este luat din pamant. Su­fletul provine de la Dumnezeu prin creatie (Fac, 2, 7 ; I Cor., 15, 45) si nu prin emanatie.

Despre cele doua elemente consti­tutive ale naturii omenesti ne vorbeste Sfanta Scriptura nu numai in descrierea creatiei (Fac, 1 si 2), ci si in alte multe locuri ale sale : "Si tarana sa se intoarca in pamant, cum a fost, iar sufletul sa se intoarca la Dumnezeu care l-a dat" (Ecl., 12, 7). "Nu va temeti de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot sa-l ucida ; temeti-va mai de graba de acela care poate si sufletul si trupul sa le piarda in gheena" (Matei, 10, 28).

In Sfanta Scriptura, natura spirituala a omului este numita uneori suflet, alteori spirit. Sufletele celor raposati sunt numite deopotriva si spirite sau duhuri, iar despre cei care mor se spune ca iese de la ei spiritul sau sufletul (Matei, 27, 50 ; Fapte, 15, 26). Mantuitorul spune intr-un loc ca isi pune viata (sufletul) pentru oile Sale (loan, 10, 15), iar in altul, ca isi da duhul (Luca, 23, 46). Deci spirit sau duh si suflet sunt numai nume diferite date uneia si aceleiasi realitati din om, anume principiului lui de viata.

Apolinaristii, sprijinindu-se pe filosofia lui Platon si Plotin privind fiinta omului, si incercand sa gaseasca un temei pentru erezia lor, sus­tineau o conceptie trihotomista despre natura omului. Dupa ei, omul s-ar compune din trup, suflet si spirit. Omul ar avea, astfel, un suflet animal si un altul rational, adica principiul imaterial din om ar fi despartit in doua substante : suflet si spirit. Aceasta conceptie este intalnita mai tarziu la unii teologi protestanti care invoca drept baza scripturistica a trihotomiei omului, indeosebi textul din I Tes., 5, 23 si Evr., 4, 12 care par a distinge in fi­inta omului trei elemente componente : trup, suflet si spirit: "insusi Dumnezeul pacii sa va sfinteasca pe voi desavarsit, si intreg duhul vos­tru, si sufletul si trupul sa se pazeasca, fara de prihana, intru venirea Domnului nostru Iisus Hristos";"Caci cuvantul lui Dumnezeu e viu si lucrator si mai ascutit decat orice sabie cu doua taisuri, si patrunde pana la despartitura dintre suflet si duh". In aceste doua texte, numai aparent se vorbeste despre trei elemente componente ale naturii umane. Prin suflet si duh din aceste doua texte, sfantul apos­tol Pavel numeste unul si acelasi element component al naturii umane, principiul spiritual.

Trebuie observat, in primul rand, ca sfantul apostol Pavel afirma categoric dihotomismul naturii omenesti : "Ci eu, desi de­parte cu trupul, insa de fata cu duhul, am si judecat, ca si cum as fi fost de fata, pe cel ce a facut una ca aceasta" (I Cor,, 5, 3) ; "...si femeia nemaritata si fecioara poarta grija de cele ale Domnului, ca sa fie sfanta si cu trupul si cu duhul..." (I Cor., 7, 34).

O a doua observatie care trebuie facuta este ca in textele citate si in intreaga Sfanta Scriptura, termenii suflet si spirit sau duh se folo­sesc, cum deja am vazut, in mod amestecat, unul pentru altul, denumind acelasi element component al naturii omenesti. Prin urmare, in cele doua texte amintite (I Tes., 5, 23 si Evr., 4, 12), in care se vorbeste despre suflet si duh, nu este vorba de doua principii deosebite, ci nu­mai de doua functii sau puteri ale aceleiasi naturi spirituale a omu­lui, si anume despre puterea vietii organice si puterea vietii spirituale. Prin suflet si duh sau spirit, in cele doua texte, se indica cele doua aspecte ale aceleiasi naturi spirituale : aspectul inferior al vietii vege­tative organice, adica al sufletului, si aspectul superior al cunoasterii si vointei rationale, adica al spiritului. Deci, aceeasi natura spirituala umana se numeste suflet cand se raporteaza la cele ale trupului, indeplinind functiuni organice, si se numeste spirit sau duh, cand se raporteaza la cele strict spirituale, indeplinind functiuni din sfera spiritualului.

Constitutia dihotomica a omului reiese si din implicatiile morale ale cuvintelor suflet si duh sau spirit din textele pauline. Omul legat in mod esential de cele pamantesti nu se poate ridica la o viata spiri­tuala superioara, ramanand om psihic sau trupesc, sau firesc. Despre oa­menii "psihici" sau firesti, sfantul Iuda spune ca nu au Duhul (Iuda, 19). Omul care duce o viata pe plan superior, in duhul lui Hristos, ca unul care are harul dumnezeiesc, este un om duhovnicesc, spiritual. Ca ur­mare, spiritul sau duhul se numeste suflet, intrucat ramane in sfera na­turalului si sufletul se numeste duh sau spirit, intrucat este ridicat in sfera supranaturala a harului dumnezeiesc.

Prin urmare, opozitia paulina si scripturistica in general dintre omul psihic sau trupesc si omul duhovnicesc sau spiritual (I Cor., 2, 14-15;15, 45; Gal., 5, 17) nu este fiintiala, ci morala; ea nu se bazeaza pe existenta unor principii deosebite in componenta spirituala a omului, ci tocmai pe trairea deosebita a aceluiasi principiu de viata, adica a sufletului.

Dupa invatatura crestina, sufletul este o substanta reala, vie, ima­teriala sau spirituala si nemuritoare. El strabate prin trupul material si este legat de el, dar transcende materialitatea trupului. El este "cineva" nu numai "ceva", tocmai datorita sufletului sau. Omul este cineva prin acest sub­strat inzestrat cu constiinta si cu capacitatea de reactii constiente si libere.

Sufletul omului, nu-l putem defini in esenta lui, ci il putem doar descrie in manifestarile lui, ca fapt esential care face pe om un subiect constient si voluntar, unic si de neinlocuit.

Ideea nemuririi sufletului este exprimata si in rugaciunile ca Dumnezeu sa ia la Sine sufletele oamenilor (Tob., 3, 6), caci ele se intorc la Dumnezeu dupa despartirea lor de trup (Ecl., 12, 7). Dumnezeu1 tine in mana Sa sufletele dreptilor (Int. Sol., 3, 1 ; 2, 22). In Noul Tes­tament nemurirea sufletului este un adevar general cunoscut si martu­risit : "Caci stim ca, daca acest cort, locuinta noastra pamanteasca, se va strica, avem zidire de la Dumnezeu, casa nefacuta de mana, vesnica, in ceruri" (II Cor., 5, 1).

Intreruperea vietii pamantesti nu rupe definitiv legatura dintre trup si suflet, caci acestea raman unite pentru vecie (Filip., 3, 21 ; I Cor., 15, 20, 44). Desi in cursul vietii pamantesti trupul se poate impotrivi sufletului (Gal., 5, 17), impiedicandu-l uneori in aspiratiile sale mai inalte si in nazuinta lui spre Dumnezeu (II Cor., 5, 6), totusi, numai in unire cu trupul, sufletul savarseste cele bune si cele rele (II Cor., 5, 10).

Cu acelasi trup, omul se va prezenta la a doua Venire, in fata Fiului Omului, Hristos, venit sa judece lumea, spre fericirea vesnica sau osanda vesnica (Matei, 24, 30, 39; 25, 31-46). Cei adormiti vor invia si se vor prezenta cu aceleasi trupuri, dar nestricacioase (I Cor., 15, 52-53), iar cei vii nu vor mai muri dar se vor schimba, imbracandu-se toti intru nestricaciune (I Cor., 15, 50-51).

Dupa credinta crestina, si trupul, datorita prezentei si lucrarii in el a sufletului, isi are insemnatatea lui deosebita, indicata, prin crearea lui printr-un act special de catre Dumnezeu (Fac, 2, 7), prin rationalitatea plasticizata speciala pe care o cuprinde si prin menirea lui de templu al Duhului Sfant (I Cor., 3, 16).