Astazi, 16 mai, se pomeneste Cuviosul Teodor cel Sfintit, ucenicul Sfantului Pahomie cel Mare, despre care am scris ieri aici. Din viata sa mi-a atras atentia un episod tulburator, o dovada de dragoste frateasca si a modului in care lucreaza Duhul Sfant prin persoana unui adevarat indrumator duhovnicesc:
“… Un alt frate după duh, leneş la viaţă, fiind sfătuit şi învăţat adeseori de Cuviosul Pahomie, voia să fugă din mănăstire. Fericitul Teodor, înţelegând aceea, s-a prefăcut că are mâhnire asupra părintelui şi, ca şi cum ar voi şi el să fugă, a zis către fratele acela: “Ştii, frate, că cuvintele acestui stareţ sunt aspre şi mai presus de măsură şi nu ştiu de voi putea să rabd mai mult aici”.
Fratele acela, auzind de la Teodor nişte cuvinte ca acestea, s-a bucurat şi i-a zis: “Oare şi tu pătimeşti rău de la dânsul ca mine?” Grăit-a Teodor: “Pătimesc rău, dar, de vrei să fim împreună, să ne mângâiem unul pe altul, până ce îl vom ispiti încă odată şi, dacă de acum se va arăta bun spre noi, vom sta aici; iar dacă va fi tot rău şi mânios asupra noastră, apoi vom ieşi împreună din mănăstire”. Ascultând fratele acela pe Teodor, n-a plecat din mănăstire, aşteptând până ce vor ieşi amândoi împreună. Deci, Teodor s-a dus şi a vestit aceasta deosebit Cuviosului Pahomie şi a lăudat stareţul înţelegerea lui Teodor. Apoi, chemându-i pe amândoi, părintele şi-a plecat spre dânşii capul şi a zis: “Iertaţi-mă, fraţilor, că v-am greşit, dar şi voi sunteţi datori ca nişte fii adevăraţi, să răbdaţi şi să suferiţi neputinţa părintelui vostru”. Astfel, umilindu-se fratele acela, s-a lăsat de scopul lui cel nefolositor şi de atunci s-a îndreptat”.
De ce mi se pare pilduitor acest episod? Pai, sa ne gandim…
Un frate se afla in neputinta. Sarcinile si cuvantul invatatorului sau ii se par aspre, mult peste puterile sale. In jurul sau el vede alti ucenici care nu au o problema cu asta, si chiar care se pare sa se inalta la exigentele parintelui. Ne dam seama ca acest frate se apropie, incet, incet, de descurajare, poate chiar de deznadejde. Ganduri incep a ii trece prin minte: eu nu sunt in stare, nu pot face fata, nu sunt facut pentru aceasta viata (de calugar)…
Poate ca incepe sa lucreze in el si o justificare: la urma urmei, nu sunt eu de vina, parintele acesta este prea aspru, lucreaza cu favoritisme, pe unii ii ocareste iar pe altii ii tine aproape de el…nu este corect, sunt nedreptatit… Suna oare aceste cunscut noua? Poate ca, macar putin, da…
Cum se poarta fratele sau? Vine la el sa ii spuna cumva: nu dai destul de la tine. Tu esti de vina, pentru ca nu te ostenesti, lenesule. Aici nu am venit sa lenevim, noi suntem elita elitei, esti obligat sa mentii standardul, sa te afirmi, ca nu vine nimeni sa se osteneasca in locul tau. Tu, cu mana ta, ti-ai facut-o.
Nu, nu a facut fratele asta…pentru ca a avut dragoste in inima sa, si nu a fost chimval rasunator. A avut har, si a venit langa fratele sau, punandu-se in locul lui, luand asupra lui sarcina si greutatea aceluia, aflat in dificultate. I-a aratat ca nu este singur in greutatea sa, si ca nu se afla cu el dintr-un gest de bunavointa aroganta, ca de la mai mare la mai mic si slab, ci de pe pozitii de egalitate.
Iar Sfantul Parinte cum a reactionat? L-a repezit oare pe fratele Teodor, spunandu-i ca nu e treaba lui cum anume isi ‘evalueaza elevii’? L-a pus la punct, doct, spunand ca tu esti milos, insa acela este lenes si nu merita efortul? Nu! Ci l-a laudat pe Teodor si… el, sfantul si marele Pahomie “şi-a plecat spre dânşii capul” si le-a cerut iertare ucenicilor sai! Dragostea Duhului Sfant a alungat băţoşismul arogant, a alungat descurajarea, ‘carierismul monahal’ si a castigat inca in suflet pentru Dumnezeu… Aceasta pilda extraordinara, curat evanghelica, mi-a amintit si de acest cuvant al Parintelui Savatie:
“Evanghelia trebuie să intre în viaţa creştinilor, ea nu este doar un florilegiu de metafore şi proverbe frumoase. Şi în zilele noastre există astfel de preoţi evanghelici; un contemporan de-al nostru din Grecia, părintele Epifanie, aplica pilda spălării picioarelor la propriu. Pentru că a fost un părinte cărturar şi cu multă deschidere, veneau la el mulţi studenţi, care mărturiseau păcate caracteristice acestei vârste. Dar stareţul nu le dădea mătănii, ci îi lua în chiliuţa sa, punea un lighean cu apă şi le spăla picioarele, în tăcere. Acesta era “canonul” pe care îl dădea părintele Epifanie pentru păcate grele. Unii dintre aceşti tineri mărturiseau pe urmă că, chiar şi când îi trăgeau prietenii la distracţii, se fereau, pentru că le era ruşine ca bătrânul să le spele iarăşi picioarele.
Dacă toţi preoţii ar fi păstrat acest principiu elementar lăsat de Hristos, niciodată n-ar fi fost nevoie de reforma lui Martin Luther şi n-ar fi existat nici şcolile de “ateism ştiinţific”. Noi însă nu trebuie să cădem în excesele de acest tip, ci să căutăm o ieşire, fără să anulăm preoţia, căci Hristos ne-a lăsat şi libertatea, dar şi preoţia. Pentru aceasta trebuie să deosebim autoritatea de dictatură. Autoritatea şi puterea i-au fost date preotului (mă refer şi la mai marii preoţilor, arhierei), pentru a condamna răul şi pentru a instaura binele. Atunci când această putere, dată de Hristos, este folosită abuziv şi în alte scopuri, ea devine dictatură. Trădând principiile lui Hristos, noi Îl trădăm pe Hristos. Cum este posibilă porunca şi supunerea, fără a degenera în dictatură? Dragostea face totul posibil. “Lege nouă dau vouă, iubiţi-vă unii pe alţii” (Ioan 13, 34)”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
- Deoarece avem nevoie zilnica de hrana spirituala, aici este locul unde vei gasi cate o . . . soapta a Duhului Sfant pentru a te ajuta sa intelegi voia lui Dumnezeu cu privire la viata ta -