Când norii tună şi mările urlă, ei Te cheamă: „Domnul nostru !“
Când meteoriţii cad şi focul izbucneşte din pământ, ei Îţi vorbesc: „Creatorul nostru”
Când florile înfloresc primăvara şi păsările adună fân uscat pentru cuibul lor, ei Îţi cântă: „Stăpânul nostru!”
Dar eu când ridic ochii mei spre tronul Tău, eu Îţi şoptesc: „Tatăl nostru!”
A fost un timp, lung şi îngrozitor, când oamenii Te¬-au numit şi Ţi-au spus: Domnul sau Creatorul sau Stăpânul! Da, atunci când omul a văzut că este numai obiect între obiecte. Dar acum mulţumind Unuia Născut şi Celui mai bun Fiu al Tău, am învăţat numele Tău cel drept. De aceea şi eu îndrăznesc ca Hristos să te chem: „Tată!”
Dacă Te numesc „Domnul”, eu cu frică mă închin înaintea Ta ca robul în mulţimea de robi.
Dacă Te numesc „Creator” eu mă despart de Tine, cum se desparte noaptea de zi sau frunza de copacul ei.
Dacă Te privesc şi spun „Stăpâne” eu sunt ca o piatră între pietre şi ca o cămilă între cămile.
Dar dacă deschid gura mea şi şoptesc „Tată”, iubirea înlocuieşte frica, pământul mi se pare mai aproape de cer, şi eu mă plimb cu Tine ca şi cu un prieten al meu în grădina acestei lumi şi mă împărtăşesc din slava, patimile şi puterea Ta.
Tatăl nostru! Tu eşti Tatăl nostru al tuturor şi eu Te-¬aş micşora şi pe Tine dacă Te-aş numi „Tatăl meu!”
Tatăl nostru! Tu nu porţi grijă numai de mine un singur individ, ci de tot universul. Scopul Tău este ca toţi să intre în Împărăţia Ta, nu numai un singur om. Egoismul Îţi spune „Tatăl meu!”, pe când dragostea strigă „Tatăl nostru!”.
În numele tuturor oamenilor, a fraţilor mei, eu mă rog: „Tatăl nostru!”
În numele tuturor lucrurilor care mă înconjoară şi cu care m-ai împodobit, eu mă rog Ţie: „Tatăl nostru!”
Eu mă rog Ţie, Părinte al universului, numai pentru un lucru mă rog Ţie: cât mai repede să vină ziua când toţi oamenii, vii şi morţi, împreună cu îngerii şi stelele şi animalele şi lucrurile, Te vor numi cu adevăratul Tău nume: Tatăl nostru!
Noi ridicăm ochii noştri spre cer întotdeauna când trebuie să Te chemăm şi îi coborâm pe pământ când ne aducem aminte de păcatele noastre. Tu întotdeauna eşti 1a înălţime, aşa cum se cuvine măririi şi strălucirii Tale.
Tu eşti întotdeauna în ceruri, când suntem nevrednici să Te primim, dar Tu bucuros cobori la noi, în locuinţele noastre pământeşti, întotdeauna când Te dorim şi când Îţi deschidem uşa.
Şi dacă cobori la noi, Tu totuşi locuieşti în ceruri; în ceruri Tu trăieşti, pe ceruri Tu mergi, dar împreună cu cerurile Te apleci până la valea noastră.
Cerul este departe, foarte departe. Pentru omul care are sufletul şi inima întoarse de la Tine sau care râde când aude numele Tău. Dar cerul este aproape, foarte aproape pentru omul care întotdeauna ţine uşa sufletului deschisă şi aşteaptă să vii Tu, al nostru cel mai drag Oaspete.
Dacă s-ar compara cu Tine cel mai drept om, Tu te înalţi faţă de el ca cerurile faţă de văile pământului, ca viaţa de veci peste împărăţia morţii.
Noi suntem făcuţi dintr-un material stricăcios; cum am fi putut să stăm la aceeaşi înălţime cu Tine, Tinereţe şi Putere nemuritoare?
Tatăl nostru care eşti întotdeauna deasupra noastră, coboară la noi şi ne ridică la Tine. Ce suntem noi decât limbi făcute din praf pentru a Te slăvi? Praful ar fi fost în veci mut şi nu ar fi putut să grăiască numele Tău cel Sfânt fără noi, Doamne. Cum Te poate praful şti decât prin noi? Cum ai fi putut Tu, Doamne, face minuni din praf dacă nu prin noi?
Tu nu devii mai sfânt pentru că noi Te sfinţim, dar sfinţindu-Te pe Tine noi ne sfinţim pe noi. Numele Tău este minunat. Oamenii se ceartă pe acest pământ pentru nume: al cui nume este mai mare! Bine ar fi să¬-şi aducă aminte de numele Tău în aceste certuri, căci atunci toate vorbele ar deveni domoale pentru că cele mai mari nume ale oamenilor luate împreună nu pot să se compare cu Numele Tău, Sfinte, Atotsfinte!
Când oamenii doresc să sfinţească numele Tău, ei roagă natura să le ajute. Ei iau piatră şi lemn să construiască biserici; ei împodobesc altarele cu perle şi flori şi fac focuri din ierburi şi iau tămâie de la pieptul fraţilor lor şi întăresc glasurile cu tăria clopotelor; şi cheamă animalele în ajutor să sfinţească numele Tău.
Natura este curată ca stelele Tale, şi nevinovată ca îngerii Tăi, Doamne. Miluieşte-ne pe noi pentru natura curată şi nevinovată, care cu noi împreună sfinţeşte numele Tău, Sfinte, Atotsfinţitorule.
Cum să sfinţim numele Tău?
Oare cu bucurie nevinovată? - atunci fă-Ţi milă de noi, pentru copiii noştri nevinovaţi.
Oare cu suferinţa? - atunci uită-Te la mormintele noastre. Sau numai cu jertfa noastră? - atunci adu-Ţi aminte de patimile mamelor, Doamne!
Numele Tău este mai tare decât fierul şi mai strălucitor decât lumina. Ferice de acela care are nădejdea în Tine şi se luminează cu al Tău nume.
Proştii spun: „Suntem înarmaţi cu fier: cine poate să se apropie de noi?” Dar Tu distrugi împărăţiile cu nevăzute insecte!
Îngrozitor este numele Tău, Doamne! EI luminează şi arde ca un nor mare de foc. Nu este nimic îngrozitor sau sfânt care să nu fie unit cu numele Tău. Dă-mi, o, Sfinte, dă-mi prieteni pe aceia care în inimile lor au înscris numele Tău, iar duşmani pe aceia care nu doresc să ştie nimic despre Tine. Iar aceşti prieteni rămân prietenii mei până la moarte, iar duşmanii vor îngenunchea înaintea mea şi se vor preda când se va dărâma fierul lor .
Groaznic şi sfânt este numele Tău, Sfinte, Atotsfinţitorule ! Şi să ne aducem întotdeauna aminte de numele Tău în toate clipele noastre de bucurie şi de osteneală în viaţă, aşa cum ne aducem aminte de numele Tău în ceasul morţii; da, Tatăl nostru ceresc, Tatăl nostru Sfânt!
Să vină împărăţia Ta, o, Împărate Prea Înalt ! Noi ne¬am săturat de împăraţii care numai aparent arată mai mari decât ceilalţi oameni, dar care dorm în mormintele noastre, împreună cu cerşetorii şi cu robii.
Ne-am săturat de împăraţi care ieri şi-au declarat stăpânirea peste popoare şi pământuri, iar azi se plâng de durerea dinţilor !
Ne-am săturat de ei ca de norii care aduc prepeliţe în loc de ploaie.
„Uite, acesta este om înţelept. Dă-i coroana !” a strigat mulţimea. Coroanei îi este totuna pe al cărui cap se pune. Dar Tu, Doamne, ştii înţelepciunea înţelepţilor şi stăpânirea muritorilor. Oare să-ţi repet ceea ce-ţi este cunoscut? Oare să-Ţi spun Ţie cum cel mai înţelept dintre noi a stăpânit peste noi prost ca un lemn?
„Uite, acest om este om tare. Daţi-i coroana!” striga iarăşi mulţimea în alte vremuri şi generaţii. Şi aşa coroana a călătorit în tăcere de pe un cap pe altul, dar Tu, Atotputernice, ştii valoarea puterii duhovniceşti a celor supuşi şi stăpânirea celor puternici. Tu ştii cu câtă slăbiciune cei tari au ţinut împărăţiile lor.
Acum ne-am învăţat prin pătimiri că nu există al Împărat afară de Tine. Sufletul nostru este însetoşat de a Ta Împărăţie şi stăpânire.
Rătăcind de ici colo, oare nu suntem de-ajuns supăraţi şi răniţi, noi, martori vii la mormintele micilor împăraţi şi împărăţii? Acum ne rugăm Ţie să ne ajuţi.
Ca să vină împărăţia Ta la orizont! Împărăţia Ta cea puternică, înţeleaptă şi părintească! Ca şi acest pământ, de mii de ani câmp de luptă, să fie o locuinţă, unde Tu eşti Stăpân iar noi oaspeţi.
Vino, Împărate, acolo unde Te aşteaptă tronul gol! Împreună cu Tine va veni armonia, iar cu armonia şi frumuseţea. Ne-am săturat de alte împărăţii, de aceea acum Te şi aşteptăm, Înalte Împărate, pe Tine şi împărăţia Ta!
Cerul şi pământul sunt ogoarele Tale, Tata! Pe un ogor Tu semeni stele şi îngeri, iar pe celălalt oameni şi spini. Stelele se mişcă după voia Ta. Îngerii cânta la stele ca la harfă după voia Ta. Dar omul întâlneşte pe(alt) om şi întreabă: Care este voia lui Dumnezeu?
Până când omul nu doreşte să ştie voia Ta? Până când să se umilească el în faţa spinilor din calea picioarelor lui? Tu l-ai creat să fie egal cu îngerii şi cu stelele şi, iată, - pe el şi spinii îl depăşesc!
Dar, vezi, omul dacă doreşte, poate rosti numele Tău mai bine decât spinii, îl poate rosti ca îngerii şi stelele. O, Tu, Dătătorule de suflet şi voinţă, dă-i omului voia Ta!
Voinţa Ta este înţeleaptă şi senină şi sfântă.
Acea voinţă mişcă cerurile: de ce aceeaşi voinţa n-ar putea să mişte şi pământul, care, faţă de ceruri este ca o picătură de ocean?
Voinţa Ta este înţeleaptă. Eu ascult povestea generaţiilor trecute şi mă uit spre cer şi ştiu că stelele se mişcă cum s-au mişcat de mii de ani, întotdeauna la fel, şi aduc când trebuie vara şi iarna.
Tu nu eşti niciodată obosit, pentru că acţionezi cu înţelepciune, Tatăl nostru. Nici un lucru prost nu află vreodată loc în planul Tău. Tu eşti atât de proaspăt în înţelepciune şi în bunătate azi, ca în prima zi a facerii, iar mâine vei fi ca azi.
Voinţa Ta este sfântă pentru că este înţeleaptă şi proaspătă. Lumina este nedespărţită de Tine aşa cum noi suntem nedespărţiţi de aer.
Tot ce nu este sfânt poate să se înalţe la cer dar nimic nesfânt n-o să coboare vreodată din cer, de la tronul Tău, Părinte.
Noi ne rugăm, Ţie, al nostru Tată Sfânt, fă să vină cât mai repede ziua când voinţa tuturor oamenilor va fi înţeleaptă, proaspătă şi sfântă, ca şi voinţa Ta şi când toate creaturile de pe pământ se vor mişca aşa cum se mişcă stelele pe cer, şi când planeta noastră va cânta în cor cu toate ale Tale uimitoare stele: Stăpâne, învaţă-ne! Dumnezeule, însoţeşte-ne! Părinte, scapă-ne!
Cine dă trupul dă şi sufletul; şi cine dă aerul dă şi pâinea. Fiii Tăi, Milostive Dătătorule, aşteaptă să le împlineşti Tu toate trebuinţele.
Cine va ilumina feţele lor dimineaţa, dacă nu Tu cu a Ta lumină?
Cine va supraveghea asupra suflării lor când dorm, dacă nu Tu, cel mai neobosit dintre toţi paznicii?
Unde am putea semăna noi pâinea noastră cea de toate zilele, dacă nu pe ogorul Tău? Cu ce am putea noi să o împrospătăm, dacă nu cu a Ta rouă a dimineţii? Cum am aduce-o la viaţă, dacă nu cu lumina Ta şi cu aerul Tău? Cum am putea noi mânca, dacă nu cu gura pe care ne-ai dat-o nouă?
Cum am putea noi să ne bucurăm şi să-Ţi mulţumim că ne-am săturat, dacă nu cu duhul pe care Tu l-ai suflat în tina neînsufleţită din care ai făcut minune, Tu, cel mai minunat artist?
Eu nu mă rog Ţie pentru pâinea mea, mă rog pentru pâinea noastră. De ce numai eu să am pâine, când fraţii din jurul meu sunt flămânzi? Ar fi mai bine şi mai drept, dacă ai fi luat de la mine pâinea cea amară şi egoistă, foamea este mai dulce când o împarţi cu ceilalţi fraţi. Nu poate fi voia Ta ca un om să-Ţi mulţumească iar sute să blesteme!
Tatăl nostru, dă-ne pâinea noastră! Ca să Te slăvim într-un glas. Şi bucuroşi să ne aducem aminte de Tatăl nostru din ceruri. Astăzi ne rugăm pentru astăzi.
Această zi este mare, în ea s-au născut multe mii de fiinţe noi. Mii de făpturi noi, care ieri nu au fost şi care mâine nu vor mai fi, astăzi se nasc sub aceeaşi rază de soare, cu noi se mişcă spre una din stelele Tale şi cu noi Îţi spun: pâinea noastră.
O, Stăpâne mare! Noi suntem oaspeţii Tăi de dimineaţa până seara, noi stăm la masa Ta şi aşteptăm pâinea Ta. Nimeni afară de Tine nu are dreptate să spună: pâinea mea. Ea este a Ta.
Nimeni afară de Tine nu are dreptul la ziua de mâine şi la pâinea de mâine decât numai Tu şi aceia dintre locuitorii pământului pe care îi chemi Tu.
Dacă este dură voia Ta ca sfârşitul acestei zile să fie o parte a firului vieţii şi morţii, eu mă închin înaintea voinţei Tale sfinte.
Dacă voinţa Ta este ca mâine iarăşi să fiu tovarăş soarelui celui mare şi oaspete la masa Ta, eu voi repeta mulţumirea, aşa cum o repet întotdeauna din zi în zi.
Şi eu mă voi închina înaintea voinţei Tale iarăşi şi iarăşi aşa cum o fac îngerii din ceruri, Dătătorule al tuturor darurilor trupeşti şi sufleteşti!
Mai uşor este omului sa calce poruncile Tale decât să le înţeleagă, Părinte. Dar Ţie nu-Ţi este uşor să ne ierţi păcatele noastre dacă noi nu iertăm acelora care ne greşesc nouă. Că Tu ai creat lumea cu măsură şi ordine. Cum se poate păstra echilibrul acesta în lume dacă ai o măsură pentru noi, dar alta pentru aproapele nostru? Sau dacă ne dai pâine pe când noi aproapelui îi dăm piatră? Sau dacă ne ierţi păcatele, pe când noi spânzurăm pe aproapele nostru din cauza păcatelor lui? Cum s-ar păstra atunci măsura şi ordinea în lume, o, Părinte al legii?
Şi, totuşi, Tu ne ierţi nouă mai multe decât putem noi ierta fraţilor noştri. Noi spurcăm pământul toată ziua şi noaptea cu ale noastre răutăţi, pe când Tu ne saluţi în fiecare zi cu ochiul senin al soarelui Tău şi în fiecare noapte trimiţi iertarea Ta cea milostivă peste stelele cele luminoase şi păzitoare la poarta tronului Tău, al nostru Împărătesc Părinte.
Tu nu ne ruşinezi în fiecare zi, Atotmilostive. Pentru că atunci când aşteptăm pedeapsa, Tu ne trimiţi mila; când aşteptăm tunetele Tale, Tu ne trimiţi seară liniştită; şi când aşteptăm întuneric, Tu ne trimiţi strălucirea soarelui.
Tu eşti întotdeauna înălţat deasupra păcatelor noastre şi întotdeauna mărit în răbdarea şi trecerea Ta.
Greu este prostului care crede că Te supără cu cuvinte înfuriate! El este ca un copil care, mânios fiind, aruncă pietricele în mare ca să înlăture toată marea de la locul ei. Dar marea numai îşi zbârceşte pielea la suprafaţă şi continuă să ridiculizeze neputincioasa lui înfuriere cu uriaşa sa putere.
Uite, toate păcatele noastre sunt laolaltă şi noi toţi suntem responsabili de păcatele tuturor. Deci nu sunt pe pământ oameni curaţi şi drepţi, căci toţi cei drepţi vor lua asupra lor păcatele păcătoşilor. Greu este să fii om fără păcat, pentru că nu există nici un drept care să nu ducă în spate măcar pe un păcătos. Dar, cum se poate, Părinte, fă-mă să-nţeleg, că cu cât mai multe păcate ale păcătosului duce dreptul, cu atât este el mai drept?
Tatăl nostru ceresc care trimiţi din zori şi până noaptea tuturor fiilor Tăi şi primeşti păcatele lor ca plată, uşurează sarcina oamenilor drepţi şi luminează noaptea păcătosului!
Pământul este plin de păcate, dar şi de rugăciuni; este plin de rugăciunile drepţilor şi de disperarea păcătoşilor. Oare nu este disperarea începutul rugăciunii?
La sfârşit Tu trebuie să fii învingătorul. Împărăţia Ta va veni prin rugăciunile drepţilor. Voinţa Ta va fi lege pentru oameni, aşa cum este lege îngerilor.
De ce atunci ar ezita Părintele nostru să ierte păcatele muritorilor, doar El dă exemplu iertării şi milei?
O, cât de puţin îi trebuie omului ca să întoarcă faţa la Tine de la idoli.
El este înconjurat de ispite ca de o furtună; el este neputincios ca spuma unui zgomotos pârâu de munte.
Dacă este bogat, el imediat gândeşte că Îţi este egal, Doamne, sau Te pune după el, sau împodobeşte casa lui cu icoanele Tale ca obiecte de lux.
Dacă răutatea bate la uşa lui, el cade în ispită şi doreşte să se târguiască cu Tine, sau să Te înlăture pentru totdeauna.
Dacă îl chemi să se jertfească, el se supără. Dacă îl trimiţi la moarte, el tremură.
Dacă îi oferi toate frumuseţile acestui pământ, va fi ispitit să otrăvească şi să-şi omoare însuşi sufletul lui.
Dacă descoperi ochilor lui legile ocrotirii Tale, el bombăne: „lumea este ciudată şi legea este ciudată şi nu are Creator”.
Pe noi ne tulbură lumina Ta, o, Părintele nostru luminos, ca pe fluturii de noapte. Când ne chemi la lumină, noi fugim în întuneric; când suntem puşi în întuneric, noi căutăm lumina.
Cine ne va scăpa de rele, dacă nu Tu, Tatăl nostru?
Cine va întinde mâna copiilor care se îneacă dacă nu Părintele lor?
Pe cine interesează mai mult frumuseţea şi curăţenia casei dacă nu pe stăpânul?
Tu ne-ai chemat ca din nimic să fim ceva, dar noi ne legăm de rău şi aşa iarăşi ne întoarcem în nimic.
Noi Înfăşurăm în jurul inimii noastre şarpele de care cel mai mult ne temem.
Cu toată puterea noastră strigăm împotriva întunericu¬lui dar în sufletul nostru trăieşte întunericul, microbii întunericului şi ai morţii.
Într-un glas ne luptăm împotriva răului, dar răul în tăcere pătrunde în locuinţa noastră; noi strigăm dar răul recuperează poziţie după poziţie şi ajunge aproape de inima noastră.
Rămâi, A tot Înalte Părinte! Pune-Te între noi şi rău şi noi ne vom ridica inimile noastre, şi răul se va usca aşa cum seacă izvorul de lângă drum de arşiţa soarelui.
Tu eşti sus, deasupra noastră, şi nu simţi cum răul creşte; dar noi ne sufocăm de greutatea lui. Uite, răul creşte în noi zi de zi înaintea ochilor noştri şi îşi lasă seminţele lui în toate părţile.
Soarele ne salută în fiecare zi cu „Bună dimineaţa!” şi cu întrebarea: Ce avem să arătăm marelui nostru Împărat? Dar noi arătăm numai roadele vechi şi stricate ale răului. O, Dumnezeule, oare nu-i praful, nemişcător şi neînsufleţit, mai curat decât omul care este în slujba răului?
Iată, noi am clădit casele şi palatele noastre pe văi şi scobituri ale pământului. Ţie nu-Ţi va fi greu să porunceşti râurilor Tale să înece toate văile şi scobiturile şi să spele pământul de oameni şi de faptele lor cele rele.
Dar Tu eşti mai presus de supărările şi sfaturile noastre. Că dacă ai fi ascultat de sfaturile omului, până acum Tu ai fi dărâmat pământul până la temelie şi pe Tine Însuţi Te-ai fi îngropat în ruinele pământului.
O, Cel mai înţelept dintre Părinţi! Tu întotdeauna zâmbeşti în a Ta dumnezeiască frumuseţe şi nemurire şi iată din râsul Tău cresc stelele!. Întotdeauna Tu cu râsul Tău întorci răul nostru în bine, şi altoieşti pomul bun pe pomul rău şi aşa, cu răbdare, tămăduieşti grădina raiului nostru cea necultivată. Tu cu răbdare tămăduieşti şi cu răbdare construieşti. Tu construieşti îngăduitor a Ta Împărăţie a bunătăţii. Împăratul şi Părintele nostru.
Noi ne rugăm Ţie: eliberează-ne de rău şi ne umple de bine, Tu lipsa absolută a răului şi plinătatea binelui.
Stelele şi soarele sunt locuitori ai Împărăţiei Tale, Tată. Pune-ne şi pe noi în această strălucită obşte a Ta.
Planeta noastră este mică şi întunecoasă, dar este creaţia Ta, con¬strucţia Ta şi inspiraţia Ta. Cum poate ieşi altceva decât numai bine din locul nostru mic şi întunecos de locuit. Da, pământul este mic şi întunecos întot¬deauna când spunem că el este împărăţia noastră şi când ne prostim că suntem împăraţii lui.
Iată mulţi dintre noi au fost împăraţi pe pământ, iar acum stau miraţi pe ruinele tronurilor lor şi întreabă: „Unde sunt împărăţiile noastre?” Şi mulţi împăraţi nu ştiu ce s-a întâmplat cu împărăţiile lor. Fericit şi bucuros este omul care se uită prin nori şi şopteşte cuvintele: a Ta este Împărăţia!
Împărăţia noastră cea pământească este plină de viermi şi trecătoare ca bulele de aer din apa unui râu adânc. Un pumn de praf pe aripile vântului! Numai Tu ai dreapta Împărăţie şi numai Împărăţia Ta are Împărat. Ia-ne de pe aripile vântului, Împărate milostive, scapă-ne de pe aripile vântului! Şi ne fă pe noi locuitori ai Împărăţiei Tale celei veşnice, aproape de stelele şi de soarele Tău, aproape de îngerii şi arhanghelii Tăi, da, aproape de Tine, Tatăl nostru!
A Ta este puterea pentru că a Ta este Împărăţia. Presupuşii împăraţi sunt fără putere. Singura lor putere împărătească este rangul lor împărătesc, care de fapt este numai rangul Tău. Ei rătăcesc în praf şi praful merge acolo unde îl duce vântul. Noi suntem rătăciţi şi umbră şi praf mergător. Dar şi când rătăcim şi mergem noi o facem cu puterea Ta. Prin puterea Ta noi existăm şi prin puterea Ta noi vom fi. Dacă omul face vreun bine, el îl face cu puterea Ta, dar prin el însuşi. Tot ce se face, se face cu puterea Ta, folosită corect sau abuziv, cu înţelegere sau fără înţelegere. Dacă omul, Tată, foloseşte puterea Ta cu voinţa Ta, atunci puterea Ta este numai a Ta; dar dacă omul foloseşte puterea Ta cu voinţa sa, atunci puterea Ta se numeşte puterea lui şi este rea.
Eu spun, Doamne, că atunci când Tu foloseşti puterea Ta, ea este bună, dar când cerşetorii care au împrumutat puterea de la Tine, cu mândrie o folosesc ca fiind a lor, ea este rea. Şi astfel există un deţinător, dar există şi răi folositori ai puterii Tale, dar numai a unei părţi din puterile Tale pe care cu milostenie le împrumuţi de pe masa Ta cea bogată, acestor săraci muritori de pe pământ.
Priveşte la noi, Părinte puternice, priveşte la noi şi nu Te grăbi să trimiţi puterea Ta prafului pământesc până când el nu-şi pregăteşte două camere: voinţa şi smerenia - voinţa bună să folosească spre bine darul Tău cel dumnezeiesc, iar smerenia ca întotdeauna să-¬şi amintească că toată puterea din cosmos Îţi aparţine Ţie, mare Dătător de putere.
Puterea Ta este sfântă şi înţeleaptă. Dar când este în mâinile noastre, ea este în pericol să fie profanată şi să devină nesfântă şi nebună.
Tată, care eşti în ceruri, ajută-ne să ştim să facem mereu numai una, să ştim că totul este puterea Ta, şi să folosim puterea Ta după voia Ta. Iată, noi suntem nefericiţi, pentru că am descoperit ceva ce este nedespărţit în Tine, noi am despărţit puterea de lumină, puterea de iubire, puterea de credinţă, şi, în sfârşit - aceasta este prima cauză a căderii noastre ¬- puterea de smerenie. Te rugăm Tată, uneşte ceea ce copiii Tăi prost au despărţit.
Te rugăm, ridică din nou la cinstire propria Ta putere care a fost neglijată şi profanată. Dar să vezi măcar ce suntem, noi suntem copiii Tăi.
Slava Ta este în veşnicie cu Tine, Părintele nostru împărătesc. Ea este în esenţă în Tine şi independentă de noi. Această slavă nu este din cuvinte ca slava muritorilor, ci este de aceeaşi esenţă netrecătoare cu Tine. Da, ea este nedespărţită de Tine, aşa cum lumina este nedespărţită de soarele înflăcărat. Cine a văzut centrul şi marginile slavei Tale? Cine a devenit slăvit fără să atingă Slava Ta?
Slava Ta strălucitoare ne înconjoară din toate părţile şi ne urmăreşte în tăcere, zâmbind şi mirându-se de patimile şi nemulţumirile noastre omeneşti. Când ne liniştim, cineva în taină ne şopteşte: voi sunteţi copiii Tatălui slăvit.
O, cât este de dulce această şoaptă slăvită!
Ce am dori mai mult decât să fim copiii slavei Tale? Nu este de ajuns aceasta? Fără îndoială aceasta este de ajuns pentru o viaţă dreaptă. Dar iată că oamenii doresc să fie părinţii slavei. Dar aceasta este începutul şi culmea fericirii lor. Ei sunt nemulţumiţi să fie copii şi părtaşi ai slavei Tale, ei doresc să fie părinţi şi purtători ai slavei Tale. Dar totuşi, Tu eşti unicul Tată şi unicul purtător al acestei slave. Există mulţi care abuzează de slava Ta şi mulţi care se înşeală. Nimic nu este mai periculos în mâna unui muritor decât slava.
Tu le arăţi slava Ta, dar oamenii se ceartă pentru slava lor. Slava Ta este un fapt, dar slava omului este o vorbă.
Slava Ta întotdeauna zâmbeşte şi linişteşte, slava omului despărţită de Tine înspăimântă şi omoară.
Slava Ta hrăneşte pe cei săraci şi conduce pe cei blânzi, slava omului despărţită de Tine este cea mai bună unealtă a satanei.
Cât sunt de comici oamenii când încearcă să-şi facă slava lor separată şi despărţită de Tine. A fost un prost care a urât soarele şi a încercat să afle un loc separat de razele soarelui şi să-I aibă numai el. El a clădit o colibă întunecoasă şi nu a făcut geamuri, şi intrând în ea a şezut şi s-a veselit că a scăpat de izvorul tare al luminii. Aşa este prostul şi aşa este locuitorul întunericului care se opinteşte să facă slava lui separată şi despărţită de Tine, Nemuritorule izvor al slavei!
Nu există slava omului cum nu există puterea omului. A Ta este puterea şi slava, a Tatălui nostru. Dacă nu le împrumutăm de la Tine nu le aveam şi ne uscăm ca frunzele despărţite de copac şi împrăştiate de vântul nărăvaş.
Să fim mulţumiţi, că ne numim fiii Tăi. Nu există mai mare cinste pe pământ sau în cer decât aceasta.
Ia de la noi împărăţia noastră, puterea noastră şi slava noastră. Tot ce am numit vreodată că este al nostru acum doarme în ruină. Ia de la noi ceea ce de la început a fost al Tău. Toată istoria noastră a fost o străduinţă prostească să realizăm împărăţia noastră, puterea noastră şi slava noastră. Termină repede cu istoria noastră veche, în care ne-am luptat să fim stăpâni în casa Ta, şi deschide o istorie nouă, în care ne vom da silinţa să fim slugi în casa care este a Ta. Iată, mai bine şi mai slăvit este să fi slugă în împărăţia Ta decât să fi cel mai mare împărat în împărăţia noastră.
De aceea fă-ne, Părinte, slugi ale Împărăţiei, Puterii şi Slavei Tale în toate neamurile şi în toţi vecii.
AMIN!
Sfântul Nicolae Velimirovici
(+1045, sărbătorit la 15 februarie)
Sfântul
Ierarh Sigfrid este cel care a adus lumina Evangheliei lui Hristos în
Suedia de astăzi, tocmai de aceea este supranumit şi Luminătorul
Suediei. El l-a botezat în anul 1008 la Husaby, în estul provinciei
Gothland, pe Regele Olof Skötkonung, Regina Estrida, copiii şi curtea
lor, la fântâna care este numită până astăzi „Fântâna Sfântului
Sigfrid”, loc de primenire duhovnicească pentru numeroşii pelerini de
odinioară. La 300 de metri de „Fântâna Sfântului Sigfrid” se află o
străveche biserică din piatră din secolul XII, construită pe locul
alteia mai vechi, din lemn, din secolul XI. În faţa bisericii se
păstreză mormântul Regelui suedez Olof şi al Reginei Estrida, părinţii
Sfintei Ana de Novgorod, care, alături de fraţii ei, la botezul săvârşit
de Sfântul Sigfrid, a primit numele de Irina (Ingegerda). Sfântul
Sigfrid este protectorul catedralei şi al oraşului său de reşedinţă
Växjö, unde avem şi o parohie ortodoxă română ocrotită de Sfinţii
Ierarhi Mărturisitori Iosif din Maramureş şi Sigfrid, Luminătorul
Suediei.Sfântul Sigfrid a fost monah în ţinuturile anglo-saxone apoi a devenit episcop la York. În anul 994 când Regele Olav I Trygvasson al Norvegiei s-a convertit la creştinism, Regele Ethelred al Angliei şi consilierii săi au hotărât să-l trimită pe Sigfrid, împreuna cu înca doi episcopi misionari şi câţiva preoţi pentru a-l ajuta pe Regele Olav I la încreştinarea poporului norvegian.
Ajungând în Norvegia, Sfântul Sigfrid dorea să-l viziteze pe vrăjitorul Raud care trăia pe insula Godo, în Fiordul Slaten, însă a fost impiedicat de vremea rea, cauzată de vrăjitoriile acestui păgân. Dupa cum ni se povesteşte în saga lui Olav Tryggvason, Sfântul Sigfrid s-a îmbrăcat în toate veşmintele liturgice şi s-a îndreptat spre prora corăbiei regale. A cerut să se aprindă lumânări şi să se aducă tămâie, după aceea a pus o cruce pe pupa corabiei, a citit pericopa evanghelică cu mai multe rugăciuni, a stropit cu aghiasmă toată corabia, apoi a cerut să fie îndepărtate pânzele şi să fie urmat. Intrând în fiord, vântul nu le-a mai opus rezistenţă, apa liniştită se ondula pe lângă chilă, în schimb, pe fiecare parte a corabiei, valurile se ridicau atât de sus încât loveau stâncile uriaşe.
Mai târziu, Regele Olof al Suediei a cerut regelui Angliei misionari pentru luminarea poporului suedez. Sfântul Sigfrid a venit din Norvegia şi s-a stabilit în Växjö şi a început evanghelizarea zonei înconjurătoare. În urma unei viziuni a ridicat o biserică în Växjö, misiunea în Suedia începând să aducă roade. Doisprezece bătrâni înţelepţi din zonă au fost desemnaţi să reprezinte cele douăsprezece triburi principale pentru a evalua veridicitatea învăţăturilor lui Sigfrid. După ce i-au ascultat învăţătura şi au văzut minunile săvârşite de Dumnezeu prin el, au cerut să fie botezaţi. Convertirea acestor lideri a dus la creştinarea unui mare număr de oameni din Varend.
Regele Olof a trimis pe unul din consilierii săi de încredere să afle cum decurge activitatea misionară a ierarhului saxon. La întoarcere, consilierul, i-a relatat regelui, printre altele, că în timpul Sfintei Liturghii, după ce episcopul a ridicat pâinea şi vinul iar oamenii au îngenunchiat, pâinea de pe disc s-a transformat într-un tânăr pe care episcopul L-a sărutat iar acesta a dispărut apoi şi a rămas pâine. Auzind acestea, regele l-a invitat pe misionar la el în Husaby, în partea de răsărit a insulei Gothland. Episcopul Sigfrid nu s-a grăbit în această călătorie.ci s-a oprit mai întâi la Utvanstorp ca să înveţe şi să-i boteze şi acolo pe vikingi. Ajungând la Husaby a fost primit cu mare cinste, iar după puţin timp, regele împreună cu familia şi curtea sa au fost botezaţi în fântână la Husaby. Mai târziu, Sigfrid a rânduit alţi doi episcopi pentru partea de răsărit şi de apus a peninsulei.
Curând, credinţa creştină în Suedia a fost întărită de martiraje. Printre aceşti martiri se numără şi cei trei nepoţi ai Sfântului Sigfrid, Preotul Unaman, Diaconul Sunaman şi Ipodiaconul Vinaman. Fiind Sfântul Sigfrid chemat de rege, doisprezece bărbaţi au dat navală în casa nepoţilor săi şi i-au omorât, tăindu-le capetele pe care le-au aruncat într-un râu care trecea pe lângă biserică, iar corpurile le-au ascuns într-un loc îndepărtat. La puţin timp după faptă, Sigfrid s-a întors acasă şi s-a rugat cu stăruinţă lui Dumnezeu să-i descopere unde erau îngropaţi mucenicii. La un moment dat, a văzut trei lumini, asemănătoare unor stele, strălucind deasupra lacului, apoi spe malul de răsărit. Înotând spre acel mal, a găsit trei capete într-o oală astupată cu o piatră grea.
În timpul apostolatului Sfântului Sigfrid, în anul 1028, un englez pe numele Ulfrid a sosit în Uppsala şi a convertit pe mulţi la creştinism. Ni se spune că acesta a sfărâmat în bucăţi cu un topor o statuie a zeului Thor, foarte venerat de localnici, iar pentru aceasta vikingii păgâni l-au ucis, primind cununa de martir.
Conform unui vechi calendar runic, pe 15 februarie 1045, Sfântul Sigfrid a trecut la cele veşnice în Växjö , unde construise o biserică de lemn pe locul actualei catedrale de piatră. Lucrarea lui a fost continuată de ucenicii săi, Episcopii David şi Eskil. Primul dintre ei a fost un mare ascet, în timpul rugăciunii era învăluit de flăcări de foc. Eskil a fost înrudit cu Sigfrid devenind episcop la Strangnas, unde după ce o furtună violentă a distrus un templu păgân viking, împreună cu jertfele sale, Eskil a fost ucis cu pietre în jurul anului 1080.
Sursa: episcopiascandinavia
Reproducem mai jos declaraţia din 18 decembrie 1943 aînvăţătoarei Nina Stoicev, contemporană cu părintele Anatolie, care descrie cu lux de amănunte pătimirea acestui mărturisitor al lui Hristos[1]. Puţin mai tîrziu, la 13 ianuarie 1944, deportarea părintelui Anatolie era confirmată şi de fiul acestuia, Teodorov Igor[2].
Pentru moment, despre preotul Anatolie Teodorov am reuşit să aflăm puţin: în anul 1922 avea 23 de ani şi a fost hirotonit preot în 1920, pentru parohia Manta, judeţul Cahul[3].
GUŢULEAC Alexandru
„Declaraţie
Lidia Stoicev, învăţătoare din com. Tvardiţa, jud. Tighina, despre deportarea preotului Anatolie Teodorov, declar următoarele:
A venit în timpul urgiei bolşevice din comuna Petreşti – Tighina, unde fusese preot pînă la cedarea Basarabiei, ca să păstorească credincioşii comunei Tvardiţa, la repetatele şi insistentele lor rugăminţi. Prigoana, impunerile (impozitele, n. red.) pe veniturile bisericeşti, cercetările, ameninţările se ţineau lanţ. Căci printre acei care se numeau creştini pe vremuri, erau mulţi în care dispăruse orice urmă de conştiinţă, de dreptate sau de iubire de aproapele. Era pîrît şi cercetat aproape zilnic, cu binecunoscutele metode ale NKVD-iştilor.
Fire blîndă, suflet ales, nu se înverşuna, ci spunea mereu că se bizuia pe dreptate şi se lăsa în voia Celui de Sus. Mai mult decît atît, ajuta pe cei ce-l urmăreau şi-l pîrau. Trăia împreună cu cei 3 din 6 copii ce-i avea. Cel mai mic avea 5 ani. Soţia părintelui Teodorov era învăţătoare în com. Petreşti. Nevoia de a-şi asigura existenţa, îi făcea să trăiască deoparte. Tată iubitor şi bun, nu se gîndea decît în ce fel ar putea să-şi ferească copiii de lipsuri, să nu cunoască ei umilinţele şi suferinţele lui.
Îşi povestea interogatoriile la care era supus, acuzările ce i se aduceau, cu atîta amărăciune în glas, încît te durea sufletul că printre oameni pot exista asemenea brute. Cîte nopţi de groază, de chinuitoare aşteptare n-a petrecut el la gîndul că din moment în moment îl vor ridica, că nu va mai apuca a doua zi. Dar nu pot uita ce figură luminată avea preotul Teodorov, cînd seara, în casa cîntăreţului Stegărescu, mi-a botezat copilul, care avuse parte să se nască sub stăpînirea păgînă. Fiind învăţători, atît mie, cît şi soţului meu, ne era interzisă frecventarea bisericii.
A trecut şi ziua de 13 iunie 1941, memorabila zi de 13 iunie, cînd mii de oameni, copilaşi nevinovaţi au fost smulşi de la vetrele lor, îndepărtaţi spre cine ştie ce locuri de surghiun şi dispăruţi pentru totdeauna. Au fost ridicările în masă. Şi la 21 iunie 1941 începe războiul pentru dezrobirea noastră. Călăii încep intense cercetări printre intelectualii satelor, căutîndu-i pe „cei prericuloşi”, spre a fi „izolaţi”. Zilnic se deportau intelectualii satelor. În noaptea de 28 spre 29 iunie, preotul Anatolie este supus unei percheziţii făcute de reprezentantul NKVD-ului şi doi din înşişi „credincioşii” pe care-i păstorea. Este învinuit că vorbind în biserică la predică, ar fi ridicat Crucea, zicînd: „Prin semnul acesta vom birui duşmanul”. Soarta preotului Teodorov din acea noapte a avut-o şi soţul meu, fost notar. Îmi este cu neputinţă să redau starea lor, durerea sfîşietoare ce o simţeau la gîndul că-şi lasă copiii pe drumuri şi la convingerea că poate nu vor reveni niciodată.
Duşila Ceadîr-Lunga, la închisoarea amenajată în localul NKVD-ului, au fost ţinuţi o săptămînă de zile, în cele mai mizere condiţii: fără hrană, într-o cameră cu ferestrele oblonite, în care respirau 40 de inşi şi a cărui întuneric era luminat de de o lampă fără sticlă, luată înadins, ca să fileze fitilul şi să otrăvească complet aerul sufocant. Era luna iunie. Iar într-o zi de joi, au luat, ca şi mulţi alţii, necunoscutul drum al exilului. N-am putut afla nici direcţia şi nici destinaţia spre care au fost îndrumaţi. Mi se dădeau înadins date diferite, ca să mă deruteze. De aunci nimic nu se ştie de ei. Am sperat multă vreme că armatele dezrobitoare vor da peste aceşti schingiuiţi nevinovaţi şi-i vor aduce lîngă acei care-i aşteaptă mereu, dar zadarnic.
Între timp, de durere, mizerie şi boală a murit soţia părintelui Teodorov. Şase copii au rămas fără nici un sprijin, aşteptînd mila celor avuţi. Nu ştiu dacă li s-a acordat vreun ajutor. Îmi apare înaintea ochilor imaginea lui Mircea, băieţelul de 5 ani, care întreba pe fiecare trecător: „Unde e tata? E adevărat că a plecat în Siberia?” Dacă aş răscoli în suflet amintirile penibile, m-ar cuprinde disperarea.
Atît aş putea spune despre cel care a fost părintele Teodorov, martir nevinovat al bolşevicilor, apărător neînfricat al Crucii şi al Credinţei.
Înv. Lydia Stoicev
Tvardiţa”
Sursa: http://personalitatibasarabene.info/preotul-anatolie-teodorov-%E2%80%93-un-marturisitor-al-lui-hristos_11_2011.html
MUNCHEN,
5 FEBR. 2012: RUŞII ÎL CANONIZEAZĂ ÎN GERMANIA PE NOUL MUCENIC
ALEXANDRU SCHMORELL. ROMÂNII CÂND ÎI VOR CANONIZA PE NOII LOR MUCENICI?!
Alexandre Schmorell, activist anti-nazist, a aparţinut mişcării studenţeşti “Trandafirul alb”.
El a fost executat în 13 iulie 1943 în închisoarea Stadelheim din Munchen pentru activitate anti-nazistă şi pentru mărturisirea credinţei ortodoxe. Proclamarea canonizării sfântului a avut loc pe 4 şi 5 februarie la Munchen.
Alexandre Schmorell s-a născut în 1917 în Orenburg. Mama sa era rusoaică, iar tatăl său german. Alexandre a rămas ortodox până la moarte. În 1942, Alexandre, care era sudent la medicină, împreună cu prietenul său Hans Scholl şi cu alţi prieteni din mişcarea studenţească mai sus amintită au început să răspândească manifeste anti-hitleriste şi să propovăduiască credinţa creştină ortodoxă. În 1943, acest grup de rezistenţă a fost descoperit, iar membrii său au fost condamnaţi la moarte şi ghilotinaţi.
Video: http://www.youtube.com/watch?v=s0j-H4KLPyg&feature=related
SFINTE NOULE MUCENICE ALEXANDRU, ROAGĂ-TE LUI DUMNEZEU PENTRU NOI!
Sursa: http://acvila30.wordpress.com
Alexandre Schmorell, activist anti-nazist, a aparţinut mişcării studenţeşti “Trandafirul alb”.
El a fost executat în 13 iulie 1943 în închisoarea Stadelheim din Munchen pentru activitate anti-nazistă şi pentru mărturisirea credinţei ortodoxe. Proclamarea canonizării sfântului a avut loc pe 4 şi 5 februarie la Munchen.
Alexandre Schmorell s-a născut în 1917 în Orenburg. Mama sa era rusoaică, iar tatăl său german. Alexandre a rămas ortodox până la moarte. În 1942, Alexandre, care era sudent la medicină, împreună cu prietenul său Hans Scholl şi cu alţi prieteni din mişcarea studenţească mai sus amintită au început să răspândească manifeste anti-hitleriste şi să propovăduiască credinţa creştină ortodoxă. În 1943, acest grup de rezistenţă a fost descoperit, iar membrii său au fost condamnaţi la moarte şi ghilotinaţi.
Video: http://www.youtube.com/watch?v=s0j-H4KLPyg&feature=related
SFINTE NOULE MUCENICE ALEXANDRU, ROAGĂ-TE LUI DUMNEZEU PENTRU NOI!
Sursa: http://acvila30.wordpress.com
Sfantul Luca al Crimeei – Cuvinte in Duminica Infricosatoarei Judecati
Judecata constiintei si judecata lui Dumnezeu
Judecata constiintei si judecata lui Dumnezeu
In
acesta duminica, prin pericopa evanghelica ce se citeste, Sfanta
Biserica ridica putin din valul care acopera Judecata cea viitoare, ca
sa ne indemne la pociainta si la indreptare in acest Post Mare.
Domnul l-a facut pe om dupa chipul si asemanarea Sa, dandu-i ratiune, inima si vointa libera. Ratiunea i-a dat ca sa ii lumineze calea vietii, sa faca deosebire intre bine si rau, intre folositori si vatamator. Inima i-a dat ca sa-L iubeasca pe Dumnezeu si sa-si iubeasca aproapele. Vointa libera i-a dat ca sa semene in sufletul sau semintele binelui si, prin incordarea acestei vointe, sa infaptuiasca in viata sa tot ce este mantuitor si folositor.
Daca omul urmeaza in viata sa glasul ratiunii, simtamintele dragostei si cerintele constiintei, el se poarta ca o fiinta rationala si libera – si cu cat face asta intr-o mai mare masura, cu atat isi intareste si isi dezvolta libertatea vointei. Dimpotriva, daca omul prefera in viata ceea ce este rau, vatamator, pacatos, el isi pierde pe zi ce trece libertatea vointei, prefacandu-se intr-un rob al pacatului si al patimilor – iar robul pacatului isi pierde demnitatea de om si rangul de fiu al lui Dumnezeu.
Nu e pe pamant om cu desavarsire mort duhovniceste si cu desavarsire pierdut, cu toate ca nu exista om lipsit de scapari ale rationalitatii, ale inimii, ale constiintei. Oricat de rea si de pacatoasa ar fi puterea lui, el isi da totusi seama in adancul sufletului sau si al constiintei necalcate cu totul in picioare ca nu face ceea ce trebuie, si din aceasta pricina se chinuie si sufera mai mult sau mai putin.
Cu totii simtim din cand in cand mustrari de constiinta. Asta se intampla si atunci cand am necajit, sau am osandit, sau am smintit pe cineva, sau cand ne-a scapat vreo vorba de prisos, si cand trebuia sa spunem ceva cu barbatie, dar nu am spus din teama de neplaceri, sau, dimpotriva, cand trebuia sa tacem, dar nu ne-am tinut gura. Glasul constiintei, luminat si intarit de lumina ratiunii, este judecatorul nostru dintai si de temelie – si vai de cel care nu ia aminte la indemnurile ratiunii si la mustrarile constiintei, inabusindu-le, luandu-le dreptul de a se face auzite! Un asemenea om se preschimba mai devreme sau mai tarziu intr-o fiinta lipsita de constiinta, impietrita si necinstita. Si desi constiinta mai licareste in el, deja nu-l mai calauzeste – iar asta se intampla pana cand un trasnet din cer – vreun necaz, vreo nenorocire – il intoarce la viata constienta-rationala, la viata indumnezeita de constiinta.
Daca avem ratiune ca sa ne lumineze calea vietii si constiinta ca sa ne controlam si sa ne indreptam in caile acestei vieti, asta inseamna ca suntem raspunzatori inaintea lui Dumnezeu si a oamenilor pentru purtarea noastra. Binele ni se socoate drept bine, raul drept rau. Asadar, pentru tot pacatul si pentru tot raul savarsit de noi vom da raspuns, si-l dam inca din viata asta pamanteasca, suferind inca de aici, de pe pamant, pentru pacatele si rautatea noastra – fiindca iata ce spune Cuviosul Marcu Ascetul: “Pentru fiecare fapta, buna sau rea, rasplata pe potriva urmeaza in chip firesc, iar nu printr-o menire deosebita“.
Cu totii stim ca lacomia pantecelui, imbuibarea, prisosul de mancare si bautura duc la boli de stomac, la tulburari de digestie, de metabolism si de activitate a inimii, drept care este foarte folositoare infranarea de la mancare pe care o presupune postul.
Curvia, dezmatul, goana dupa placeri trupesti duc la stricarea sufletului si trupului, la neintelegeri si destramare in familie. Astfel, si aici pacatului ii urmeaza amaraciunea, necazul si pedeapsa care-i sunt proprii. O, ce nevoie este si in aceasta privinta de asprimea postului si de infranarea duhovniceasca si trupeasca!
Celui capricios si mandru, care-i jicneste pe ceilalti, i se raspunde prin rautate si ura razbunatoare. Si aici pacatul trufiei si al nepasarii fata de oameni isi primeste plata, isi primeste pedeapsa. Nici aici nu exista vreun mijloc mai radical decat sfantul post, decat pocainta foarte adanca, smerita, si rugaciunea catre Dumnezeu, fiindca numai Dumnezeu poate inmuia mandria omeneasca.
Toate tulburarile din viata duhovniceasca si trupeasca, precum si pedepsele legate de ele, decurg din incalcarea normelor, legilor si regulilor stabilite.
De ce au loc toate aceste tulburari?
Fiindca nu ne dam osteneala cu noi insine, nu ne educam in frica de Dumnezeu si in dragostea de aproapele; fiindca ne inabusim constiinta, nu ne luminam duhovniceste ratiunea, nu ne intarim vointa, nu dobandim experienta luptei continue cu pacatul, cu incalcarile regulilor si normelor vietii noastre duhovnicesti. Viata duhovniceasca este viata activa, trezvitoare, volitiva, orientata spre Dumnezeu si oameni – iar aici glasul ratiunii si cerintelor constiintei le apartine locul intai.
Cum si cand poate si trebuie sa ridice glasul constiinta noastra, indemnand vointa sa lucreze?
Ea trebuie sa ne fereasca de pacat si sa inalte cu deosebire glasul dupa fiecare pacat, dupa fiecare fapta rea, vrednica de osanda, sfatuind, mustrand si indemanandu-ne sa ne infranam in restul vietii noastre de la pacatul pe care il osandeste.
Ea trebuie sa mai osandeasca inca o data acel pacat la sfarsitul zilei, inainte de culcare, dupa rugaciunea de seara, intr-un moment de pocainta deosebita pentru toate pacatele zilei ce a trecut; trebuie sa stea de straja si in ziua urmatoare, inlaturand putinta repetarii pacatului cu pricina; in fine, trebuie sa osandeasca acest pacat atunci cand vine vremea spovedaniei, cand descopera inaintea lui Dumnezeu si a preotului sufletul nostru pacatos, ranit de pacate si suferinte. Daca in acest moment de raspundere constiinta nu ne va ajuta sa ne pocaim in mod serios, adica nu va putea sa ne osandeasca aspru si nepartinitor, nu vom avea iertare adevarata nici de la preot, nici de la Domnul Dumnezeu.
Dupa ce s-a pocait la spovedanie si s-a invrednicit de primirea Sfintelor Taine, omul trebuie sa inceapa a face “roade vrednice de pocainta” (Luca 3, 8).
Asta inseamna ca daca s-a pocait, de pilda, pentru ca a osandit pe cineva sau a fost rauvoitor fata de cineva, acum, la cererea constiintei, trebuie sa se infraneze de la osandire si sa schimbe reaua vointa cu buna vointa fata de aproapele, apoi sa il ajute si sa se roage pentru el.
Toate acestea sunt cu putinta pacatosului daca el, dupa ce constiinta sa il judeca si isi formuleaza pretentiile, isi va indrepta viata neabatut, crescand si intarindu-se duhovniceste pe zi ce trece.
Lupta cu sine, cu propria pacatosenie, este cea mai grea lupta de pe pamant. Daca nu ducem aceasta lupta sau o ducem fara vlaga si credinta, poticnindu-ne la tot pasul, pacatele noastre ne vor insoti in viata de dupa moarte, de dincolo de mormant – si acolo vor fi supuse indata asa-numitei judecati particulare, prin care trece orice raposat.
Ce inseamna aceasta judecata particulara? Inseamna ca sufletul, iesind din trup si recunoscand ca tine de lumea duhovniceasca, dupa ce ajunge in aceasta lume luminoasa simte puternic faptul ca nu e potrivit cu ea, simte intunericul si apasarea pacatului, impiedicarea si orbirea sa duhovniceasca, ceea ce ii pricinuieste grele suferinte si mustrari de constiinta ca urmare a vietii netraite cum se cuvine.
Traind pe pamant in trup, sufletul pacatosului priveste trupeste si sufleteste, nu duhovniceste, tot ce il inconjoara, chiar si pe sine insusi – iar intelegerea duhovniceasca a propriei fiinte si a vietii sale pacatoase ii e inchisa, nu este treaza, descoperindu-i-se abia dupa iesirea din trup. Atunci, in lumina vesniciei, incepe sa se desfasoare tot zapisul faptelor savarsite, iar ele incep sa mustre, sa certe si sa arda sufletul, aratand intregii lumi duhovnicesti toata uratimea, toata saracia, toata nelegiuirea vietii pamantesti a pacatosului.
Suferintele de dupa moarte ale constiintei duhului pacatos sunt atat de mari, incat el este gata sa strige: “Muntilor, prabusiti-va peste mine! Dealurilor, acoperiti-ma!“
Despre aceasta judecata se vorbeste si in Sfanta Scriptura, unde sta scris ca din faptele si din cuvintele noastre vom fi gasiti drepti sau vom fi osanditi (v. Matei 12, 37).
La judecata particulara nu ne va judeca si pedepsi Domnul cat ne vom judeca si pedepsi noi insine; constiinta noastra ne va judeca si pedepsi prin suferinte pentru pacatele vietii noastre pamantesti. Puterea vrajmasa, demonica, va incepe sa adanceasca aceste invinuiri, amintind pe rand pacatele vietii care s-a scurs. Ingerul pazitor se impotrivieste acestei puteri, aparandu-l pe raposat.
In aceasta lupta pentru sufletul pacatosului si in alinarea starii lui grele ajuta mult rugaciunea Bisericii. “Rugaciunea voastra sa fie pentru mine mijlocitor la judecata lui Dumnezeu“, spunea obstii sale cuviosul Efrem Sirul. Milostivirea, dragostea si rugaciunile tuturor rudelor si apropiatilor sprijina, de asemenea, sufletul raposatului, insuflandu-i nadejdea in milostivirea lui Dumnezeu pentru Judecata urmatoare, care se va face la cea de-a Doua Venire in lume a Fiului lui Dumnezeu.
Pe langa asta, dupa judecata particulara primim o hotarare aparte a lui Dumnezeu cu privire la soarta noastra si un loc aparte, unde ramanem pana la Infricosatoarea Judecata.
La aceasta Judecata ultima, a carei hotarare nimic nu o va mai putea schimba, ne vom infatisa cu totii inaintea Domnului nostru Iisus Hristos. Acum, pe pamant, pacatuim in primul rand impotriva Lui: poruncile Lui le calcam, dragostea Lui fata de noi o dispretuim, pe “fratii” Lui “mai mici” ii stramtoram si ii necajim. Si atunci cine sa ne judece, daca nu El, Care ne-a dat totul si nu primeste de la noi nimic, afara de pacate?
Hristos a ascuns de noi vremea cand va veni sa ne judece, dar ne-a descoperit pentru ce ne va judeca – si aceasta este principalul. Ce mila a lui Dumnezeu si ce mangaiere pentru noi este sa stim dinainte pentru ce ne va judeca Domnul! Stiind asta, nu ne vom mai putea nici trai, nici muri orbeste, nu vom mai putea sa ne dezvinovatim prin necunoasterea a ceea ce ne asteapta dincolo de mormant.
Ni s-au dat doua porunci de temelie: cea privitoare la dragostea de Dumnezeu si cea privitoare la dragostea de aproapele. Pentru neimplinirea lor ne va judeca Domnul. Aceste porunci sunt de nedespartit in ochii lui Dumnezeu. Daca il vom hrani pe cel flamand sau vom da de baut celui insetat, facem asta si pentru Hristos. Daca il imbracam pe cel gol sau mergem la cel bolnav, facem asta si pentru El.
In numele Lui trebuie sa facem toate faptele dragostei si milostivirii, fiindca Domnul Iisus Hristos primeste toate faptele noastre de milostivire, toate faptele iubirii nostre de aproapele, ca si cum ar fi facute pentru El. Domnul nu are nevoie de faptele acestea, dar Se identifica cu cei nefericiti, nevoiasi, saraci, parasiti, bolnavi, aflati in inchisoare. Ii pare rau de ei, impartaseste necazul lor, este nemultumit cand nu sunt bagati in seama.
Hristos este nedespartit de omul suferind tot atat pe cat este porunca dragostei de Dumnezeu nedespartita de porunca dragostei de aproapele. Mantuitorul nu Se desparte de cei pentru care a varsat Preacuratul Sau Sange, pentur care Si-a dat sfanta Sa viata.
El nu Se desparte nici acum de noi, impartasindu-ne Trupul si sangele Sau prin Taina Sfintei Impartasanii, aducandu-ne prin aceasta in unire cat se poate de stransa cu Sine si pregatindu-ne astfel ne intalnim cu El cand va veni a doua oara ca sa ne judece.
Aceasta Judecata viitoare nu o sa fie pentru noi infricosatoare daca, dupa cuvantul Apostolului, ne vom judeca singuri fara crutare si fara partinire (v. I Corinteni 11, 31) in viata pamanteasca, daca dupa fiecare pacat ne vom pocai asa cum cere constiinta, altfel spus daca ne vom osandi singuri si, osandindu-ne, ne vom indrepta, daca ne vom spovedi si impartasi mai des. Infricosatoarea judecata a lui Dumnezeu nu va mai fi atat de infricosatoare pentru noi daca vom implini neabatut poruinca Lui privitoare la dragostea de Dumnezeu si de aproapele. Atunci nici moartea nu ne va ingrozi. Ea va fi nu o pierdere, ci un castig. Iar unirea cu Hristos dupa moarte va fi si mai deplina, si mai dorita. Amin.
Muntii se topesc de la fata Ta
“Precum a fost in zilele lui Noe, asa va fi si venirea Fiului Omului; si precum era in zilele cele mai inainte de potop: mancau, beau, se insurau si se maritau, pana in ziua in care a intrat Noe in corabie, si n-au stiut pana cand a venit potopul si i-a luat pe toti, asa va fi si venirea Fiului Omului” (Matei 24, 37-39).
Totul va fi chiar ca in zilele lui Noe? Nu, nu chiar totul – dar Domnul a spus asta dorind sa ne arate ca a Doua Sa Venire va fi la fel de napraznica, la fel de neasteptata ca si potopul: ca un traznet, ca un fulger ni Se va arata Fiul Omului intru slava Sa cu toti ingerii Sai ca sa faca Judecata Sa.
De ce am zis ca nu va fi totul chiar ca in zilele lui Noe? Fiindca Domnul a lamurit: “Indata dupa stramtorarea acelor zile, soarele se va intuneca si luna nu va mai da lumina ei, iar stelele vor cadea din cer si puterile cerurilor se vor zgudui. Atunci se va arata pe cer semnul Fiului Omului si vor plange toate neamurile pamantului si vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu putere si slava multa“ (Matei 24, 20-31).
Iar acestei cumplite aratari a Lui ii vor premerge grozavii, nenorociri, fiindca “se va scula neam peste neam si imparatie peste imparatie, si va fi foamete si molima si cutremure pe alocuri; dar toate acestea sunt inceputul durerilor“ (Matei 24, 7-9). “Atunci va fi stramtoare mare, cum n-a fost de la inceputul lumii pana acum si nici nu va mai fi“ (Matei 24, 21).
In Apocalipsa Sfantului Ioan Teologul citim descrierea acelor grozavii, acelor suferinte crunte, de nedescris, care vor bantui pe pamant inaintea celei de-a Doua Venire a Domnului Iisus Hristos. Si atunci va rasuna deodata glasul cel infricosator al trambitei Arhanghelului, de care toata lumea se va cutremura. Atunci se va implini prezicerea Sfantului Prooroc Isaia: “O, de ai rupe cerurile si Te-ai pogori! Muntii s-ar topi de fata Ta ca de foc, de fata Ta s-ar cutremura neamurile. Tu Te-ai maniat, fiindca am pacatuit, si cum ne vom mantui?” (Isaia 64, 1-5).
Atunci se vor implini spusele Domnului Iisus Hristos: “Amin, amin, graiesc voua, ca vine ceasul si acum este, cand mortii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, si care vor auzi vor invia” (Ioan 5, 25).
Domnul l-a facut pe om dupa chipul si asemanarea Sa, dandu-i ratiune, inima si vointa libera. Ratiunea i-a dat ca sa ii lumineze calea vietii, sa faca deosebire intre bine si rau, intre folositori si vatamator. Inima i-a dat ca sa-L iubeasca pe Dumnezeu si sa-si iubeasca aproapele. Vointa libera i-a dat ca sa semene in sufletul sau semintele binelui si, prin incordarea acestei vointe, sa infaptuiasca in viata sa tot ce este mantuitor si folositor.
Daca omul urmeaza in viata sa glasul ratiunii, simtamintele dragostei si cerintele constiintei, el se poarta ca o fiinta rationala si libera – si cu cat face asta intr-o mai mare masura, cu atat isi intareste si isi dezvolta libertatea vointei. Dimpotriva, daca omul prefera in viata ceea ce este rau, vatamator, pacatos, el isi pierde pe zi ce trece libertatea vointei, prefacandu-se intr-un rob al pacatului si al patimilor – iar robul pacatului isi pierde demnitatea de om si rangul de fiu al lui Dumnezeu.
Nu e pe pamant om cu desavarsire mort duhovniceste si cu desavarsire pierdut, cu toate ca nu exista om lipsit de scapari ale rationalitatii, ale inimii, ale constiintei. Oricat de rea si de pacatoasa ar fi puterea lui, el isi da totusi seama in adancul sufletului sau si al constiintei necalcate cu totul in picioare ca nu face ceea ce trebuie, si din aceasta pricina se chinuie si sufera mai mult sau mai putin.
Cu totii simtim din cand in cand mustrari de constiinta. Asta se intampla si atunci cand am necajit, sau am osandit, sau am smintit pe cineva, sau cand ne-a scapat vreo vorba de prisos, si cand trebuia sa spunem ceva cu barbatie, dar nu am spus din teama de neplaceri, sau, dimpotriva, cand trebuia sa tacem, dar nu ne-am tinut gura. Glasul constiintei, luminat si intarit de lumina ratiunii, este judecatorul nostru dintai si de temelie – si vai de cel care nu ia aminte la indemnurile ratiunii si la mustrarile constiintei, inabusindu-le, luandu-le dreptul de a se face auzite! Un asemenea om se preschimba mai devreme sau mai tarziu intr-o fiinta lipsita de constiinta, impietrita si necinstita. Si desi constiinta mai licareste in el, deja nu-l mai calauzeste – iar asta se intampla pana cand un trasnet din cer – vreun necaz, vreo nenorocire – il intoarce la viata constienta-rationala, la viata indumnezeita de constiinta.
Daca avem ratiune ca sa ne lumineze calea vietii si constiinta ca sa ne controlam si sa ne indreptam in caile acestei vieti, asta inseamna ca suntem raspunzatori inaintea lui Dumnezeu si a oamenilor pentru purtarea noastra. Binele ni se socoate drept bine, raul drept rau. Asadar, pentru tot pacatul si pentru tot raul savarsit de noi vom da raspuns, si-l dam inca din viata asta pamanteasca, suferind inca de aici, de pe pamant, pentru pacatele si rautatea noastra – fiindca iata ce spune Cuviosul Marcu Ascetul: “Pentru fiecare fapta, buna sau rea, rasplata pe potriva urmeaza in chip firesc, iar nu printr-o menire deosebita“.
Cu totii stim ca lacomia pantecelui, imbuibarea, prisosul de mancare si bautura duc la boli de stomac, la tulburari de digestie, de metabolism si de activitate a inimii, drept care este foarte folositoare infranarea de la mancare pe care o presupune postul.
Curvia, dezmatul, goana dupa placeri trupesti duc la stricarea sufletului si trupului, la neintelegeri si destramare in familie. Astfel, si aici pacatului ii urmeaza amaraciunea, necazul si pedeapsa care-i sunt proprii. O, ce nevoie este si in aceasta privinta de asprimea postului si de infranarea duhovniceasca si trupeasca!
Celui capricios si mandru, care-i jicneste pe ceilalti, i se raspunde prin rautate si ura razbunatoare. Si aici pacatul trufiei si al nepasarii fata de oameni isi primeste plata, isi primeste pedeapsa. Nici aici nu exista vreun mijloc mai radical decat sfantul post, decat pocainta foarte adanca, smerita, si rugaciunea catre Dumnezeu, fiindca numai Dumnezeu poate inmuia mandria omeneasca.
Toate tulburarile din viata duhovniceasca si trupeasca, precum si pedepsele legate de ele, decurg din incalcarea normelor, legilor si regulilor stabilite.
De ce au loc toate aceste tulburari?
Fiindca nu ne dam osteneala cu noi insine, nu ne educam in frica de Dumnezeu si in dragostea de aproapele; fiindca ne inabusim constiinta, nu ne luminam duhovniceste ratiunea, nu ne intarim vointa, nu dobandim experienta luptei continue cu pacatul, cu incalcarile regulilor si normelor vietii noastre duhovnicesti. Viata duhovniceasca este viata activa, trezvitoare, volitiva, orientata spre Dumnezeu si oameni – iar aici glasul ratiunii si cerintelor constiintei le apartine locul intai.
Cum si cand poate si trebuie sa ridice glasul constiinta noastra, indemnand vointa sa lucreze?
Ea trebuie sa ne fereasca de pacat si sa inalte cu deosebire glasul dupa fiecare pacat, dupa fiecare fapta rea, vrednica de osanda, sfatuind, mustrand si indemanandu-ne sa ne infranam in restul vietii noastre de la pacatul pe care il osandeste.
Ea trebuie sa mai osandeasca inca o data acel pacat la sfarsitul zilei, inainte de culcare, dupa rugaciunea de seara, intr-un moment de pocainta deosebita pentru toate pacatele zilei ce a trecut; trebuie sa stea de straja si in ziua urmatoare, inlaturand putinta repetarii pacatului cu pricina; in fine, trebuie sa osandeasca acest pacat atunci cand vine vremea spovedaniei, cand descopera inaintea lui Dumnezeu si a preotului sufletul nostru pacatos, ranit de pacate si suferinte. Daca in acest moment de raspundere constiinta nu ne va ajuta sa ne pocaim in mod serios, adica nu va putea sa ne osandeasca aspru si nepartinitor, nu vom avea iertare adevarata nici de la preot, nici de la Domnul Dumnezeu.
Dupa ce s-a pocait la spovedanie si s-a invrednicit de primirea Sfintelor Taine, omul trebuie sa inceapa a face “roade vrednice de pocainta” (Luca 3, 8).
Asta inseamna ca daca s-a pocait, de pilda, pentru ca a osandit pe cineva sau a fost rauvoitor fata de cineva, acum, la cererea constiintei, trebuie sa se infraneze de la osandire si sa schimbe reaua vointa cu buna vointa fata de aproapele, apoi sa il ajute si sa se roage pentru el.
Toate acestea sunt cu putinta pacatosului daca el, dupa ce constiinta sa il judeca si isi formuleaza pretentiile, isi va indrepta viata neabatut, crescand si intarindu-se duhovniceste pe zi ce trece.
Lupta cu sine, cu propria pacatosenie, este cea mai grea lupta de pe pamant. Daca nu ducem aceasta lupta sau o ducem fara vlaga si credinta, poticnindu-ne la tot pasul, pacatele noastre ne vor insoti in viata de dupa moarte, de dincolo de mormant – si acolo vor fi supuse indata asa-numitei judecati particulare, prin care trece orice raposat.
Ce inseamna aceasta judecata particulara? Inseamna ca sufletul, iesind din trup si recunoscand ca tine de lumea duhovniceasca, dupa ce ajunge in aceasta lume luminoasa simte puternic faptul ca nu e potrivit cu ea, simte intunericul si apasarea pacatului, impiedicarea si orbirea sa duhovniceasca, ceea ce ii pricinuieste grele suferinte si mustrari de constiinta ca urmare a vietii netraite cum se cuvine.
Traind pe pamant in trup, sufletul pacatosului priveste trupeste si sufleteste, nu duhovniceste, tot ce il inconjoara, chiar si pe sine insusi – iar intelegerea duhovniceasca a propriei fiinte si a vietii sale pacatoase ii e inchisa, nu este treaza, descoperindu-i-se abia dupa iesirea din trup. Atunci, in lumina vesniciei, incepe sa se desfasoare tot zapisul faptelor savarsite, iar ele incep sa mustre, sa certe si sa arda sufletul, aratand intregii lumi duhovnicesti toata uratimea, toata saracia, toata nelegiuirea vietii pamantesti a pacatosului.
Suferintele de dupa moarte ale constiintei duhului pacatos sunt atat de mari, incat el este gata sa strige: “Muntilor, prabusiti-va peste mine! Dealurilor, acoperiti-ma!“
Despre aceasta judecata se vorbeste si in Sfanta Scriptura, unde sta scris ca din faptele si din cuvintele noastre vom fi gasiti drepti sau vom fi osanditi (v. Matei 12, 37).
La judecata particulara nu ne va judeca si pedepsi Domnul cat ne vom judeca si pedepsi noi insine; constiinta noastra ne va judeca si pedepsi prin suferinte pentru pacatele vietii noastre pamantesti. Puterea vrajmasa, demonica, va incepe sa adanceasca aceste invinuiri, amintind pe rand pacatele vietii care s-a scurs. Ingerul pazitor se impotrivieste acestei puteri, aparandu-l pe raposat.
In aceasta lupta pentru sufletul pacatosului si in alinarea starii lui grele ajuta mult rugaciunea Bisericii. “Rugaciunea voastra sa fie pentru mine mijlocitor la judecata lui Dumnezeu“, spunea obstii sale cuviosul Efrem Sirul. Milostivirea, dragostea si rugaciunile tuturor rudelor si apropiatilor sprijina, de asemenea, sufletul raposatului, insuflandu-i nadejdea in milostivirea lui Dumnezeu pentru Judecata urmatoare, care se va face la cea de-a Doua Venire in lume a Fiului lui Dumnezeu.
Pe langa asta, dupa judecata particulara primim o hotarare aparte a lui Dumnezeu cu privire la soarta noastra si un loc aparte, unde ramanem pana la Infricosatoarea Judecata.
La aceasta Judecata ultima, a carei hotarare nimic nu o va mai putea schimba, ne vom infatisa cu totii inaintea Domnului nostru Iisus Hristos. Acum, pe pamant, pacatuim in primul rand impotriva Lui: poruncile Lui le calcam, dragostea Lui fata de noi o dispretuim, pe “fratii” Lui “mai mici” ii stramtoram si ii necajim. Si atunci cine sa ne judece, daca nu El, Care ne-a dat totul si nu primeste de la noi nimic, afara de pacate?
Hristos a ascuns de noi vremea cand va veni sa ne judece, dar ne-a descoperit pentru ce ne va judeca – si aceasta este principalul. Ce mila a lui Dumnezeu si ce mangaiere pentru noi este sa stim dinainte pentru ce ne va judeca Domnul! Stiind asta, nu ne vom mai putea nici trai, nici muri orbeste, nu vom mai putea sa ne dezvinovatim prin necunoasterea a ceea ce ne asteapta dincolo de mormant.
Ni s-au dat doua porunci de temelie: cea privitoare la dragostea de Dumnezeu si cea privitoare la dragostea de aproapele. Pentru neimplinirea lor ne va judeca Domnul. Aceste porunci sunt de nedespartit in ochii lui Dumnezeu. Daca il vom hrani pe cel flamand sau vom da de baut celui insetat, facem asta si pentru Hristos. Daca il imbracam pe cel gol sau mergem la cel bolnav, facem asta si pentru El.
In numele Lui trebuie sa facem toate faptele dragostei si milostivirii, fiindca Domnul Iisus Hristos primeste toate faptele noastre de milostivire, toate faptele iubirii nostre de aproapele, ca si cum ar fi facute pentru El. Domnul nu are nevoie de faptele acestea, dar Se identifica cu cei nefericiti, nevoiasi, saraci, parasiti, bolnavi, aflati in inchisoare. Ii pare rau de ei, impartaseste necazul lor, este nemultumit cand nu sunt bagati in seama.
Hristos este nedespartit de omul suferind tot atat pe cat este porunca dragostei de Dumnezeu nedespartita de porunca dragostei de aproapele. Mantuitorul nu Se desparte de cei pentru care a varsat Preacuratul Sau Sange, pentur care Si-a dat sfanta Sa viata.
El nu Se desparte nici acum de noi, impartasindu-ne Trupul si sangele Sau prin Taina Sfintei Impartasanii, aducandu-ne prin aceasta in unire cat se poate de stransa cu Sine si pregatindu-ne astfel ne intalnim cu El cand va veni a doua oara ca sa ne judece.
Aceasta Judecata viitoare nu o sa fie pentru noi infricosatoare daca, dupa cuvantul Apostolului, ne vom judeca singuri fara crutare si fara partinire (v. I Corinteni 11, 31) in viata pamanteasca, daca dupa fiecare pacat ne vom pocai asa cum cere constiinta, altfel spus daca ne vom osandi singuri si, osandindu-ne, ne vom indrepta, daca ne vom spovedi si impartasi mai des. Infricosatoarea judecata a lui Dumnezeu nu va mai fi atat de infricosatoare pentru noi daca vom implini neabatut poruinca Lui privitoare la dragostea de Dumnezeu si de aproapele. Atunci nici moartea nu ne va ingrozi. Ea va fi nu o pierdere, ci un castig. Iar unirea cu Hristos dupa moarte va fi si mai deplina, si mai dorita. Amin.
Muntii se topesc de la fata Ta
“Precum a fost in zilele lui Noe, asa va fi si venirea Fiului Omului; si precum era in zilele cele mai inainte de potop: mancau, beau, se insurau si se maritau, pana in ziua in care a intrat Noe in corabie, si n-au stiut pana cand a venit potopul si i-a luat pe toti, asa va fi si venirea Fiului Omului” (Matei 24, 37-39).
Totul va fi chiar ca in zilele lui Noe? Nu, nu chiar totul – dar Domnul a spus asta dorind sa ne arate ca a Doua Sa Venire va fi la fel de napraznica, la fel de neasteptata ca si potopul: ca un traznet, ca un fulger ni Se va arata Fiul Omului intru slava Sa cu toti ingerii Sai ca sa faca Judecata Sa.
De ce am zis ca nu va fi totul chiar ca in zilele lui Noe? Fiindca Domnul a lamurit: “Indata dupa stramtorarea acelor zile, soarele se va intuneca si luna nu va mai da lumina ei, iar stelele vor cadea din cer si puterile cerurilor se vor zgudui. Atunci se va arata pe cer semnul Fiului Omului si vor plange toate neamurile pamantului si vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu putere si slava multa“ (Matei 24, 20-31).
Iar acestei cumplite aratari a Lui ii vor premerge grozavii, nenorociri, fiindca “se va scula neam peste neam si imparatie peste imparatie, si va fi foamete si molima si cutremure pe alocuri; dar toate acestea sunt inceputul durerilor“ (Matei 24, 7-9). “Atunci va fi stramtoare mare, cum n-a fost de la inceputul lumii pana acum si nici nu va mai fi“ (Matei 24, 21).
In Apocalipsa Sfantului Ioan Teologul citim descrierea acelor grozavii, acelor suferinte crunte, de nedescris, care vor bantui pe pamant inaintea celei de-a Doua Venire a Domnului Iisus Hristos. Si atunci va rasuna deodata glasul cel infricosator al trambitei Arhanghelului, de care toata lumea se va cutremura. Atunci se va implini prezicerea Sfantului Prooroc Isaia: “O, de ai rupe cerurile si Te-ai pogori! Muntii s-ar topi de fata Ta ca de foc, de fata Ta s-ar cutremura neamurile. Tu Te-ai maniat, fiindca am pacatuit, si cum ne vom mantui?” (Isaia 64, 1-5).
Atunci se vor implini spusele Domnului Iisus Hristos: “Amin, amin, graiesc voua, ca vine ceasul si acum este, cand mortii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, si care vor auzi vor invia” (Ioan 5, 25).
Cum va avea loc asta, cum vor invia cei morti?
Vor invia prin puterea lui Dumnezeu: prin voia Lui se vor deschide mormintele tuturor celor raposati din veac, marea se va invifora cumplit si va scoate nenumaratii morti ascunsi in ea. Intreg pamantul se va acoperi de oase omenesti si va incepe lucrul vestit de Dumnezeu in vedenie Sfantului Proroc Iezechel:
“Fost-a peste mine mana Domnului, si m-a scos Duhul Domnului, si m-a pus in mijlocul unui camp, si acela era plin de oase de oameni; si m-a purtat imprejurul lor, si iata, erau multe foarte pe fata campului, si iata, uscate foarte. “Si a zis catre mine: Fiul omului! Oare vor invia acestea?” Si am zis: Doamne! Doamne! Tu stii aceastea. Si a zis catre mine: “Fiul omului! Proroceste spre oasele acestea si sa le zici lor: Oase uscate, ascultati cuvantul Domnului. Acestea zice Domnul Dumnezeu oaselor acestora: Iata, Eu voi aduce intru voi duh de viata, si voi da peste voi vine, si voi pune peste voi carne, si voi da intru voi duhul Meu, si veti invia, si veti cunoaste ca Eu sunt Domnul”. Si am prorocit precum mi-a poruncit mie Domnul, si s-a facut glas cand am prorocit, si iata, cutremur s-a facut, si s-au apropiat oasele, fiecare os la incheietura sa. Si am vazut, si iata, cresteau peste dansele vine si carne, si se intindea piele peste dansele deasupra, si duh nu era intr-insele. Si a zis catre mine: “Proroceste pentru duhul, proroceste, fiul omului! Si zi duhului: Acestea zice Domnul Dumnezeu: Din patru vanturi vino, duhule, si sufla peste mortii acestia, si sa invieze”. Si am prorocit precum mi-a poruncit mie Domnul, si a intrat intr-insii duhul, si au inviat, si au statut pe picioarele lor multime multa foarte. Si a graiti Domnul catre mine, zicand: “Fiul omului! Oasele acestea toata casa lui Israil este. Acestia zic: Uscatu-s-au oasele noastre, pierit-a nadejdea noastra si ne-am stins. Pentru aceea, proroceste si zi: Acestea zice Domnul: Iata, Eu voi deschide mormintele voastre, si va voi scoate din mormintele voastre, poporul Meu, si va voi duce pe voi in pamantul lui Israil, si veti cunoaste ca Eu sunt Domnul cand voi deschide Eu mormanturile voastre ca sa va scot pe voi din mormanturile voastre, poporul Meu. Si voi da duhul Meu intru voi, si veti invia, si va voi pune pe pamantul vostru, si veti cunoaste ca Eu sunt Domnul. Grait-am, si voi face, zice Domnul” (Iezechiel 37, 1-14).
Domnul i-a spus in vedenie Sfantului Ioan Teologul: “Iata, toate le fac noi” (Apocalipsa 21, 5). – si El va face trupuri noi. Trupurile nu vor mai fi ca cele dinainte, ci de un soi cu insusiri necunoscute noua, fiindca se spune in Scriptura ca vor fi trupuri duhovnicesti.
Apostolul Pavel ne-a vestit despre cei ce vor fi vii in ziua infricosatoare a Judecatii lui Hristos. El spune asa: “Iata, taina zic voua: nu toti vom adormi, dar toti ne vom schimba intr-o clipeala de ochi la trambita cea de apoi: caci trambita va suna si mortii vor invia nestricaciosi, iar noi ne vom schimba – caci se cuvine ca sa se imbrace intru nemurire” (I Corinteni 15, 51-53).
“Iar ziua Domnului va veni ca un fur, cand cerurile vor pieri cu vuiet mare, stihiile, arzand, se vor desface, si pamantul si lucrarile de pe el se vor mistui. Deci, daca acestea toate se vor desfiinta, cat de mult vi se cuvine voua sa umblati intru viata sfanta si cucernicie, asteptand si grabind venirea zilei Domnului, din pricina careia cerurile, luand foc, se vor nimici, iar stihiile, aprinse, se vor topi! “(II Petru 3, 10-12).
Va avea loc o catastrofa mondiala de nedescris. Intreaga lume va fi nimicita printr-un foc infricosator, de un fel pe care noi nu-l stim – si atunci va veni ziua in care Domnul va face toate noi: un nou Ierusalim, un nou pamant, o noua lume.
Cumplita vapaie ce va cuprinde toate ca un rau de foc ii va trage pe cei inviati departe-departe de pamant, care va arde, ii va trage acolo unde se va desfasura Infricosata Judecata, unde Se va arata pe nori Dreptul Judecator, Domnul si Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu toti ingerii Sai. Si I se vor infatisa toate popoarele, toti oamenii care au trait vreodata. Se va lasa un intuneric inspaimantator, “soarele se va intuneca si luna nu va mai da lumina ei, iar stelele vor cadea din cer si puterile cerurilor se vor zgudui” (Matei 24, 29,31) – dar in aceasta bezna va straluci o lumina neobisnuita, fiindca pe cer se va arata deodata semnul Fiului Omului: Sfanta Cruce, a carei lumina va fi nemasurat mai puternica decat cea a luminatorilor ceresti care vor fi atunci deja stinsi.
“Atunci vor plange toate neamurile pamantului si vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerurilor, cu putere si slava multa” (Matei 24, 30). Si-L vor vedea toate popoarele pe Cel in Care multi nu au crezut, Il vor vedea pe Domnul Iisus Hristos cei ce L-au rastignit, Il vor vedea toti cei ce continua sa-L rastigneasca si sa calce in picioare Sangele Lui nepretuit. Il vor vedea necredinciosii si se vor cutremura, va cadea peste ei groaza de nedescris, care-i va face sa se ascunda in pesteri si in rape si sa se roage ca muntii sa cada peste ei si sa-i ascunda de mania Mielului.
Nimic nu-i va ascunde insa, fiindca vesnica este dreptatea dumnezeiasca, neasemuit de mare si desavarsita, si nimeni nu o poate calca fara sa fie pedepsit; si aceasta dreptate, care a fost calcata atat de des pe pamantul nostru pacatos, va straluci in intreaga lume. Atunci va veni bucurie mare pentru cei ce toata viata au flamanzit si au insetat de dreptate fara s-o afle in jurul lor. Ei vor prinde curaj si vor inalta capetele, fiindca rascumpararea lor se va apropia (v. Luca 21, 28).
Cu mare bucurie, cu saltare de nedescris vor invia toti dreptii. Cu frica si cutremur, cu groaza neasemuita vor invia toti cei ce au calcat Sangele lui Hristos, care, nu au crezut in El si care au fost foarte multi la numar – fiindca inca din vechime Isus, fiul lui Sirah, arata felul in care gandeau ei: “Intamplator ne nastem, si dupa ce murim e ca si cum n-am fi fost… si duhul se va varsa ca aerul cel moale” (Intelepciunea lui Solomon 2, 2). Nu, nu se va varsa ca aerul duhul lor, nu va fi ca si cum n-ar fi fost, ci se vor infatisa Cumplitului Judecator.
Domnul Atottiitorul ii va desparti pe drepti de cei nedrepti, pe unii ii va pune de-a dreapta Sa, iar pe ceilalti de-a stanga, si va rosti cuvintele pe care le-ati auzit in pericopa evanghelica de astazi. Ii va indreptati pe cei care au facut binele, care au slujit celor nefericiti si suferinzi, si ii va osandi, ii va trimite in chinul vesnic pe cei ce n-au fost niciodata milostivi fata de nimeni.
Este nespus de insemnat lucrul pe care ni l-a descoperit Domnul cu privire la Infricosata Judecata: doar pentru faptele milostivirii sau pentru lipsa lor ii va judeca El pe oameni. Despre altceva nu-i va intreba, ci va judeca dupa cum am avut sau nu impreuna-patimire, mila, dragoste, fata de aproapele – si aceasta va fi indeajuns, fiindca dragostea este plinirea a toata legea lui Hristos, iar lipsa dragostei este calcarea acestei legi.
Sa ne smintim, oare, de faptul ca oamenii lipsiti de dragoste vor merge in chinul vesnic? Nu, fiindca singuri s-au osandit la acest chin. Chiar daca Hristos nici n-ar fi rostit infricosatoarea Sa hotarare, ei tot s-ar fi osandit singuri la asta. In stihirile duminicii de astazi ati auzit ca atunci cand va incepe Judecata, se vor deschide cartile in care este scris ce a facut fiecare dintre noi. Aceste carti simbolizeaza ceea ce este intiparit, fara a se putea sterge, in constiinta omului. Deodata i se va perinda prin fata, intr-o clipita, intreaga viata care a trecut, isi va aminti pana in cele mai mici amanunte orice cuvant si fapta rea, orice gand necuvios – si le va aminti si se va ingrozi.
Oameni care au fost la un pas de moarte – care, de pilda, se inecau si au fost salvati pe neasteptate, sau care aproape ca au nimerit sub rotile trenului – povesteau ca in cumplita clipa de asteptare a sfrsitului li se perinda prin fata intreaga lor viata, incepand cu frageda copilarie.
Aceasta se poate numai fiindca tot ce este facut, spus, gandit de noi se intipareste pe veci in duhul nostru, fara a se putea sterge. Duhul pastreaza aceste intipariri, si cand va fi eliberat de legaturile trupului, cand trupul va deveni duhovnicesc, el va descoperi ochilor duhovnicesti ai omului tot ce s-a intamplat de-a lungul vietii sale. Aceasta va fi Infricosata Judecata pe care omul o va face singur asupra sa. Propriul lui duh, propria lui constiinta il vor osandi.
Ca atare, este foarte drept si corect ca toti cei ce au facut raul sa fie dati chinurilor vesnice impreuna cu diavolul si cu ingerii lui, care s-au lepadat de bine si au devenit chintesenta a raului. In vesnica, nesfarsita impartasire cu ei vor trai rastignitorii lui Hristos. In aceasta impartasire, rautatea si impietrire a lor vor creste fara margini. Tocmai in asta va consta nesfrsita lor chinuire.
Iata ce trebuie sa stim, in ce trebuie sa credem neconditionat, deoarece chiar asa se va petrece totul. Asa a spus Hrisots, asa au spus Sfinti Lui Apostoli, asa au spus prorocii Lui, iar ei nu pot minti.
Si atunci, ce sa facem noi, care avem in fata ochilor mintii privelistea infricosatoare a Judecatii? La intrebarea aceasta voi raspunde folosindu-ma de cuvintele Sfantului Apostol Petru: “Drept aceea, iubitilor, asteptand acestea, sarguiti-va sa fiti aflati de el in pace, fara prihana si fara vina, si indelunga rabdare a Domnului nostru socotiti-o drept mantuire” (II Petru 3, 14-15).
Sa ne ingrijim dinainte ca Infricosatoarea Judecata sa fie pentru noi nu grozavie, de neindurat, ci bucurie. Sa traim in asa fel ca Infricosatoarea Judecata si trambita Arhanghelului sa nu ne sperie, ci sa ne aduca mare bucurie, si sa cantam cantare Judecatorului Vesnic, Drept, Care va da fiecaruia dupa faptele sale. Amin.
Dreptii se vor bucura, iar pacatosii se vor tangui
“Precum fulgerul iese de la rasarit si se arata pana la apus, asa va fi si venirea Fiului Omului, ca unde va fi starvul, acolo se vor aduna vulturii” (Matei 24, 27-28).
Despre care “starv” este vorba aici? Despre “starvul” omenirii, care pana la urma se va impotmoli in pacate si in necredinta, fiind in ochii lui Dumnezeu ca un hoit care putrezeste. Va veni vremea cea cumplita despre care Domnul nostru Iisus Hristos a spus: “Fiul Omului, cand va veni, va gasi, oare, credinta pe pamant?” (Luca 18, 8). Despre aceasta vreme a prorocit si Sfantul Apostol Pavel in Epistola catre Timotei:
“Si sa stii ca in zilele din urma vor veni vremuri grele – ca vor fi oamenii iubitori de sine, iubitori de arginti, laudarosi, trufasi, hulitori, neascultatori de parinti, nemultumitori, fara cucernicie, lipsiti de dragoste, neinduplecati, clevetitori, neinfranati, cruzi, neiubitori de bine, tradatori, necuviinciosi, ingamfati, iubiotri de desfatari mai mult decat iubitori de Dumnezeu” (II Timotei 3, 1-4).
Cand toate acestea se vor implini si omenirea va deveni ca un “starv, se vor aduna vulturii“. Care “vulturi“? Nu este vorba de pasari: ingerii razbunatori se vor aduna la acest hoit al omenirii. In acea zi infricosatoare, la glasul trambitei Arhanghelului, tot mortii vor invia si se vor infatisa la Infricosatoarea Judecata a lui Hristos.
Cum se vor infatisa, unde se vor infatisa, ca doar vor fi multimi fara numar? Pamantul intreg nu i-ar putea cuprinde. Nu pe pamant va fi aceasta Judecata Infricosatore, fiindca pe pamant si in tot universul se va petrece atunci o catoastrofa cumplita, pe care nici nu ne-o putem inchipui: tot universul va fi nimicit, ca arde, va pieri in flacari. Muntii se vor misca din loc, insulele vor disparea, va avea loc un cutremur nemaivazut. Si daca necredinciosii vor vrea in acea zi sa scape, daca vor striga muntilor: “Cadeti peste noi!” si dealurilor: “Acoperiti-ne!” (v. Luca 23, 30), nu vor avea unde sa fuga. Nici un loc de pe pamant nu-i va putea adaposti, fiindca totul va fi nimicit.
Va fi ceea ce a prezis demult Prorocul Daniel. El scrie lucruri uimitoare. Uimitor e si faptul ca inca din vechime Dumnezeu a descoperit oamenilor cum se va incheia existenta universului si a neamului omenesc.
“Am privit pana cand au fost asezate scaune, si s-a asezat Cel Vechi de zile; imbracamintea Lui era alba ca zapada, iar parul capului Sau curat ca lana; tronul Sau – flacari de foc, iar rotile lui – foc arzator. Un rau de foc se varsa si iesea din el; mii de mii Ii slujeau si miriarde de miriade stateau inaintea Lui. Judecatorul S-a asezat si au fost deschise cartile” (Daniel 7, 9-10) – cartile in care sunt inscrise toate faptele oamenilor.
Care sunt cartile acestea? Bineinteles, nu carti scrise, de care Dumnezeu, Cel Netrupesc si Atotstiutor, nu are nevoie, ci cartile constiintei fiecarui om, fiindca in acea zi infricosatore a Judecatii se vor deschide cartile constiintelor,
si fiecare isi va aminti deodata, pana in cele mai mici amanunte, tot ce a facut in fiecare zi a vietii sale; va vedea cu groaza toata pacatosenia cumplita a sufletului sau, isi va aminti tote faptele sale rele, toate cuvintele pacatoase pe care le-a rostit limba sa.
Atunci se va arata pe cer semnul Fiului Omului. Care semn? Semnul cel luminat al Crucii lui Hristos. “Atunci se va arata pe cer semnul Fiului Omului si vor plange toate neamurile pamantului si vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere si slava multa” (Matei 24, 30-31).
Vor fi adunati, toti cei curati si drepti, pentru care acesta zi nu va fi groaznica, infricosatoare, ci va fi zi de mare bucurie: ei Il vor intampina pe Domnul cu mare bucurie, nu cu frica groaznica de care vor fi plini cei asezati de Domnul Iisus Hristos de-a stanga.
Ce se va intampla cu nefericitii asezati de-a stanga? Va fi plangere mare, care va umple intreaga lume. Vor curge rauri si mari de lacrimi. Scrasnirea dintilor va fi ca tunetul, fiindca toti vor vedea semnul Fiului Omului, fiindca toti Il vor vedea pe Judecatorul lumii, al Carui nume l-au necinstit, in Care n-au crezut – Il vor vedea si se vor cutremura, Il vor vedea si vor striga cu jale, Il vor vedea si vor plange cu lacrimi de sange, Il vor vedea si vor scrasni din dinti, Il vor vedea si isi vor smulge parul din cap, se vor bate in piept. Il vor vedea pe Domnul Iisus Hristos ca Judecator al lumii arhiereii Ana si Caiafa, care L-au rastignit. Il va vedea Pilat, Il vor vedea ostasii care au batut piroane in mainile si in picioarele Lui. Il va vedea ostasul ce I-a strapuns cu lancea inima. Il vor vedea si va cadea peste ei groaza de nedescris.
Irod il va vedea pe Inaite-Mergatorul Ioan, caruia el i-a taiat capul, stand langa Domnul Iisus. Imparatii romani, care i-au prigonit cumplit pe crestini, vor vedea nenumaratele cete ale mucenicilor impurpurati de sange, pe care i-au chinuit pentru credinta in Domnul Iisus Hristos, pentru cuvantul lui Hristos.
Imparatul Iulian Apostatul Il va vedea in lumina dumnezeiasca si in cumplita Lui marire pe Judecatorul Atotputernic, al Carui nume a vrut sa-l stearga, din amintirea lumii ca sa statorniceasca in locul ei pomenirea dumnezeilor sai mincinosi.
Nenumaratele cete ale desfranatilor vor vedea cetele luminoase ale feciorelnicilor, in fruntea carora va fi Sfantul Ioan Teologul – cete de oameni in haine albe, avand pe cap cununi de lumina; le vor vedea, vor pricepe murdaria sufletului si inimii lor si vor cadea intr-o deznadejde nemarginita. Preacurvarii isi vor vedea sotiile si sotii pe care i-au ranit atat de adanc. Talharii ii vor vedea pe cei pe care i-au ucis; hotii ii vor vedea pe sarmanii carora le-au luat ultimul banut, vor pricepe suferintele pe care le-au pricinuit, vor vedea cat de mult a decazut vrednicia lor omeneasca.
Cei rai de gura ii vor vedea pe oamenii ce si-au pazit curatia limbii, ii vor vedea imbracati in haine albe pe marii nevoitori care s-au luptat intotdeauna cu limba lor, ii vor vedea pe sfintii din ale caror guri ieseau numai cuvinte harice si niciodata cuvinte rele, blesteme si minciuni. Vor vedea toate acestea clevetitorii, si focul iadului le va aprinde limbile.
Si va incepe Judecata, aspra si dreapta, si se va implini ceea ce ne-a spus Iisus Hristos: “Fericiti cei ce flamanzesc si insetoseaza de dreptate, ca aceia se vor satura!” (Matei 5, 6).
Cum poate omul sa traiasca fara dreptate? Inima curata nazuieste catre dreptate. Cat de nesuferita ii e nedreptatea, cat de mult o chinuie nedreptatea! Iar daca pe noi, care suntem plini de nedreptate, ne chinuie atat de mult nedreptatea lumii, ce sa mai spunem de Dumnezeu, Care a privit mii de ani grozaviile nedreptatii omenesti? Daca inima noastra nu poate rabda ca raufacatorii plini de neomenie sa ramana nepedepsiti, oare Dreptul Dumnezeu nu cere aceasta Infricosata Judecata?
Si va fi, va fi Judecata, fiindca dreptatea trebuie sa triumfe neaparat, si dupa nimicirea lumii prin foc totul va fi facut din nou (v. Apocalipsa 21, 5). Vom trai intr-o lume noua, unde va locui dreptatea, sfanta si vesnica dreptate, unde nu va fi minciuna si rautate, unde nu va mai fi nici moarte.
Pe multi obraznici ii nemultumeste ideea acestei Judecati. “Cum asa, spun ei, pentru micile noastre pacate lumesti sa fim osanditi la chinuri vesnice? Unde este dreptatea?” Tocmai aici se vede marea dreptate dumnezeiasca: pacatosii s-au osandit singuri la chinuri vesnice neiubindu-L pe Domnul si facatorul lor, nepunand ca lege a vietii lor poruncile Lui: fie ca L-au urat, la fel ca fariseii, carturarii si arhiereii, fie ca au fost cu desavarsire nepasatori fata de El si rastignirea Fiului lui Dumnezeu nu i-a miscat deloc.
Multi au ales nu calea dragostei, ci calea inbogatirii, calea lacomiei de averi, a slujirii trupului, a slujirii diavolului – fiindca de la diavol sunt patimirile si poftele noastre. Ei bine, daca ati ales de bunavoie calea slujirii diavolului, calea raului, si a urii, mergeti in focul vesnic, la diavol, unde-i temeiul raului, al urii si al nedreptatii. Chinul lor vesnic va consta in faptul ca rautatea lor va spori tot mai mult, tinznad spre rautatea diavolului. Oare nu s-au osandit singuri la aceste chinuri? Si oare nu e drept ca toti cei curati cu inima si drepti sa primeasca rasplata bucuriei vesnice, a bucuriei impartasirii cu insusi Dumnezeu, cu Tatal si cu Fiul si cu Sfantul Duh intru Imaparatia lui Dumnezeu?
Iata, v-am descris ziua cea infricosatoare ca sa va cutremurati, ca sa pricepeti si sa cunoasteti ca doar prin sfanta pocainta ne putem sterge pacatele fara numar. V-am vorbit despre asta fiindca maine incepe Postul Mare – vreme de pociainta si de mantuire. Deci amintiti-va acest lucru si incepeti, cu ajutorul ingerului pazitor, calea pocaintei voastre. Amin.
Sursa:corortodox.blogspot.com
Arhimandritul Atanasie, proigumen al Marii Mănăstirii al Marelui Meteor, Sfintele Meteore.
Sfânta Mitropolie Pireu,
Stadionul Păcii şi Prieteniei,
15-2-2012
Înalt Preasfinţiţilor, cinstiţi părinţi, erudiţilor domni profesori, respectabil prezidiu, iubiţi fraţi în Hristos,
Sfânta Mitropolie Pireu,
Stadionul Păcii şi Prieteniei,
15-2-2012
Înalt Preasfinţiţilor, cinstiţi părinţi, erudiţilor domni profesori, respectabil prezidiu, iubiţi fraţi în Hristos,
Salutând
conferinţa din seara aceasta a Sfintei Mitropolii de Pireu cu tema
„Teologie patristică şi erezie postpatristică”, pregustăm din bucuria şi
deplinătatea teologiei patristice autentice, a teologiei Părinţilor
noştri, pe care ne-o vor oferi aleşii şi distinşii referenţi pe această
temă, şi înălţăm fierbinte şi cordială slavoslovie către Dumnezeu
nostru, Cel închinat în Sfânta Treime, pentru această deosebită
binecuvântare şi pentru acest ospăţ duhovnicesc din această seară.
Este un prilej unic de a ne desfăta de teologii de vârf ai Bisericii noastre, cu multe diplome universitare şi distincţii, cu erudiţie ştiinţifică, titluri universitare, şi cu o prezenţă şi o mărturie scriitoricească abundentă, de teologii credincioşi credinţei şi învăţăturii ortodoxe, „următori ai Sfinţilor Părinţi”, care şi-au dobândit teologia din experienţa sfinţitoare şi din adevărul revelat al Bisericii noastre, din odoarele şi din Predania moştenite de la Sfinţii noştri Părinţi şi din participarea lor personală la harul necreat şi la viaţa misteriologică a Bisericii noastre, fără născociri individuale şi cerebrale, fără devieri şi inovaţii.
Conferinţa din seara aceasta este o mărturie confesională [cu caracter de mărturisire] şi un răspuns hotărât la teologia intelectualistă, meditativ-occidentalistă, numită „post-patristică”, care se dezvoltă în zilele noastre în mod alienator şi scizionist.
Teologia post-patristică, în linii generale, constituie o prelungire şi o ramificaţie a diverselor teologii mai noi, care s-au dezvoltat în Occident – în principal a celei protestante – (teologia socială, teologia politică, teologia libertăţii, a eliberării, teologia revoluţiei, teologia „neagră”, teologia contextului, teologia feministă, teologia cuprinzătoare etc.) şi este un fruct al secularizării, al raţionalismului şi al deviaţiei de la caracteristicile credinţei şi învăţăturii ortodoxe.
Un element comun al acestor teologii este că omit intenţionat sensul Crucii şi al Învierii, caracterul ascetic, niptic şi isihast al credinţei, metoda empiric-duhovnicească a Ortodoxiei, participarea la harul necreat şi la slava lui Dumnezeu şi amplifică la modul superlativ datele sociale şi culturale ale fiecărei epoci. Prezintă credinţa şi spiritualitatea într-un mod adaptat [ajustat] la mentalitatea şi percepţia secularizată şi la logica oamenilor de astăzi. Depreciază înţelesul adevărat şi mântuitor al Evangheliei într-o simplă lozincăraie socială şi culturală, într-o gnoseologie şi filozofie fără nerv şi lipsită de conţinut.
Aceste variate teologii apusene mai noi au legătură directă cu aşa-numita teologie contextuală (Contextual Theology), care este promovată în ţara noastră împreună cu teologia post-patristică. Teologia contextuală apare pentru prima dată în anul 1972 la Întrunirea „Congresului Mondial pentru Misiune şi Evanghelizare”, care a fost organizată la Bangkok (Tailanda) de către Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB). A pornit iniţial sub pretextul necesităţii de consacrare a unei metodologii teologice comune în cadrul dialogului ecumenic. Treptat însă, s-a consacrat ca şi concepţie teologică dominantă în CMB, căpătând – desigur – dimensiuni de tragică denaturare a credinţei creştine, care au devenit evidente în modul cel mai frapant la cea de-a şaptea Adunare Generală de la Canberra (Australia) din 1991 şi au devenit cauza unor reacţii foarte puternice din partea ortodocşilor. Însă, după tactica obişnuită din cadrul dialogurilor, teologia contextuală continuă să domine în dialogurile din cadrul CMB, în pofida conţinutului ei anti-ortodox, chiar cu consimţământul reprezentanţilor ortodocşi.
Însă cel mai neliniştitor şi periculos este faptul că teologia contextuală află puternici susţinători şi înăuntrul Bisericii noastre Ortodoxe şi este prezentată ca – chipurile – utilă şi indispensabilă pentru pretinsa mărturie a Ortodoxiei în lumea contemporană. Un exemplu semnificativ al acestei tendinţe este simpozionul care a fost organizat de către Academia de Studii Teologice din Volos cu tema „SINTEZĂ NEOPATRISTICĂ SAU TEOLOGIE POSTPATRISTICĂ. REVENDICAREA TEOLOGIEI CONTEXTUALE ÎN ORTODOXIE”.
S-a ajuns ca referenţii acestui simpozion să-i acuze pe ortodocşi de „triumfalism bisericesc” şi de „fundamentalism patristic”. Şi ca răspuns la „fundamentalismul patristic” aceşti referenţi promovează teologia contextuală şi postpatristică, precum şi diverse kakodoxii (erezii) care prind contur în centrele ecumeniste şi aşa-zis ortodoxe de astăzi. Este vorba de o teologie transformată, schimbată; teologie fabricată (inventată) şi adaptată (ajustată), teologie de laborator şi de sală de lectură, a simpozioanelor cu circuit închis şi a auditoriilor selectate. Este vorba despre o teologie „subvenţionată” şi „finanţată” de institute eterodoxe şi universităţi şi organisme lumeşti din Occident. Este vorba despre o teologie şi o concepţie care funcţionează denaturat, [deformat] şi eroziv [corosiv] chiar şi pentru conştiinţa şi coeziunea istorică a neamului şi a poporului nostru.
În loc de concluzii am spune că nu este vorba doar despre „un alt punct de vedere” sau despre „un pluralism de gânduri şi idei”, aşa cum este prezentată această teologie contemporană eretică şi periculoasă de către cei ce o reprezintă. Este vorba în mod esenţial despre o acţiune coordonată de dărâmare şi de demolare a tuturor principiilor constitutive, de o extremă importanţă, care alcătuiesc multiseculara noastră tradiţie elin-ortodoxă. Este vorba despre o încercare, care se face deja pe faţă, nedisimulat şi cu o abuzivă vorbărie şi tupeu [impertinenţă, obrăznicie].
Credem că în cele din urmă referenţii acestor teologii inovatoare [inedite, insolite] şi eretice, care întunecă şi deformează tradiţia istorică şi teologică a Bisericii noastre şi a poporului nostru, vorbind despre „arheolatrie” (ἀρχαιολατρεία – admirare a vechii civilizaţii greceşti), despre „byzantolagneia” („βυζαντολαγνεία” – lascivitate bizantină), despre „izolarea pe axa contradicţiilor dintre Răsărit şi Apus” şi despre „neputinţa de articulare a unui cuvânt teologic serios” din partea Bisericii şi altele ca acestea, precum şi operele şi conferinţele lor vor fi cât de curând marginalizate şi uitate de istoria noastră bisericească pentru că e sigur că adevărata conştiinţă ortodoxă, dogmatică şi eclesiologică a Bisericii noastre respinge şi exclude deplin astfel de învăţături şi opinii eretice şi dezbinatoare.
Ceea ce ne mâhneşte şi ne îngrijorează în mod deosebit şi provoacă neliniştea noastră accentuată şi indignarea noastră este faptul că toate aceste opinii antiortodoxe, dar şi referenţii lor, teologi post-patristici, află adăpost şi primesc lauda şi premierea celor ce deţin primele locuri în conducerea noastră bisericească. Astfel de abateri serioase în temele credinţei ar trebui deja să fi fost combătute în timp util de către organele instituţionale sinodale autorizate.
Conferinţa teologică din seara aceasta, care va demonstra în mod amănunţit şi foarte atent mărimea abaterii teologilor post-patristici şi contextuali – clerici şi laici – dorim să determine intervenţia sinodală corespunzătoare.
Încheind, ne exprimăm felicitările noastre călduroase, cordiale şi sincere şi mulţumirile noastre din tot sufletul către ÎPS Serafim, Mitropolit de Pireu, care cu curaj şi fidelitate dă zi de zi mărturia elinismului şi Ortodoxiei , precum şi colaboratorilor săi, pentru inspirata iniţiativă de a organiza această foarte importantă conferinţă teologică cu participarea atâtor referenţi de elită, respectabili şi foarte iubiţi.
traducere: Frăţia Ortodoxă “Sfântul Marcu al Efesului”,
Sursa: http://orthodoxia-pateriki.blogspot.com/2012/02/blog-post_517.html
Este un prilej unic de a ne desfăta de teologii de vârf ai Bisericii noastre, cu multe diplome universitare şi distincţii, cu erudiţie ştiinţifică, titluri universitare, şi cu o prezenţă şi o mărturie scriitoricească abundentă, de teologii credincioşi credinţei şi învăţăturii ortodoxe, „următori ai Sfinţilor Părinţi”, care şi-au dobândit teologia din experienţa sfinţitoare şi din adevărul revelat al Bisericii noastre, din odoarele şi din Predania moştenite de la Sfinţii noştri Părinţi şi din participarea lor personală la harul necreat şi la viaţa misteriologică a Bisericii noastre, fără născociri individuale şi cerebrale, fără devieri şi inovaţii.
Conferinţa din seara aceasta este o mărturie confesională [cu caracter de mărturisire] şi un răspuns hotărât la teologia intelectualistă, meditativ-occidentalistă, numită „post-patristică”, care se dezvoltă în zilele noastre în mod alienator şi scizionist.
Teologia post-patristică, în linii generale, constituie o prelungire şi o ramificaţie a diverselor teologii mai noi, care s-au dezvoltat în Occident – în principal a celei protestante – (teologia socială, teologia politică, teologia libertăţii, a eliberării, teologia revoluţiei, teologia „neagră”, teologia contextului, teologia feministă, teologia cuprinzătoare etc.) şi este un fruct al secularizării, al raţionalismului şi al deviaţiei de la caracteristicile credinţei şi învăţăturii ortodoxe.
Un element comun al acestor teologii este că omit intenţionat sensul Crucii şi al Învierii, caracterul ascetic, niptic şi isihast al credinţei, metoda empiric-duhovnicească a Ortodoxiei, participarea la harul necreat şi la slava lui Dumnezeu şi amplifică la modul superlativ datele sociale şi culturale ale fiecărei epoci. Prezintă credinţa şi spiritualitatea într-un mod adaptat [ajustat] la mentalitatea şi percepţia secularizată şi la logica oamenilor de astăzi. Depreciază înţelesul adevărat şi mântuitor al Evangheliei într-o simplă lozincăraie socială şi culturală, într-o gnoseologie şi filozofie fără nerv şi lipsită de conţinut.
Aceste variate teologii apusene mai noi au legătură directă cu aşa-numita teologie contextuală (Contextual Theology), care este promovată în ţara noastră împreună cu teologia post-patristică. Teologia contextuală apare pentru prima dată în anul 1972 la Întrunirea „Congresului Mondial pentru Misiune şi Evanghelizare”, care a fost organizată la Bangkok (Tailanda) de către Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB). A pornit iniţial sub pretextul necesităţii de consacrare a unei metodologii teologice comune în cadrul dialogului ecumenic. Treptat însă, s-a consacrat ca şi concepţie teologică dominantă în CMB, căpătând – desigur – dimensiuni de tragică denaturare a credinţei creştine, care au devenit evidente în modul cel mai frapant la cea de-a şaptea Adunare Generală de la Canberra (Australia) din 1991 şi au devenit cauza unor reacţii foarte puternice din partea ortodocşilor. Însă, după tactica obişnuită din cadrul dialogurilor, teologia contextuală continuă să domine în dialogurile din cadrul CMB, în pofida conţinutului ei anti-ortodox, chiar cu consimţământul reprezentanţilor ortodocşi.
Însă cel mai neliniştitor şi periculos este faptul că teologia contextuală află puternici susţinători şi înăuntrul Bisericii noastre Ortodoxe şi este prezentată ca – chipurile – utilă şi indispensabilă pentru pretinsa mărturie a Ortodoxiei în lumea contemporană. Un exemplu semnificativ al acestei tendinţe este simpozionul care a fost organizat de către Academia de Studii Teologice din Volos cu tema „SINTEZĂ NEOPATRISTICĂ SAU TEOLOGIE POSTPATRISTICĂ. REVENDICAREA TEOLOGIEI CONTEXTUALE ÎN ORTODOXIE”.
S-a ajuns ca referenţii acestui simpozion să-i acuze pe ortodocşi de „triumfalism bisericesc” şi de „fundamentalism patristic”. Şi ca răspuns la „fundamentalismul patristic” aceşti referenţi promovează teologia contextuală şi postpatristică, precum şi diverse kakodoxii (erezii) care prind contur în centrele ecumeniste şi aşa-zis ortodoxe de astăzi. Este vorba de o teologie transformată, schimbată; teologie fabricată (inventată) şi adaptată (ajustată), teologie de laborator şi de sală de lectură, a simpozioanelor cu circuit închis şi a auditoriilor selectate. Este vorba despre o teologie „subvenţionată” şi „finanţată” de institute eterodoxe şi universităţi şi organisme lumeşti din Occident. Este vorba despre o teologie şi o concepţie care funcţionează denaturat, [deformat] şi eroziv [corosiv] chiar şi pentru conştiinţa şi coeziunea istorică a neamului şi a poporului nostru.
În loc de concluzii am spune că nu este vorba doar despre „un alt punct de vedere” sau despre „un pluralism de gânduri şi idei”, aşa cum este prezentată această teologie contemporană eretică şi periculoasă de către cei ce o reprezintă. Este vorba în mod esenţial despre o acţiune coordonată de dărâmare şi de demolare a tuturor principiilor constitutive, de o extremă importanţă, care alcătuiesc multiseculara noastră tradiţie elin-ortodoxă. Este vorba despre o încercare, care se face deja pe faţă, nedisimulat şi cu o abuzivă vorbărie şi tupeu [impertinenţă, obrăznicie].
Credem că în cele din urmă referenţii acestor teologii inovatoare [inedite, insolite] şi eretice, care întunecă şi deformează tradiţia istorică şi teologică a Bisericii noastre şi a poporului nostru, vorbind despre „arheolatrie” (ἀρχαιολατρεία – admirare a vechii civilizaţii greceşti), despre „byzantolagneia” („βυζαντολαγνεία” – lascivitate bizantină), despre „izolarea pe axa contradicţiilor dintre Răsărit şi Apus” şi despre „neputinţa de articulare a unui cuvânt teologic serios” din partea Bisericii şi altele ca acestea, precum şi operele şi conferinţele lor vor fi cât de curând marginalizate şi uitate de istoria noastră bisericească pentru că e sigur că adevărata conştiinţă ortodoxă, dogmatică şi eclesiologică a Bisericii noastre respinge şi exclude deplin astfel de învăţături şi opinii eretice şi dezbinatoare.
Ceea ce ne mâhneşte şi ne îngrijorează în mod deosebit şi provoacă neliniştea noastră accentuată şi indignarea noastră este faptul că toate aceste opinii antiortodoxe, dar şi referenţii lor, teologi post-patristici, află adăpost şi primesc lauda şi premierea celor ce deţin primele locuri în conducerea noastră bisericească. Astfel de abateri serioase în temele credinţei ar trebui deja să fi fost combătute în timp util de către organele instituţionale sinodale autorizate.
Conferinţa teologică din seara aceasta, care va demonstra în mod amănunţit şi foarte atent mărimea abaterii teologilor post-patristici şi contextuali – clerici şi laici – dorim să determine intervenţia sinodală corespunzătoare.
Încheind, ne exprimăm felicitările noastre călduroase, cordiale şi sincere şi mulţumirile noastre din tot sufletul către ÎPS Serafim, Mitropolit de Pireu, care cu curaj şi fidelitate dă zi de zi mărturia elinismului şi Ortodoxiei , precum şi colaboratorilor săi, pentru inspirata iniţiativă de a organiza această foarte importantă conferinţă teologică cu participarea atâtor referenţi de elită, respectabili şi foarte iubiţi.
traducere: Frăţia Ortodoxă “Sfântul Marcu al Efesului”,
Sursa: http://orthodoxia-pateriki.blogspot.com/2012/02/blog-post_517.html
Mitropoliţii sinodali au semnalat la Romfea.gr că evoluţiile şi conjuncturile au pretins schimbarea referentului şi modificarea temei.
Amintim că Înalt Preasfinţitul Mitropolit Hrisostom de Messinia ar fi avut de susţinut o omilie în cadrul Ierarhiei pe tema chestiunilor preoţeşti (εφημεριακά = referitor la perioada de timp cât un preot este paroh într-o parohie – n.tr.).
Cu toate acestea, în locul său, potrivit informaţiilor Romfea.gr, va ţine omilia Mitropolitul Ioil de Edessa pe tema crizei economice şi problemele cu care se confruntă Biserica Eladei.
De menţionat că în cele din urmă Sfântul Sinod Permanent a căzut de acord în unanimitate să fie schimbat referentul.
Informaţii Romfea.gr mai menţionează că toţi arhiereii sinodali nu şi-au ascuns nemulţumirea referitoare la hotărârea Mitropolitului de Messinia de a demisiona din Comisia Sinodală.
„Dacă vrea să demisioneze, să-i fie într-un ceas bun Înalt Preasfinţitului. De ce însă trebuie să şi-o dea pe goarnă?!” – a declarat un membru al Sfântului Sinod Permanent, comentând hotărârea lui kyr Hrisostom.
De asemenea, în şedinţa de astăzi, a fost aprobat regulamentul referitor la evaluarea şi selectarea clericilor, care va fi dezbătută în Sfântul Sinod al Ierarhiei, avându-l ca referent pe Înalt Preasfinţitul Mitropolit de Filippi.
În final, referitor la postul de radio al Bisericii, Sfântul Sinod Permanent insistă pe poziţia sa ca postul să continue să funcţioneze „numai să existe flexibilitate şi din partea celor ce lucrează acolo”, a declarat pentru Romfea.gr un membru al Sinodului.
Traducere http://acvila30.wordpress.com, Sursa: www.Romfea.Gr
Fragment dintr-un interviu. Răspuns la întrebarea: De multe ori ne întreabă lumea, mai există astăzi personalități ca Părinții Paisie și Porfirie?
Din fericire, am cunoscut într-adevăr pe luminații Părinți Paisie și Porfirie, și alte chipuri patristice contemporane, care ne-au arătat ce este Biserica și cum se descoperă Dumnezeu prin Biserică prietenilor Săi. Mulți dintre noi au simțit de aproape iubirea lui Dumnezeu. Acești bătrâni au mângâiat mii de oameni, liniștind în multe situații și pe copii cei mai neascultători ai lui Dumnezeu. Trebuie, însă, să ne arătăm vrednici de aceste daruri.
În orice caz, atâta timp cât există Dumnezeu și Biserica, există și astfel de chipuri sfinte. Așa cum am spus mai înainte, Sfinții sunt urmașii Bisericii, care au au participat la Crucea și Învierea lui Hristos, la Pogorârea Duhului Sfânt, dând mărturie de viața cea nouă, pe care Dumnezeu a adus-o în lume.
Vai, dacă nu ar exista astăzi astfel de chipuri! E ca și cum am considera că Biserica a încetat să mai existe sau că este neroditoare și nu naște. Adevărul este că, atunci când vor înceta să mai existe Sfinți, va fi a Doua Venire a lui Hristos.
În Sfântul Munte există și astăzi mulți monahi binecuvântați, care slăvesc pe Dumnezeu și sunt slăviți de El. Sfântul Munte continuă să fie o mare lumină, pe care atunci când o văd, cei care nu au o vedere duhovnicească, orbesc și cred că greșesc monahii care locuiesc acolo. Dar, nu numai în Sfântul Munte, ci și în mănăstiri și în enorii există fii binecuvântați ai lui Dumnezeu și ai Bisericii, care îi luminează pe toți care înțeleg și au nevoie.
Problema este că noi nu-i vedem pe Sfinți, nu îi simțim, nu le mirosim prezența, pentru că nu avem căutări înalte, nu avem simț duhovnicesc pentru a-i recunoaște și dibui. Se aplică în acest caz cuvântul lui Hristos: «Că oricine cere, ia; cel ce caută, află; și celui care bate i se va deschide» (Matei 7,8). Oricine caută cu adevărat pe Dumnezeu și pe Sfinți, sigur îi va întâlni sau poate chiar înșiși Sfinții contemporani în viața vor merge să-i întâmpine și să-i umple de dumnezeieștile daruri. Acesta este Dumnezeul nostru. Vine tainic, Îi place să anuleze toate planificările raționale, Își arată puternic, inopinat și surprinzător iubirea față de toți care suferă și Îl caută. Îi îmbată cumpătat pe cei care caută «vin bun», «vin tare».
(Ὀρθόδοξος Τύπος, 4. 3. 2011, nr. 1870, p. 1,7, Graiul Ortodox)
Din fericire, am cunoscut într-adevăr pe luminații Părinți Paisie și Porfirie, și alte chipuri patristice contemporane, care ne-au arătat ce este Biserica și cum se descoperă Dumnezeu prin Biserică prietenilor Săi. Mulți dintre noi au simțit de aproape iubirea lui Dumnezeu. Acești bătrâni au mângâiat mii de oameni, liniștind în multe situații și pe copii cei mai neascultători ai lui Dumnezeu. Trebuie, însă, să ne arătăm vrednici de aceste daruri.
În orice caz, atâta timp cât există Dumnezeu și Biserica, există și astfel de chipuri sfinte. Așa cum am spus mai înainte, Sfinții sunt urmașii Bisericii, care au au participat la Crucea și Învierea lui Hristos, la Pogorârea Duhului Sfânt, dând mărturie de viața cea nouă, pe care Dumnezeu a adus-o în lume.
Vai, dacă nu ar exista astăzi astfel de chipuri! E ca și cum am considera că Biserica a încetat să mai existe sau că este neroditoare și nu naște. Adevărul este că, atunci când vor înceta să mai existe Sfinți, va fi a Doua Venire a lui Hristos.
În Sfântul Munte există și astăzi mulți monahi binecuvântați, care slăvesc pe Dumnezeu și sunt slăviți de El. Sfântul Munte continuă să fie o mare lumină, pe care atunci când o văd, cei care nu au o vedere duhovnicească, orbesc și cred că greșesc monahii care locuiesc acolo. Dar, nu numai în Sfântul Munte, ci și în mănăstiri și în enorii există fii binecuvântați ai lui Dumnezeu și ai Bisericii, care îi luminează pe toți care înțeleg și au nevoie.
Problema este că noi nu-i vedem pe Sfinți, nu îi simțim, nu le mirosim prezența, pentru că nu avem căutări înalte, nu avem simț duhovnicesc pentru a-i recunoaște și dibui. Se aplică în acest caz cuvântul lui Hristos: «Că oricine cere, ia; cel ce caută, află; și celui care bate i se va deschide» (Matei 7,8). Oricine caută cu adevărat pe Dumnezeu și pe Sfinți, sigur îi va întâlni sau poate chiar înșiși Sfinții contemporani în viața vor merge să-i întâmpine și să-i umple de dumnezeieștile daruri. Acesta este Dumnezeul nostru. Vine tainic, Îi place să anuleze toate planificările raționale, Își arată puternic, inopinat și surprinzător iubirea față de toți care suferă și Îl caută. Îi îmbată cumpătat pe cei care caută «vin bun», «vin tare».
(Ὀρθόδοξος Τύπος, 4. 3. 2011, nr. 1870, p. 1,7, Graiul Ortodox)
http://www.impantokratoros.gr/cuviosii-paisie-porfirie.ro.aspx
15 Februarie
Cuviosul
părinte Antim s-a născut la 1 iulie 1869 într-o familie de ţărani
evlavioşi, Constantin şi Arghiria, din Chios. La vârsta cuvenită intră
la şcoală pe care o părăsi curând pentru a lucra ca cizmar. La vârsta de
19 ani vizită Schitul Tuturor Sfinţilor întemeiat de părintele
Pahomie, care fusese părinte duhovnicesc al Sfântului Nectarie. Cu
binecuvântarea bătrânului părinte, Antim se întoarse acasă şi îşi ridică
cu mâinile sale o mică colibă unde începu să vieţuiască. Singura sa
mângâiere era icoana Maicii Domnului primită de la mama sa cunoscută ca
Maica Domnului Ajutătoarea (Voithia) care începu curând a săvârşi
minuni care aduseră pe mulţi la micul său sălaş. După un timp se
întoarse în casa părintească pentru a alina suferinţa părinţilor săi şi
pentru a ajuta pe săracii din satul său.
După o vreme, se retrase la Schitul Tuturor Sfinţilor unde bătrânul Pahomie îl îmbrăcă haina monahală dându-i numele Antim. Curând însă, se îmbolnăvi, iar stareţul îl trimise acasă la părinţii săi din pricina slăbirii trupului.
Întors acasă, în afară de a-şi îngriji părinţii bolnavi şi îndeletnicirea de cizmar, îşi duse mai departe rânduiala monahală, petrecând noaptea în rugăciune, hrănindu-se timp îndelungat numai cu pâine şi apă şi dăruindu-se cu evlavie şi râvnă citirii vieţilor sfinţilor, şi astfel reuşind să biruiască ispitele vrăjmaşului nevăzut al mântuirii oamenilor.
Tot mai mulţi erau cei care veneau la modesta sa colibă şi la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, iar în 1909, pe când avea 40 de ani, primi schima mare de la cel ce i-a urmat bătrânului Pahomie pe scaunului stăreţiei, părintele Andronic. Locuitorii Chiosului cerură ca părintele Antim să primească harul preoţiei, însă episcopul locului refuză căci acesta nu avea studii. În cele din urmă, după multe stăruinţe, în anul 1910, episcopul Smirnei îl învrednici de harul preoţiei. După un pelerinaj la Muntele Athos, în 1911, se întoarse în Chios şi se dărui slujirii preoţeşti în paraclisul unui spital de leproşi. Curând, spitalul aflat pe atunci în sărăcie şi ruină, deveni un înfloritor centru duhovnicesc asemeni unei mănăstiri. Sfântul părinte îngrijea cu mâinile sale pe bolavi şi mulţi dintre ei se tămăduiau, iar mulţi dintre cei tămăduiţi deveneau mai apoi călugări şi maici (după cum s-a întâmplat şi cuviosului părinte Nichifor cel Orb, pomenit la 4 ianuarie).
În timpul binecunoscutului schimb de populaţie dintre anii 1922 şi 1924, refugiaţii veniră în Chios, mulţi dintre ei fiind maici şi fecioare rămase fără adăpost. În urma unei vedenii a Maicii Domnului, sfântul părinte ridică o mănăstire în anul 1930, care avu la început 30 de vieţuitoare şi spori curând. Faima noii Mănăstiri a Maicii Domnului Voithia se răspândi curând, iar obştea spori la 80 de maici, fiind vestită în întreaga Grecie pentru buna sa rânduială.
Sfântul părinte Antim era duhovnic al maicilor, însă spovedea şi mulţime de credincioşi care veneau la dânsul în fiecare zi, adesea numărul celor celor mărturisiţi într-o zi se ridica la 60 sau 70. Petrecu în această slujire cu pilduitoare jertfelnicie şi iubire părintească mai bine de 30 de ani săvârşind mulţime mare de tămăduiri.
Când din pricina bătrâneţii nu mai putea sluji cu mâinile sale, se retrase în chilia sa rugându-se să îl învrednicească Dumnezeu să slujească aproapelui până în ultima clipă a vieţii sale.
La 27 ianuarie 1960, sfântul părinte săvârşi cea din urmă Dumnezeiască Liturghie, apoi adormi în pace la 15 februarie, la vârsta 91 de ani, fiind petrecut la mormânt cu multe lacrimi de toată insula Chios.
Trupul sfântului Antim fu înmormântat în biserica mănăstirii sale şi săvârşeşte multe minuni până astăzi, împreună cu icoana Maicii Domnului Voithia.
Trecerea sa în rândul sfinţilor s-a petrecut la 13 august 1992.
Sursa: sfintisiicoaneDupă o vreme, se retrase la Schitul Tuturor Sfinţilor unde bătrânul Pahomie îl îmbrăcă haina monahală dându-i numele Antim. Curând însă, se îmbolnăvi, iar stareţul îl trimise acasă la părinţii săi din pricina slăbirii trupului.
Întors acasă, în afară de a-şi îngriji părinţii bolnavi şi îndeletnicirea de cizmar, îşi duse mai departe rânduiala monahală, petrecând noaptea în rugăciune, hrănindu-se timp îndelungat numai cu pâine şi apă şi dăruindu-se cu evlavie şi râvnă citirii vieţilor sfinţilor, şi astfel reuşind să biruiască ispitele vrăjmaşului nevăzut al mântuirii oamenilor.
Tot mai mulţi erau cei care veneau la modesta sa colibă şi la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, iar în 1909, pe când avea 40 de ani, primi schima mare de la cel ce i-a urmat bătrânului Pahomie pe scaunului stăreţiei, părintele Andronic. Locuitorii Chiosului cerură ca părintele Antim să primească harul preoţiei, însă episcopul locului refuză căci acesta nu avea studii. În cele din urmă, după multe stăruinţe, în anul 1910, episcopul Smirnei îl învrednici de harul preoţiei. După un pelerinaj la Muntele Athos, în 1911, se întoarse în Chios şi se dărui slujirii preoţeşti în paraclisul unui spital de leproşi. Curând, spitalul aflat pe atunci în sărăcie şi ruină, deveni un înfloritor centru duhovnicesc asemeni unei mănăstiri. Sfântul părinte îngrijea cu mâinile sale pe bolavi şi mulţi dintre ei se tămăduiau, iar mulţi dintre cei tămăduiţi deveneau mai apoi călugări şi maici (după cum s-a întâmplat şi cuviosului părinte Nichifor cel Orb, pomenit la 4 ianuarie).
În timpul binecunoscutului schimb de populaţie dintre anii 1922 şi 1924, refugiaţii veniră în Chios, mulţi dintre ei fiind maici şi fecioare rămase fără adăpost. În urma unei vedenii a Maicii Domnului, sfântul părinte ridică o mănăstire în anul 1930, care avu la început 30 de vieţuitoare şi spori curând. Faima noii Mănăstiri a Maicii Domnului Voithia se răspândi curând, iar obştea spori la 80 de maici, fiind vestită în întreaga Grecie pentru buna sa rânduială.
Sfântul părinte Antim era duhovnic al maicilor, însă spovedea şi mulţime de credincioşi care veneau la dânsul în fiecare zi, adesea numărul celor celor mărturisiţi într-o zi se ridica la 60 sau 70. Petrecu în această slujire cu pilduitoare jertfelnicie şi iubire părintească mai bine de 30 de ani săvârşind mulţime mare de tămăduiri.
Când din pricina bătrâneţii nu mai putea sluji cu mâinile sale, se retrase în chilia sa rugându-se să îl învrednicească Dumnezeu să slujească aproapelui până în ultima clipă a vieţii sale.
La 27 ianuarie 1960, sfântul părinte săvârşi cea din urmă Dumnezeiască Liturghie, apoi adormi în pace la 15 februarie, la vârsta 91 de ani, fiind petrecut la mormânt cu multe lacrimi de toată insula Chios.
Trupul sfântului Antim fu înmormântat în biserica mănăstirii sale şi săvârşeşte multe minuni până astăzi, împreună cu icoana Maicii Domnului Voithia.
Trecerea sa în rândul sfinţilor s-a petrecut la 13 august 1992.
(interviu acordat periodicului Epikaira, partea 1)
Cu
un cuvânt torenţial şi cu o opinie asupra întregului spectru de
subiecte, care preocupă devenirea elenă, dar şi cea mondială,
Mitropolitul Serafim de Pireu vorbeşte pentru periodicul Epikaira fără
formalisme şi eschivări rotunjite. Îşi exprimă poziţia asupra economiei
şi Memorandumului, temelor naţionale, aliaţilor şi adversarilor
Eladei, sistemului politic şi luptei elinilor pentru supravieţuire în
perioada sumbră pe care o străbatem.
Mitropolitul Serafim se opreşte în mod deosebit asupra rolului naţional al Bisericii, subliniind că prezenţa ei ar trebui să fie chiar mai activă, cu un cuvânt premergător şi profetic, fundamentat pe sângele şi lacrimile martirilor şi ale eroilor. Dacă în Biserică există activism, Mitropolitul Serafim merită pe deplin caracterizarea. Ceea ce cu siguranţă nu i se potriveşte este corectitudinea politică în articularea cuvântului său.
Reporter: Înalt Preasfinţite, elinii suportă o presiune fără precedent în urma succesivelor măsuri ale Memorandumului. Ce estimaţi că se va întâmpla în continuare?
Mitropolitul Serafim de Pireu: Ceea ce mă înfricoşează şi mă îngrozeşte este deprecierea nobleţei noastre duhovniceşti, a acestui suprem dar pe care l-am avut ca popor şi ca neam: Să înfruntăm lucrurile cu eroism şi cu putere morală, iar în acelaşi timp să nu acceptăm impulsuri de xenofobie, rasism, reacţie la ceea ce este diferit de noi, în câteva cuvinte. Este absurd şi naiv să credem în bunele intenţii ale asociaţilor noştri, în clipa în care toţi aceştia sunt acţionari în mâinile aşa-numitelor pieţe. În acelaşi timp, tineri bat zi de zi în poarta Mitropoliei noastre, ca să-i ajutăm să emigreze în afară. Este foarte mare durerea pentru noi să vedem oameni de ştiinţă, oameni foarte talentaţi, pentru care ţara noastră a făcut eforturi, ca să-i clădească, să le zidească sufletul şi inima, să-şi dorească să plece din ţară, dezamăgiţi de neşansa proastei gestionări şi, în general, de degradarea valorilor vieţii umane.
Reporter: Ce ar trebui după părerea dumneavoastră să se întâmple?
Mitropolitul Serafim de Pireu: Cred că a venit vremea să căutăm cu febrilitate un personal politic, indiferent de partidul în care este încadrat, care să apere identitatea Eladei, sufletul ei, împotriva înrobirii libertăţii noastre şi a realităţii amare a unei sclavii, pe care, din nefericire, puteri din interiorul ţării, care s-au supus de bunăvoie, caută să o consolideze.
Reporter: În ce fel?
Mitropolitul Serafim de Pireu: Patria noastră are posibilităţi uriaşe. Dacă vreţi, pentru că poziţia ei geografică este foarte importantă. Dacă vreţi, deoarece Dumnezeu ne-a înzestrat atât de mult, încât şi din punct de vedere cultural să fim un popor care oferă permanent. Totuşi, patria noastră are o bogăţie uriaşă, pe care ar putea s-o valorifice. De la turism şi de la resursele energetice până la flota comercială, producţie agricolă, oameni de ştiinţă şi antreprenoriat. Ar fi ultimul hal să acceptăm astăzi ca Stat Dreptul englezesc ca Drept de reglementare a diferenţelor cu creditorii noştri, iar o ţară străină, Luxemburgul, ca ţară în care jurisdicţional se vor rezolva diferenţele.
Sursa: http://acvila30.wordpress.com/
Mitropolitul Serafim se opreşte în mod deosebit asupra rolului naţional al Bisericii, subliniind că prezenţa ei ar trebui să fie chiar mai activă, cu un cuvânt premergător şi profetic, fundamentat pe sângele şi lacrimile martirilor şi ale eroilor. Dacă în Biserică există activism, Mitropolitul Serafim merită pe deplin caracterizarea. Ceea ce cu siguranţă nu i se potriveşte este corectitudinea politică în articularea cuvântului său.
Reporter: Înalt Preasfinţite, elinii suportă o presiune fără precedent în urma succesivelor măsuri ale Memorandumului. Ce estimaţi că se va întâmpla în continuare?
Mitropolitul Serafim de Pireu: Ceea ce mă înfricoşează şi mă îngrozeşte este deprecierea nobleţei noastre duhovniceşti, a acestui suprem dar pe care l-am avut ca popor şi ca neam: Să înfruntăm lucrurile cu eroism şi cu putere morală, iar în acelaşi timp să nu acceptăm impulsuri de xenofobie, rasism, reacţie la ceea ce este diferit de noi, în câteva cuvinte. Este absurd şi naiv să credem în bunele intenţii ale asociaţilor noştri, în clipa în care toţi aceştia sunt acţionari în mâinile aşa-numitelor pieţe. În acelaşi timp, tineri bat zi de zi în poarta Mitropoliei noastre, ca să-i ajutăm să emigreze în afară. Este foarte mare durerea pentru noi să vedem oameni de ştiinţă, oameni foarte talentaţi, pentru care ţara noastră a făcut eforturi, ca să-i clădească, să le zidească sufletul şi inima, să-şi dorească să plece din ţară, dezamăgiţi de neşansa proastei gestionări şi, în general, de degradarea valorilor vieţii umane.
Reporter: Ce ar trebui după părerea dumneavoastră să se întâmple?
Mitropolitul Serafim de Pireu: Cred că a venit vremea să căutăm cu febrilitate un personal politic, indiferent de partidul în care este încadrat, care să apere identitatea Eladei, sufletul ei, împotriva înrobirii libertăţii noastre şi a realităţii amare a unei sclavii, pe care, din nefericire, puteri din interiorul ţării, care s-au supus de bunăvoie, caută să o consolideze.
Reporter: În ce fel?
Mitropolitul Serafim de Pireu: Patria noastră are posibilităţi uriaşe. Dacă vreţi, pentru că poziţia ei geografică este foarte importantă. Dacă vreţi, deoarece Dumnezeu ne-a înzestrat atât de mult, încât şi din punct de vedere cultural să fim un popor care oferă permanent. Totuşi, patria noastră are o bogăţie uriaşă, pe care ar putea s-o valorifice. De la turism şi de la resursele energetice până la flota comercială, producţie agricolă, oameni de ştiinţă şi antreprenoriat. Ar fi ultimul hal să acceptăm astăzi ca Stat Dreptul englezesc ca Drept de reglementare a diferenţelor cu creditorii noştri, iar o ţară străină, Luxemburgul, ca ţară în care jurisdicţional se vor rezolva diferenţele.
Sursa: http://acvila30.wordpress.com/
Sfântul
Nou Mucenic Evghenie s-a născut pe 23.05.1977 în apropiere de Moscova,
mai precis în satul Kurilovo, în regiunea oraşului Podolsk. Era unicul
fiu al familiei, botezat din copilărie creştin ortodox. Mama sa se
numeşte Liubovi Vasilievna. [0:27]
Când
şi-a terminat studiile, în 1994 a lucrat ca fabricant de mobilă,
meserie ce i-a adus mult câştig. Pe 25 iunie 1995 s-a prezentat pentru
înrolare în armată, iar după încheierea studiilor generale, a fost
repartizat la posturile militare de la graniţa cu Cecenia şi Inguşetia.
[1:25]
Exact o lună mai târziu, pe 23.02.1996, a fost luat ostatic. Luarea sa ca ostatic a avut loc astfel:
Serviciul militar a trimis 4 soldaţi, printre care şi Evghenie pentru a controla autovehiculele care circulau pe un anumit drum. Din nefericire, cei responsabili, i-au trimis pe soldaţi fără să existe vreo organizare în prealabil. Postul nu prezenta surse de iluminare şi siguranţă. Pe acest drum treceau foarte des ceceni, transportând arme, ostatici şi droguri. În acea noapte a trecut pe drumul respectiv o ambulanţă. Când soldaţii au oprit-o pentru control, deodată din ea au coborât peste zece ceceni, foarte bine înarmaţi. A urmat o ciocnire, în urma căreia cei patru soldaţi au fost imobilizaţi. [2:11]
Serviciul militar a trimis 4 soldaţi, printre care şi Evghenie pentru a controla autovehiculele care circulau pe un anumit drum. Din nefericire, cei responsabili, i-au trimis pe soldaţi fără să existe vreo organizare în prealabil. Postul nu prezenta surse de iluminare şi siguranţă. Pe acest drum treceau foarte des ceceni, transportând arme, ostatici şi droguri. În acea noapte a trecut pe drumul respectiv o ambulanţă. Când soldaţii au oprit-o pentru control, deodată din ea au coborât peste zece ceceni, foarte bine înarmaţi. A urmat o ciocnire, în urma căreia cei patru soldaţi au fost imobilizaţi. [2:11]
Asta
a avut loc la ora 3 noaptea. La ora 4 au venit alţi soldaţi pentru
schimbarea postului. Bineînţeles, nu i-au găsit pe cei patru şi şi-au
dat imediat seama ce se întâmplase. După câteva zile, serviciul militar
i-a înştiinţat pe părinţii soldaţilor că aceştia au dezertat. Mama lui
Evghenie a înţeles că nu era vorba de dezertare, ci de luare ca
ostatic şi a plecat, punându-şi viaţa în pericol, în Cecenia, pentru
a-şi găsi copilul. A ajuns în oraşul Hankala şi după multe eforturi a
luat legătura cu capii rebelilor ceceni, încercând să afle de soarta
lui Evghenie. Ştia că cecenii nu îi omoară imediat pe ostatici, ci
aşteaptă în eventualitatea obţinerii banilor de răscumpărare, după care
îi eliberează. [2:58]
Chiar
aceştia i-au spus că fiul ei trăia, dar era ostatic şi au tăcut cu
înţeles, încercând să socotească câţi bani ar fi putut obţine de la ea.
Pe atunci, un soldat ostatic în viaţă “costa” 10.000 de dolari, în
timp ce un demnitar militar 50.000 de dolari. [3:17]
Când
au înţeles că nu era vorba să câştige destui bani, s-au hotărât să-l
ucidă. Mama sa a mers peste tot căutându-l, a străbătut sate, drumuri
minate, fronturi de ciocniri armate, a cunoscut mulţi demnitari ceceni
şi după cum spune ea însăşi, a trecut prin întreg iadul. [3:32]
[Urmează înregistrarea video a execuţiei]
Din
prima zi a luării ca ostatic a lui Evghenie, care a durat 100 de zile,
cecenii, văzând că purta cruce, au încercat să-l facă să cedeze
psihic, încât să reuşească, dacă era posibil, să-l oblige să se lepede
de credinţa sa, să-şi scoată crucea, să devină musulman, să devină
călău şi ucigaş al celorlalţi ostatici ruşi. Evghenie a refuzat toate
aceste “oferte”, şi în ciuda bătăilor neîncetate, a chinurilor şi a
promisiunilor că va trăi dacă îşi va scoate crucea, nu au reuşit să îl
facă să cedeze. Mai târziu, chiar conducătorii acestei grupări cecene
i-au spus mamei sale: “Dacă fiul tău ar fi devenit ca unul dintre noi,
nu ar fi suferit nimic”.
Pe
23 mai 1996, adică de ziua sa de naştere, i-au luat pe cei 4 soldaţi
ostatici, printre care era şi Evghenie, şi i-au dus să-i omoare. Mai
întâi i-au omorât pe cei trei împreună-captivi cu el. Apoi, i-au cerut
pentru ultima dată lui Evghenie să-şi scoată crucea, spunând: “Ne jurăm
pe Allah că vei rămâne în viaţă”. Evghenie a refuzat din nou şi atunci
a suferit înfricoşătorul său martiriu. [4:41]
L-au înjunghiat cu un cuţit, tăindu-i în întregime capul, dar n-au îndrăznit să-i scoată crucea de la gât. [4:48]
L-au îngropat cu crucea, dar fără cap. În cele din urmă, mama sa l-a găsit pe Evghenie după 9 luni şi din nou cecenii au cerut 4000 de dolari ca să îi dea trupul. I-au dat şi caseta video cu martiriul fiului ei şi i-au povestit ei înşişi despre cele legate de luarea ca ostatic şi despre chinurile lui Evghenie. [5:11]
L-au îngropat cu crucea, dar fără cap. În cele din urmă, mama sa l-a găsit pe Evghenie după 9 luni şi din nou cecenii au cerut 4000 de dolari ca să îi dea trupul. I-au dat şi caseta video cu martiriul fiului ei şi i-au povestit ei înşişi despre cele legate de luarea ca ostatic şi despre chinurile lui Evghenie. [5:11]
Mama
lui Evghenie şi-a vândut casa şi orice a mai putut, chiar şi haine,
pentru a putea, pe de o parte, să dea banii ceruţi, pe de altă parte,
pentru a acoperi cheltuielile de dezgropare, pentru sicriul special,
transport etc., care nu au fost mici. [5:31]
În
cele din urmă, pe 20 noiembrie 1996, trupul a fost adus în satul lor
şi a fost îngropat în cimitir. După câteva zile, tatăl lui Evghenie a
murit, de durere, lângă mormânt. La scurt timp, în diferite regiuni ale
Rusiei Noul Mucenic Evghenie a început să se arate şi să facă minuni.
[5:52]
În continuare, prezentăm câteva mărturii şi intervenţii minunate:
O fetiţă care locuia într-un orfelinat ortodox, a povestit că i s-a arătat un soldat înalt cu o mantie roşie, care i-a spus că este Evghenie, a luat-o de mână şi a condus-o către biserică. Fetiţa spune: “Am fost surprinsă de faptul că purta mantie roşie, întrucât soldaţii nu poartă astăzi o astfel de mantie şi m-am gândit că această mantie trebuie să fie mantie de mucenic”. [6:28]
O fetiţă care locuia într-un orfelinat ortodox, a povestit că i s-a arătat un soldat înalt cu o mantie roşie, care i-a spus că este Evghenie, a luat-o de mână şi a condus-o către biserică. Fetiţa spune: “Am fost surprinsă de faptul că purta mantie roşie, întrucât soldaţii nu poartă astăzi o astfel de mantie şi m-am gândit că această mantie trebuie să fie mantie de mucenic”. [6:28]
În
multe biserici, a fost văzut un soldat cu mantie ca de foc, ce îi
ajută pe ostaticii din Cecenia să evadeze din prizonierat şi să scape
de orice pericole, cum ar fi mine etc. [6:42]
Într-un
spital de răniţi de război, soldaţii răniţi au observat că un nou
mucenic Evghenie îi ajută, mai ales când au dureri mari. Când unii
dintre aceştia au mers la Catedrala Mântuitorului din Moscova, au văzut
icoana Sfântului Mucenic şi l-au recunoscut pe cel care îi ajutase.
[7:01]
Pe
soldatul cu mantie roşie îl cunosc cei din temniţe. Mai cu seamă îi
ajută pe cei asupriţi şi pe cei zdrobiţi sufleteşte din cauza
întemniţării lor. [7:12]
În
1997, cu binecuvântarea Patriarhului Alexei, a fost publicată o carte
cu titlul “Noul Mucenic al lui Hristos – soldatul Evghenie”. [7:23] Un
preot pe nume Vadin Skiarensko a trimis Patriarhiei un raport în care
scria că izvorăşte mir din coperta cu fotografia Sfântului.
După
3 ani şi 3 luni, conducătorul şi tot grupul său, ucigaşii lui
Evghenie, au fost omorâţi [7:50 - apare scris "răul nu rămâne
nepedepsit"] chiar de ceceni în urma unor ciocniri civile. [7:54 - "A
Mea este răzbunarea, Eu voi răsplăti / Domnul Iisus Hristos"]
Pe
întreg răstimpul anului, dar mai cu seamă de ziua muceniciei sale, pe
23 mai, vin în pelerinaj la mormântul său mulţi credincioşi şi au loc
multe minuni.
Sursa: http://laurentiudumitru.ro
Sfinții
Mucenici Ioan Valahul și Halvard Norvegianul. Icoană păstrată în
biserica Parohiei Ortodoxe Române Învierea Domnului și Sfinții Mucenici
Ioan Valahul și Halvard Norvegianul din Oslo, Norvegia
Sfântul
Mucenic Halvard Norvegianul este cinstit până astăzi ca patron al
oraşului Oslo (a cărui stemă îl înfăţişează ţinând în mâini trei săgeţi
şi o piatră de moară) şi al celor nevinovaţi. Mai multe parohii
ortodoxe din Norvegia şi numeroase biserici catolice şi aşezăminte
filantropice creştine îl au ca ocrotitor. Parohia noastră ortodoxă
română din capitala Norvegiei este ocrotită de Sfinţii Mucenici Ioan
Valahul (12 mai) şi Halvard Norvegianul (15 mai), sărbătoriţi în
calendar la un interval de doar două zile.
Sfântul Halvard s-a născut în jurul anului 1020, în satul Husaby, în partea de sud-est a Norvegiei. Se trăgea dintr-o familie înstărită: tatăl lui, Vebjørn, era negustor pe mările nordului, iar mama sa, Torny, era rudă apropiată a Sfântului Rege Olav, creştinătorul Norvegiei. Părinţii lui Halvard erau creştini şi l-au crescut de mic în duhul învăţăturii creştine şi mai ales al jertfirii pentru ceilalţi. Halvard a ajuns, asemenea tatălui său, negustor.
În primăvara anului 1043, tânărul Halvard se afla pe malul mării, pregătindu-şi corabia pentru a trece fiordul Drammen. În acest timp a văzut o femeie tânără, însărcinată, alergând îngrozită spre el, cu hainele rupte şi ochii plini de lacrimi. Printre suspine, tânăra, care era o sclavă, i-a spus sfântului că trei bărbaţi o urmăreau, învinuind-o că furase ceva din cortul lor. Femeia a început să jure că este nevinovată, rugându-l pe Halvard să nu o lase în mâinile cruzilor urmăritori. Sfântul s-a umplut de milă şi i-a spus femeii să urce în corabie şi să nu se teamă de nimic. Cei doi au început să străbată fiordul Drammen, încercând să scape de vikingii care îi urmăreau. În cele din urmă, l‑au ajuns pe Halvard şi l-au somat ca să le-o predea pe femeie, însă le-a răspuns că nu le poate împlini cererea, pentru că aceasta jurase că nu furase nimic şi le-a promis că va plăti el însuşi tot ce le lipsea. Urmăritorii s‑au înfuriat şi mai mult şi i-au spus sfântului că dacă nu le va preda femeia imediat, îl vor omorî şi pe el.
Halvard s-a arătat neînduplecat, iar păgânii luându-şi arcurile, au început să tragă în cei doi. Trei săgeţi au străpuns trupul lui Halvard, lăsându-l neînsufleţit în corabie, iar femeia însăşi a murit sub ploaia de săgeţi a barbarilor. După ce şi-au văzut fapta mârşavă împlinită, bărbaţii au legat de gâtul lui Halvard o piatră de moară şi l-au aruncat în mare. Potrivit tradiţiei, trupul tânărului mucenic, în loc să se scufunde, plutea pe apă. În scurtă vreme în jurul lui Halvard s-au adunat mulţime de oameni, înţelegând prin această minune că dobândiseră un nou sfânt în cer. Au luat cu mare dragoste moaştele martirului viking şi le-au aşezat cu evlavie într-o biserică din oraşul Oslo, avându-l ca model şi rugător pe mărturisitorul lui Hristos Halvard, cel care îşi dăduse viaţa pentru a împlini porunca Mântuitorului: „Mai mare dragoste ca aceasta nimeni nu are: ca sufletul său să şi-l pună pentru semenul său.” (Ioan 15, 13) La moaştele sale au început să aibă loc minuni, iar lumea venea de pretutindeni pentru închinare şi primenire sufletească. În anul 1130, pe locul unde odihneau moaştele sfântului, a fost ridicată o biserică de piatră, iar Halvard a devenit ocrotitorul oraşului Oslo. Din păcate, azi nu se mai păstrează decât ruinele acestei biserici, iar moaştele sfântului au dispărut.
Sfântul Halvard s-a născut în jurul anului 1020, în satul Husaby, în partea de sud-est a Norvegiei. Se trăgea dintr-o familie înstărită: tatăl lui, Vebjørn, era negustor pe mările nordului, iar mama sa, Torny, era rudă apropiată a Sfântului Rege Olav, creştinătorul Norvegiei. Părinţii lui Halvard erau creştini şi l-au crescut de mic în duhul învăţăturii creştine şi mai ales al jertfirii pentru ceilalţi. Halvard a ajuns, asemenea tatălui său, negustor.
În primăvara anului 1043, tânărul Halvard se afla pe malul mării, pregătindu-şi corabia pentru a trece fiordul Drammen. În acest timp a văzut o femeie tânără, însărcinată, alergând îngrozită spre el, cu hainele rupte şi ochii plini de lacrimi. Printre suspine, tânăra, care era o sclavă, i-a spus sfântului că trei bărbaţi o urmăreau, învinuind-o că furase ceva din cortul lor. Femeia a început să jure că este nevinovată, rugându-l pe Halvard să nu o lase în mâinile cruzilor urmăritori. Sfântul s-a umplut de milă şi i-a spus femeii să urce în corabie şi să nu se teamă de nimic. Cei doi au început să străbată fiordul Drammen, încercând să scape de vikingii care îi urmăreau. În cele din urmă, l‑au ajuns pe Halvard şi l-au somat ca să le-o predea pe femeie, însă le-a răspuns că nu le poate împlini cererea, pentru că aceasta jurase că nu furase nimic şi le-a promis că va plăti el însuşi tot ce le lipsea. Urmăritorii s‑au înfuriat şi mai mult şi i-au spus sfântului că dacă nu le va preda femeia imediat, îl vor omorî şi pe el.
Halvard s-a arătat neînduplecat, iar păgânii luându-şi arcurile, au început să tragă în cei doi. Trei săgeţi au străpuns trupul lui Halvard, lăsându-l neînsufleţit în corabie, iar femeia însăşi a murit sub ploaia de săgeţi a barbarilor. După ce şi-au văzut fapta mârşavă împlinită, bărbaţii au legat de gâtul lui Halvard o piatră de moară şi l-au aruncat în mare. Potrivit tradiţiei, trupul tânărului mucenic, în loc să se scufunde, plutea pe apă. În scurtă vreme în jurul lui Halvard s-au adunat mulţime de oameni, înţelegând prin această minune că dobândiseră un nou sfânt în cer. Au luat cu mare dragoste moaştele martirului viking şi le-au aşezat cu evlavie într-o biserică din oraşul Oslo, avându-l ca model şi rugător pe mărturisitorul lui Hristos Halvard, cel care îşi dăduse viaţa pentru a împlini porunca Mântuitorului: „Mai mare dragoste ca aceasta nimeni nu are: ca sufletul său să şi-l pună pentru semenul său.” (Ioan 15, 13) La moaştele sale au început să aibă loc minuni, iar lumea venea de pretutindeni pentru închinare şi primenire sufletească. În anul 1130, pe locul unde odihneau moaştele sfântului, a fost ridicată o biserică de piatră, iar Halvard a devenit ocrotitorul oraşului Oslo. Din păcate, azi nu se mai păstrează decât ruinele acestei biserici, iar moaştele sfântului au dispărut.
Rugaciune pentru vederea pacatului propriu
Doamne!
Dă-ne să ne vedem păcatele noastre, aşa încât mintea noastră, atrasă
cu desăvîrşire de luarea-aminte faţă de păcatele noastre, să înceteze a
mai vedea greşelile aproapelui şi să-i vadă pe toţi, într-acest chip,
buni. Dă inimii noastre să părăsească grija pierzătoare de neajunsurile
aproapelui, să îşi unească toate grijile numai în grija pentru
dobândirea curăţiei şi sfinţeniei poruncite şi gătite nouă de Tine.
Dă-ne nouă, celor ce ne-am spurcat haina sufletului, să o albim iarăşi:
ea a fost deja spălată prin apele botezului, iar acum, după pângărire,
aceste haine au nevoie să fie spălate prin apele lacrimilor. Dă-ne să
vedem în lumina harului Tău neputinţele cele de multe feluri care
trăiesc în noi, înăbuşind în inimă mişcările duhovniceşti, aducând în ea
mişcările sângelui şi trupului care sunt potrivnice Împărăţiei lui
Dumnezeu. Dă-ne marele dar al pocăinţei, înaintea căruia merge şi pe
care îl naşte marele dar al vederii păcatelor noastre.
Păzeşte-ne,
cu aceste mari daruri, de hăurile amăgirii de sine, care apare în
suflet din pricina păcătoşeniei sale neluate în seamă şi neînţelese, şi
se naşte din lucrările patimii dulceţii şi slavei deşarte care trăiesc
în el neluate în seamă şi neînţelese. Păzeşte-ne pe noi cu aceste mari
daruri în calea noastră către Tine, şi dă-ne nouă să ajungem la Tine,
Cela ce chemi pe cei ce-şi recunosc păcătoşenia şi lepezi pe cei ce se
socot drepţi, ca să Te slavoslovim în veci, întru veşnica Ta fericire, a
Singurului Dumnezeu Adevărat, Răscumpărătorul celor robiţi şi
Mântuitorul celor pierduţi. Amin.
Sfântul Ignatie Briancianinov
Rugaciune care se citeste in fiecare post
Dumnezeul
nostru, nadejdea tuturor marginilor pamantului si a celor ce sunt pe
mare departe, Cel ce mai inainte ai tocmit, prin Legea Ta cea Veche si
cea Noua, aceste zile de post, la care ne-ai invrednicit sa ajungem
acum, pe Tine Te laudam si Tie ne rugam: intareste-ne cu puterea Ta, ca
sa ne nevoim intru ele cu sarguinta, spre marirea numelui Tau celui
sfant si spre iertarea pacatelor noastre, spre omorarea patimilor si
biruinta asupra pacatului,- ca impreuna cu Tine rastignindu-ne si
ingropandu-ne, sa ne ridicam din faptele cele moarte si sa petrecem cu
buna placere inaintea Ta intru toate zilele vietii noastre. Ca Tie se
cuvine a ne milui si a ne mantui pe noi, Hristoase-Dumnezeule, si Tie
slava inaltam, impreuna si Celui fara de inceput al Tau Parinte, si
Preasfantului si bunului si de viata facatorului Tau Duh, acum si
pururea si in vecii vecilor. Amin!
Dragii mei,
Va invit sa ne organizam sa praznuim impreuna Duminica Ortodoxiei in data de 3-4 martie la Biserica Icoanei (programul mai jos). Nu ma astept sa bifam tot programul DAR cred ca putem sa participam la:
1.SAMBATA Ora 18.30 – 19.30 Procesiunea de seara in jurul Parcului Icoanei si cine poate si doreste sa stea si la alocutiunile si cantarile de dupa.
SAU
2.DUMINICA Ora 13.30 - 14.30 Procesiunea in jurul Parcului Icoanei
tot asa cine poate si doreste sta mai departe cine nu, nu.
Mai multe amanunte sau alte informatii la facultate.
Cu drag,
Ruxandra
Doamne ajuta!
Sambata 3 martie 2012
Deschiderea evenimentului
Biserica Icoanei – Parcul "Gradina Icoanei"
Bucuresti, str. Icoanei nr.12, sector 2
Ora 17.00 – 18.30 Vecernia la Biserica Icoanei
Ora 18.30 – 19.30 Procesiunea de seara in jurul Parcului Icoanei
Ora 19.30 – 20.30 Alocutiuni despre Lumina Ortodoxiei, cantari bisericesti pe scena amenajata in interiorul Parcului Icoanei.
Duminica 4 martie 2012
"Duminica Ortodoxiei"
Biserica Icoanei – Parcul "Gradina Icoanei"
Bucuresti, str. Icoanei nr.12, sector 2
Ora 10.00 – 12.00 Sf. Liturgie la Biserica Icoanei
Ora 12.00 – 13.00 Deplasarea credinciosilor parohiilor din Sectorul 2 si din alte parohii din Bucuresti care doresc sa participe la eveniment, catre Biserica Icoanei.
Ora 13.30 - 14.30 Procesiunea in jurul Parcului Icoanei
Preotii impreuna cu credinciosii se vor incolona in perimetrul strazilor Arthur Verona si Alexandru D. Xenopol.
Ora 14.30 – 14.45 Rugaciune de sfintire a icoanelor si Rugaciune pentru tamaduirea celor bolnavi.
Ora 14.45 – 15.15 Cantari psaltice
Ora 15.15 – 15.45 Cuvant de folos: "Icoana – fereastra spre Dumnezeu"
Ora 15.15 – 15.45 Inchiderea festivitatii, participantii vor rosti Marturisirea de credinta - Crezul;
Ora 16.00 Defluirea participantilor din Parcul Gradina Icoanei
http://bisericaicoanei.ro/index.php?option=com_content&view=category&layout=blog&id=14&Itemid=18
VĂ
PREZENTĂM MAI JOS PRIMA PARTE DIN REFERATUL TEOLOGICO-APOLOGETIC AL
PROFESORULUI DE TEOLOGIE DIMITRIOS TSELENGHIDIS DE LA FACULTATEA DE
TEOLOGIE DIN TESALONIC – GRECIA, PREZENTAT ÎN CADRUL CONFERINŢEI
“TEOLOGIE PATRISTICĂ ŞI EREZIE POST-PATRISTICĂ”, ORGANIZATĂ DE
MITROPOLIA PIREULUI
PE 15 FEBRUARIE 2012, ÎN PIREU – GRECIA.
PROFESOR DIMITRIOS TSELENGHIDIS:
TEOLOGIE ,,POST-PATRISTICĂ” SAU ,,NEO-VARLAAMITĂ”?
Pireu, 15-2-2012
TEOLOGIE ,,POST-PATRISTICĂ” SAU ,,NEO-VARLAAMITĂ”?
IGNORAREA SAU NEGAREA SFINŢENIEI?
CRITERII ALE TEOLOGHISIRII ORTODOXE ŞI FĂRĂ RĂTĂCIRE
Subtitlu: Aroganţa şi devierea teologică a teologilor prezumtiv,,post-patristici”
PE 15 FEBRUARIE 2012, ÎN PIREU – GRECIA.
PROFESOR DIMITRIOS TSELENGHIDIS:
TEOLOGIE ,,POST-PATRISTICĂ” SAU ,,NEO-VARLAAMITĂ”?
Pireu, 15-2-2012
TEOLOGIE ,,POST-PATRISTICĂ” SAU ,,NEO-VARLAAMITĂ”?
IGNORAREA SAU NEGAREA SFINŢENIEI?
CRITERII ALE TEOLOGHISIRII ORTODOXE ŞI FĂRĂ RĂTĂCIRE
Subtitlu: Aroganţa şi devierea teologică a teologilor prezumtiv,,post-patristici”
Ca să evităm orice eventuală confuzie terminologică, vom trece chiar
de la început direct la indispensabila elucidare a termenului nou în
domeniu şi anume ,,post-patristic”. Această nouă terminologie
ştiinţifică primeşte variate interpretări, însă cele mai predominante
din punct de vedere ştiinţific sunt, în opinia noastră, următoarele:
a) Când primei părţi componente a cuvântului „μετα”- [„post”-] i se atribuie o importanţă temporală, caz în care este vorba despre sfârşitul epocii patristice; şi
b) Când primei părţi componente a cuvântului i se atribuie o semnificaţie critică, caz în care cuvântul compus ,,post-patristic” înseamnă relativizare, contestare [tăgăduire] parţială sau totală, revizuire, o nouă lectură, şi chiar o depăşire a gândirii teologice a Părinţilor Bisericii.
Teologii contemporani savanţi, care au încercat direct sau indirect să se definească pe ei înşişi ca ,,post-patristici”, au folosit alternativ ambele interpretări, însă în principal a doua, care se referă la relativizarea şi în final la depăşirea Părinţilor Bisericii.
Lucrarea cea mai catastrofală în conştiinţele lumii creştine teologice mai largi au făcut-o, în opinia noastră, protestanţii. Şi asta, deoarece ei au contestat fără întortocheri autoritatea Sinoadelor Ecumenice ale Bisericii, ca de altfel şi întreaga Predanie Apostolică şi Patristică a ei. În acelaşi timp au anulat în mod oficial, esenţial şi formal, sfinţenia tuturor sfinţilor cunoscuţi şi renumiţi, contestând în acest fel şi experienţa în Sfântul Duh [duhovnicească] a fiecărei Biserici Luptătoare pe pământ.
Tot aşa, lucrarea cea mai catastrofală în conştiinţa dogmatică a pleromei Bisericii Ortodoxe a făcut-o şi continuă să o facă ecumenismul. Ecumenismul constituie astăzi transmiţătorul rău mirositor al sincretismului inter-creştin şi inter-religios şi, în consecinţă, transmiţătorul cel mai oficial al celei mai periculoase poly-erezii [pan-erezii] a tuturor epocilor, deoarece contribuie decisiv la tocirea criteriului ortodox şi al conştiinţei-de-sine ortodoxe. Mai exact, prin reprezentanţii săi, la nivel local şi internaţional, încearcă continuu şi gradual ,,căderi” din ce în ce mai mari în conştiinţa eclesiologico-dogmatică a credincioşilor ortodocşi neavizaţi din punct de vedere spiritual. Şi lucrul acesta îl reuşeşte în special prin relativizarea sau chiar şi prin anularea în practică a autorităţii învăţăturii Sfinţilor Părinţi şi, desigur, a hotărârilor lor sinodale colective în cadrul Sinoadelor Ecumenice. Vezi, de pildă, încălcarea evidentă şi continuă – de ani de zile până în prezent, a Canonului al 2-lea al Sinodului Ecumenic al V-VI-lea [Quinisext], care interzice clar rugăciunea în comun cu cei neîmpărtăşiţi [afurisiţi, lipsiţi de comuniune] şi eterodocşii, prin ameninţarea expresă cu caterisirea clericilor şi cu afurisirea laicilor care îl încalcă.
În climatul teologic secularizat mai larg, prezentat mai sus, şi îndeosebi şi prin excelenţă în spiritul propriu-zis al ecumenismului, pe care l-am descris, se încadrează organic şi mişcarea apărută în ultima vreme a teologilor prezumtiv ,,post-patristici”. Cu siguranţă, această mişcare are în mod clar şi influenţe protestante, care sunt mai evidente, în principal în poziţionarea cu caracter ştiinţific a teologilor ,,post-patristici”, împotriva autorităţii diacronice, de până acum, a învăţăturii teologice a Sfinţilor Părinţi. (VA URMA)
TRADUCERE, FRĂŢIA ORTODOXĂ MISIONARĂ “SFÂNTUL MARCU AL EFESULUI
a) Când primei părţi componente a cuvântului „μετα”- [„post”-] i se atribuie o importanţă temporală, caz în care este vorba despre sfârşitul epocii patristice; şi
b) Când primei părţi componente a cuvântului i se atribuie o semnificaţie critică, caz în care cuvântul compus ,,post-patristic” înseamnă relativizare, contestare [tăgăduire] parţială sau totală, revizuire, o nouă lectură, şi chiar o depăşire a gândirii teologice a Părinţilor Bisericii.
Teologii contemporani savanţi, care au încercat direct sau indirect să se definească pe ei înşişi ca ,,post-patristici”, au folosit alternativ ambele interpretări, însă în principal a doua, care se referă la relativizarea şi în final la depăşirea Părinţilor Bisericii.
Lucrarea cea mai catastrofală în conştiinţele lumii creştine teologice mai largi au făcut-o, în opinia noastră, protestanţii. Şi asta, deoarece ei au contestat fără întortocheri autoritatea Sinoadelor Ecumenice ale Bisericii, ca de altfel şi întreaga Predanie Apostolică şi Patristică a ei. În acelaşi timp au anulat în mod oficial, esenţial şi formal, sfinţenia tuturor sfinţilor cunoscuţi şi renumiţi, contestând în acest fel şi experienţa în Sfântul Duh [duhovnicească] a fiecărei Biserici Luptătoare pe pământ.
Tot aşa, lucrarea cea mai catastrofală în conştiinţa dogmatică a pleromei Bisericii Ortodoxe a făcut-o şi continuă să o facă ecumenismul. Ecumenismul constituie astăzi transmiţătorul rău mirositor al sincretismului inter-creştin şi inter-religios şi, în consecinţă, transmiţătorul cel mai oficial al celei mai periculoase poly-erezii [pan-erezii] a tuturor epocilor, deoarece contribuie decisiv la tocirea criteriului ortodox şi al conştiinţei-de-sine ortodoxe. Mai exact, prin reprezentanţii săi, la nivel local şi internaţional, încearcă continuu şi gradual ,,căderi” din ce în ce mai mari în conştiinţa eclesiologico-dogmatică a credincioşilor ortodocşi neavizaţi din punct de vedere spiritual. Şi lucrul acesta îl reuşeşte în special prin relativizarea sau chiar şi prin anularea în practică a autorităţii învăţăturii Sfinţilor Părinţi şi, desigur, a hotărârilor lor sinodale colective în cadrul Sinoadelor Ecumenice. Vezi, de pildă, încălcarea evidentă şi continuă – de ani de zile până în prezent, a Canonului al 2-lea al Sinodului Ecumenic al V-VI-lea [Quinisext], care interzice clar rugăciunea în comun cu cei neîmpărtăşiţi [afurisiţi, lipsiţi de comuniune] şi eterodocşii, prin ameninţarea expresă cu caterisirea clericilor şi cu afurisirea laicilor care îl încalcă.
În climatul teologic secularizat mai larg, prezentat mai sus, şi îndeosebi şi prin excelenţă în spiritul propriu-zis al ecumenismului, pe care l-am descris, se încadrează organic şi mişcarea apărută în ultima vreme a teologilor prezumtiv ,,post-patristici”. Cu siguranţă, această mişcare are în mod clar şi influenţe protestante, care sunt mai evidente, în principal în poziţionarea cu caracter ştiinţific a teologilor ,,post-patristici”, împotriva autorităţii diacronice, de până acum, a învăţăturii teologice a Sfinţilor Părinţi. (VA URMA)
TRADUCERE, FRĂŢIA ORTODOXĂ MISIONARĂ “SFÂNTUL MARCU AL EFESULUI
Când norii tună şi mările urlă, ei Te cheamă: „Domnul nostru !“
Când meteoriţii cad şi focul izbucneşte din pământ, ei Îţi vorbesc: „Creatorul nostru”
Când florile înfloresc primăvara şi păsările adună fân uscat pentru cuibul lor, ei Îţi cântă: „Stăpânul nostru!”
Dar eu când ridic ochii mei spre tronul Tău, eu Îţi şoptesc: „Tatăl nostru!”
A fost un timp, lung şi îngrozitor, când oamenii Te¬-au numit şi Ţi-au spus: Domnul sau Creatorul sau Stăpânul! Da, atunci când omul a văzut că este numai obiect între obiecte. Dar acum mulţumind Unuia Născut şi Celui mai bun Fiu al Tău, am învăţat numele Tău cel drept. De aceea şi eu îndrăznesc ca Hristos să te chem: „Tată!”
Dacă Te numesc „Domnul”, eu cu frică mă închin înaintea Ta ca robul în mulţimea de robi.
Dacă Te numesc „Creator” eu mă despart de Tine, cum se desparte noaptea de zi sau frunza de copacul ei.
Dacă Te privesc şi spun „Stăpâne” eu sunt ca o piatră între pietre şi ca o cămilă între cămile.
Dar dacă deschid gura mea şi şoptesc „Tată”, iubirea înlocuieşte frica, pământul mi se pare mai aproape de cer, şi eu mă plimb cu Tine ca şi cu un prieten al meu în grădina acestei lumi şi mă împărtăşesc din slava, patimile şi puterea Ta.
Tatăl nostru! Tu eşti Tatăl nostru al tuturor şi eu Te-¬aş micşora şi pe Tine dacă Te-aş numi „Tatăl meu!”
Tatăl nostru! Tu nu porţi grijă numai de mine un singur individ, ci de tot universul. Scopul Tău este ca toţi să intre în Împărăţia Ta, nu numai un singur om. Egoismul Îţi spune „Tatăl meu!”, pe când dragostea strigă „Tatăl nostru!”.
În numele tuturor oamenilor, a fraţilor mei, eu mă rog: „Tatăl nostru!”
În numele tuturor lucrurilor care mă înconjoară şi cu care m-ai împodobit, eu mă rog Ţie: „Tatăl nostru!”
Eu mă rog Ţie, Părinte al universului, numai pentru un lucru mă rog Ţie: cât mai repede să vină ziua când toţi oamenii, vii şi morţi, împreună cu îngerii şi stelele şi animalele şi lucrurile, Te vor numi cu adevăratul Tău nume: Tatăl nostru!
Noi ridicăm ochii noştri spre cer întotdeauna când trebuie să Te chemăm şi îi coborâm pe pământ când ne aducem aminte de păcatele noastre. Tu întotdeauna eşti 1a înălţime, aşa cum se cuvine măririi şi strălucirii Tale.
Tu eşti întotdeauna în ceruri, când suntem nevrednici să Te primim, dar Tu bucuros cobori la noi, în locuinţele noastre pământeşti, întotdeauna când Te dorim şi când Îţi deschidem uşa.
Şi dacă cobori la noi, Tu totuşi locuieşti în ceruri; în ceruri Tu trăieşti, pe ceruri Tu mergi, dar împreună cu cerurile Te apleci până la valea noastră.
Cerul este departe, foarte departe. Pentru omul care are sufletul şi inima întoarse de la Tine sau care râde când aude numele Tău. Dar cerul este aproape, foarte aproape pentru omul care întotdeauna ţine uşa sufletului deschisă şi aşteaptă să vii Tu, al nostru cel mai drag Oaspete.
Dacă s-ar compara cu Tine cel mai drept om, Tu te înalţi faţă de el ca cerurile faţă de văile pământului, ca viaţa de veci peste împărăţia morţii.
Noi suntem făcuţi dintr-un material stricăcios; cum am fi putut să stăm la aceeaşi înălţime cu Tine, Tinereţe şi Putere nemuritoare?
Tatăl nostru care eşti întotdeauna deasupra noastră, coboară la noi şi ne ridică la Tine. Ce suntem noi decât limbi făcute din praf pentru a Te slăvi? Praful ar fi fost în veci mut şi nu ar fi putut să grăiască numele Tău cel Sfânt fără noi, Doamne. Cum Te poate praful şti decât prin noi? Cum ai fi putut Tu, Doamne, face minuni din praf dacă nu prin noi?
Tu nu devii mai sfânt pentru că noi Te sfinţim, dar sfinţindu-Te pe Tine noi ne sfinţim pe noi. Numele Tău este minunat. Oamenii se ceartă pe acest pământ pentru nume: al cui nume este mai mare! Bine ar fi să¬-şi aducă aminte de numele Tău în aceste certuri, căci atunci toate vorbele ar deveni domoale pentru că cele mai mari nume ale oamenilor luate împreună nu pot să se compare cu Numele Tău, Sfinte, Atotsfinte!
Când oamenii doresc să sfinţească numele Tău, ei roagă natura să le ajute. Ei iau piatră şi lemn să construiască biserici; ei împodobesc altarele cu perle şi flori şi fac focuri din ierburi şi iau tămâie de la pieptul fraţilor lor şi întăresc glasurile cu tăria clopotelor; şi cheamă animalele în ajutor să sfinţească numele Tău.
Natura este curată ca stelele Tale, şi nevinovată ca îngerii Tăi, Doamne. Miluieşte-ne pe noi pentru natura curată şi nevinovată, care cu noi împreună sfinţeşte numele Tău, Sfinte, Atotsfinţitorule.
Cum să sfinţim numele Tău?
Oare cu bucurie nevinovată? - atunci fă-Ţi milă de noi, pentru copiii noştri nevinovaţi.
Oare cu suferinţa? - atunci uită-Te la mormintele noastre. Sau numai cu jertfa noastră? - atunci adu-Ţi aminte de patimile mamelor, Doamne!
Numele Tău este mai tare decât fierul şi mai strălucitor decât lumina. Ferice de acela care are nădejdea în Tine şi se luminează cu al Tău nume.
Proştii spun: „Suntem înarmaţi cu fier: cine poate să se apropie de noi?” Dar Tu distrugi împărăţiile cu nevăzute insecte!
Îngrozitor este numele Tău, Doamne! EI luminează şi arde ca un nor mare de foc. Nu este nimic îngrozitor sau sfânt care să nu fie unit cu numele Tău. Dă-mi, o, Sfinte, dă-mi prieteni pe aceia care în inimile lor au înscris numele Tău, iar duşmani pe aceia care nu doresc să ştie nimic despre Tine. Iar aceşti prieteni rămân prietenii mei până la moarte, iar duşmanii vor îngenunchea înaintea mea şi se vor preda când se va dărâma fierul lor .
Groaznic şi sfânt este numele Tău, Sfinte, Atotsfinţitorule ! Şi să ne aducem întotdeauna aminte de numele Tău în toate clipele noastre de bucurie şi de osteneală în viaţă, aşa cum ne aducem aminte de numele Tău în ceasul morţii; da, Tatăl nostru ceresc, Tatăl nostru Sfânt!
Să vină împărăţia Ta, o, Împărate Prea Înalt ! Noi ne¬am săturat de împăraţii care numai aparent arată mai mari decât ceilalţi oameni, dar care dorm în mormintele noastre, împreună cu cerşetorii şi cu robii.
Ne-am săturat de împăraţi care ieri şi-au declarat stăpânirea peste popoare şi pământuri, iar azi se plâng de durerea dinţilor !
Ne-am săturat de ei ca de norii care aduc prepeliţe în loc de ploaie.
„Uite, acesta este om înţelept. Dă-i coroana !” a strigat mulţimea. Coroanei îi este totuna pe al cărui cap se pune. Dar Tu, Doamne, ştii înţelepciunea înţelepţilor şi stăpânirea muritorilor. Oare să-ţi repet ceea ce-ţi este cunoscut? Oare să-Ţi spun Ţie cum cel mai înţelept dintre noi a stăpânit peste noi prost ca un lemn?
„Uite, acest om este om tare. Daţi-i coroana!” striga iarăşi mulţimea în alte vremuri şi generaţii. Şi aşa coroana a călătorit în tăcere de pe un cap pe altul, dar Tu, Atotputernice, ştii valoarea puterii duhovniceşti a celor supuşi şi stăpânirea celor puternici. Tu ştii cu câtă slăbiciune cei tari au ţinut împărăţiile lor.
Acum ne-am învăţat prin pătimiri că nu există al Împărat afară de Tine. Sufletul nostru este însetoşat de a Ta Împărăţie şi stăpânire.
Rătăcind de ici colo, oare nu suntem de-ajuns supăraţi şi răniţi, noi, martori vii la mormintele micilor împăraţi şi împărăţii? Acum ne rugăm Ţie să ne ajuţi.
Ca să vină împărăţia Ta la orizont! Împărăţia Ta cea puternică, înţeleaptă şi părintească! Ca şi acest pământ, de mii de ani câmp de luptă, să fie o locuinţă, unde Tu eşti Stăpân iar noi oaspeţi.
Vino, Împărate, acolo unde Te aşteaptă tronul gol! Împreună cu Tine va veni armonia, iar cu armonia şi frumuseţea. Ne-am săturat de alte împărăţii, de aceea acum Te şi aşteptăm, Înalte Împărate, pe Tine şi împărăţia Ta!
Cerul şi pământul sunt ogoarele Tale, Tata! Pe un ogor Tu semeni stele şi îngeri, iar pe celălalt oameni şi spini. Stelele se mişcă după voia Ta. Îngerii cânta la stele ca la harfă după voia Ta. Dar omul întâlneşte pe(alt) om şi întreabă: Care este voia lui Dumnezeu?
Până când omul nu doreşte să ştie voia Ta? Până când să se umilească el în faţa spinilor din calea picioarelor lui? Tu l-ai creat să fie egal cu îngerii şi cu stelele şi, iată, - pe el şi spinii îl depăşesc!
Dar, vezi, omul dacă doreşte, poate rosti numele Tău mai bine decât spinii, îl poate rosti ca îngerii şi stelele. O, Tu, Dătătorule de suflet şi voinţă, dă-i omului voia Ta!
Voinţa Ta este înţeleaptă şi senină şi sfântă.
Acea voinţă mişcă cerurile: de ce aceeaşi voinţa n-ar putea să mişte şi pământul, care, faţă de ceruri este ca o picătură de ocean?
Voinţa Ta este înţeleaptă. Eu ascult povestea generaţiilor trecute şi mă uit spre cer şi ştiu că stelele se mişcă cum s-au mişcat de mii de ani, întotdeauna la fel, şi aduc când trebuie vara şi iarna.
Tu nu eşti niciodată obosit, pentru că acţionezi cu înţelepciune, Tatăl nostru. Nici un lucru prost nu află vreodată loc în planul Tău. Tu eşti atât de proaspăt în înţelepciune şi în bunătate azi, ca în prima zi a facerii, iar mâine vei fi ca azi.
Voinţa Ta este sfântă pentru că este înţeleaptă şi proaspătă. Lumina este nedespărţită de Tine aşa cum noi suntem nedespărţiţi de aer.
Tot ce nu este sfânt poate să se înalţe la cer dar nimic nesfânt n-o să coboare vreodată din cer, de la tronul Tău, Părinte.
Noi ne rugăm, Ţie, al nostru Tată Sfânt, fă să vină cât mai repede ziua când voinţa tuturor oamenilor va fi înţeleaptă, proaspătă şi sfântă, ca şi voinţa Ta şi când toate creaturile de pe pământ se vor mişca aşa cum se mişcă stelele pe cer, şi când planeta noastră va cânta în cor cu toate ale Tale uimitoare stele: Stăpâne, învaţă-ne! Dumnezeule, însoţeşte-ne! Părinte, scapă-ne!
Cine dă trupul dă şi sufletul; şi cine dă aerul dă şi pâinea. Fiii Tăi, Milostive Dătătorule, aşteaptă să le împlineşti Tu toate trebuinţele.
Cine va ilumina feţele lor dimineaţa, dacă nu Tu cu a Ta lumină?
Cine va supraveghea asupra suflării lor când dorm, dacă nu Tu, cel mai neobosit dintre toţi paznicii?
Unde am putea semăna noi pâinea noastră cea de toate zilele, dacă nu pe ogorul Tău? Cu ce am putea noi să o împrospătăm, dacă nu cu a Ta rouă a dimineţii? Cum am aduce-o la viaţă, dacă nu cu lumina Ta şi cu aerul Tău? Cum am putea noi mânca, dacă nu cu gura pe care ne-ai dat-o nouă?
Cum am putea noi să ne bucurăm şi să-Ţi mulţumim că ne-am săturat, dacă nu cu duhul pe care Tu l-ai suflat în tina neînsufleţită din care ai făcut minune, Tu, cel mai minunat artist?
Eu nu mă rog Ţie pentru pâinea mea, mă rog pentru pâinea noastră. De ce numai eu să am pâine, când fraţii din jurul meu sunt flămânzi? Ar fi mai bine şi mai drept, dacă ai fi luat de la mine pâinea cea amară şi egoistă, foamea este mai dulce când o împarţi cu ceilalţi fraţi. Nu poate fi voia Ta ca un om să-Ţi mulţumească iar sute să blesteme!
Tatăl nostru, dă-ne pâinea noastră! Ca să Te slăvim într-un glas. Şi bucuroşi să ne aducem aminte de Tatăl nostru din ceruri. Astăzi ne rugăm pentru astăzi.
Această zi este mare, în ea s-au născut multe mii de fiinţe noi. Mii de făpturi noi, care ieri nu au fost şi care mâine nu vor mai fi, astăzi se nasc sub aceeaşi rază de soare, cu noi se mişcă spre una din stelele Tale şi cu noi Îţi spun: pâinea noastră.
O, Stăpâne mare! Noi suntem oaspeţii Tăi de dimineaţa până seara, noi stăm la masa Ta şi aşteptăm pâinea Ta. Nimeni afară de Tine nu are dreptate să spună: pâinea mea. Ea este a Ta.
Nimeni afară de Tine nu are dreptul la ziua de mâine şi la pâinea de mâine decât numai Tu şi aceia dintre locuitorii pământului pe care îi chemi Tu.
Dacă este dură voia Ta ca sfârşitul acestei zile să fie o parte a firului vieţii şi morţii, eu mă închin înaintea voinţei Tale sfinte.
Dacă voinţa Ta este ca mâine iarăşi să fiu tovarăş soarelui celui mare şi oaspete la masa Ta, eu voi repeta mulţumirea, aşa cum o repet întotdeauna din zi în zi.
Şi eu mă voi închina înaintea voinţei Tale iarăşi şi iarăşi aşa cum o fac îngerii din ceruri, Dătătorule al tuturor darurilor trupeşti şi sufleteşti!
Mai uşor este omului sa calce poruncile Tale decât să le înţeleagă, Părinte. Dar Ţie nu-Ţi este uşor să ne ierţi păcatele noastre dacă noi nu iertăm acelora care ne greşesc nouă. Că Tu ai creat lumea cu măsură şi ordine. Cum se poate păstra echilibrul acesta în lume dacă ai o măsură pentru noi, dar alta pentru aproapele nostru? Sau dacă ne dai pâine pe când noi aproapelui îi dăm piatră? Sau dacă ne ierţi păcatele, pe când noi spânzurăm pe aproapele nostru din cauza păcatelor lui? Cum s-ar păstra atunci măsura şi ordinea în lume, o, Părinte al legii?
Şi, totuşi, Tu ne ierţi nouă mai multe decât putem noi ierta fraţilor noştri. Noi spurcăm pământul toată ziua şi noaptea cu ale noastre răutăţi, pe când Tu ne saluţi în fiecare zi cu ochiul senin al soarelui Tău şi în fiecare noapte trimiţi iertarea Ta cea milostivă peste stelele cele luminoase şi păzitoare la poarta tronului Tău, al nostru Împărătesc Părinte.
Tu nu ne ruşinezi în fiecare zi, Atotmilostive. Pentru că atunci când aşteptăm pedeapsa, Tu ne trimiţi mila; când aşteptăm tunetele Tale, Tu ne trimiţi seară liniştită; şi când aşteptăm întuneric, Tu ne trimiţi strălucirea soarelui.
Tu eşti întotdeauna înălţat deasupra păcatelor noastre şi întotdeauna mărit în răbdarea şi trecerea Ta.
Greu este prostului care crede că Te supără cu cuvinte înfuriate! El este ca un copil care, mânios fiind, aruncă pietricele în mare ca să înlăture toată marea de la locul ei. Dar marea numai îşi zbârceşte pielea la suprafaţă şi continuă să ridiculizeze neputincioasa lui înfuriere cu uriaşa sa putere.
Uite, toate păcatele noastre sunt laolaltă şi noi toţi suntem responsabili de păcatele tuturor. Deci nu sunt pe pământ oameni curaţi şi drepţi, căci toţi cei drepţi vor lua asupra lor păcatele păcătoşilor. Greu este să fii om fără păcat, pentru că nu există nici un drept care să nu ducă în spate măcar pe un păcătos. Dar, cum se poate, Părinte, fă-mă să-nţeleg, că cu cât mai multe păcate ale păcătosului duce dreptul, cu atât este el mai drept?
Tatăl nostru ceresc care trimiţi din zori şi până noaptea tuturor fiilor Tăi şi primeşti păcatele lor ca plată, uşurează sarcina oamenilor drepţi şi luminează noaptea păcătosului!
Pământul este plin de păcate, dar şi de rugăciuni; este plin de rugăciunile drepţilor şi de disperarea păcătoşilor. Oare nu este disperarea începutul rugăciunii?
La sfârşit Tu trebuie să fii învingătorul. Împărăţia Ta va veni prin rugăciunile drepţilor. Voinţa Ta va fi lege pentru oameni, aşa cum este lege îngerilor.
De ce atunci ar ezita Părintele nostru să ierte păcatele muritorilor, doar El dă exemplu iertării şi milei?
O, cât de puţin îi trebuie omului ca să întoarcă faţa la Tine de la idoli.
El este înconjurat de ispite ca de o furtună; el este neputincios ca spuma unui zgomotos pârâu de munte.
Dacă este bogat, el imediat gândeşte că Îţi este egal, Doamne, sau Te pune după el, sau împodobeşte casa lui cu icoanele Tale ca obiecte de lux.
Dacă răutatea bate la uşa lui, el cade în ispită şi doreşte să se târguiască cu Tine, sau să Te înlăture pentru totdeauna.
Dacă îl chemi să se jertfească, el se supără. Dacă îl trimiţi la moarte, el tremură.
Dacă îi oferi toate frumuseţile acestui pământ, va fi ispitit să otrăvească şi să-şi omoare însuşi sufletul lui.
Dacă descoperi ochilor lui legile ocrotirii Tale, el bombăne: „lumea este ciudată şi legea este ciudată şi nu are Creator”.
Pe noi ne tulbură lumina Ta, o, Părintele nostru luminos, ca pe fluturii de noapte. Când ne chemi la lumină, noi fugim în întuneric; când suntem puşi în întuneric, noi căutăm lumina.
Cine ne va scăpa de rele, dacă nu Tu, Tatăl nostru?
Cine va întinde mâna copiilor care se îneacă dacă nu Părintele lor?
Pe cine interesează mai mult frumuseţea şi curăţenia casei dacă nu pe stăpânul?
Tu ne-ai chemat ca din nimic să fim ceva, dar noi ne legăm de rău şi aşa iarăşi ne întoarcem în nimic.
Noi Înfăşurăm în jurul inimii noastre şarpele de care cel mai mult ne temem.
Cu toată puterea noastră strigăm împotriva întunericu¬lui dar în sufletul nostru trăieşte întunericul, microbii întunericului şi ai morţii.
Într-un glas ne luptăm împotriva răului, dar răul în tăcere pătrunde în locuinţa noastră; noi strigăm dar răul recuperează poziţie după poziţie şi ajunge aproape de inima noastră.
Rămâi, A tot Înalte Părinte! Pune-Te între noi şi rău şi noi ne vom ridica inimile noastre, şi răul se va usca aşa cum seacă izvorul de lângă drum de arşiţa soarelui.
Tu eşti sus, deasupra noastră, şi nu simţi cum răul creşte; dar noi ne sufocăm de greutatea lui. Uite, răul creşte în noi zi de zi înaintea ochilor noştri şi îşi lasă seminţele lui în toate părţile.
Soarele ne salută în fiecare zi cu „Bună dimineaţa!” şi cu întrebarea: Ce avem să arătăm marelui nostru Împărat? Dar noi arătăm numai roadele vechi şi stricate ale răului. O, Dumnezeule, oare nu-i praful, nemişcător şi neînsufleţit, mai curat decât omul care este în slujba răului?
Iată, noi am clădit casele şi palatele noastre pe văi şi scobituri ale pământului. Ţie nu-Ţi va fi greu să porunceşti râurilor Tale să înece toate văile şi scobiturile şi să spele pământul de oameni şi de faptele lor cele rele.
Dar Tu eşti mai presus de supărările şi sfaturile noastre. Că dacă ai fi ascultat de sfaturile omului, până acum Tu ai fi dărâmat pământul până la temelie şi pe Tine Însuţi Te-ai fi îngropat în ruinele pământului.
O, Cel mai înţelept dintre Părinţi! Tu întotdeauna zâmbeşti în a Ta dumnezeiască frumuseţe şi nemurire şi iată din râsul Tău cresc stelele!. Întotdeauna Tu cu râsul Tău întorci răul nostru în bine, şi altoieşti pomul bun pe pomul rău şi aşa, cu răbdare, tămăduieşti grădina raiului nostru cea necultivată. Tu cu răbdare tămăduieşti şi cu răbdare construieşti. Tu construieşti îngăduitor a Ta Împărăţie a bunătăţii. Împăratul şi Părintele nostru.
Noi ne rugăm Ţie: eliberează-ne de rău şi ne umple de bine, Tu lipsa absolută a răului şi plinătatea binelui.
Stelele şi soarele sunt locuitori ai Împărăţiei Tale, Tată. Pune-ne şi pe noi în această strălucită obşte a Ta.
Planeta noastră este mică şi întunecoasă, dar este creaţia Ta, con¬strucţia Ta şi inspiraţia Ta. Cum poate ieşi altceva decât numai bine din locul nostru mic şi întunecos de locuit. Da, pământul este mic şi întunecos întot¬deauna când spunem că el este împărăţia noastră şi când ne prostim că suntem împăraţii lui.
Iată mulţi dintre noi au fost împăraţi pe pământ, iar acum stau miraţi pe ruinele tronurilor lor şi întreabă: „Unde sunt împărăţiile noastre?” Şi mulţi împăraţi nu ştiu ce s-a întâmplat cu împărăţiile lor. Fericit şi bucuros este omul care se uită prin nori şi şopteşte cuvintele: a Ta este Împărăţia!
Împărăţia noastră cea pământească este plină de viermi şi trecătoare ca bulele de aer din apa unui râu adânc. Un pumn de praf pe aripile vântului! Numai Tu ai dreapta Împărăţie şi numai Împărăţia Ta are Împărat. Ia-ne de pe aripile vântului, Împărate milostive, scapă-ne de pe aripile vântului! Şi ne fă pe noi locuitori ai Împărăţiei Tale celei veşnice, aproape de stelele şi de soarele Tău, aproape de îngerii şi arhanghelii Tăi, da, aproape de Tine, Tatăl nostru!
A Ta este puterea pentru că a Ta este Împărăţia. Presupuşii împăraţi sunt fără putere. Singura lor putere împărătească este rangul lor împărătesc, care de fapt este numai rangul Tău. Ei rătăcesc în praf şi praful merge acolo unde îl duce vântul. Noi suntem rătăciţi şi umbră şi praf mergător. Dar şi când rătăcim şi mergem noi o facem cu puterea Ta. Prin puterea Ta noi existăm şi prin puterea Ta noi vom fi. Dacă omul face vreun bine, el îl face cu puterea Ta, dar prin el însuşi. Tot ce se face, se face cu puterea Ta, folosită corect sau abuziv, cu înţelegere sau fără înţelegere. Dacă omul, Tată, foloseşte puterea Ta cu voinţa Ta, atunci puterea Ta este numai a Ta; dar dacă omul foloseşte puterea Ta cu voinţa sa, atunci puterea Ta se numeşte puterea lui şi este rea.
Eu spun, Doamne, că atunci când Tu foloseşti puterea Ta, ea este bună, dar când cerşetorii care au împrumutat puterea de la Tine, cu mândrie o folosesc ca fiind a lor, ea este rea. Şi astfel există un deţinător, dar există şi răi folositori ai puterii Tale, dar numai a unei părţi din puterile Tale pe care cu milostenie le împrumuţi de pe masa Ta cea bogată, acestor săraci muritori de pe pământ.
Priveşte la noi, Părinte puternice, priveşte la noi şi nu Te grăbi să trimiţi puterea Ta prafului pământesc până când el nu-şi pregăteşte două camere: voinţa şi smerenia - voinţa bună să folosească spre bine darul Tău cel dumnezeiesc, iar smerenia ca întotdeauna să-¬şi amintească că toată puterea din cosmos Îţi aparţine Ţie, mare Dătător de putere.
Puterea Ta este sfântă şi înţeleaptă. Dar când este în mâinile noastre, ea este în pericol să fie profanată şi să devină nesfântă şi nebună.
Tată, care eşti în ceruri, ajută-ne să ştim să facem mereu numai una, să ştim că totul este puterea Ta, şi să folosim puterea Ta după voia Ta. Iată, noi suntem nefericiţi, pentru că am descoperit ceva ce este nedespărţit în Tine, noi am despărţit puterea de lumină, puterea de iubire, puterea de credinţă, şi, în sfârşit - aceasta este prima cauză a căderii noastre ¬- puterea de smerenie. Te rugăm Tată, uneşte ceea ce copiii Tăi prost au despărţit.
Te rugăm, ridică din nou la cinstire propria Ta putere care a fost neglijată şi profanată. Dar să vezi măcar ce suntem, noi suntem copiii Tăi.
Slava Ta este în veşnicie cu Tine, Părintele nostru împărătesc. Ea este în esenţă în Tine şi independentă de noi. Această slavă nu este din cuvinte ca slava muritorilor, ci este de aceeaşi esenţă netrecătoare cu Tine. Da, ea este nedespărţită de Tine, aşa cum lumina este nedespărţită de soarele înflăcărat. Cine a văzut centrul şi marginile slavei Tale? Cine a devenit slăvit fără să atingă Slava Ta?
Slava Ta strălucitoare ne înconjoară din toate părţile şi ne urmăreşte în tăcere, zâmbind şi mirându-se de patimile şi nemulţumirile noastre omeneşti. Când ne liniştim, cineva în taină ne şopteşte: voi sunteţi copiii Tatălui slăvit.
O, cât este de dulce această şoaptă slăvită!
Ce am dori mai mult decât să fim copiii slavei Tale? Nu este de ajuns aceasta? Fără îndoială aceasta este de ajuns pentru o viaţă dreaptă. Dar iată că oamenii doresc să fie părinţii slavei. Dar aceasta este începutul şi culmea fericirii lor. Ei sunt nemulţumiţi să fie copii şi părtaşi ai slavei Tale, ei doresc să fie părinţi şi purtători ai slavei Tale. Dar totuşi, Tu eşti unicul Tată şi unicul purtător al acestei slave. Există mulţi care abuzează de slava Ta şi mulţi care se înşeală. Nimic nu este mai periculos în mâna unui muritor decât slava.
Tu le arăţi slava Ta, dar oamenii se ceartă pentru slava lor. Slava Ta este un fapt, dar slava omului este o vorbă.
Slava Ta întotdeauna zâmbeşte şi linişteşte, slava omului despărţită de Tine înspăimântă şi omoară.
Slava Ta hrăneşte pe cei săraci şi conduce pe cei blânzi, slava omului despărţită de Tine este cea mai bună unealtă a satanei.
Cât sunt de comici oamenii când încearcă să-şi facă slava lor separată şi despărţită de Tine. A fost un prost care a urât soarele şi a încercat să afle un loc separat de razele soarelui şi să-I aibă numai el. El a clădit o colibă întunecoasă şi nu a făcut geamuri, şi intrând în ea a şezut şi s-a veselit că a scăpat de izvorul tare al luminii. Aşa este prostul şi aşa este locuitorul întunericului care se opinteşte să facă slava lui separată şi despărţită de Tine, Nemuritorule izvor al slavei!
Nu există slava omului cum nu există puterea omului. A Ta este puterea şi slava, a Tatălui nostru. Dacă nu le împrumutăm de la Tine nu le aveam şi ne uscăm ca frunzele despărţite de copac şi împrăştiate de vântul nărăvaş.
Să fim mulţumiţi, că ne numim fiii Tăi. Nu există mai mare cinste pe pământ sau în cer decât aceasta.
Ia de la noi împărăţia noastră, puterea noastră şi slava noastră. Tot ce am numit vreodată că este al nostru acum doarme în ruină. Ia de la noi ceea ce de la început a fost al Tău. Toată istoria noastră a fost o străduinţă prostească să realizăm împărăţia noastră, puterea noastră şi slava noastră. Termină repede cu istoria noastră veche, în care ne-am luptat să fim stăpâni în casa Ta, şi deschide o istorie nouă, în care ne vom da silinţa să fim slugi în casa care este a Ta. Iată, mai bine şi mai slăvit este să fi slugă în împărăţia Ta decât să fi cel mai mare împărat în împărăţia noastră.
De aceea fă-ne, Părinte, slugi ale Împărăţiei, Puterii şi Slavei Tale în toate neamurile şi în toţi vecii.
AMIN!
Sfântul Nicolae Velimirovici
(+1045, sărbătorit la 15 februarie)
Sfântul
Ierarh Sigfrid este cel care a adus lumina Evangheliei lui Hristos în
Suedia de astăzi, tocmai de aceea este supranumit şi Luminătorul
Suediei. El l-a botezat în anul 1008 la Husaby, în estul provinciei
Gothland, pe Regele Olof Skötkonung, Regina Estrida, copiii şi curtea
lor, la fântâna care este numită până astăzi „Fântâna Sfântului
Sigfrid”, loc de primenire duhovnicească pentru numeroşii pelerini de
odinioară. La 300 de metri de „Fântâna Sfântului Sigfrid” se află o
străveche biserică din piatră din secolul XII, construită pe locul
alteia mai vechi, din lemn, din secolul XI. În faţa bisericii se
păstreză mormântul Regelui suedez Olof şi al Reginei Estrida, părinţii
Sfintei Ana de Novgorod, care, alături de fraţii ei, la botezul săvârşit
de Sfântul Sigfrid, a primit numele de Irina (Ingegerda). Sfântul
Sigfrid este protectorul catedralei şi al oraşului său de reşedinţă
Växjö, unde avem şi o parohie ortodoxă română ocrotită de Sfinţii
Ierarhi Mărturisitori Iosif din Maramureş şi Sigfrid, Luminătorul
Suediei.Sfântul Sigfrid a fost monah în ţinuturile anglo-saxone apoi a devenit episcop la York. În anul 994 când Regele Olav I Trygvasson al Norvegiei s-a convertit la creştinism, Regele Ethelred al Angliei şi consilierii săi au hotărât să-l trimită pe Sigfrid, împreuna cu înca doi episcopi misionari şi câţiva preoţi pentru a-l ajuta pe Regele Olav I la încreştinarea poporului norvegian.
Ajungând în Norvegia, Sfântul Sigfrid dorea să-l viziteze pe vrăjitorul Raud care trăia pe insula Godo, în Fiordul Slaten, însă a fost impiedicat de vremea rea, cauzată de vrăjitoriile acestui păgân. Dupa cum ni se povesteşte în saga lui Olav Tryggvason, Sfântul Sigfrid s-a îmbrăcat în toate veşmintele liturgice şi s-a îndreptat spre prora corăbiei regale. A cerut să se aprindă lumânări şi să se aducă tămâie, după aceea a pus o cruce pe pupa corabiei, a citit pericopa evanghelică cu mai multe rugăciuni, a stropit cu aghiasmă toată corabia, apoi a cerut să fie îndepărtate pânzele şi să fie urmat. Intrând în fiord, vântul nu le-a mai opus rezistenţă, apa liniştită se ondula pe lângă chilă, în schimb, pe fiecare parte a corabiei, valurile se ridicau atât de sus încât loveau stâncile uriaşe.
Mai târziu, Regele Olof al Suediei a cerut regelui Angliei misionari pentru luminarea poporului suedez. Sfântul Sigfrid a venit din Norvegia şi s-a stabilit în Växjö şi a început evanghelizarea zonei înconjurătoare. În urma unei viziuni a ridicat o biserică în Växjö, misiunea în Suedia începând să aducă roade. Doisprezece bătrâni înţelepţi din zonă au fost desemnaţi să reprezinte cele douăsprezece triburi principale pentru a evalua veridicitatea învăţăturilor lui Sigfrid. După ce i-au ascultat învăţătura şi au văzut minunile săvârşite de Dumnezeu prin el, au cerut să fie botezaţi. Convertirea acestor lideri a dus la creştinarea unui mare număr de oameni din Varend.
Regele Olof a trimis pe unul din consilierii săi de încredere să afle cum decurge activitatea misionară a ierarhului saxon. La întoarcere, consilierul, i-a relatat regelui, printre altele, că în timpul Sfintei Liturghii, după ce episcopul a ridicat pâinea şi vinul iar oamenii au îngenunchiat, pâinea de pe disc s-a transformat într-un tânăr pe care episcopul L-a sărutat iar acesta a dispărut apoi şi a rămas pâine. Auzind acestea, regele l-a invitat pe misionar la el în Husaby, în partea de răsărit a insulei Gothland. Episcopul Sigfrid nu s-a grăbit în această călătorie.ci s-a oprit mai întâi la Utvanstorp ca să înveţe şi să-i boteze şi acolo pe vikingi. Ajungând la Husaby a fost primit cu mare cinste, iar după puţin timp, regele împreună cu familia şi curtea sa au fost botezaţi în fântână la Husaby. Mai târziu, Sigfrid a rânduit alţi doi episcopi pentru partea de răsărit şi de apus a peninsulei.
Curând, credinţa creştină în Suedia a fost întărită de martiraje. Printre aceşti martiri se numără şi cei trei nepoţi ai Sfântului Sigfrid, Preotul Unaman, Diaconul Sunaman şi Ipodiaconul Vinaman. Fiind Sfântul Sigfrid chemat de rege, doisprezece bărbaţi au dat navală în casa nepoţilor săi şi i-au omorât, tăindu-le capetele pe care le-au aruncat într-un râu care trecea pe lângă biserică, iar corpurile le-au ascuns într-un loc îndepărtat. La puţin timp după faptă, Sigfrid s-a întors acasă şi s-a rugat cu stăruinţă lui Dumnezeu să-i descopere unde erau îngropaţi mucenicii. La un moment dat, a văzut trei lumini, asemănătoare unor stele, strălucind deasupra lacului, apoi spe malul de răsărit. Înotând spre acel mal, a găsit trei capete într-o oală astupată cu o piatră grea.
În timpul apostolatului Sfântului Sigfrid, în anul 1028, un englez pe numele Ulfrid a sosit în Uppsala şi a convertit pe mulţi la creştinism. Ni se spune că acesta a sfărâmat în bucăţi cu un topor o statuie a zeului Thor, foarte venerat de localnici, iar pentru aceasta vikingii păgâni l-au ucis, primind cununa de martir.
Conform unui vechi calendar runic, pe 15 februarie 1045, Sfântul Sigfrid a trecut la cele veşnice în Växjö , unde construise o biserică de lemn pe locul actualei catedrale de piatră. Lucrarea lui a fost continuată de ucenicii săi, Episcopii David şi Eskil. Primul dintre ei a fost un mare ascet, în timpul rugăciunii era învăluit de flăcări de foc. Eskil a fost înrudit cu Sigfrid devenind episcop la Strangnas, unde după ce o furtună violentă a distrus un templu păgân viking, împreună cu jertfele sale, Eskil a fost ucis cu pietre în jurul anului 1080.
Sursa: episcopiascandinavia
Reproducem mai jos declaraţia din 18 decembrie 1943 aînvăţătoarei Nina Stoicev, contemporană cu părintele Anatolie, care descrie cu lux de amănunte pătimirea acestui mărturisitor al lui Hristos[1]. Puţin mai tîrziu, la 13 ianuarie 1944, deportarea părintelui Anatolie era confirmată şi de fiul acestuia, Teodorov Igor[2].
Pentru moment, despre preotul Anatolie Teodorov am reuşit să aflăm puţin: în anul 1922 avea 23 de ani şi a fost hirotonit preot în 1920, pentru parohia Manta, judeţul Cahul[3].
GUŢULEAC Alexandru
„Declaraţie
Lidia Stoicev, învăţătoare din com. Tvardiţa, jud. Tighina, despre deportarea preotului Anatolie Teodorov, declar următoarele:
A venit în timpul urgiei bolşevice din comuna Petreşti – Tighina, unde fusese preot pînă la cedarea Basarabiei, ca să păstorească credincioşii comunei Tvardiţa, la repetatele şi insistentele lor rugăminţi. Prigoana, impunerile (impozitele, n. red.) pe veniturile bisericeşti, cercetările, ameninţările se ţineau lanţ. Căci printre acei care se numeau creştini pe vremuri, erau mulţi în care dispăruse orice urmă de conştiinţă, de dreptate sau de iubire de aproapele. Era pîrît şi cercetat aproape zilnic, cu binecunoscutele metode ale NKVD-iştilor.
Fire blîndă, suflet ales, nu se înverşuna, ci spunea mereu că se bizuia pe dreptate şi se lăsa în voia Celui de Sus. Mai mult decît atît, ajuta pe cei ce-l urmăreau şi-l pîrau. Trăia împreună cu cei 3 din 6 copii ce-i avea. Cel mai mic avea 5 ani. Soţia părintelui Teodorov era învăţătoare în com. Petreşti. Nevoia de a-şi asigura existenţa, îi făcea să trăiască deoparte. Tată iubitor şi bun, nu se gîndea decît în ce fel ar putea să-şi ferească copiii de lipsuri, să nu cunoască ei umilinţele şi suferinţele lui.
Îşi povestea interogatoriile la care era supus, acuzările ce i se aduceau, cu atîta amărăciune în glas, încît te durea sufletul că printre oameni pot exista asemenea brute. Cîte nopţi de groază, de chinuitoare aşteptare n-a petrecut el la gîndul că din moment în moment îl vor ridica, că nu va mai apuca a doua zi. Dar nu pot uita ce figură luminată avea preotul Teodorov, cînd seara, în casa cîntăreţului Stegărescu, mi-a botezat copilul, care avuse parte să se nască sub stăpînirea păgînă. Fiind învăţători, atît mie, cît şi soţului meu, ne era interzisă frecventarea bisericii.
A trecut şi ziua de 13 iunie 1941, memorabila zi de 13 iunie, cînd mii de oameni, copilaşi nevinovaţi au fost smulşi de la vetrele lor, îndepărtaţi spre cine ştie ce locuri de surghiun şi dispăruţi pentru totdeauna. Au fost ridicările în masă. Şi la 21 iunie 1941 începe războiul pentru dezrobirea noastră. Călăii încep intense cercetări printre intelectualii satelor, căutîndu-i pe „cei prericuloşi”, spre a fi „izolaţi”. Zilnic se deportau intelectualii satelor. În noaptea de 28 spre 29 iunie, preotul Anatolie este supus unei percheziţii făcute de reprezentantul NKVD-ului şi doi din înşişi „credincioşii” pe care-i păstorea. Este învinuit că vorbind în biserică la predică, ar fi ridicat Crucea, zicînd: „Prin semnul acesta vom birui duşmanul”. Soarta preotului Teodorov din acea noapte a avut-o şi soţul meu, fost notar. Îmi este cu neputinţă să redau starea lor, durerea sfîşietoare ce o simţeau la gîndul că-şi lasă copiii pe drumuri şi la convingerea că poate nu vor reveni niciodată.
Duşila Ceadîr-Lunga, la închisoarea amenajată în localul NKVD-ului, au fost ţinuţi o săptămînă de zile, în cele mai mizere condiţii: fără hrană, într-o cameră cu ferestrele oblonite, în care respirau 40 de inşi şi a cărui întuneric era luminat de de o lampă fără sticlă, luată înadins, ca să fileze fitilul şi să otrăvească complet aerul sufocant. Era luna iunie. Iar într-o zi de joi, au luat, ca şi mulţi alţii, necunoscutul drum al exilului. N-am putut afla nici direcţia şi nici destinaţia spre care au fost îndrumaţi. Mi se dădeau înadins date diferite, ca să mă deruteze. De aunci nimic nu se ştie de ei. Am sperat multă vreme că armatele dezrobitoare vor da peste aceşti schingiuiţi nevinovaţi şi-i vor aduce lîngă acei care-i aşteaptă mereu, dar zadarnic.
Între timp, de durere, mizerie şi boală a murit soţia părintelui Teodorov. Şase copii au rămas fără nici un sprijin, aşteptînd mila celor avuţi. Nu ştiu dacă li s-a acordat vreun ajutor. Îmi apare înaintea ochilor imaginea lui Mircea, băieţelul de 5 ani, care întreba pe fiecare trecător: „Unde e tata? E adevărat că a plecat în Siberia?” Dacă aş răscoli în suflet amintirile penibile, m-ar cuprinde disperarea.
Atît aş putea spune despre cel care a fost părintele Teodorov, martir nevinovat al bolşevicilor, apărător neînfricat al Crucii şi al Credinţei.
Înv. Lydia Stoicev
Tvardiţa”
Sursa: http://personalitatibasarabene.info/preotul-anatolie-teodorov-%E2%80%93-un-marturisitor-al-lui-hristos_11_2011.html
MUNCHEN,
5 FEBR. 2012: RUŞII ÎL CANONIZEAZĂ ÎN GERMANIA PE NOUL MUCENIC
ALEXANDRU SCHMORELL. ROMÂNII CÂND ÎI VOR CANONIZA PE NOII LOR MUCENICI?!
Alexandre Schmorell, activist anti-nazist, a aparţinut mişcării studenţeşti “Trandafirul alb”.
El a fost executat în 13 iulie 1943 în închisoarea Stadelheim din Munchen pentru activitate anti-nazistă şi pentru mărturisirea credinţei ortodoxe. Proclamarea canonizării sfântului a avut loc pe 4 şi 5 februarie la Munchen.
Alexandre Schmorell s-a născut în 1917 în Orenburg. Mama sa era rusoaică, iar tatăl său german. Alexandre a rămas ortodox până la moarte. În 1942, Alexandre, care era sudent la medicină, împreună cu prietenul său Hans Scholl şi cu alţi prieteni din mişcarea studenţească mai sus amintită au început să răspândească manifeste anti-hitleriste şi să propovăduiască credinţa creştină ortodoxă. În 1943, acest grup de rezistenţă a fost descoperit, iar membrii său au fost condamnaţi la moarte şi ghilotinaţi.
Video: http://www.youtube.com/watch?v=s0j-H4KLPyg&feature=related
SFINTE NOULE MUCENICE ALEXANDRU, ROAGĂ-TE LUI DUMNEZEU PENTRU NOI!
Sursa: http://acvila30.wordpress.com
Alexandre Schmorell, activist anti-nazist, a aparţinut mişcării studenţeşti “Trandafirul alb”.
El a fost executat în 13 iulie 1943 în închisoarea Stadelheim din Munchen pentru activitate anti-nazistă şi pentru mărturisirea credinţei ortodoxe. Proclamarea canonizării sfântului a avut loc pe 4 şi 5 februarie la Munchen.
Alexandre Schmorell s-a născut în 1917 în Orenburg. Mama sa era rusoaică, iar tatăl său german. Alexandre a rămas ortodox până la moarte. În 1942, Alexandre, care era sudent la medicină, împreună cu prietenul său Hans Scholl şi cu alţi prieteni din mişcarea studenţească mai sus amintită au început să răspândească manifeste anti-hitleriste şi să propovăduiască credinţa creştină ortodoxă. În 1943, acest grup de rezistenţă a fost descoperit, iar membrii său au fost condamnaţi la moarte şi ghilotinaţi.
Video: http://www.youtube.com/watch?v=s0j-H4KLPyg&feature=related
SFINTE NOULE MUCENICE ALEXANDRU, ROAGĂ-TE LUI DUMNEZEU PENTRU NOI!
Sursa: http://acvila30.wordpress.com
Sfantul Luca al Crimeei – Cuvinte in Duminica Infricosatoarei Judecati
Judecata constiintei si judecata lui Dumnezeu
Judecata constiintei si judecata lui Dumnezeu
In
acesta duminica, prin pericopa evanghelica ce se citeste, Sfanta
Biserica ridica putin din valul care acopera Judecata cea viitoare, ca
sa ne indemne la pociainta si la indreptare in acest Post Mare.
Domnul l-a facut pe om dupa chipul si asemanarea Sa, dandu-i ratiune, inima si vointa libera. Ratiunea i-a dat ca sa ii lumineze calea vietii, sa faca deosebire intre bine si rau, intre folositori si vatamator. Inima i-a dat ca sa-L iubeasca pe Dumnezeu si sa-si iubeasca aproapele. Vointa libera i-a dat ca sa semene in sufletul sau semintele binelui si, prin incordarea acestei vointe, sa infaptuiasca in viata sa tot ce este mantuitor si folositor.
Daca omul urmeaza in viata sa glasul ratiunii, simtamintele dragostei si cerintele constiintei, el se poarta ca o fiinta rationala si libera – si cu cat face asta intr-o mai mare masura, cu atat isi intareste si isi dezvolta libertatea vointei. Dimpotriva, daca omul prefera in viata ceea ce este rau, vatamator, pacatos, el isi pierde pe zi ce trece libertatea vointei, prefacandu-se intr-un rob al pacatului si al patimilor – iar robul pacatului isi pierde demnitatea de om si rangul de fiu al lui Dumnezeu.
Nu e pe pamant om cu desavarsire mort duhovniceste si cu desavarsire pierdut, cu toate ca nu exista om lipsit de scapari ale rationalitatii, ale inimii, ale constiintei. Oricat de rea si de pacatoasa ar fi puterea lui, el isi da totusi seama in adancul sufletului sau si al constiintei necalcate cu totul in picioare ca nu face ceea ce trebuie, si din aceasta pricina se chinuie si sufera mai mult sau mai putin.
Cu totii simtim din cand in cand mustrari de constiinta. Asta se intampla si atunci cand am necajit, sau am osandit, sau am smintit pe cineva, sau cand ne-a scapat vreo vorba de prisos, si cand trebuia sa spunem ceva cu barbatie, dar nu am spus din teama de neplaceri, sau, dimpotriva, cand trebuia sa tacem, dar nu ne-am tinut gura. Glasul constiintei, luminat si intarit de lumina ratiunii, este judecatorul nostru dintai si de temelie – si vai de cel care nu ia aminte la indemnurile ratiunii si la mustrarile constiintei, inabusindu-le, luandu-le dreptul de a se face auzite! Un asemenea om se preschimba mai devreme sau mai tarziu intr-o fiinta lipsita de constiinta, impietrita si necinstita. Si desi constiinta mai licareste in el, deja nu-l mai calauzeste – iar asta se intampla pana cand un trasnet din cer – vreun necaz, vreo nenorocire – il intoarce la viata constienta-rationala, la viata indumnezeita de constiinta.
Daca avem ratiune ca sa ne lumineze calea vietii si constiinta ca sa ne controlam si sa ne indreptam in caile acestei vieti, asta inseamna ca suntem raspunzatori inaintea lui Dumnezeu si a oamenilor pentru purtarea noastra. Binele ni se socoate drept bine, raul drept rau. Asadar, pentru tot pacatul si pentru tot raul savarsit de noi vom da raspuns, si-l dam inca din viata asta pamanteasca, suferind inca de aici, de pe pamant, pentru pacatele si rautatea noastra – fiindca iata ce spune Cuviosul Marcu Ascetul: “Pentru fiecare fapta, buna sau rea, rasplata pe potriva urmeaza in chip firesc, iar nu printr-o menire deosebita“.
Cu totii stim ca lacomia pantecelui, imbuibarea, prisosul de mancare si bautura duc la boli de stomac, la tulburari de digestie, de metabolism si de activitate a inimii, drept care este foarte folositoare infranarea de la mancare pe care o presupune postul.
Curvia, dezmatul, goana dupa placeri trupesti duc la stricarea sufletului si trupului, la neintelegeri si destramare in familie. Astfel, si aici pacatului ii urmeaza amaraciunea, necazul si pedeapsa care-i sunt proprii. O, ce nevoie este si in aceasta privinta de asprimea postului si de infranarea duhovniceasca si trupeasca!
Celui capricios si mandru, care-i jicneste pe ceilalti, i se raspunde prin rautate si ura razbunatoare. Si aici pacatul trufiei si al nepasarii fata de oameni isi primeste plata, isi primeste pedeapsa. Nici aici nu exista vreun mijloc mai radical decat sfantul post, decat pocainta foarte adanca, smerita, si rugaciunea catre Dumnezeu, fiindca numai Dumnezeu poate inmuia mandria omeneasca.
Toate tulburarile din viata duhovniceasca si trupeasca, precum si pedepsele legate de ele, decurg din incalcarea normelor, legilor si regulilor stabilite.
De ce au loc toate aceste tulburari?
Fiindca nu ne dam osteneala cu noi insine, nu ne educam in frica de Dumnezeu si in dragostea de aproapele; fiindca ne inabusim constiinta, nu ne luminam duhovniceste ratiunea, nu ne intarim vointa, nu dobandim experienta luptei continue cu pacatul, cu incalcarile regulilor si normelor vietii noastre duhovnicesti. Viata duhovniceasca este viata activa, trezvitoare, volitiva, orientata spre Dumnezeu si oameni – iar aici glasul ratiunii si cerintelor constiintei le apartine locul intai.
Cum si cand poate si trebuie sa ridice glasul constiinta noastra, indemnand vointa sa lucreze?
Ea trebuie sa ne fereasca de pacat si sa inalte cu deosebire glasul dupa fiecare pacat, dupa fiecare fapta rea, vrednica de osanda, sfatuind, mustrand si indemanandu-ne sa ne infranam in restul vietii noastre de la pacatul pe care il osandeste.
Ea trebuie sa mai osandeasca inca o data acel pacat la sfarsitul zilei, inainte de culcare, dupa rugaciunea de seara, intr-un moment de pocainta deosebita pentru toate pacatele zilei ce a trecut; trebuie sa stea de straja si in ziua urmatoare, inlaturand putinta repetarii pacatului cu pricina; in fine, trebuie sa osandeasca acest pacat atunci cand vine vremea spovedaniei, cand descopera inaintea lui Dumnezeu si a preotului sufletul nostru pacatos, ranit de pacate si suferinte. Daca in acest moment de raspundere constiinta nu ne va ajuta sa ne pocaim in mod serios, adica nu va putea sa ne osandeasca aspru si nepartinitor, nu vom avea iertare adevarata nici de la preot, nici de la Domnul Dumnezeu.
Dupa ce s-a pocait la spovedanie si s-a invrednicit de primirea Sfintelor Taine, omul trebuie sa inceapa a face “roade vrednice de pocainta” (Luca 3, 8).
Asta inseamna ca daca s-a pocait, de pilda, pentru ca a osandit pe cineva sau a fost rauvoitor fata de cineva, acum, la cererea constiintei, trebuie sa se infraneze de la osandire si sa schimbe reaua vointa cu buna vointa fata de aproapele, apoi sa il ajute si sa se roage pentru el.
Toate acestea sunt cu putinta pacatosului daca el, dupa ce constiinta sa il judeca si isi formuleaza pretentiile, isi va indrepta viata neabatut, crescand si intarindu-se duhovniceste pe zi ce trece.
Lupta cu sine, cu propria pacatosenie, este cea mai grea lupta de pe pamant. Daca nu ducem aceasta lupta sau o ducem fara vlaga si credinta, poticnindu-ne la tot pasul, pacatele noastre ne vor insoti in viata de dupa moarte, de dincolo de mormant – si acolo vor fi supuse indata asa-numitei judecati particulare, prin care trece orice raposat.
Ce inseamna aceasta judecata particulara? Inseamna ca sufletul, iesind din trup si recunoscand ca tine de lumea duhovniceasca, dupa ce ajunge in aceasta lume luminoasa simte puternic faptul ca nu e potrivit cu ea, simte intunericul si apasarea pacatului, impiedicarea si orbirea sa duhovniceasca, ceea ce ii pricinuieste grele suferinte si mustrari de constiinta ca urmare a vietii netraite cum se cuvine.
Traind pe pamant in trup, sufletul pacatosului priveste trupeste si sufleteste, nu duhovniceste, tot ce il inconjoara, chiar si pe sine insusi – iar intelegerea duhovniceasca a propriei fiinte si a vietii sale pacatoase ii e inchisa, nu este treaza, descoperindu-i-se abia dupa iesirea din trup. Atunci, in lumina vesniciei, incepe sa se desfasoare tot zapisul faptelor savarsite, iar ele incep sa mustre, sa certe si sa arda sufletul, aratand intregii lumi duhovnicesti toata uratimea, toata saracia, toata nelegiuirea vietii pamantesti a pacatosului.
Suferintele de dupa moarte ale constiintei duhului pacatos sunt atat de mari, incat el este gata sa strige: “Muntilor, prabusiti-va peste mine! Dealurilor, acoperiti-ma!“
Despre aceasta judecata se vorbeste si in Sfanta Scriptura, unde sta scris ca din faptele si din cuvintele noastre vom fi gasiti drepti sau vom fi osanditi (v. Matei 12, 37).
La judecata particulara nu ne va judeca si pedepsi Domnul cat ne vom judeca si pedepsi noi insine; constiinta noastra ne va judeca si pedepsi prin suferinte pentru pacatele vietii noastre pamantesti. Puterea vrajmasa, demonica, va incepe sa adanceasca aceste invinuiri, amintind pe rand pacatele vietii care s-a scurs. Ingerul pazitor se impotrivieste acestei puteri, aparandu-l pe raposat.
In aceasta lupta pentru sufletul pacatosului si in alinarea starii lui grele ajuta mult rugaciunea Bisericii. “Rugaciunea voastra sa fie pentru mine mijlocitor la judecata lui Dumnezeu“, spunea obstii sale cuviosul Efrem Sirul. Milostivirea, dragostea si rugaciunile tuturor rudelor si apropiatilor sprijina, de asemenea, sufletul raposatului, insuflandu-i nadejdea in milostivirea lui Dumnezeu pentru Judecata urmatoare, care se va face la cea de-a Doua Venire in lume a Fiului lui Dumnezeu.
Pe langa asta, dupa judecata particulara primim o hotarare aparte a lui Dumnezeu cu privire la soarta noastra si un loc aparte, unde ramanem pana la Infricosatoarea Judecata.
La aceasta Judecata ultima, a carei hotarare nimic nu o va mai putea schimba, ne vom infatisa cu totii inaintea Domnului nostru Iisus Hristos. Acum, pe pamant, pacatuim in primul rand impotriva Lui: poruncile Lui le calcam, dragostea Lui fata de noi o dispretuim, pe “fratii” Lui “mai mici” ii stramtoram si ii necajim. Si atunci cine sa ne judece, daca nu El, Care ne-a dat totul si nu primeste de la noi nimic, afara de pacate?
Hristos a ascuns de noi vremea cand va veni sa ne judece, dar ne-a descoperit pentru ce ne va judeca – si aceasta este principalul. Ce mila a lui Dumnezeu si ce mangaiere pentru noi este sa stim dinainte pentru ce ne va judeca Domnul! Stiind asta, nu ne vom mai putea nici trai, nici muri orbeste, nu vom mai putea sa ne dezvinovatim prin necunoasterea a ceea ce ne asteapta dincolo de mormant.
Ni s-au dat doua porunci de temelie: cea privitoare la dragostea de Dumnezeu si cea privitoare la dragostea de aproapele. Pentru neimplinirea lor ne va judeca Domnul. Aceste porunci sunt de nedespartit in ochii lui Dumnezeu. Daca il vom hrani pe cel flamand sau vom da de baut celui insetat, facem asta si pentru Hristos. Daca il imbracam pe cel gol sau mergem la cel bolnav, facem asta si pentru El.
In numele Lui trebuie sa facem toate faptele dragostei si milostivirii, fiindca Domnul Iisus Hristos primeste toate faptele noastre de milostivire, toate faptele iubirii nostre de aproapele, ca si cum ar fi facute pentru El. Domnul nu are nevoie de faptele acestea, dar Se identifica cu cei nefericiti, nevoiasi, saraci, parasiti, bolnavi, aflati in inchisoare. Ii pare rau de ei, impartaseste necazul lor, este nemultumit cand nu sunt bagati in seama.
Hristos este nedespartit de omul suferind tot atat pe cat este porunca dragostei de Dumnezeu nedespartita de porunca dragostei de aproapele. Mantuitorul nu Se desparte de cei pentru care a varsat Preacuratul Sau Sange, pentur care Si-a dat sfanta Sa viata.
El nu Se desparte nici acum de noi, impartasindu-ne Trupul si sangele Sau prin Taina Sfintei Impartasanii, aducandu-ne prin aceasta in unire cat se poate de stransa cu Sine si pregatindu-ne astfel ne intalnim cu El cand va veni a doua oara ca sa ne judece.
Aceasta Judecata viitoare nu o sa fie pentru noi infricosatoare daca, dupa cuvantul Apostolului, ne vom judeca singuri fara crutare si fara partinire (v. I Corinteni 11, 31) in viata pamanteasca, daca dupa fiecare pacat ne vom pocai asa cum cere constiinta, altfel spus daca ne vom osandi singuri si, osandindu-ne, ne vom indrepta, daca ne vom spovedi si impartasi mai des. Infricosatoarea judecata a lui Dumnezeu nu va mai fi atat de infricosatoare pentru noi daca vom implini neabatut poruinca Lui privitoare la dragostea de Dumnezeu si de aproapele. Atunci nici moartea nu ne va ingrozi. Ea va fi nu o pierdere, ci un castig. Iar unirea cu Hristos dupa moarte va fi si mai deplina, si mai dorita. Amin.
Muntii se topesc de la fata Ta
“Precum a fost in zilele lui Noe, asa va fi si venirea Fiului Omului; si precum era in zilele cele mai inainte de potop: mancau, beau, se insurau si se maritau, pana in ziua in care a intrat Noe in corabie, si n-au stiut pana cand a venit potopul si i-a luat pe toti, asa va fi si venirea Fiului Omului” (Matei 24, 37-39).
Totul va fi chiar ca in zilele lui Noe? Nu, nu chiar totul – dar Domnul a spus asta dorind sa ne arate ca a Doua Sa Venire va fi la fel de napraznica, la fel de neasteptata ca si potopul: ca un traznet, ca un fulger ni Se va arata Fiul Omului intru slava Sa cu toti ingerii Sai ca sa faca Judecata Sa.
De ce am zis ca nu va fi totul chiar ca in zilele lui Noe? Fiindca Domnul a lamurit: “Indata dupa stramtorarea acelor zile, soarele se va intuneca si luna nu va mai da lumina ei, iar stelele vor cadea din cer si puterile cerurilor se vor zgudui. Atunci se va arata pe cer semnul Fiului Omului si vor plange toate neamurile pamantului si vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu putere si slava multa“ (Matei 24, 20-31).
Iar acestei cumplite aratari a Lui ii vor premerge grozavii, nenorociri, fiindca “se va scula neam peste neam si imparatie peste imparatie, si va fi foamete si molima si cutremure pe alocuri; dar toate acestea sunt inceputul durerilor“ (Matei 24, 7-9). “Atunci va fi stramtoare mare, cum n-a fost de la inceputul lumii pana acum si nici nu va mai fi“ (Matei 24, 21).
In Apocalipsa Sfantului Ioan Teologul citim descrierea acelor grozavii, acelor suferinte crunte, de nedescris, care vor bantui pe pamant inaintea celei de-a Doua Venire a Domnului Iisus Hristos. Si atunci va rasuna deodata glasul cel infricosator al trambitei Arhanghelului, de care toata lumea se va cutremura. Atunci se va implini prezicerea Sfantului Prooroc Isaia: “O, de ai rupe cerurile si Te-ai pogori! Muntii s-ar topi de fata Ta ca de foc, de fata Ta s-ar cutremura neamurile. Tu Te-ai maniat, fiindca am pacatuit, si cum ne vom mantui?” (Isaia 64, 1-5).
Atunci se vor implini spusele Domnului Iisus Hristos: “Amin, amin, graiesc voua, ca vine ceasul si acum este, cand mortii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, si care vor auzi vor invia” (Ioan 5, 25).
Domnul l-a facut pe om dupa chipul si asemanarea Sa, dandu-i ratiune, inima si vointa libera. Ratiunea i-a dat ca sa ii lumineze calea vietii, sa faca deosebire intre bine si rau, intre folositori si vatamator. Inima i-a dat ca sa-L iubeasca pe Dumnezeu si sa-si iubeasca aproapele. Vointa libera i-a dat ca sa semene in sufletul sau semintele binelui si, prin incordarea acestei vointe, sa infaptuiasca in viata sa tot ce este mantuitor si folositor.
Daca omul urmeaza in viata sa glasul ratiunii, simtamintele dragostei si cerintele constiintei, el se poarta ca o fiinta rationala si libera – si cu cat face asta intr-o mai mare masura, cu atat isi intareste si isi dezvolta libertatea vointei. Dimpotriva, daca omul prefera in viata ceea ce este rau, vatamator, pacatos, el isi pierde pe zi ce trece libertatea vointei, prefacandu-se intr-un rob al pacatului si al patimilor – iar robul pacatului isi pierde demnitatea de om si rangul de fiu al lui Dumnezeu.
Nu e pe pamant om cu desavarsire mort duhovniceste si cu desavarsire pierdut, cu toate ca nu exista om lipsit de scapari ale rationalitatii, ale inimii, ale constiintei. Oricat de rea si de pacatoasa ar fi puterea lui, el isi da totusi seama in adancul sufletului sau si al constiintei necalcate cu totul in picioare ca nu face ceea ce trebuie, si din aceasta pricina se chinuie si sufera mai mult sau mai putin.
Cu totii simtim din cand in cand mustrari de constiinta. Asta se intampla si atunci cand am necajit, sau am osandit, sau am smintit pe cineva, sau cand ne-a scapat vreo vorba de prisos, si cand trebuia sa spunem ceva cu barbatie, dar nu am spus din teama de neplaceri, sau, dimpotriva, cand trebuia sa tacem, dar nu ne-am tinut gura. Glasul constiintei, luminat si intarit de lumina ratiunii, este judecatorul nostru dintai si de temelie – si vai de cel care nu ia aminte la indemnurile ratiunii si la mustrarile constiintei, inabusindu-le, luandu-le dreptul de a se face auzite! Un asemenea om se preschimba mai devreme sau mai tarziu intr-o fiinta lipsita de constiinta, impietrita si necinstita. Si desi constiinta mai licareste in el, deja nu-l mai calauzeste – iar asta se intampla pana cand un trasnet din cer – vreun necaz, vreo nenorocire – il intoarce la viata constienta-rationala, la viata indumnezeita de constiinta.
Daca avem ratiune ca sa ne lumineze calea vietii si constiinta ca sa ne controlam si sa ne indreptam in caile acestei vieti, asta inseamna ca suntem raspunzatori inaintea lui Dumnezeu si a oamenilor pentru purtarea noastra. Binele ni se socoate drept bine, raul drept rau. Asadar, pentru tot pacatul si pentru tot raul savarsit de noi vom da raspuns, si-l dam inca din viata asta pamanteasca, suferind inca de aici, de pe pamant, pentru pacatele si rautatea noastra – fiindca iata ce spune Cuviosul Marcu Ascetul: “Pentru fiecare fapta, buna sau rea, rasplata pe potriva urmeaza in chip firesc, iar nu printr-o menire deosebita“.
Cu totii stim ca lacomia pantecelui, imbuibarea, prisosul de mancare si bautura duc la boli de stomac, la tulburari de digestie, de metabolism si de activitate a inimii, drept care este foarte folositoare infranarea de la mancare pe care o presupune postul.
Curvia, dezmatul, goana dupa placeri trupesti duc la stricarea sufletului si trupului, la neintelegeri si destramare in familie. Astfel, si aici pacatului ii urmeaza amaraciunea, necazul si pedeapsa care-i sunt proprii. O, ce nevoie este si in aceasta privinta de asprimea postului si de infranarea duhovniceasca si trupeasca!
Celui capricios si mandru, care-i jicneste pe ceilalti, i se raspunde prin rautate si ura razbunatoare. Si aici pacatul trufiei si al nepasarii fata de oameni isi primeste plata, isi primeste pedeapsa. Nici aici nu exista vreun mijloc mai radical decat sfantul post, decat pocainta foarte adanca, smerita, si rugaciunea catre Dumnezeu, fiindca numai Dumnezeu poate inmuia mandria omeneasca.
Toate tulburarile din viata duhovniceasca si trupeasca, precum si pedepsele legate de ele, decurg din incalcarea normelor, legilor si regulilor stabilite.
De ce au loc toate aceste tulburari?
Fiindca nu ne dam osteneala cu noi insine, nu ne educam in frica de Dumnezeu si in dragostea de aproapele; fiindca ne inabusim constiinta, nu ne luminam duhovniceste ratiunea, nu ne intarim vointa, nu dobandim experienta luptei continue cu pacatul, cu incalcarile regulilor si normelor vietii noastre duhovnicesti. Viata duhovniceasca este viata activa, trezvitoare, volitiva, orientata spre Dumnezeu si oameni – iar aici glasul ratiunii si cerintelor constiintei le apartine locul intai.
Cum si cand poate si trebuie sa ridice glasul constiinta noastra, indemnand vointa sa lucreze?
Ea trebuie sa ne fereasca de pacat si sa inalte cu deosebire glasul dupa fiecare pacat, dupa fiecare fapta rea, vrednica de osanda, sfatuind, mustrand si indemanandu-ne sa ne infranam in restul vietii noastre de la pacatul pe care il osandeste.
Ea trebuie sa mai osandeasca inca o data acel pacat la sfarsitul zilei, inainte de culcare, dupa rugaciunea de seara, intr-un moment de pocainta deosebita pentru toate pacatele zilei ce a trecut; trebuie sa stea de straja si in ziua urmatoare, inlaturand putinta repetarii pacatului cu pricina; in fine, trebuie sa osandeasca acest pacat atunci cand vine vremea spovedaniei, cand descopera inaintea lui Dumnezeu si a preotului sufletul nostru pacatos, ranit de pacate si suferinte. Daca in acest moment de raspundere constiinta nu ne va ajuta sa ne pocaim in mod serios, adica nu va putea sa ne osandeasca aspru si nepartinitor, nu vom avea iertare adevarata nici de la preot, nici de la Domnul Dumnezeu.
Dupa ce s-a pocait la spovedanie si s-a invrednicit de primirea Sfintelor Taine, omul trebuie sa inceapa a face “roade vrednice de pocainta” (Luca 3, 8).
Asta inseamna ca daca s-a pocait, de pilda, pentru ca a osandit pe cineva sau a fost rauvoitor fata de cineva, acum, la cererea constiintei, trebuie sa se infraneze de la osandire si sa schimbe reaua vointa cu buna vointa fata de aproapele, apoi sa il ajute si sa se roage pentru el.
Toate acestea sunt cu putinta pacatosului daca el, dupa ce constiinta sa il judeca si isi formuleaza pretentiile, isi va indrepta viata neabatut, crescand si intarindu-se duhovniceste pe zi ce trece.
Lupta cu sine, cu propria pacatosenie, este cea mai grea lupta de pe pamant. Daca nu ducem aceasta lupta sau o ducem fara vlaga si credinta, poticnindu-ne la tot pasul, pacatele noastre ne vor insoti in viata de dupa moarte, de dincolo de mormant – si acolo vor fi supuse indata asa-numitei judecati particulare, prin care trece orice raposat.
Ce inseamna aceasta judecata particulara? Inseamna ca sufletul, iesind din trup si recunoscand ca tine de lumea duhovniceasca, dupa ce ajunge in aceasta lume luminoasa simte puternic faptul ca nu e potrivit cu ea, simte intunericul si apasarea pacatului, impiedicarea si orbirea sa duhovniceasca, ceea ce ii pricinuieste grele suferinte si mustrari de constiinta ca urmare a vietii netraite cum se cuvine.
Traind pe pamant in trup, sufletul pacatosului priveste trupeste si sufleteste, nu duhovniceste, tot ce il inconjoara, chiar si pe sine insusi – iar intelegerea duhovniceasca a propriei fiinte si a vietii sale pacatoase ii e inchisa, nu este treaza, descoperindu-i-se abia dupa iesirea din trup. Atunci, in lumina vesniciei, incepe sa se desfasoare tot zapisul faptelor savarsite, iar ele incep sa mustre, sa certe si sa arda sufletul, aratand intregii lumi duhovnicesti toata uratimea, toata saracia, toata nelegiuirea vietii pamantesti a pacatosului.
Suferintele de dupa moarte ale constiintei duhului pacatos sunt atat de mari, incat el este gata sa strige: “Muntilor, prabusiti-va peste mine! Dealurilor, acoperiti-ma!“
Despre aceasta judecata se vorbeste si in Sfanta Scriptura, unde sta scris ca din faptele si din cuvintele noastre vom fi gasiti drepti sau vom fi osanditi (v. Matei 12, 37).
La judecata particulara nu ne va judeca si pedepsi Domnul cat ne vom judeca si pedepsi noi insine; constiinta noastra ne va judeca si pedepsi prin suferinte pentru pacatele vietii noastre pamantesti. Puterea vrajmasa, demonica, va incepe sa adanceasca aceste invinuiri, amintind pe rand pacatele vietii care s-a scurs. Ingerul pazitor se impotrivieste acestei puteri, aparandu-l pe raposat.
In aceasta lupta pentru sufletul pacatosului si in alinarea starii lui grele ajuta mult rugaciunea Bisericii. “Rugaciunea voastra sa fie pentru mine mijlocitor la judecata lui Dumnezeu“, spunea obstii sale cuviosul Efrem Sirul. Milostivirea, dragostea si rugaciunile tuturor rudelor si apropiatilor sprijina, de asemenea, sufletul raposatului, insuflandu-i nadejdea in milostivirea lui Dumnezeu pentru Judecata urmatoare, care se va face la cea de-a Doua Venire in lume a Fiului lui Dumnezeu.
Pe langa asta, dupa judecata particulara primim o hotarare aparte a lui Dumnezeu cu privire la soarta noastra si un loc aparte, unde ramanem pana la Infricosatoarea Judecata.
La aceasta Judecata ultima, a carei hotarare nimic nu o va mai putea schimba, ne vom infatisa cu totii inaintea Domnului nostru Iisus Hristos. Acum, pe pamant, pacatuim in primul rand impotriva Lui: poruncile Lui le calcam, dragostea Lui fata de noi o dispretuim, pe “fratii” Lui “mai mici” ii stramtoram si ii necajim. Si atunci cine sa ne judece, daca nu El, Care ne-a dat totul si nu primeste de la noi nimic, afara de pacate?
Hristos a ascuns de noi vremea cand va veni sa ne judece, dar ne-a descoperit pentru ce ne va judeca – si aceasta este principalul. Ce mila a lui Dumnezeu si ce mangaiere pentru noi este sa stim dinainte pentru ce ne va judeca Domnul! Stiind asta, nu ne vom mai putea nici trai, nici muri orbeste, nu vom mai putea sa ne dezvinovatim prin necunoasterea a ceea ce ne asteapta dincolo de mormant.
Ni s-au dat doua porunci de temelie: cea privitoare la dragostea de Dumnezeu si cea privitoare la dragostea de aproapele. Pentru neimplinirea lor ne va judeca Domnul. Aceste porunci sunt de nedespartit in ochii lui Dumnezeu. Daca il vom hrani pe cel flamand sau vom da de baut celui insetat, facem asta si pentru Hristos. Daca il imbracam pe cel gol sau mergem la cel bolnav, facem asta si pentru El.
In numele Lui trebuie sa facem toate faptele dragostei si milostivirii, fiindca Domnul Iisus Hristos primeste toate faptele noastre de milostivire, toate faptele iubirii nostre de aproapele, ca si cum ar fi facute pentru El. Domnul nu are nevoie de faptele acestea, dar Se identifica cu cei nefericiti, nevoiasi, saraci, parasiti, bolnavi, aflati in inchisoare. Ii pare rau de ei, impartaseste necazul lor, este nemultumit cand nu sunt bagati in seama.
Hristos este nedespartit de omul suferind tot atat pe cat este porunca dragostei de Dumnezeu nedespartita de porunca dragostei de aproapele. Mantuitorul nu Se desparte de cei pentru care a varsat Preacuratul Sau Sange, pentur care Si-a dat sfanta Sa viata.
El nu Se desparte nici acum de noi, impartasindu-ne Trupul si sangele Sau prin Taina Sfintei Impartasanii, aducandu-ne prin aceasta in unire cat se poate de stransa cu Sine si pregatindu-ne astfel ne intalnim cu El cand va veni a doua oara ca sa ne judece.
Aceasta Judecata viitoare nu o sa fie pentru noi infricosatoare daca, dupa cuvantul Apostolului, ne vom judeca singuri fara crutare si fara partinire (v. I Corinteni 11, 31) in viata pamanteasca, daca dupa fiecare pacat ne vom pocai asa cum cere constiinta, altfel spus daca ne vom osandi singuri si, osandindu-ne, ne vom indrepta, daca ne vom spovedi si impartasi mai des. Infricosatoarea judecata a lui Dumnezeu nu va mai fi atat de infricosatoare pentru noi daca vom implini neabatut poruinca Lui privitoare la dragostea de Dumnezeu si de aproapele. Atunci nici moartea nu ne va ingrozi. Ea va fi nu o pierdere, ci un castig. Iar unirea cu Hristos dupa moarte va fi si mai deplina, si mai dorita. Amin.
Muntii se topesc de la fata Ta
“Precum a fost in zilele lui Noe, asa va fi si venirea Fiului Omului; si precum era in zilele cele mai inainte de potop: mancau, beau, se insurau si se maritau, pana in ziua in care a intrat Noe in corabie, si n-au stiut pana cand a venit potopul si i-a luat pe toti, asa va fi si venirea Fiului Omului” (Matei 24, 37-39).
Totul va fi chiar ca in zilele lui Noe? Nu, nu chiar totul – dar Domnul a spus asta dorind sa ne arate ca a Doua Sa Venire va fi la fel de napraznica, la fel de neasteptata ca si potopul: ca un traznet, ca un fulger ni Se va arata Fiul Omului intru slava Sa cu toti ingerii Sai ca sa faca Judecata Sa.
De ce am zis ca nu va fi totul chiar ca in zilele lui Noe? Fiindca Domnul a lamurit: “Indata dupa stramtorarea acelor zile, soarele se va intuneca si luna nu va mai da lumina ei, iar stelele vor cadea din cer si puterile cerurilor se vor zgudui. Atunci se va arata pe cer semnul Fiului Omului si vor plange toate neamurile pamantului si vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu putere si slava multa“ (Matei 24, 20-31).
Iar acestei cumplite aratari a Lui ii vor premerge grozavii, nenorociri, fiindca “se va scula neam peste neam si imparatie peste imparatie, si va fi foamete si molima si cutremure pe alocuri; dar toate acestea sunt inceputul durerilor“ (Matei 24, 7-9). “Atunci va fi stramtoare mare, cum n-a fost de la inceputul lumii pana acum si nici nu va mai fi“ (Matei 24, 21).
In Apocalipsa Sfantului Ioan Teologul citim descrierea acelor grozavii, acelor suferinte crunte, de nedescris, care vor bantui pe pamant inaintea celei de-a Doua Venire a Domnului Iisus Hristos. Si atunci va rasuna deodata glasul cel infricosator al trambitei Arhanghelului, de care toata lumea se va cutremura. Atunci se va implini prezicerea Sfantului Prooroc Isaia: “O, de ai rupe cerurile si Te-ai pogori! Muntii s-ar topi de fata Ta ca de foc, de fata Ta s-ar cutremura neamurile. Tu Te-ai maniat, fiindca am pacatuit, si cum ne vom mantui?” (Isaia 64, 1-5).
Atunci se vor implini spusele Domnului Iisus Hristos: “Amin, amin, graiesc voua, ca vine ceasul si acum este, cand mortii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, si care vor auzi vor invia” (Ioan 5, 25).
Cum va avea loc asta, cum vor invia cei morti?
Vor invia prin puterea lui Dumnezeu: prin voia Lui se vor deschide mormintele tuturor celor raposati din veac, marea se va invifora cumplit si va scoate nenumaratii morti ascunsi in ea. Intreg pamantul se va acoperi de oase omenesti si va incepe lucrul vestit de Dumnezeu in vedenie Sfantului Proroc Iezechel:
“Fost-a peste mine mana Domnului, si m-a scos Duhul Domnului, si m-a pus in mijlocul unui camp, si acela era plin de oase de oameni; si m-a purtat imprejurul lor, si iata, erau multe foarte pe fata campului, si iata, uscate foarte. “Si a zis catre mine: Fiul omului! Oare vor invia acestea?” Si am zis: Doamne! Doamne! Tu stii aceastea. Si a zis catre mine: “Fiul omului! Proroceste spre oasele acestea si sa le zici lor: Oase uscate, ascultati cuvantul Domnului. Acestea zice Domnul Dumnezeu oaselor acestora: Iata, Eu voi aduce intru voi duh de viata, si voi da peste voi vine, si voi pune peste voi carne, si voi da intru voi duhul Meu, si veti invia, si veti cunoaste ca Eu sunt Domnul”. Si am prorocit precum mi-a poruncit mie Domnul, si s-a facut glas cand am prorocit, si iata, cutremur s-a facut, si s-au apropiat oasele, fiecare os la incheietura sa. Si am vazut, si iata, cresteau peste dansele vine si carne, si se intindea piele peste dansele deasupra, si duh nu era intr-insele. Si a zis catre mine: “Proroceste pentru duhul, proroceste, fiul omului! Si zi duhului: Acestea zice Domnul Dumnezeu: Din patru vanturi vino, duhule, si sufla peste mortii acestia, si sa invieze”. Si am prorocit precum mi-a poruncit mie Domnul, si a intrat intr-insii duhul, si au inviat, si au statut pe picioarele lor multime multa foarte. Si a graiti Domnul catre mine, zicand: “Fiul omului! Oasele acestea toata casa lui Israil este. Acestia zic: Uscatu-s-au oasele noastre, pierit-a nadejdea noastra si ne-am stins. Pentru aceea, proroceste si zi: Acestea zice Domnul: Iata, Eu voi deschide mormintele voastre, si va voi scoate din mormintele voastre, poporul Meu, si va voi duce pe voi in pamantul lui Israil, si veti cunoaste ca Eu sunt Domnul cand voi deschide Eu mormanturile voastre ca sa va scot pe voi din mormanturile voastre, poporul Meu. Si voi da duhul Meu intru voi, si veti invia, si va voi pune pe pamantul vostru, si veti cunoaste ca Eu sunt Domnul. Grait-am, si voi face, zice Domnul” (Iezechiel 37, 1-14).
Domnul i-a spus in vedenie Sfantului Ioan Teologul: “Iata, toate le fac noi” (Apocalipsa 21, 5). – si El va face trupuri noi. Trupurile nu vor mai fi ca cele dinainte, ci de un soi cu insusiri necunoscute noua, fiindca se spune in Scriptura ca vor fi trupuri duhovnicesti.
Apostolul Pavel ne-a vestit despre cei ce vor fi vii in ziua infricosatoare a Judecatii lui Hristos. El spune asa: “Iata, taina zic voua: nu toti vom adormi, dar toti ne vom schimba intr-o clipeala de ochi la trambita cea de apoi: caci trambita va suna si mortii vor invia nestricaciosi, iar noi ne vom schimba – caci se cuvine ca sa se imbrace intru nemurire” (I Corinteni 15, 51-53).
“Iar ziua Domnului va veni ca un fur, cand cerurile vor pieri cu vuiet mare, stihiile, arzand, se vor desface, si pamantul si lucrarile de pe el se vor mistui. Deci, daca acestea toate se vor desfiinta, cat de mult vi se cuvine voua sa umblati intru viata sfanta si cucernicie, asteptand si grabind venirea zilei Domnului, din pricina careia cerurile, luand foc, se vor nimici, iar stihiile, aprinse, se vor topi! “(II Petru 3, 10-12).
Va avea loc o catastrofa mondiala de nedescris. Intreaga lume va fi nimicita printr-un foc infricosator, de un fel pe care noi nu-l stim – si atunci va veni ziua in care Domnul va face toate noi: un nou Ierusalim, un nou pamant, o noua lume.
Cumplita vapaie ce va cuprinde toate ca un rau de foc ii va trage pe cei inviati departe-departe de pamant, care va arde, ii va trage acolo unde se va desfasura Infricosata Judecata, unde Se va arata pe nori Dreptul Judecator, Domnul si Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu toti ingerii Sai. Si I se vor infatisa toate popoarele, toti oamenii care au trait vreodata. Se va lasa un intuneric inspaimantator, “soarele se va intuneca si luna nu va mai da lumina ei, iar stelele vor cadea din cer si puterile cerurilor se vor zgudui” (Matei 24, 29,31) – dar in aceasta bezna va straluci o lumina neobisnuita, fiindca pe cer se va arata deodata semnul Fiului Omului: Sfanta Cruce, a carei lumina va fi nemasurat mai puternica decat cea a luminatorilor ceresti care vor fi atunci deja stinsi.
“Atunci vor plange toate neamurile pamantului si vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerurilor, cu putere si slava multa” (Matei 24, 30). Si-L vor vedea toate popoarele pe Cel in Care multi nu au crezut, Il vor vedea pe Domnul Iisus Hristos cei ce L-au rastignit, Il vor vedea toti cei ce continua sa-L rastigneasca si sa calce in picioare Sangele Lui nepretuit. Il vor vedea necredinciosii si se vor cutremura, va cadea peste ei groaza de nedescris, care-i va face sa se ascunda in pesteri si in rape si sa se roage ca muntii sa cada peste ei si sa-i ascunda de mania Mielului.
Nimic nu-i va ascunde insa, fiindca vesnica este dreptatea dumnezeiasca, neasemuit de mare si desavarsita, si nimeni nu o poate calca fara sa fie pedepsit; si aceasta dreptate, care a fost calcata atat de des pe pamantul nostru pacatos, va straluci in intreaga lume. Atunci va veni bucurie mare pentru cei ce toata viata au flamanzit si au insetat de dreptate fara s-o afle in jurul lor. Ei vor prinde curaj si vor inalta capetele, fiindca rascumpararea lor se va apropia (v. Luca 21, 28).
Cu mare bucurie, cu saltare de nedescris vor invia toti dreptii. Cu frica si cutremur, cu groaza neasemuita vor invia toti cei ce au calcat Sangele lui Hristos, care, nu au crezut in El si care au fost foarte multi la numar – fiindca inca din vechime Isus, fiul lui Sirah, arata felul in care gandeau ei: “Intamplator ne nastem, si dupa ce murim e ca si cum n-am fi fost… si duhul se va varsa ca aerul cel moale” (Intelepciunea lui Solomon 2, 2). Nu, nu se va varsa ca aerul duhul lor, nu va fi ca si cum n-ar fi fost, ci se vor infatisa Cumplitului Judecator.
Domnul Atottiitorul ii va desparti pe drepti de cei nedrepti, pe unii ii va pune de-a dreapta Sa, iar pe ceilalti de-a stanga, si va rosti cuvintele pe care le-ati auzit in pericopa evanghelica de astazi. Ii va indreptati pe cei care au facut binele, care au slujit celor nefericiti si suferinzi, si ii va osandi, ii va trimite in chinul vesnic pe cei ce n-au fost niciodata milostivi fata de nimeni.
Este nespus de insemnat lucrul pe care ni l-a descoperit Domnul cu privire la Infricosata Judecata: doar pentru faptele milostivirii sau pentru lipsa lor ii va judeca El pe oameni. Despre altceva nu-i va intreba, ci va judeca dupa cum am avut sau nu impreuna-patimire, mila, dragoste, fata de aproapele – si aceasta va fi indeajuns, fiindca dragostea este plinirea a toata legea lui Hristos, iar lipsa dragostei este calcarea acestei legi.
Sa ne smintim, oare, de faptul ca oamenii lipsiti de dragoste vor merge in chinul vesnic? Nu, fiindca singuri s-au osandit la acest chin. Chiar daca Hristos nici n-ar fi rostit infricosatoarea Sa hotarare, ei tot s-ar fi osandit singuri la asta. In stihirile duminicii de astazi ati auzit ca atunci cand va incepe Judecata, se vor deschide cartile in care este scris ce a facut fiecare dintre noi. Aceste carti simbolizeaza ceea ce este intiparit, fara a se putea sterge, in constiinta omului. Deodata i se va perinda prin fata, intr-o clipita, intreaga viata care a trecut, isi va aminti pana in cele mai mici amanunte orice cuvant si fapta rea, orice gand necuvios – si le va aminti si se va ingrozi.
Oameni care au fost la un pas de moarte – care, de pilda, se inecau si au fost salvati pe neasteptate, sau care aproape ca au nimerit sub rotile trenului – povesteau ca in cumplita clipa de asteptare a sfrsitului li se perinda prin fata intreaga lor viata, incepand cu frageda copilarie.
Aceasta se poate numai fiindca tot ce este facut, spus, gandit de noi se intipareste pe veci in duhul nostru, fara a se putea sterge. Duhul pastreaza aceste intipariri, si cand va fi eliberat de legaturile trupului, cand trupul va deveni duhovnicesc, el va descoperi ochilor duhovnicesti ai omului tot ce s-a intamplat de-a lungul vietii sale. Aceasta va fi Infricosata Judecata pe care omul o va face singur asupra sa. Propriul lui duh, propria lui constiinta il vor osandi.
Ca atare, este foarte drept si corect ca toti cei ce au facut raul sa fie dati chinurilor vesnice impreuna cu diavolul si cu ingerii lui, care s-au lepadat de bine si au devenit chintesenta a raului. In vesnica, nesfarsita impartasire cu ei vor trai rastignitorii lui Hristos. In aceasta impartasire, rautatea si impietrire a lor vor creste fara margini. Tocmai in asta va consta nesfrsita lor chinuire.
Iata ce trebuie sa stim, in ce trebuie sa credem neconditionat, deoarece chiar asa se va petrece totul. Asa a spus Hrisots, asa au spus Sfinti Lui Apostoli, asa au spus prorocii Lui, iar ei nu pot minti.
Si atunci, ce sa facem noi, care avem in fata ochilor mintii privelistea infricosatoare a Judecatii? La intrebarea aceasta voi raspunde folosindu-ma de cuvintele Sfantului Apostol Petru: “Drept aceea, iubitilor, asteptand acestea, sarguiti-va sa fiti aflati de el in pace, fara prihana si fara vina, si indelunga rabdare a Domnului nostru socotiti-o drept mantuire” (II Petru 3, 14-15).
Sa ne ingrijim dinainte ca Infricosatoarea Judecata sa fie pentru noi nu grozavie, de neindurat, ci bucurie. Sa traim in asa fel ca Infricosatoarea Judecata si trambita Arhanghelului sa nu ne sperie, ci sa ne aduca mare bucurie, si sa cantam cantare Judecatorului Vesnic, Drept, Care va da fiecaruia dupa faptele sale. Amin.
Dreptii se vor bucura, iar pacatosii se vor tangui
“Precum fulgerul iese de la rasarit si se arata pana la apus, asa va fi si venirea Fiului Omului, ca unde va fi starvul, acolo se vor aduna vulturii” (Matei 24, 27-28).
Despre care “starv” este vorba aici? Despre “starvul” omenirii, care pana la urma se va impotmoli in pacate si in necredinta, fiind in ochii lui Dumnezeu ca un hoit care putrezeste. Va veni vremea cea cumplita despre care Domnul nostru Iisus Hristos a spus: “Fiul Omului, cand va veni, va gasi, oare, credinta pe pamant?” (Luca 18, 8). Despre aceasta vreme a prorocit si Sfantul Apostol Pavel in Epistola catre Timotei:
“Si sa stii ca in zilele din urma vor veni vremuri grele – ca vor fi oamenii iubitori de sine, iubitori de arginti, laudarosi, trufasi, hulitori, neascultatori de parinti, nemultumitori, fara cucernicie, lipsiti de dragoste, neinduplecati, clevetitori, neinfranati, cruzi, neiubitori de bine, tradatori, necuviinciosi, ingamfati, iubiotri de desfatari mai mult decat iubitori de Dumnezeu” (II Timotei 3, 1-4).
Cand toate acestea se vor implini si omenirea va deveni ca un “starv, se vor aduna vulturii“. Care “vulturi“? Nu este vorba de pasari: ingerii razbunatori se vor aduna la acest hoit al omenirii. In acea zi infricosatoare, la glasul trambitei Arhanghelului, tot mortii vor invia si se vor infatisa la Infricosatoarea Judecata a lui Hristos.
Cum se vor infatisa, unde se vor infatisa, ca doar vor fi multimi fara numar? Pamantul intreg nu i-ar putea cuprinde. Nu pe pamant va fi aceasta Judecata Infricosatore, fiindca pe pamant si in tot universul se va petrece atunci o catoastrofa cumplita, pe care nici nu ne-o putem inchipui: tot universul va fi nimicit, ca arde, va pieri in flacari. Muntii se vor misca din loc, insulele vor disparea, va avea loc un cutremur nemaivazut. Si daca necredinciosii vor vrea in acea zi sa scape, daca vor striga muntilor: “Cadeti peste noi!” si dealurilor: “Acoperiti-ne!” (v. Luca 23, 30), nu vor avea unde sa fuga. Nici un loc de pe pamant nu-i va putea adaposti, fiindca totul va fi nimicit.
Va fi ceea ce a prezis demult Prorocul Daniel. El scrie lucruri uimitoare. Uimitor e si faptul ca inca din vechime Dumnezeu a descoperit oamenilor cum se va incheia existenta universului si a neamului omenesc.
“Am privit pana cand au fost asezate scaune, si s-a asezat Cel Vechi de zile; imbracamintea Lui era alba ca zapada, iar parul capului Sau curat ca lana; tronul Sau – flacari de foc, iar rotile lui – foc arzator. Un rau de foc se varsa si iesea din el; mii de mii Ii slujeau si miriarde de miriade stateau inaintea Lui. Judecatorul S-a asezat si au fost deschise cartile” (Daniel 7, 9-10) – cartile in care sunt inscrise toate faptele oamenilor.
Care sunt cartile acestea? Bineinteles, nu carti scrise, de care Dumnezeu, Cel Netrupesc si Atotstiutor, nu are nevoie, ci cartile constiintei fiecarui om, fiindca in acea zi infricosatore a Judecatii se vor deschide cartile constiintelor,
si fiecare isi va aminti deodata, pana in cele mai mici amanunte, tot ce a facut in fiecare zi a vietii sale; va vedea cu groaza toata pacatosenia cumplita a sufletului sau, isi va aminti tote faptele sale rele, toate cuvintele pacatoase pe care le-a rostit limba sa.
Atunci se va arata pe cer semnul Fiului Omului. Care semn? Semnul cel luminat al Crucii lui Hristos. “Atunci se va arata pe cer semnul Fiului Omului si vor plange toate neamurile pamantului si vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere si slava multa” (Matei 24, 30-31).
Vor fi adunati, toti cei curati si drepti, pentru care acesta zi nu va fi groaznica, infricosatoare, ci va fi zi de mare bucurie: ei Il vor intampina pe Domnul cu mare bucurie, nu cu frica groaznica de care vor fi plini cei asezati de Domnul Iisus Hristos de-a stanga.
Ce se va intampla cu nefericitii asezati de-a stanga? Va fi plangere mare, care va umple intreaga lume. Vor curge rauri si mari de lacrimi. Scrasnirea dintilor va fi ca tunetul, fiindca toti vor vedea semnul Fiului Omului, fiindca toti Il vor vedea pe Judecatorul lumii, al Carui nume l-au necinstit, in Care n-au crezut – Il vor vedea si se vor cutremura, Il vor vedea si vor striga cu jale, Il vor vedea si vor plange cu lacrimi de sange, Il vor vedea si vor scrasni din dinti, Il vor vedea si isi vor smulge parul din cap, se vor bate in piept. Il vor vedea pe Domnul Iisus Hristos ca Judecator al lumii arhiereii Ana si Caiafa, care L-au rastignit. Il va vedea Pilat, Il vor vedea ostasii care au batut piroane in mainile si in picioarele Lui. Il va vedea ostasul ce I-a strapuns cu lancea inima. Il vor vedea si va cadea peste ei groaza de nedescris.
Irod il va vedea pe Inaite-Mergatorul Ioan, caruia el i-a taiat capul, stand langa Domnul Iisus. Imparatii romani, care i-au prigonit cumplit pe crestini, vor vedea nenumaratele cete ale mucenicilor impurpurati de sange, pe care i-au chinuit pentru credinta in Domnul Iisus Hristos, pentru cuvantul lui Hristos.
Imparatul Iulian Apostatul Il va vedea in lumina dumnezeiasca si in cumplita Lui marire pe Judecatorul Atotputernic, al Carui nume a vrut sa-l stearga, din amintirea lumii ca sa statorniceasca in locul ei pomenirea dumnezeilor sai mincinosi.
Nenumaratele cete ale desfranatilor vor vedea cetele luminoase ale feciorelnicilor, in fruntea carora va fi Sfantul Ioan Teologul – cete de oameni in haine albe, avand pe cap cununi de lumina; le vor vedea, vor pricepe murdaria sufletului si inimii lor si vor cadea intr-o deznadejde nemarginita. Preacurvarii isi vor vedea sotiile si sotii pe care i-au ranit atat de adanc. Talharii ii vor vedea pe cei pe care i-au ucis; hotii ii vor vedea pe sarmanii carora le-au luat ultimul banut, vor pricepe suferintele pe care le-au pricinuit, vor vedea cat de mult a decazut vrednicia lor omeneasca.
Cei rai de gura ii vor vedea pe oamenii ce si-au pazit curatia limbii, ii vor vedea imbracati in haine albe pe marii nevoitori care s-au luptat intotdeauna cu limba lor, ii vor vedea pe sfintii din ale caror guri ieseau numai cuvinte harice si niciodata cuvinte rele, blesteme si minciuni. Vor vedea toate acestea clevetitorii, si focul iadului le va aprinde limbile.
Si va incepe Judecata, aspra si dreapta, si se va implini ceea ce ne-a spus Iisus Hristos: “Fericiti cei ce flamanzesc si insetoseaza de dreptate, ca aceia se vor satura!” (Matei 5, 6).
Cum poate omul sa traiasca fara dreptate? Inima curata nazuieste catre dreptate. Cat de nesuferita ii e nedreptatea, cat de mult o chinuie nedreptatea! Iar daca pe noi, care suntem plini de nedreptate, ne chinuie atat de mult nedreptatea lumii, ce sa mai spunem de Dumnezeu, Care a privit mii de ani grozaviile nedreptatii omenesti? Daca inima noastra nu poate rabda ca raufacatorii plini de neomenie sa ramana nepedepsiti, oare Dreptul Dumnezeu nu cere aceasta Infricosata Judecata?
Si va fi, va fi Judecata, fiindca dreptatea trebuie sa triumfe neaparat, si dupa nimicirea lumii prin foc totul va fi facut din nou (v. Apocalipsa 21, 5). Vom trai intr-o lume noua, unde va locui dreptatea, sfanta si vesnica dreptate, unde nu va fi minciuna si rautate, unde nu va mai fi nici moarte.
Pe multi obraznici ii nemultumeste ideea acestei Judecati. “Cum asa, spun ei, pentru micile noastre pacate lumesti sa fim osanditi la chinuri vesnice? Unde este dreptatea?” Tocmai aici se vede marea dreptate dumnezeiasca: pacatosii s-au osandit singuri la chinuri vesnice neiubindu-L pe Domnul si facatorul lor, nepunand ca lege a vietii lor poruncile Lui: fie ca L-au urat, la fel ca fariseii, carturarii si arhiereii, fie ca au fost cu desavarsire nepasatori fata de El si rastignirea Fiului lui Dumnezeu nu i-a miscat deloc.
Multi au ales nu calea dragostei, ci calea inbogatirii, calea lacomiei de averi, a slujirii trupului, a slujirii diavolului – fiindca de la diavol sunt patimirile si poftele noastre. Ei bine, daca ati ales de bunavoie calea slujirii diavolului, calea raului, si a urii, mergeti in focul vesnic, la diavol, unde-i temeiul raului, al urii si al nedreptatii. Chinul lor vesnic va consta in faptul ca rautatea lor va spori tot mai mult, tinznad spre rautatea diavolului. Oare nu s-au osandit singuri la aceste chinuri? Si oare nu e drept ca toti cei curati cu inima si drepti sa primeasca rasplata bucuriei vesnice, a bucuriei impartasirii cu insusi Dumnezeu, cu Tatal si cu Fiul si cu Sfantul Duh intru Imaparatia lui Dumnezeu?
Iata, v-am descris ziua cea infricosatoare ca sa va cutremurati, ca sa pricepeti si sa cunoasteti ca doar prin sfanta pocainta ne putem sterge pacatele fara numar. V-am vorbit despre asta fiindca maine incepe Postul Mare – vreme de pociainta si de mantuire. Deci amintiti-va acest lucru si incepeti, cu ajutorul ingerului pazitor, calea pocaintei voastre. Amin.
Sursa:corortodox.blogspot.com
Arhimandritul Atanasie, proigumen al Marii Mănăstirii al Marelui Meteor, Sfintele Meteore.
Sfânta Mitropolie Pireu,
Stadionul Păcii şi Prieteniei,
15-2-2012
Înalt Preasfinţiţilor, cinstiţi părinţi, erudiţilor domni profesori, respectabil prezidiu, iubiţi fraţi în Hristos,
Sfânta Mitropolie Pireu,
Stadionul Păcii şi Prieteniei,
15-2-2012
Înalt Preasfinţiţilor, cinstiţi părinţi, erudiţilor domni profesori, respectabil prezidiu, iubiţi fraţi în Hristos,
Salutând
conferinţa din seara aceasta a Sfintei Mitropolii de Pireu cu tema
„Teologie patristică şi erezie postpatristică”, pregustăm din bucuria şi
deplinătatea teologiei patristice autentice, a teologiei Părinţilor
noştri, pe care ne-o vor oferi aleşii şi distinşii referenţi pe această
temă, şi înălţăm fierbinte şi cordială slavoslovie către Dumnezeu
nostru, Cel închinat în Sfânta Treime, pentru această deosebită
binecuvântare şi pentru acest ospăţ duhovnicesc din această seară.
Este un prilej unic de a ne desfăta de teologii de vârf ai Bisericii noastre, cu multe diplome universitare şi distincţii, cu erudiţie ştiinţifică, titluri universitare, şi cu o prezenţă şi o mărturie scriitoricească abundentă, de teologii credincioşi credinţei şi învăţăturii ortodoxe, „următori ai Sfinţilor Părinţi”, care şi-au dobândit teologia din experienţa sfinţitoare şi din adevărul revelat al Bisericii noastre, din odoarele şi din Predania moştenite de la Sfinţii noştri Părinţi şi din participarea lor personală la harul necreat şi la viaţa misteriologică a Bisericii noastre, fără născociri individuale şi cerebrale, fără devieri şi inovaţii.
Conferinţa din seara aceasta este o mărturie confesională [cu caracter de mărturisire] şi un răspuns hotărât la teologia intelectualistă, meditativ-occidentalistă, numită „post-patristică”, care se dezvoltă în zilele noastre în mod alienator şi scizionist.
Teologia post-patristică, în linii generale, constituie o prelungire şi o ramificaţie a diverselor teologii mai noi, care s-au dezvoltat în Occident – în principal a celei protestante – (teologia socială, teologia politică, teologia libertăţii, a eliberării, teologia revoluţiei, teologia „neagră”, teologia contextului, teologia feministă, teologia cuprinzătoare etc.) şi este un fruct al secularizării, al raţionalismului şi al deviaţiei de la caracteristicile credinţei şi învăţăturii ortodoxe.
Un element comun al acestor teologii este că omit intenţionat sensul Crucii şi al Învierii, caracterul ascetic, niptic şi isihast al credinţei, metoda empiric-duhovnicească a Ortodoxiei, participarea la harul necreat şi la slava lui Dumnezeu şi amplifică la modul superlativ datele sociale şi culturale ale fiecărei epoci. Prezintă credinţa şi spiritualitatea într-un mod adaptat [ajustat] la mentalitatea şi percepţia secularizată şi la logica oamenilor de astăzi. Depreciază înţelesul adevărat şi mântuitor al Evangheliei într-o simplă lozincăraie socială şi culturală, într-o gnoseologie şi filozofie fără nerv şi lipsită de conţinut.
Aceste variate teologii apusene mai noi au legătură directă cu aşa-numita teologie contextuală (Contextual Theology), care este promovată în ţara noastră împreună cu teologia post-patristică. Teologia contextuală apare pentru prima dată în anul 1972 la Întrunirea „Congresului Mondial pentru Misiune şi Evanghelizare”, care a fost organizată la Bangkok (Tailanda) de către Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB). A pornit iniţial sub pretextul necesităţii de consacrare a unei metodologii teologice comune în cadrul dialogului ecumenic. Treptat însă, s-a consacrat ca şi concepţie teologică dominantă în CMB, căpătând – desigur – dimensiuni de tragică denaturare a credinţei creştine, care au devenit evidente în modul cel mai frapant la cea de-a şaptea Adunare Generală de la Canberra (Australia) din 1991 şi au devenit cauza unor reacţii foarte puternice din partea ortodocşilor. Însă, după tactica obişnuită din cadrul dialogurilor, teologia contextuală continuă să domine în dialogurile din cadrul CMB, în pofida conţinutului ei anti-ortodox, chiar cu consimţământul reprezentanţilor ortodocşi.
Însă cel mai neliniştitor şi periculos este faptul că teologia contextuală află puternici susţinători şi înăuntrul Bisericii noastre Ortodoxe şi este prezentată ca – chipurile – utilă şi indispensabilă pentru pretinsa mărturie a Ortodoxiei în lumea contemporană. Un exemplu semnificativ al acestei tendinţe este simpozionul care a fost organizat de către Academia de Studii Teologice din Volos cu tema „SINTEZĂ NEOPATRISTICĂ SAU TEOLOGIE POSTPATRISTICĂ. REVENDICAREA TEOLOGIEI CONTEXTUALE ÎN ORTODOXIE”.
S-a ajuns ca referenţii acestui simpozion să-i acuze pe ortodocşi de „triumfalism bisericesc” şi de „fundamentalism patristic”. Şi ca răspuns la „fundamentalismul patristic” aceşti referenţi promovează teologia contextuală şi postpatristică, precum şi diverse kakodoxii (erezii) care prind contur în centrele ecumeniste şi aşa-zis ortodoxe de astăzi. Este vorba de o teologie transformată, schimbată; teologie fabricată (inventată) şi adaptată (ajustată), teologie de laborator şi de sală de lectură, a simpozioanelor cu circuit închis şi a auditoriilor selectate. Este vorba despre o teologie „subvenţionată” şi „finanţată” de institute eterodoxe şi universităţi şi organisme lumeşti din Occident. Este vorba despre o teologie şi o concepţie care funcţionează denaturat, [deformat] şi eroziv [corosiv] chiar şi pentru conştiinţa şi coeziunea istorică a neamului şi a poporului nostru.
În loc de concluzii am spune că nu este vorba doar despre „un alt punct de vedere” sau despre „un pluralism de gânduri şi idei”, aşa cum este prezentată această teologie contemporană eretică şi periculoasă de către cei ce o reprezintă. Este vorba în mod esenţial despre o acţiune coordonată de dărâmare şi de demolare a tuturor principiilor constitutive, de o extremă importanţă, care alcătuiesc multiseculara noastră tradiţie elin-ortodoxă. Este vorba despre o încercare, care se face deja pe faţă, nedisimulat şi cu o abuzivă vorbărie şi tupeu [impertinenţă, obrăznicie].
Credem că în cele din urmă referenţii acestor teologii inovatoare [inedite, insolite] şi eretice, care întunecă şi deformează tradiţia istorică şi teologică a Bisericii noastre şi a poporului nostru, vorbind despre „arheolatrie” (ἀρχαιολατρεία – admirare a vechii civilizaţii greceşti), despre „byzantolagneia” („βυζαντολαγνεία” – lascivitate bizantină), despre „izolarea pe axa contradicţiilor dintre Răsărit şi Apus” şi despre „neputinţa de articulare a unui cuvânt teologic serios” din partea Bisericii şi altele ca acestea, precum şi operele şi conferinţele lor vor fi cât de curând marginalizate şi uitate de istoria noastră bisericească pentru că e sigur că adevărata conştiinţă ortodoxă, dogmatică şi eclesiologică a Bisericii noastre respinge şi exclude deplin astfel de învăţături şi opinii eretice şi dezbinatoare.
Ceea ce ne mâhneşte şi ne îngrijorează în mod deosebit şi provoacă neliniştea noastră accentuată şi indignarea noastră este faptul că toate aceste opinii antiortodoxe, dar şi referenţii lor, teologi post-patristici, află adăpost şi primesc lauda şi premierea celor ce deţin primele locuri în conducerea noastră bisericească. Astfel de abateri serioase în temele credinţei ar trebui deja să fi fost combătute în timp util de către organele instituţionale sinodale autorizate.
Conferinţa teologică din seara aceasta, care va demonstra în mod amănunţit şi foarte atent mărimea abaterii teologilor post-patristici şi contextuali – clerici şi laici – dorim să determine intervenţia sinodală corespunzătoare.
Încheind, ne exprimăm felicitările noastre călduroase, cordiale şi sincere şi mulţumirile noastre din tot sufletul către ÎPS Serafim, Mitropolit de Pireu, care cu curaj şi fidelitate dă zi de zi mărturia elinismului şi Ortodoxiei , precum şi colaboratorilor săi, pentru inspirata iniţiativă de a organiza această foarte importantă conferinţă teologică cu participarea atâtor referenţi de elită, respectabili şi foarte iubiţi.
traducere: Frăţia Ortodoxă “Sfântul Marcu al Efesului”,
Sursa: http://orthodoxia-pateriki.blogspot.com/2012/02/blog-post_517.html
Este un prilej unic de a ne desfăta de teologii de vârf ai Bisericii noastre, cu multe diplome universitare şi distincţii, cu erudiţie ştiinţifică, titluri universitare, şi cu o prezenţă şi o mărturie scriitoricească abundentă, de teologii credincioşi credinţei şi învăţăturii ortodoxe, „următori ai Sfinţilor Părinţi”, care şi-au dobândit teologia din experienţa sfinţitoare şi din adevărul revelat al Bisericii noastre, din odoarele şi din Predania moştenite de la Sfinţii noştri Părinţi şi din participarea lor personală la harul necreat şi la viaţa misteriologică a Bisericii noastre, fără născociri individuale şi cerebrale, fără devieri şi inovaţii.
Conferinţa din seara aceasta este o mărturie confesională [cu caracter de mărturisire] şi un răspuns hotărât la teologia intelectualistă, meditativ-occidentalistă, numită „post-patristică”, care se dezvoltă în zilele noastre în mod alienator şi scizionist.
Teologia post-patristică, în linii generale, constituie o prelungire şi o ramificaţie a diverselor teologii mai noi, care s-au dezvoltat în Occident – în principal a celei protestante – (teologia socială, teologia politică, teologia libertăţii, a eliberării, teologia revoluţiei, teologia „neagră”, teologia contextului, teologia feministă, teologia cuprinzătoare etc.) şi este un fruct al secularizării, al raţionalismului şi al deviaţiei de la caracteristicile credinţei şi învăţăturii ortodoxe.
Un element comun al acestor teologii este că omit intenţionat sensul Crucii şi al Învierii, caracterul ascetic, niptic şi isihast al credinţei, metoda empiric-duhovnicească a Ortodoxiei, participarea la harul necreat şi la slava lui Dumnezeu şi amplifică la modul superlativ datele sociale şi culturale ale fiecărei epoci. Prezintă credinţa şi spiritualitatea într-un mod adaptat [ajustat] la mentalitatea şi percepţia secularizată şi la logica oamenilor de astăzi. Depreciază înţelesul adevărat şi mântuitor al Evangheliei într-o simplă lozincăraie socială şi culturală, într-o gnoseologie şi filozofie fără nerv şi lipsită de conţinut.
Aceste variate teologii apusene mai noi au legătură directă cu aşa-numita teologie contextuală (Contextual Theology), care este promovată în ţara noastră împreună cu teologia post-patristică. Teologia contextuală apare pentru prima dată în anul 1972 la Întrunirea „Congresului Mondial pentru Misiune şi Evanghelizare”, care a fost organizată la Bangkok (Tailanda) de către Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB). A pornit iniţial sub pretextul necesităţii de consacrare a unei metodologii teologice comune în cadrul dialogului ecumenic. Treptat însă, s-a consacrat ca şi concepţie teologică dominantă în CMB, căpătând – desigur – dimensiuni de tragică denaturare a credinţei creştine, care au devenit evidente în modul cel mai frapant la cea de-a şaptea Adunare Generală de la Canberra (Australia) din 1991 şi au devenit cauza unor reacţii foarte puternice din partea ortodocşilor. Însă, după tactica obişnuită din cadrul dialogurilor, teologia contextuală continuă să domine în dialogurile din cadrul CMB, în pofida conţinutului ei anti-ortodox, chiar cu consimţământul reprezentanţilor ortodocşi.
Însă cel mai neliniştitor şi periculos este faptul că teologia contextuală află puternici susţinători şi înăuntrul Bisericii noastre Ortodoxe şi este prezentată ca – chipurile – utilă şi indispensabilă pentru pretinsa mărturie a Ortodoxiei în lumea contemporană. Un exemplu semnificativ al acestei tendinţe este simpozionul care a fost organizat de către Academia de Studii Teologice din Volos cu tema „SINTEZĂ NEOPATRISTICĂ SAU TEOLOGIE POSTPATRISTICĂ. REVENDICAREA TEOLOGIEI CONTEXTUALE ÎN ORTODOXIE”.
S-a ajuns ca referenţii acestui simpozion să-i acuze pe ortodocşi de „triumfalism bisericesc” şi de „fundamentalism patristic”. Şi ca răspuns la „fundamentalismul patristic” aceşti referenţi promovează teologia contextuală şi postpatristică, precum şi diverse kakodoxii (erezii) care prind contur în centrele ecumeniste şi aşa-zis ortodoxe de astăzi. Este vorba de o teologie transformată, schimbată; teologie fabricată (inventată) şi adaptată (ajustată), teologie de laborator şi de sală de lectură, a simpozioanelor cu circuit închis şi a auditoriilor selectate. Este vorba despre o teologie „subvenţionată” şi „finanţată” de institute eterodoxe şi universităţi şi organisme lumeşti din Occident. Este vorba despre o teologie şi o concepţie care funcţionează denaturat, [deformat] şi eroziv [corosiv] chiar şi pentru conştiinţa şi coeziunea istorică a neamului şi a poporului nostru.
În loc de concluzii am spune că nu este vorba doar despre „un alt punct de vedere” sau despre „un pluralism de gânduri şi idei”, aşa cum este prezentată această teologie contemporană eretică şi periculoasă de către cei ce o reprezintă. Este vorba în mod esenţial despre o acţiune coordonată de dărâmare şi de demolare a tuturor principiilor constitutive, de o extremă importanţă, care alcătuiesc multiseculara noastră tradiţie elin-ortodoxă. Este vorba despre o încercare, care se face deja pe faţă, nedisimulat şi cu o abuzivă vorbărie şi tupeu [impertinenţă, obrăznicie].
Credem că în cele din urmă referenţii acestor teologii inovatoare [inedite, insolite] şi eretice, care întunecă şi deformează tradiţia istorică şi teologică a Bisericii noastre şi a poporului nostru, vorbind despre „arheolatrie” (ἀρχαιολατρεία – admirare a vechii civilizaţii greceşti), despre „byzantolagneia” („βυζαντολαγνεία” – lascivitate bizantină), despre „izolarea pe axa contradicţiilor dintre Răsărit şi Apus” şi despre „neputinţa de articulare a unui cuvânt teologic serios” din partea Bisericii şi altele ca acestea, precum şi operele şi conferinţele lor vor fi cât de curând marginalizate şi uitate de istoria noastră bisericească pentru că e sigur că adevărata conştiinţă ortodoxă, dogmatică şi eclesiologică a Bisericii noastre respinge şi exclude deplin astfel de învăţături şi opinii eretice şi dezbinatoare.
Ceea ce ne mâhneşte şi ne îngrijorează în mod deosebit şi provoacă neliniştea noastră accentuată şi indignarea noastră este faptul că toate aceste opinii antiortodoxe, dar şi referenţii lor, teologi post-patristici, află adăpost şi primesc lauda şi premierea celor ce deţin primele locuri în conducerea noastră bisericească. Astfel de abateri serioase în temele credinţei ar trebui deja să fi fost combătute în timp util de către organele instituţionale sinodale autorizate.
Conferinţa teologică din seara aceasta, care va demonstra în mod amănunţit şi foarte atent mărimea abaterii teologilor post-patristici şi contextuali – clerici şi laici – dorim să determine intervenţia sinodală corespunzătoare.
Încheind, ne exprimăm felicitările noastre călduroase, cordiale şi sincere şi mulţumirile noastre din tot sufletul către ÎPS Serafim, Mitropolit de Pireu, care cu curaj şi fidelitate dă zi de zi mărturia elinismului şi Ortodoxiei , precum şi colaboratorilor săi, pentru inspirata iniţiativă de a organiza această foarte importantă conferinţă teologică cu participarea atâtor referenţi de elită, respectabili şi foarte iubiţi.
traducere: Frăţia Ortodoxă “Sfântul Marcu al Efesului”,
Sursa: http://orthodoxia-pateriki.blogspot.com/2012/02/blog-post_517.html
Mitropoliţii sinodali au semnalat la Romfea.gr că evoluţiile şi conjuncturile au pretins schimbarea referentului şi modificarea temei.
Amintim că Înalt Preasfinţitul Mitropolit Hrisostom de Messinia ar fi avut de susţinut o omilie în cadrul Ierarhiei pe tema chestiunilor preoţeşti (εφημεριακά = referitor la perioada de timp cât un preot este paroh într-o parohie – n.tr.).
Cu toate acestea, în locul său, potrivit informaţiilor Romfea.gr, va ţine omilia Mitropolitul Ioil de Edessa pe tema crizei economice şi problemele cu care se confruntă Biserica Eladei.
De menţionat că în cele din urmă Sfântul Sinod Permanent a căzut de acord în unanimitate să fie schimbat referentul.
Informaţii Romfea.gr mai menţionează că toţi arhiereii sinodali nu şi-au ascuns nemulţumirea referitoare la hotărârea Mitropolitului de Messinia de a demisiona din Comisia Sinodală.
„Dacă vrea să demisioneze, să-i fie într-un ceas bun Înalt Preasfinţitului. De ce însă trebuie să şi-o dea pe goarnă?!” – a declarat un membru al Sfântului Sinod Permanent, comentând hotărârea lui kyr Hrisostom.
De asemenea, în şedinţa de astăzi, a fost aprobat regulamentul referitor la evaluarea şi selectarea clericilor, care va fi dezbătută în Sfântul Sinod al Ierarhiei, avându-l ca referent pe Înalt Preasfinţitul Mitropolit de Filippi.
În final, referitor la postul de radio al Bisericii, Sfântul Sinod Permanent insistă pe poziţia sa ca postul să continue să funcţioneze „numai să existe flexibilitate şi din partea celor ce lucrează acolo”, a declarat pentru Romfea.gr un membru al Sinodului.
Traducere http://acvila30.wordpress.com, Sursa: www.Romfea.Gr
Fragment dintr-un interviu. Răspuns la întrebarea: De multe ori ne întreabă lumea, mai există astăzi personalități ca Părinții Paisie și Porfirie?
Din fericire, am cunoscut într-adevăr pe luminații Părinți Paisie și Porfirie, și alte chipuri patristice contemporane, care ne-au arătat ce este Biserica și cum se descoperă Dumnezeu prin Biserică prietenilor Săi. Mulți dintre noi au simțit de aproape iubirea lui Dumnezeu. Acești bătrâni au mângâiat mii de oameni, liniștind în multe situații și pe copii cei mai neascultători ai lui Dumnezeu. Trebuie, însă, să ne arătăm vrednici de aceste daruri.
În orice caz, atâta timp cât există Dumnezeu și Biserica, există și astfel de chipuri sfinte. Așa cum am spus mai înainte, Sfinții sunt urmașii Bisericii, care au au participat la Crucea și Învierea lui Hristos, la Pogorârea Duhului Sfânt, dând mărturie de viața cea nouă, pe care Dumnezeu a adus-o în lume.
Vai, dacă nu ar exista astăzi astfel de chipuri! E ca și cum am considera că Biserica a încetat să mai existe sau că este neroditoare și nu naște. Adevărul este că, atunci când vor înceta să mai existe Sfinți, va fi a Doua Venire a lui Hristos.
În Sfântul Munte există și astăzi mulți monahi binecuvântați, care slăvesc pe Dumnezeu și sunt slăviți de El. Sfântul Munte continuă să fie o mare lumină, pe care atunci când o văd, cei care nu au o vedere duhovnicească, orbesc și cred că greșesc monahii care locuiesc acolo. Dar, nu numai în Sfântul Munte, ci și în mănăstiri și în enorii există fii binecuvântați ai lui Dumnezeu și ai Bisericii, care îi luminează pe toți care înțeleg și au nevoie.
Problema este că noi nu-i vedem pe Sfinți, nu îi simțim, nu le mirosim prezența, pentru că nu avem căutări înalte, nu avem simț duhovnicesc pentru a-i recunoaște și dibui. Se aplică în acest caz cuvântul lui Hristos: «Că oricine cere, ia; cel ce caută, află; și celui care bate i se va deschide» (Matei 7,8). Oricine caută cu adevărat pe Dumnezeu și pe Sfinți, sigur îi va întâlni sau poate chiar înșiși Sfinții contemporani în viața vor merge să-i întâmpine și să-i umple de dumnezeieștile daruri. Acesta este Dumnezeul nostru. Vine tainic, Îi place să anuleze toate planificările raționale, Își arată puternic, inopinat și surprinzător iubirea față de toți care suferă și Îl caută. Îi îmbată cumpătat pe cei care caută «vin bun», «vin tare».
(Ὀρθόδοξος Τύπος, 4. 3. 2011, nr. 1870, p. 1,7, Graiul Ortodox)
Din fericire, am cunoscut într-adevăr pe luminații Părinți Paisie și Porfirie, și alte chipuri patristice contemporane, care ne-au arătat ce este Biserica și cum se descoperă Dumnezeu prin Biserică prietenilor Săi. Mulți dintre noi au simțit de aproape iubirea lui Dumnezeu. Acești bătrâni au mângâiat mii de oameni, liniștind în multe situații și pe copii cei mai neascultători ai lui Dumnezeu. Trebuie, însă, să ne arătăm vrednici de aceste daruri.
În orice caz, atâta timp cât există Dumnezeu și Biserica, există și astfel de chipuri sfinte. Așa cum am spus mai înainte, Sfinții sunt urmașii Bisericii, care au au participat la Crucea și Învierea lui Hristos, la Pogorârea Duhului Sfânt, dând mărturie de viața cea nouă, pe care Dumnezeu a adus-o în lume.
Vai, dacă nu ar exista astăzi astfel de chipuri! E ca și cum am considera că Biserica a încetat să mai existe sau că este neroditoare și nu naște. Adevărul este că, atunci când vor înceta să mai existe Sfinți, va fi a Doua Venire a lui Hristos.
În Sfântul Munte există și astăzi mulți monahi binecuvântați, care slăvesc pe Dumnezeu și sunt slăviți de El. Sfântul Munte continuă să fie o mare lumină, pe care atunci când o văd, cei care nu au o vedere duhovnicească, orbesc și cred că greșesc monahii care locuiesc acolo. Dar, nu numai în Sfântul Munte, ci și în mănăstiri și în enorii există fii binecuvântați ai lui Dumnezeu și ai Bisericii, care îi luminează pe toți care înțeleg și au nevoie.
Problema este că noi nu-i vedem pe Sfinți, nu îi simțim, nu le mirosim prezența, pentru că nu avem căutări înalte, nu avem simț duhovnicesc pentru a-i recunoaște și dibui. Se aplică în acest caz cuvântul lui Hristos: «Că oricine cere, ia; cel ce caută, află; și celui care bate i se va deschide» (Matei 7,8). Oricine caută cu adevărat pe Dumnezeu și pe Sfinți, sigur îi va întâlni sau poate chiar înșiși Sfinții contemporani în viața vor merge să-i întâmpine și să-i umple de dumnezeieștile daruri. Acesta este Dumnezeul nostru. Vine tainic, Îi place să anuleze toate planificările raționale, Își arată puternic, inopinat și surprinzător iubirea față de toți care suferă și Îl caută. Îi îmbată cumpătat pe cei care caută «vin bun», «vin tare».
(Ὀρθόδοξος Τύπος, 4. 3. 2011, nr. 1870, p. 1,7, Graiul Ortodox)
http://www.impantokratoros.gr/cuviosii-paisie-porfirie.ro.aspx
15 Februarie
Cuviosul
părinte Antim s-a născut la 1 iulie 1869 într-o familie de ţărani
evlavioşi, Constantin şi Arghiria, din Chios. La vârsta cuvenită intră
la şcoală pe care o părăsi curând pentru a lucra ca cizmar. La vârsta de
19 ani vizită Schitul Tuturor Sfinţilor întemeiat de părintele
Pahomie, care fusese părinte duhovnicesc al Sfântului Nectarie. Cu
binecuvântarea bătrânului părinte, Antim se întoarse acasă şi îşi ridică
cu mâinile sale o mică colibă unde începu să vieţuiască. Singura sa
mângâiere era icoana Maicii Domnului primită de la mama sa cunoscută ca
Maica Domnului Ajutătoarea (Voithia) care începu curând a săvârşi
minuni care aduseră pe mulţi la micul său sălaş. După un timp se
întoarse în casa părintească pentru a alina suferinţa părinţilor săi şi
pentru a ajuta pe săracii din satul său.
După o vreme, se retrase la Schitul Tuturor Sfinţilor unde bătrânul Pahomie îl îmbrăcă haina monahală dându-i numele Antim. Curând însă, se îmbolnăvi, iar stareţul îl trimise acasă la părinţii săi din pricina slăbirii trupului.
Întors acasă, în afară de a-şi îngriji părinţii bolnavi şi îndeletnicirea de cizmar, îşi duse mai departe rânduiala monahală, petrecând noaptea în rugăciune, hrănindu-se timp îndelungat numai cu pâine şi apă şi dăruindu-se cu evlavie şi râvnă citirii vieţilor sfinţilor, şi astfel reuşind să biruiască ispitele vrăjmaşului nevăzut al mântuirii oamenilor.
Tot mai mulţi erau cei care veneau la modesta sa colibă şi la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, iar în 1909, pe când avea 40 de ani, primi schima mare de la cel ce i-a urmat bătrânului Pahomie pe scaunului stăreţiei, părintele Andronic. Locuitorii Chiosului cerură ca părintele Antim să primească harul preoţiei, însă episcopul locului refuză căci acesta nu avea studii. În cele din urmă, după multe stăruinţe, în anul 1910, episcopul Smirnei îl învrednici de harul preoţiei. După un pelerinaj la Muntele Athos, în 1911, se întoarse în Chios şi se dărui slujirii preoţeşti în paraclisul unui spital de leproşi. Curând, spitalul aflat pe atunci în sărăcie şi ruină, deveni un înfloritor centru duhovnicesc asemeni unei mănăstiri. Sfântul părinte îngrijea cu mâinile sale pe bolavi şi mulţi dintre ei se tămăduiau, iar mulţi dintre cei tămăduiţi deveneau mai apoi călugări şi maici (după cum s-a întâmplat şi cuviosului părinte Nichifor cel Orb, pomenit la 4 ianuarie).
În timpul binecunoscutului schimb de populaţie dintre anii 1922 şi 1924, refugiaţii veniră în Chios, mulţi dintre ei fiind maici şi fecioare rămase fără adăpost. În urma unei vedenii a Maicii Domnului, sfântul părinte ridică o mănăstire în anul 1930, care avu la început 30 de vieţuitoare şi spori curând. Faima noii Mănăstiri a Maicii Domnului Voithia se răspândi curând, iar obştea spori la 80 de maici, fiind vestită în întreaga Grecie pentru buna sa rânduială.
Sfântul părinte Antim era duhovnic al maicilor, însă spovedea şi mulţime de credincioşi care veneau la dânsul în fiecare zi, adesea numărul celor celor mărturisiţi într-o zi se ridica la 60 sau 70. Petrecu în această slujire cu pilduitoare jertfelnicie şi iubire părintească mai bine de 30 de ani săvârşind mulţime mare de tămăduiri.
Când din pricina bătrâneţii nu mai putea sluji cu mâinile sale, se retrase în chilia sa rugându-se să îl învrednicească Dumnezeu să slujească aproapelui până în ultima clipă a vieţii sale.
La 27 ianuarie 1960, sfântul părinte săvârşi cea din urmă Dumnezeiască Liturghie, apoi adormi în pace la 15 februarie, la vârsta 91 de ani, fiind petrecut la mormânt cu multe lacrimi de toată insula Chios.
Trupul sfântului Antim fu înmormântat în biserica mănăstirii sale şi săvârşeşte multe minuni până astăzi, împreună cu icoana Maicii Domnului Voithia.
Trecerea sa în rândul sfinţilor s-a petrecut la 13 august 1992.
Sursa: sfintisiicoaneDupă o vreme, se retrase la Schitul Tuturor Sfinţilor unde bătrânul Pahomie îl îmbrăcă haina monahală dându-i numele Antim. Curând însă, se îmbolnăvi, iar stareţul îl trimise acasă la părinţii săi din pricina slăbirii trupului.
Întors acasă, în afară de a-şi îngriji părinţii bolnavi şi îndeletnicirea de cizmar, îşi duse mai departe rânduiala monahală, petrecând noaptea în rugăciune, hrănindu-se timp îndelungat numai cu pâine şi apă şi dăruindu-se cu evlavie şi râvnă citirii vieţilor sfinţilor, şi astfel reuşind să biruiască ispitele vrăjmaşului nevăzut al mântuirii oamenilor.
Tot mai mulţi erau cei care veneau la modesta sa colibă şi la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, iar în 1909, pe când avea 40 de ani, primi schima mare de la cel ce i-a urmat bătrânului Pahomie pe scaunului stăreţiei, părintele Andronic. Locuitorii Chiosului cerură ca părintele Antim să primească harul preoţiei, însă episcopul locului refuză căci acesta nu avea studii. În cele din urmă, după multe stăruinţe, în anul 1910, episcopul Smirnei îl învrednici de harul preoţiei. După un pelerinaj la Muntele Athos, în 1911, se întoarse în Chios şi se dărui slujirii preoţeşti în paraclisul unui spital de leproşi. Curând, spitalul aflat pe atunci în sărăcie şi ruină, deveni un înfloritor centru duhovnicesc asemeni unei mănăstiri. Sfântul părinte îngrijea cu mâinile sale pe bolavi şi mulţi dintre ei se tămăduiau, iar mulţi dintre cei tămăduiţi deveneau mai apoi călugări şi maici (după cum s-a întâmplat şi cuviosului părinte Nichifor cel Orb, pomenit la 4 ianuarie).
În timpul binecunoscutului schimb de populaţie dintre anii 1922 şi 1924, refugiaţii veniră în Chios, mulţi dintre ei fiind maici şi fecioare rămase fără adăpost. În urma unei vedenii a Maicii Domnului, sfântul părinte ridică o mănăstire în anul 1930, care avu la început 30 de vieţuitoare şi spori curând. Faima noii Mănăstiri a Maicii Domnului Voithia se răspândi curând, iar obştea spori la 80 de maici, fiind vestită în întreaga Grecie pentru buna sa rânduială.
Sfântul părinte Antim era duhovnic al maicilor, însă spovedea şi mulţime de credincioşi care veneau la dânsul în fiecare zi, adesea numărul celor celor mărturisiţi într-o zi se ridica la 60 sau 70. Petrecu în această slujire cu pilduitoare jertfelnicie şi iubire părintească mai bine de 30 de ani săvârşind mulţime mare de tămăduiri.
Când din pricina bătrâneţii nu mai putea sluji cu mâinile sale, se retrase în chilia sa rugându-se să îl învrednicească Dumnezeu să slujească aproapelui până în ultima clipă a vieţii sale.
La 27 ianuarie 1960, sfântul părinte săvârşi cea din urmă Dumnezeiască Liturghie, apoi adormi în pace la 15 februarie, la vârsta 91 de ani, fiind petrecut la mormânt cu multe lacrimi de toată insula Chios.
Trupul sfântului Antim fu înmormântat în biserica mănăstirii sale şi săvârşeşte multe minuni până astăzi, împreună cu icoana Maicii Domnului Voithia.
Trecerea sa în rândul sfinţilor s-a petrecut la 13 august 1992.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
- Deoarece avem nevoie zilnica de hrana spirituala, aici este locul unde vei gasi cate o . . . soapta a Duhului Sfant pentru a te ajuta sa intelegi voia lui Dumnezeu cu privire la viata ta -